PETROSU DIANA FLORENTINA, An II, RP, Gr.

OBIECTIVELE EDUCAŢIEI INTERCULTURALE.

MIJLOACE DE REALIZARE ALE EDUCAŢIEI INTERCULTURALE

Introducere
Astăzi în lumea contemporană, în condiţiile creşterii contactelor, a interacţiunilor,
indivizii şi societatea, în general, acordă o atenţie tot mai mare dimensiunii culturale a
existenţei.
Problematica acestei lumi include numeroase discriminări (rasism, apartheid,
sexism), dorinţa popoarelor de autodeterminare şi înţelegere, sărăcia şi foametea, terorismul
internaţional, intoleranţa religioasă, fundamentalismul, traficul de persoane şi stupefiante, noi
forme de rasism şi de epurare etnică, poluarea mediului, dezarmarea.
Propun, ca pentru inceput, sa dezvoltam cateva concepte cheie legate de educatia
interculturala: culturalitate şi interculturalitate.
Conceptul de culturalitate constituie cea dintai referinta a educatiei culturale. Este un
concept fondator, din care deriva celalalt.
Ce este culturalitatea? Este vorba, in primul rand, de proprietatea unui mod de
existenta cultural. Atunci cand aceasta proprietate atinge un anumit grad de extensie, atunci
cand nu mai vorbim de individ, ci de grup (popor, natiune, etnie), atunci cand vorbim de
diversitate, complexitate, de simbolism, ne aflam in fata unei realitati antropologice pe care o
desemnam prin termenul de Cultura. In acest sens vorbim, de exemplu, de cultura orientala si
cultura occidentala, de cultura europeana si de cultura africana, de cultura germana, romana si
portugheza.
Interculturalitatea este expresia urmatorului tip de raport: culturile intra in contact,
dialogheaza, interactioneaza, se influenteaza mutual. Totusi, aceasta dinamica interculturala
nu este decat forma exterioara a dinamicii culturale umane.
Ce este educatia? Educatia este ceva legat de fiinta omeneasca si de fiinta unica.
Persoana este, fara indoiala, conceptul cel mai semnificativ de care dispunem pentru a face
referinta la subiectul educatiei. Persoana reprezinta sinteza dialectica a universalitatii omului,
a cetateanului sau a muncitorului, singularitatea individului. Educatia semnifica educatia
persoanei; educatia consista in perfectionarea persoanei.
Educatia nu se poate confunda cu formarea. Aceasta consista doar in invatarea unor
cunostinte sau comportamente morale. Invatarea este legata de a avea, iar educatia de a fi.
Nu putem, cu atat mai mult, sa confundam educatia cu invatamantul. Educatia este
procesul de formare integrala a fiintei umane. Invatamantul este procesul de transmitere a
cunostintelor. De altfel, invatamantul privilegiaza clar rolul cadrului didactic, care este
actorul principal, in raport cu rolul elevului. Ori elevul trebuie sa fie subiect si nu obiect.
Mai aproape de esenta educatiei ramane, deci, conceptul de invatare. Cel care invata
vaneaza. Cel care invata ia pentru sine. Luand pentru sine, isi imbogateste fiinta. Toate
limitele semnalate in legatura cu invatamantul se manifesta in invatarea propriu-zisa, daca
aceasta este orientata exclusiv sau hegemonic inspre a avea si nu inspre a fi, inspre bogatiile
externe si nu interne ale elevului. Ambele sunt, evident, importante. Dar este mai important
sa fii decat sa ai; interiorul este mai important decat exteriorul; activitatea de construire a
spiritului (a propriului spirit) este mai importanta decat pasivitatea de a lasa celuilalt grija si
munca de a o face.
In ceea ce priveste relatia esentiala intre cultura si educatie, ea are o identitate
ontologica sau substantiala, dar si o diferenta functionala. Asa cum a aratat Kant, omul devine
om prin crearea culturii. Ori, a deveni om este scopul si rezultatul procesului educativ. Altfel
spus: substanta culturii si a educatiei este aceeasi. Cultura si educatia reprezinta functional
doua momente distincte ale activitatii creatoare a omului. Relatia esentiala intre cultura si
educatie este, prin urmare, de identitate ontologica si de diferenta functionala.
Abordarea interculturală presupune două dimensiuni: un nivel al realităţii, al
descrierii obiective şi ştiinţifice, privind dinamica tuturor contactelor intre culturi diverse, şi
un alt nivel fiind cel al proiectelor educaţionale şi societale, privind toate interacţiunile care
concură la formarea unui mediu solidar, comunitar, cu interacţiuni normale, fără raporturi de
forţă
Şcoala are rolul de a forma indivizi adaptaţi şi adaptabili la mediul social propriu
unui cadru temporal şi spaţial delimitat. Educaţia este astfel procesul prin care indivizii învaţă
să funcţioneze în mediul lor social, prin transmiterea normelor sociale şi a regulilor explicite
sau implicite ale culturii naţionale. În termeni sociologici, este vorba de procesul de
socializare, definit ca „un process interactiv de comunicare, presupunand dubla considerare
a dezvoltării individuale şi a influenţelor sociale, respectiv modul personal de receptare şi
interpretare a mesajelor sociale şi dinamica variabilă a intensităţii şi a conţinutului
influenţelor sociale”.
În raportul UNESCO privind educaţia secolului XXI, învăţământul este reprezentat
ca sprijinindu-se pe patru stâlpi, ca patru componente de bază ale educaţiei: deprinderea de a
şti, de a face, de a trăi împreună cu ceilalţi şi deprinderea de a fi. Aceste patru roluri
complementare ale educaţiei nu pot fi disociate unele de altele, iar direcţia către care converg
este însăşi emanciparea individului, privită ca şi capacitatea de a participa la o cetăţenie
deplină într-o societate deschisă şi democratică.
Educaţia interculturală corespunde celui de-al treilea stâlp al educaţiei: deprinderea
de a trăi împreună cu ceilalţi. Comisia Internaţională pentru educaţia secolului XXI pune
accentul pe această componentă a educaţiei, ca fiind una vitală în dezvoltarea unei societăţi
armonioase. Acest stâlp se referă la deprinderea de a trăi împreună cu ceilalţi, „prin
dezvoltarea cunoaşterii celuilalt, a istoriei sale, a tradiţiilor şi a spiritualităţii sale”.
Educaţia interculturală îi vizează pe toţi elevii, autohtoni sau emigranţi, şi caută să-i
sensibilizeze la respectarea diversităţii, toleranţă, solidaritate. Educaţia interculturală
corespunde unei opţiuni ideologice şi politice care, departe de dificultatea unei alegeri clare în
sistemele de valori (absenţă care se reproşează uneori educaţiei actuale), face această
pledoarie pentru a pregăti viitorii cetăţeni în perspectiva unei vieţi armonioase în societăţile
multiculturale.
Obiectivele educaţiei interculturale
Scopul educaţiei internaţionale, concept supraordonat celei interculturale este să
dezvolte sensul responsabilităţii sociale şi al solidarităţii cu grupuri defavorizate şi să inducă
respectul principiului egalităţii în comportamentul cotidian.
Educaţia interculturală permite structurarea unei identităţi culturale deschise, având
ca scop:
1 -îndrumarea tinerilor pentru a asimila o cultură în perspectivă antropologică;
2 -înţelegerea punctului de vedere al altuia prin poziţionarea relativistă;
3 -legitimarea identităţii culturale, împiedicând sacralizarea;
-asigurarea respectului diferenţelor, dar în cadrul unor sisteme de atitudini reciproce.
Obiectivul general al educaţiei interculturale este acela de a facilita deprinderea
acestor abilităţi de convieţuire în societatea plurală a zilelor noastre. Mai specific, obiectivele
educaţiei interculturale privesc câteva axe si anume:
Este vorba, în primul rând, de dobândirea cunoaşterii în domeniul culturii în general
şi a culturii proprii în particular, inclusiv în ceea ce priveşte impactul acesteia asupra
comportamentelor indivizilor şi grupurilor. Reflecţia asupra propriei culturi precede reflecţia
asupra culturii alterităţii.
Acest prim obiectiv îl înlesneşte pe cel de-al doilea, şi anume conştientizarea
cauzelor şi rădăcinilor propriilor determinări culturale, a stereotipurilor, a prejudecăţilor
proprii, precum şi identificarea acestora la ceilalţi. Odată cu această conştientizare, se
urmăreşte deprinderea capacităţii de a relativiza perspectivele şi punctele de vedere, precum
şi de a dezvolta abilităţi de comunicare cu ceilalţi.
Cel de-al treilea obiectiv este formarea unor atitudini pozitive care să fie aplicate în
cadrul unei societăţi plurale: respectul pentru diversitate, pentru identitatea celor percepuţi ca
fiind diferiţi, şi implicit, respingerea atitudinilor intolerante şi discriminatorii faţă de aceştia.
În fine, cel de-al patrulea obiectiv al educaţiei interculturale priveşte stimularea unei
participări active în sensul aplicării principiilor pluraliste şi a combaterii rasismului,
xenofobiei, şi a discriminării din orice punct de vedere.
Se poate observa din obiectivele enumerate mai sus că acestea se află într-o ordine
crescătoare a complexităţii deprinderilor necesare pentru îndeplinirea lor. Astfel, la primele
stadii este vorba în general de deprinderi legate de operaţii cognitive: reflecţie, identificarea
unor aspect culturale, conştientizarea anumitor procese. Ultimele două obiective necesită însă
asumarea unui rol activ de către individ: respectul pentru diversitate şi respingerea
atitudinilor discriminatorii se află pe axa acţiunii, mult mai mult decât pe axa de reflecţie
cognitivă a primelor obiective. Iar ultimul obiectiv este prin excelenţă unul al acţiunii
concrete, al implicării civice active în combaterea atitudinilor contrare principiilor educaţiei
interculturale. Această trecere de la pasiv la activ se desfăşoară în paralel cu internalizarea
principiilor educaţiei interculturale de către individul expus intervenţiei în acest domeniu.
Fără internalizarea valorilor descoperite la primele două obiective, individul nu poate trece la
acţiunea concretă pe care o ţintesc ultimele două obiective ale educaţiei interculturale, iar
aceasta nu-şi îndeplineşte în totalitate obiectivele propuse. De aceea, parcursul trebuie să fie
complet, progresia să meargă până la capăt, şi intervenţia să atingă nivelul de profunzime la
care valorile sunt internalizate de către individ.
Responsabilii educaţiei din diferite ţări se plasează pe două poziţii diferite. De pe
poziţia celor sceptici şcoala este văzută în declin, sistemele educative nemaifiind capabile să
pregătească lumea de mâine. De pe poziţia celor specialiştilor optimişti şcoala dispune de
resursele necesare pentru constituirea viitorului, fiind însă nevoie să îşi adapteze serviciile
educaţionale la exigenţele dezvoltării lumii contemporane.
În condiţiile sporirii contactelor, ale interacţiunilor posibile, se pot decela două mari
seturi de obiective ale şcolii interculturale:
-Păstrarea şi apărarea diversităţii culturale a populaţiei şcolare. Şcoala, ca instanţă de
transmitere a valorilor se va centra pe pluralitatea culturilor pe care mediul multicultural îl
presupune. Trebuie evitat să se instituie primatul unei culturi asupra alteia. Acest obiectiv
presupune două aspecte: pe de o parte, ea vizează adaptarea educatului la mediul propriu, al
regiunii, oraşului, culturii sale particulare, cu toate trăsăturile, iar pe de altă parte, acest tip de
şcoală îşi propune să asigure adaptarea educatului la mediu ca în calitate de coexistenţă a mai
multor grupuri culturale. Se cer a fi vizate atât culturile familiale cât şi cele înconjurătoare,
ambientale. Trebuie vegheat ca şcoala să nu devalorizeze o cultură sau alta în numele unor
relativisme explicite.
-Prezervarea unităţii şcolii. Specificitatea şcolii interculturale, privitor la atitudinilor
asimilaţioniste sau multiculturaliste, constă în aceea că ea refuză de a se lăsa închisă în false
alternative, promulgând varianta culturii conjugate, a interacţiunii culturale. Ca instrument de
transmitere a moştenirii culturale, acest tip de şcoală îşi propune să privilegieze toate culturile
ambientale, de a le evidenţia pe toate în diferenţele specifice, cu bogăţiile indispensabile.
Civilizaţia construită de şcoală nu se prezintă ca o entitate fixă, cu o structură definitivă.
Cultura prezentă sau transmisă de şcoală se cere a fi înţeleasă într-o perspectivă dinamică,
neîncheiată.
Forme de realizare a educaţiei interculturale
Formele de realizare a educaţiei interculturale sunt aceleaşi cu cele ale oricărui tip de
educaţie: educaţie formală, activităţi nonformale, influenţe informale exercitate în afara
perimetrului şcolar.
Metodologia educaţiei interculturale este cea a unei pedagogii active şi participative
care să solicite interesul şi creativitatea elevilor şi care să le permită să se exprime, să
comunice şi să colaboreze cât mai bine. La acestea se pot adăuga şi alte tipuri de activităţi:
realizarea de proiecte, anchete prin interviuri, jurnale de clasă, jocuri de rol, povestiri, recitări
de poezii, studii de caz, dezbateri asupra unor probleme, exerciţii de reflecţie critică şi
constructivă etc.
În cadrul unui curriculum intercultural, activităţile s-ar putea realiza în următoarele
variante:
-la nivel extracurricular, educaţia interculturală presupune organizarea unor activităţi care să
implice comunitate mai largă, activităţi în care elevii şi părinţii au oportunitatea de a se
cunoaşte mai bine, de a coopera, de a trăi împreună diferite evenimente: serbări interculturale,
lectorate cu părinţii, drumeţii, excursii, întâlniri, sărbătorirea zilelor de naştere ale copiilor,
cercuri şi şezători în care sunt aduse în atenţia celorlalţi obiceiurile şi tradiţiile diferitelor
grupuri socio-culturale. Activităţile extracurriculare au avantajul de a-i ajuta pe elevi să
experimenteze situaţii din viaţa cotidiană a altor culturi, să cunoască obiceiuri şi tradiţii
diferite de-ale lor, să coopereze în realitatea activităţilor comune, să înteleagă că diversitatea
culturală este o sursă şi nu o barieră, să se antreneze în activităţile de interes comunitar, să
cunoască „eroi”, personalităţi ai comunităţii locale, să cunoască mecanismelede funcţionare
ale comunităţii în care trăiesc şi elemente de istorie ale acestei comunităţi;
-educaţia interculturală la nivelul curriculum-ului la decizia şcolii îşi găseşte materializarea în
propunerea unor discipline opţionale care să promoveze valorile interculturale:
interdependenţă, toleranţă, respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, empatie, cooperare,
descoperire, depăşirea prejudecăţilor, nonviolenţă, schimb, demnitate, recunoaştere.
Curriculum-ul la decizia şcolii este calea prin care educaţia interculturală poate fi introdusă în
şcoală sub forma unor discipline opţionale sau sub forma unor serii de proiecte care să-i
angajeze pe elevi în activităţi de cooperare;
-educaţia interculturală la nivelul curriculum-ului nucleu presupune identificarea obiectivelor
şi conţinuturilor din programele curriculum-ului nucleu care pot promova această educaţie.
Învăţarea prin cooperare face corelaţie cu activităţi didactice, strategiile utilizate în acelaşi
scop fiind: jocurile de rol, lectura explicativă, corespondenţa, programele de mentorizare etc.
Un rol deosebit în sporirea sensibilităţii faţă de alteritate îl joacă mass media.
Instanţele mediatice electronice (îndeosebi televiziunea şi Internetul) presupun mai multe
calităţi, printre care ubicuitatea (prezenţa peste tot) şi imediatitatea (prezentarea faptelor în
direct). Lumea este prezentă aici, îndepărtatul este apropiat, devin participant activ la un
spectacol în care sunt integrat ca actor. Culturile se amestecă unele cu altele, trecerile de la un
spaţiu cultural la altul se fac instantaneu, difuziunea modelelor culturale este pe deplin
garantată. Străinul nu mai este străin, evenimentele petrecute aiurea marchează. Mass media
prezintă o organizare a capitalului cultural al omenirii într-o modalitate osmotică,
interculturală. Actualitatea mediatică vine cu un imens potenţial intercultural. Canalele
specializate (în ştiri, documentare ştiinţifice) penetrează conştiinţele, realizând o integrare
cognitivă care, dincolo de funcţiile discutabile, uniformizatoare au şi avantajul de a crea
premisele unei înţelegeri în planul savoir-ului la care se raportează fiecare.
 Un cadru prielnic de realizare a educaţiei interculturale îl constituie sportul. Sportul
nu este numai o practică fizică, este şi una culturală. Fiecare disciplină sportivă îngăduie mai
multe grade de universalitate. Fotbalul în Europa sau base-ball-ul în SUA au în subsidiar şi
funcţii interculturale. Sportul vehiculează modele, vedete care întrec spaţiul limitat al unei
ţări. Marii sportivi nu mai au cetăţenie unică, au devenit “mondiali”. Sportul poate uni, dar şi
dezbina. El oferă oportunităţi pentru cunoaştere şi comunicare între oameni de origini diverse,
dar constituie şi prilej de distanţare şi reliefare a orgoliilor personale, comunitare, naţionale.
Dacă nu este semnificat cum trebuie, sportul, practicanţii şi admiratorii lui îşi întăresc
apartenenţele, spiritul de castă, de adversitate, de opacitate faţă de “duşmani”, “străini” etc.
Concluzii
Omul este o fiinţă culturală şi, în consecinţă, una educabilă, permeabilă la contactele,
dialogurile, influenţele culturale.
Categoriile de obiective pot conduce la formarea unor atitudini, conduite,
comportamente interculturale cum ar fi : deschiderea spre alte culturi, atitudinea de a
percepe pozitiv ceea ce nu este al nostru, atitudinea favorabilă de a explora moduri
existenţiale diferite în vederea deschiderii către alţii, performanţa de a cuceri identităţi mai
largi, mai globale precum cea de cetăţean european, cetăţean al lumii fără însă a renunţa la
propriile noastre identităţi, capacitatea de a recunoaşte, de a relativiza
propriile repere etno-socio-centriste fără a le renega dar şi fără a le transforma în ceva
absolut.
Planul de învăţământ ca şi programele analitice ar trebui să fie structurate astfel încât
să formeze la elevi o conştiinţă europeană şi universală; încă din clasele primare este de dorit
să se cultive respectul şi solidaritatea faţă de cultura altor popoare. Pentru aceasta câteva
valori-cheie trebuie să-şi facă loc în programele şcolare şi în procesul de învăţământ: aspiraţia
către democraţie, respectul drepturilor omului, respectul drepturilor copilului, justiţia socială,
echilibrul ecologic, toleranţa şi pacea, tradiţiile culturale etc.
Pe parcursul tuturor activităţilor întreprinse, trebuie să ne gândim la faptul că
schimbările care au avut loc şi care au bulversat acest secol, au avut diverse influenţe asupra
tinerilor. Ca urmare, educaţia este invitată la promovarea unei educaţii pentru respectarea
drepturilor umane, care depăşesc etnocentrismul; dacă ea poate face în aşa fel încât noile
generaţii să recunoască rolul esenţial al interdependenţelor şi interacţiunilor şi să-şi
însuşească activ o manieră mai constructivă şi dinamică a drepturilor omului în viziune
interculturală, se poate spera că ea va pregăti aceste noi generaţii să înţeleagă mai bine noile
mize care se conturează pentru societăţile noastre şi le va asigura o dezvoltare nu numai
economică, ci şi socială, culturală, solidară, durabilă.
Încurajând atitudinea interculturală se deschide calea spre dialog şi comunicare între
grupurile culturale, cu consecinţe benefice asupra înţelegerii dintre ele. Cultivând valori
precum respectul pentru celălalt, toleranţă faţă de diversitate, complementaritatea dintre
valori, şcoala este în măsură să fructifice bogăţia potenţială a multiculturalităţii fără a anula
identitatea niciunei culturi .

Studiu de caz:
Şcoală cu elevi majoritar români, minoritar romi – judeţul Ilfov
Şcoala nr. 1, situată în mediul urban din imediata apropiere a capitalei, este o unitate
de învăţământ general obligatoriu cu clasele I-VIII, cursuri de zi. Actualmente, şcoala este
compusă din două corpuri de cladiri: sediul A si sediul B. În cele două locaţii ale şcolii învaţă
în prezent 1646 de elevi, din care profesorii estimează la aproimativ 35-40% procentul de
elevi romi, restul fiind de etnie română. În fişa de date a şcolii destinată spre a fi completată
de către direcţie înaintea demarării interviurilor se menţionează însă că din 1646 de elevi,
doar 42 ar fi de etnie romă. Din această contradicţie reiese dificultatea metodologică, şi
anume tendinţa de adoptare a unui discurs „corect” în contexte oficiale şi formale, care
provoacă reţineri în a hetero-identifica persoanele ca fiind de etnie romă, tendinţă la care se
renunţă însă în contexte informale sau de oralitate. Legat de reticenţele aministraţiei şcolii, se
poate percepe existenţa unui anumit tabu referitor la etnia romă: se preferă să nu se vorbească
despre acest lucru în faţa elevilor sau a părinţilor, şi se insistă că pentru cadrele didactice „toţi
copiii sunt la fel”, şi că „nu se face diferenţă” între copiii romi şi cei români. Această „jenă”
de a vorbi deschis despre identitatea etnică poate fi, desigur, inoculată de tendinţa celor
heteroidentificaţi ca fiind romi de a nu-şi asuma această identitate, dar şi de acea formă de
corectitudine politică amintită mai sus. Un alt paradox legat de proceul de heteroidentificare /
autoidentificare a romilor este faptul că, după spusele cadrelor didactice, romii nu se
autoidentifică, însă participă cu plăcere la activităţi extracurriculare care promovează
obiceiurile şi tradiţiile rome, simţindu-se valorizaţi în timpul acestor activităţi. De asemenea,
cu toate reticenţele administraţiei şcolii de a declara numărul de copii romi, în şcoală există
un mediator şcolar. Pe lângă acesta, există şi un profesor de limba romani. În şcoală activează
în prezent 32 de învăţători, din care 2 necalificaţi, 50 de profesori, din care 4 necalificaţi,
precum şi un psiho-pedagog. Raportul cadre didactice / elevi este puţin peste 1 la 20.
Şcoala a fost implicată într-un număr de proiecte naţionale şi transnaţionale. Printre
acestea, se numără proiectul Socrates-Comenius, în cadrul căruia au fost încheiate
parteneriate cu şcoli din Italia, Franţa, Spania şi Germania, proiectul „Identitate europeană şi
identitate latină în aria Imperiului Roman”. Fundaţia mondială de Educaţie pentru mediul
înconjurător a susţinut în cadrul şcolii proiectul internaţional „LeAF: Să învăţăm despre
pădure”. Tot în domeniul ecologic au mai fost implementate proiectele „Pământul e doar
unul”, „Pădurea, oglinda sufletului meu”. În domeniul egalităţii de şanse şcoala a derulat
proiectul „Festival naţional al şanselor tale – Şanse egale pentru toţi”.
Ca activităţi extracurriculare, şcoala sprijină voluntariatul englez organizat de
Primăria oraşului în cadrul organizaţiei „British Romanian junior rugby”, precum şi alte
activităţi cum ar fi educaţia pentru sănătate, programe pentru combaterea violenţei, lectorate
cu părinţii, programe de educaţie rutieră şi organizaţia „Micii ecologişti”.
Elevi ai şcolii nr 1 au participat la concursuri şi olimpiade naţionale, obţinând premii
şi distincţii.
Şcoala nu deţine însă nicio politică referitoare la discriminare. Întrebată care este
politica şcolii referitoare la discriminare, directoarea şcolii a menţionat că acest aspect nu este
prevăzut în regulamentele interne ale şcolii, pentru că fenomenul nu există în şcoală la niciun
nivel, nici în relaţia dintre cadrele didactice şi elevi, nici în ceea ce priveşte relaţiile dintre
copii. Diversitatea etnică este, în opinia dumneaei, un fapt „natural” în şcoală şi nu se simte
nevoia unor reglementări specifice în domeniu. De asemenea, atât directoarea, cât şi cadrele
didactice au precizat că în şcoală nu au existat conflicte legate de discriminare, ceea ce
justifică în ochii acestora lipsa necesităţii de a include în regulamentele şcolii aspecte legate
de combaterea şi prevenirea actelor de discriminare, sau sancţiuni specifice pentru săvârşirea
acestora.
Discriminarea este deci o tematică străină atât de şcoală, cât şi de cadrele didactice
intervievate. Pentru a verifica gradul de conştientizare a problematicii discriminării pe criterii
entice în societatea românească, am întrebat cadrele didactice dacă acestea consideră că romii
sunt un grup discriminat, defavorizat sau dezavantajat în vreun fel. Nici una din persoanele
intervievate nu a răspuns pozitiv la această întrebare, ceea ce denotă slaba conştientizare pe
de o parte a existenţei unor posibile acţiuni discriminatorii, inclusiv din partea lor, şi pe de
altă parte poziţia vulnerabilă în care se regăseşte minoritatea romă din România în privinţa
discriminării. Afirmaţia cadrelor didactice că în şcoală nu există discriminare trebuie deci
privită cu rezerve, deoarece derivă dintr-un slab nivel de conştientizare a ceea ce înseamnă
discriminarea, şi a manifestărilor acesteia în practică.
Concluzii referitoare la studiul de caz:
Educaţia interculturală, aşa cum este ea aplicată în şcoala nr. 1, nu corespunde unei
reale înţelegeri a scopurilor şi filosofiei sale. Lipseşte respectul şi înţelegerea faţă de
alteritate, în special atunci când acest „celălalt” este etnia romă, asupra căreia persistă un
puternic stigmat, şi a cărei poziţie vulnerabilă în societatea românească nu este conştientizată.
Tendinţa etnocentrică este vizibilă la cadre didactice care doresc aducerea romilor la un
numitor comun cu majoritarii, în afară poate de câteva tradiţii şi obiceiuri pitoreşti.
Lipseşte de asemenea o înţelegere profundă a specificului culturii / culturilor rom(e),
dincolo de prezentarea „turistică” a unor aspecte de suprafaţă. Lipseşte empatia cu celălalt,
înţelegerea parcursului său istoric şi cultural, a trăirilor sale. Pe scurt, lipsesc ingredientele de
bază ale educaţiei interculturale.
Formările continue în domeniul educaţiei interculturale nu au avut niciun impact
semnificativ asupra mentalităţii cadrelor didactice sau asupra etosului organizaţional la
nivelul şcolii, cu toate că majoritatea cadrelor au urmat aceste cursuri.
Se impune necesitatea revizuirii preceptelor educaţiei interculturale în şcoala nr. 1,
fie prin formări noi referitoare la discriminare, rasism, xenofobie, educaţia interculturală, sau
alte domenii conexe, fie printr-o intervenţie de durată mai lungă şi în profunzime (de pildă,
înfrăţirea cu o şcoală unde punerea în practică a educaţiei interculturale este o reuşită).
De asemenea, studiul de caz al şcolii nr 1 evidenţiază slabul impact al formărilor
existente în domeniul educaţiei interculturale şi necesitatea revizuirii metodelor folosite şi /
sau a conţinuturilor pedagogice, pentru o centrare pe aspectele profunde ale
interculturalismului în detrimentul abordării superficiale, de tip „turistic” a tematicii
diferenţelor culturale.

Temă de reflecţie
Meditaţi la următorul afiş, care poate fi citit la un restaurant turc din Paris:

Dumnezeul tău este evreu.

Maşina pe care o ai este japoneză.
Pizza este italiană, iar couscous-ul este algerian.
Democraţia pe care o practici este grecească.
Cafeaua ta este braziliană.
Ceasul îţi este elveţian.
Cămaşa este indiană.
Radioul tău este coreean.
Vacanţele tale sunt turceşti, tunisiene sau marocane.
Cifrele tale sunt arabe
Scriitura îţi este latină şi… îi reproşezi vecinului tău că este străin!

Bibliografie:
Chevalier Jaques, Mizele interculturalităţii în educaţie;
Ana Ivasiuc, Maria Koreck, Roberta Kővári, Educaţia interculturală: de la teorie la practică;
Constantin Cucoş, Politici şi strategii de educaţie interculturală (suport de curs pentru
master);
Liviu Plugaru şi Mariela Pavalache, Educaţie interculturală.