BALTAGUL

Mihail Sadoveanu
 perioada interbelică
 roman tradiţional obiectiv
 roman realist
Roman interbelic tradiţional datorită stratificării planurilor sale narative şi datorită spaţiilor
ample de gesticulaţie conflictuală, “Baltagul” se grefează pe atmosfera lumii arhaice a satului românesc
şi pe sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu
un mod propriu de a gândi, de a simţi şi de a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărând
principii fundamentale. De asemenea, “Baltagul” ilustrează realismul mitic, în a cărui reprezentare
realitatea este o manifestare vizibilă a unor legi invizibile, pe care scriitorul le revelează cititorului, spre
o mai bună înţelegere a sensurilor existenţei.
Încă de la apariţie, romanul “Baltagul” a fost considerat una dintre cele mai reuşite scrieri ale
lui Mihail Sadoveanu. Criticii literari au remarcat profunzimea romanului, fiind interpretat ca roman
mitic, monografic, de dragoste, al iniţierii, al familiei şi, nu în ultimul rând, ca roman cu intrigă
poliţistă.
Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului obiectiv şi omniscient asupra
evenimentelor relatate la persoana a III-a.
Tema ilustrează perspectiva românească tradiţionalistă, conturând fiinţa arhaică a satului
românesc, sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului
naţional, cu un mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii.
Titlul numeşte obiectul eponim, baltagul, arma simbolică şi magică menită să împlinească
dreptatea, deci o unealtă justiţiară.
Structura romanului evidenţiază două compnente: una tradiţionalist-mitică şi cealaltă epică-
realistă, care se interferează pe parcursul întregului roman.
Timpul narativ este limitat şi cronologic, întâmplările se petrec din toamnă până în primăvară,
dar nu este precizată perioada, deoarece Vitoria Lipan trăieşte într-un timp mitic românesc, un timp
spiritual al credinţelor şi datinilor străvechi, care au valabilitate în orice epocă. Perspectiva spaţială
este reprezentată atât de meleagurile accidentate şi stâncoase ale munţilor din Moldova, cât şi de spaţiul
interior, psihologic al eroinei, al tulburărilor şi căutării în sine a adevărului.
Incipitul îl constituie legenda privind rânduielile pe care Domnul-Dumnezeu le-a stabilit pentru
toate neamurile omeneşti, după facerea lumii. Legenda o spunea Nechifor Lipan „la cumătrii şi nunţi”.
Acţiunea romanului este simplă, subiectul având un singur fir epic: drumul parcurs de Vitoria
Lipan în căutarea soţului său, Nechifor, dorind să afle adevăul şi să împlinească dreptatea.
Secvenţa narativă a călătoriei până în mometul descoperirii osemintelor lui Nechifor Lipan
conturează realismul romanului.
În cel mai evident spirit tradiţionalist, Vitoria face rânduielile cuvenite pentru mort, anunţă
autorităţile, se îngrijeşte de preot, angajează bocitoare şi veghează ca toate ritualurile înmormântării să
fie respectate.
Scena demascării ucigaşilor este realizată magistral. Îndemnându-i pe meseni să mănânce şi să
bea, Vitoria observă că Bogza are un baltag despre care spune că „e mai vechi şi ştie mai multe”. Apoi
începe să povestească faptele aşa cum bănuieşte ea că s-au petrecut. La îndemnul ei, Gheorghiţă ia
baltagul lui Calistrat, deoarece i se pare că pe „baltag e scris sânge”. Pierzându-şi cumpătul, Bogza se
năpusteşte asupra lui Gheorghiţă ca să-i smulgă baltagul şi să se apere de câine, însă „feciorul
mortului” îl lovi scurt „în frunte”. Calistat Bogza mărturiseşte că împreună cu Ilie Cuţui l-au ucis pe
Lipan „ca să-i luăm oile”.
Odată adevărul aflat şi criminalii demascaţi, Vitoria se pregăteşte să se întoarcă acasă, plănuind
că va veni aici pentru parastasul de patruzeci de zile şi o va aduce şi pe Minodora, „ca să cunoască
mormântul” tatălui său..
Finalul romanului ilustrează aceeaşi luciditate a femeii care se gândeşte că nu poate să o dea pe
Minodora „după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei Topor”.
 În concluzie romanul “Baltagul” este un roman tradiţional, pentru că recompune imaginea unei
societăţi arhaice, păstrătoare a unor tradiţii care au supravieţuit în vârful muntelui. Totodată, prin
complexitate, şi prin semnificaţii, scrierea depăşeşte graniţele tradiţionalismului şi intră în categoria
romanului mitic.

VITORIA LIPAN

Vitoria Lipan – personaj principal, tradiţionalist şi rotund, eroină de factură mitică – este o
figură reprezentativă de erou popular, întrunind calităţile fundamentale ale omului simplu de la ţară, în
care se înscriu cultul pentru adevăr şi dreptate, respectarea legilor şi a datinilor strămoşeşti.
Portretul moral reiese mai ales din faptele şi gândurile eroinei, prin caracterizare indirectă.
Trăsătura dominantă a Vitoriei Lipan este respectarea tradiţiilor strămoşeşti, a legilor nescrise,
moştenite de ea din vremuri imemorabile, care o defineşte ca personaj tradiţional. Spre exemplu, asupra
Minodorei se revarsă odată furia mamei atunci când fata încalcă o lege nescrisă, o superstiţie: „Şi să te
mai prind că dai gunoiul afară în faţa soarelui...”.
Îngrijorarea şi neliniştea Vitoriei sunt cauzate de întârzierea „peste obicei” a lui Nechifor
Lipan, „dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”, plecat la Dorna să cumpere oi”. Credincioasă,
Vitoria merge la părintele Daniil Milieş pentru sfat şi refuză să creadă că soţul ei întârziase pe la
petreceri, pentru că ştie ”că-l doresc şi că nici eu nu i-am fost urâtă”. Dragostea puternică pentru
Nechifor o determină să se ducă la baba Maranda, dar nu are încredere în prezicerile acesteia, că ar fi
părăsit-o pentru o femeie „cu ochii verzi”.
În spirit tradiţionalist, Vitoria se ghidează după semnele naturii şi înţelege mesajele transmise
prin manifestările acesteia: vântul dă semne „susuind prin crengile subţiri ale mestecenilor”, pădurea de
brad”clipi şi ea din cetini”.
Naratorul dezvăluie, indirect, frământările eroinei, care constituie un adevărat labirint interior,
de la bănuială, apoi la certitudinea că ceva rău s-a întâmplat cu bărbatul ei. Inteligentă şi dârză, dar şi
cu o voinţă puternică, Vitoria se hotărăşte să afle adevărul şi să pornească în căutarea lui Nechifor, pe
acelaşi drum anevoios pe care-l parcursese şi el.
Din momentul în care se decide să plece în căutarea lui, portretul eroinei devine dinamic,
construit indirect, prin acumulare de fapte narative. Când bănuiala devine certitudine, Vitoria este
hotărâtă să plece:”dacă a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul”.
Credincioasă, simte nevoia unei purificări spirituale înainte de a pleca şi ţine post „fără hrană,
fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură”.
Cu o luciditate impresionantă şi un spirit organizatoric ieşit din comun, Vitoria orânduieşte
treburile gospodăreşti, vinde agoniseala pentru a face rost de bani pentru drum, apoi o duce pe
Minodora la mănăstire unde dăruieşte o icoană cu Sf. Ana, căreia îi spune în şoaptă „taina ei”.
Raţională, Vitoria reconstituie, alături de fiul ei, Gheorghiţă, drumul parcurs de Nechifor, la
Dorna află că omul ei cumpărase 300 de oi şi, întrebând cu discreţie şi inteligenţă, din loc în loc, din
han în han, tenace şi dârză, cu o logică impecabilă, pune cap la cap cele auzite, luând astfel urma oilor
şi a ciobanilor. La Sabasa, turmele avuseseră trei ciobani, iar la Suha, doar doi, iar naratorul notează că
gândurile „i se limpezesc... ca şi cum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă”. Găsirea
câinelui Lupu în curtea unor gospodari din Sabasa îi întăreşte femeii convingerea că bărbatul ei se afla
în fundul râpei.
În viziune tradiţionalistă, după ce îi face lui Nechifor toate ritualurile ce ţin de datini ancestrale
ale credinţei creştine, Vitoria se concentrează asupra demascării vinovaţilor, pentru că „cine ucide om
nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.
 Eroina îşi asumă cu fermitate noile responsabilităţi de văduvă, fiind raţională şi conştientă că
viaţa trebuie să meargă mai departe:”ne-om întoarce iar la Măgura ca să luăm de coadă toate câte le-am
lăsat”.
Înzestrată cu spirit justiţiar, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, deotament şi neclintire în
împlinirea tradiţiilor şi datinilor străvechi, Vitoria este un personaj reprezentativ pentru tradiţionalismul
literar, fiind o ţărancă aprigă, hotărâtă şi credincioasă.
În concluzie prin abilitatea, inteligenţa şi spiritual justiţiar de care dă dovadă, Vitoria Lipan
reprezintă una dintre figurile emblematice ale literaturii române.