Plumb

- George Bacovia –

Simbolismul este un curent literar care a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca o

reacție împotriva romantismului și a parnasianismului, promovând emoția și muzicalitatea
interioară a ideii. Folosirea simbolurilor, a percepției sinestezice asupra universului, a forței
imaginative a corespondențelor și adâncirea lirismului prin intermediul sugestiei muzicale sunt
câteva dintre trăsăturile definitorii ale simbolismului. În plus, literatura specifică acestui curent
literar propune atitudini și stări sufletești , precum angoasa, spleen-ul, disperarea, apăsarea
sufletească și nevroza.
În literatura română, simbolismul se manifestă aproape sincron cu simbolismul francez și
este teoretizat în primele decenii ale secolului al XX-lea de către Alexandru Macedonski, scriitor
care pune accentul pe importanța muzicalității literare. George Bacovia, considerat de critica
literară cel mai însemnat reprezentant al curentului simbolist, își demonstrează, încă din primul
volum – apărut în anul 1916 și intitulat „Plumb” – apartenența la acest tip literar.
Volumul de debut al poetului are ca primă creație poezia cu același titlu, “Plumb”, operă
care poate fi considerată o adevărată artă poetică bacoviană, deoarece transmite mesajul
întregului univers poetic, evidențiind condiția nefericită a creatorului într-o lume artificială,
superficială, în care se simte singur, abandonat și lipsit de orice încurajare și speranță
sufletească. Textul se înscrie în lirica simbolistă prin procedee specifice, precum: folosirea
simbolului, simetria, sugestia, utilizarea elementelor recurente, muzicalitatea versurilor,
cromatica, percepția sinestezică a universului și dramatismul trăirii eului liric.
Titlul este alcătuit dintr-un substantiv comun, nearticulat, care coincide cu laitmotivul
poeziei (repetat de șase ori simetric), ce exprimă corespondența dintre un element al naturii și
stările sufletești ale eului liric. La nivel fonetic, cuvântul „plumb” sugerează starea de închidere
(o vocală închisă, mărginită la dreapta și la stânga de două consoane). În sens denotativ,
plumbul simbolizează apăsarea sufletească (prin greutatea metalului), labilitatea psihică,
dezorientarea (prin maleabilitatea elementului) și cenușiul existențial, monotonia, angoasa (prin
culoarea și lipsa strălucirii metalului). Prin cromatica acestui element, alchimie de alb și negru,
se accentuează viziunea bacoviană, conform căreia fiecărei stări sufletești îi corespunde o
culoare. Astfel, poetul mărturisea că în poezie l-a obsedat mereu „un subiect de culoare”,
încercând să redea cromatica „prin cuvinte”.

1
 Tema operei este condiția poetului într-o lume ostilă, sufocantă și apăsătoare din care nu
se poate elibera și în care nu există refugii salvatoare.
Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și, la
nivelul expresiei, prin mărci lexico-gramaticale ale subiectivității, precum: verbe la persoana I,
singular („stam”, „am început”) și adjectivul pronominal posesiv la persoana I, singular
(„[amorul] meu”).
Poezia este structurată în două catrene organizate simetric, pe baza paralelismului
sintactic, care trimit la două realități diferite: una exterioară și una interioară, lăuntrică,
particulară.
Prima strofă ilustrează elementele unui spațiu închis, apăsător și sufocant, organizat sub
forma unor cercuri concentrice: cavoul (camera poetului), cimitirul (târgul provincial) și universul
în care eul liric se simte prizonier. Încă din primul vers, starea de letargie profundă, sugerată de
verbul „dormeau” se transformă într-o metaforă a morții, semnificativ fiind, în acest sens,
adverbul „ adânc”. Întreaga strofă stă sub semnul unui câmp semantic morbid, al morții, prin
cuvinte cheie, precum: „sicriele”, „funerar veștmânt”, „coroanele”. Tuturor acestor elemente le
este asociat plumbul, care creează impresia unei existențe fără scop din care nu te poți ridica și
pe care nu o poți depăși. Chiar și florile, simbol al frumuseții, al speranței, al vieții, sunt în
consonanță cu această idee, deoarece, prin asocierea simbolului „plumb”, le sunt anulate
aceste calități. În acest univers, totul pare lipsit de orice senzație de mobilitate, eul liric fiind
împietrit într-o ipostază de singurătate absolută, fapt evidențiat de mărturisirea „stam singur”.
Singura senzație de mișcare o reprezintă vântul, care este perceput ca o amenințare a
exteriorului. În plus, la nivel de sonoritate, vântul creează senzația de neliniște și disconfort
psihic: „scârțiau coroanele de plumb”.
Cea de-a doua strofă ilustrează lumea interioară dominată de moartea afectivității ființei
umane. Folosindu-se tehnica simetriei, corespondentul „sicrielor de plumb” din planul exterior
este „amorul”, căzut în somn, într-o stare premergătoare morții, fapt evidențiat prin epitetul
„întors”: „dormea întors amorul meu”. Acesta a fost interpretat de Lucian Blaga ca o întoarcere
cu fața spre apus, adică trecerea într-o altă dimensiune. Sugestia frigului („… și era frig…” )
simbolizează atât sentimentul acut al morții, cât și incapacitatea ființei umane de a mai simți, de
a mai avea sentimente. Metafora “aripi de plumb” evidențiază încercarea disperată a eului liric
de a se înălța, de a ieși din această lume obscură și rece. Totuși, plumbul, material din care
sunt alcătuite aripile, simbol al libertății absolute, conduce la o încercare ratată a eului liric,
obligat să își continue existența în spațiul închis.

2
 În plus, elementele de prozodie (rimă îmbrățișată, măsura de zece silabe, ritm iambic),
punctele de suspensie, care crează pauze așezate simetric în versuri, paralelismul sintactic și
repetarea simbolului “plumb” conferă o muzicalitate tristă întregii poezii, accentuând ideile
poetice enunțate.

În concluzie, poezia “Plumb” este o artă poetică bacoviană, deoarece transmite, prin
folosirea unor elemente specifice simbolismului, concepția lui George Bacovia despre locul în
univers al creatorului, ființă obligată să traiască într-o lume ostilă și sufocantă care nu percepe
cu adevărat existența. În plus, se poate afirma că opera depășește estetica simbolismului, prin
expresia acelui strigăt interior, specific expresionismului, în evidentă consonanță cu tabloul
“Țipătul”, capodopera pictorului Edvard Munch.