STRATEGII DIDACTICE ACTIV-PARTICIPATIVE FOLOSITE ÎN

PROCESUL DIDACTIC
Cergă Ionela-Angela, Școala ,,Ion Creangă” Craiova
Învăţarea şcolară este un proces informativ-formativ, cu dublu efect: orice acumulare nouă
determină restructurări în planul gândirii, al atitudinii, al conduitei elevului.
Psihologii şi pedagogii apreciază că un aspect aparte este acela că şcolaritatea aduce după
sine schimbarea radicală a mediului la care trebuie să se adapteze copilul şi a activităţii pe
care trebuie să o desfăşoare (învăţătură, muncă). Elevului i se impun o serie de cerinţe
şcolare: are de însuşit un sistem de noţiuni şi de tehnici de învăţare complexe şi dificile, i se
aplică numeroase măsuri de disciplinare socială. Pentru a realiza succesul şcolar şi
comportarea civilizată, este supus unor solicitări fizice, intelectuale şi morale mereu
crescânde, realizându-se ,,construirea” personalităţii copilului după un ,,program” al
adultului. Dezvoltarea şcolarului constă, în esenţă, în modelarea funcţiilor psihice
(intelectuale, afectiv-motivaţionale, volitiv-caracteriale) admise şi promovate de societate.
Cunoaşterea acestora va sta la baza acţiunilor educative ale profesorului.
Schimbările ce se produc în societatea contemporană sunt ilustrate de ritmul fără precedent
de acumulări ale experienţei umane, exprimată într-o cantitate uriaşă de informaţii, de unde şi
cunoscuta sintagmă explozie informaţională.
Şcoala activă modernă se referă la nevoia de a schimba sistemul de învăţământ,
activizând inclusiv relaţia cu elevul. Acest lucru nu înseamnă că metodele tradiţionale au fost
uitate. Dimpotrivă, există metode moderne care s-au mulat perfect pe scheletul celor
tradiţionale. Cercetările efectuate în ultimii ani arată că pasivitatea în clasă nu produce
învăţare decât în mică măsură. Creierul procesează informaţia, dar dacă învăţarea este pasivă,
adică elevul doar ascultă şi eventual vede, creierul nu este activat, nu face legături, nu reţine
ceea ce i se prezintă.
Considerăm deci că abordarea teoretico-aplicativă a acestei problematici se impune cu
necesitate, având în vedere mai multe argumente.
Fiind un domeniu insuficient explorat, asupra căruia cercetătorii s-au aplecat destul de
recent, reprezintă o arie care invită la studiu, experimentare, explorare, descoperire. Aceasta,
cu atât mai mult cu cât acest domeniu se dovedeşte a fi abordabil dintr-o direcţie plurivalentă,
deoarece se situează la graniţa de studiu a mai multor discipline. În plus, nelămuririle şi
zonele insuficient sau deloc explorate reprezintă o tentaţie suficient de puternică pentru
cercetătorul-teoretician sau practician, impulsionat de propria curiozitate epistemică.
Aceste considerente sunt dublate şi de realitatea oferită de situaţia studiilor şi abordărilor
realizate la nivel naţional privitor la acest domeniu. Există puţine lucrări care abordează
exhaustiv această problematică, iar dintre acestea cele mai multe tratează subiectul amintit
doar dintr-o singură perspectivă, ceea ce nu oferă o imagine completă asupra complexităţii
fenomenului (de regulă, cercetările sunt fie pur psihologice, didatice etc.).
Învăţarea activ – participativă este stimulativă pentru elevi, căci ea încurajează
parteneriatul în învăţare. Nu numai cercetarea, dar şi experienţa cadrelor didactice,
evidenţiază efectul benefic al interacţiunii elevilor.
Având un rol decisiv în formarea tinerei generaţii, societatea acordă o deosebită importanţă
perfecţionării şi modernizării continue şi sub toate aspectele a procesului de învăţământ,
menţinerii lui pe aceeaşi scară cu cele mai noi cuceriri ale ştiinţei, tehnicii şi culturii.
Astăzi, când se pune tot mai stingent problema abordării şi implementării unor strategii şi
metodologii , un studiu de această natură nu poate fi decât unul benefic.
Mai mult, apreciem că importanţa acestui studiului în vederea ameliorării randamentului
şcolar este un subiect de interes general, având în vedere că toate sistemele educative ale
lumii se confruntă cu nevoia de a găsi soluţii optime şi eficiente pentru a combate pierderile
sistemului, adică tot ceea ce este legat de randament şcolar scăzut, eşec şcolar, culminând cu
forma radicală, extremă, abandonul şcolar, numeroase astfel de pierderi fiind cauzate de
frecvenţa crescută, adesea cronică a dificultăţilor de învăţare, dar şi a unui stil de lucru ce nu
implică permanent învăţarea activ – participativă.
Aceste argumente sunt completate de tendinţele teoretice, metodologice şi practice actuale,
respectiv de politicile educaţionale, la nivel mondial (ONU, OCDE, UNESCO, UE) de a
eficientiza adaptarea elevului la exigenţele şcolii, respectiv de a înlătura dificultăţile care
stau în calea progresului său şcolar prin centrarea învăţării pe elev , adică învăţarea activă,
activ – participativă şi interactivă, care constituie tema proiectului nostru de cercetare.
În consecinţă, apreciem că părinţii, cadrele didactice şi specialiştii (cercetători, pedagogi,
psihologi etc.) trebuie să-şi unească eforturile în direcţia ameliorării procesului instructiv-
educativ. Dar, pentru a atinge acest scop, această problematică trebuie supusă cercetării,
investigării, trebuie deci descrisă şi analizată. Numai printr-o analiză atentă şi amănunţită se
poate ajunge la ipoteze de studiu viabile şi apoi la concluzii operaţionalizabile şi eficiente
pentru situaţii concrete, practice.
Pentru ca activitatea didactică să urmeze un demers care să garanteze reuşita, trebuie
acordată o grijă deosebită conceperii secvenţelor de instruire, urmărind conjugarea firească a
elementelor de predare cu cele de învăţare.
Metoda tradiţională de a transmite rigid cunoştinţele trebuie să facă loc unui învăţământ
deschis către elev, care sfătuieşte, încurajează elevul în căutare, îl ajută să descopere, îi
dezvoltă creativitatea, ţine seama de interesele sale şi de motivaţie. Important este ca omul să
fie astfel educat încât să se poată adapta continuu fluxului de informaţie la care va fi supus
toată viaţa.
Un lucru este cert: omul va trebui să înveţe toată viaţa, mai mult decât înaintaşii săi, iar
obligaţia şcolii constă în a forma omul, mai mult decât a-l instrui. Dacă în trecut se puteau da
elevilor instrumentele necesare adaptării lui la condiţiile relativ stabile până ieşeau din
activitate, astăzi se pune acut problema prelungirii acţiunii educaţionale şi după anii de
şcoală, indiferent de nivelul la care se asigură pregătirea (educaţia permanentă).
O m ul, consideră psihopedagogii, nu dispune de autonomie funcţională la naştere şi că
depinde integral de învăţare, prin care se realizează socializarea, umanizarea individului.
Aşadar, privită din această perspectivă învăţarea este o activitate psihoconstructivă şi
personoconstructivă. Dar, în cea mai mare măsură, învăţarea umană este intenţionată,
raţională, urmărind scopuri conştient fixate. Pentru om, învăţarea este o formă fundamentală
a cunoaşterii. Însă ceea ce este absolut caracteristic învăţării umane este că prin intermediul
limbajului, acesta îşi însuşeşte şi valori spirituale ale generaţiilor anterioare.

Bibliografie
1. Bruner,Jerome ,,Pentru o teorie a instruirii’’, Editura Didactică şi Pedagogica,
Bucureşti, 1970
2. Cerghit,Ioan ,,Metode de învăţământ’’, Editura Didactică şi Pedagogica, Bucureşti,
1977
3. Cerghit,Ioan ,,Metodologia instruirii, în Curs de Pedagogie, Universitatea Bucureşti