LP Medicina Muncii Anul IV

Medicina Muncii – lucrări practice
Lucrare practică nr.1

CUNOAŞTEREA CONDIŢIILOR DE MUNCĂ
Cunoaşterea condiţiilor de muncă dintr-o unitate economică (regie, societate comercială,

instituţie, etc.), secţie, atelier sau chiar post de muncă, ori profesiune, este necesară pentru a putea
evidenţia şi aprecia noxele profesionale şi influenţa pe care o pot avea asupra sănătăţii salariaţilor în
cadrul exercitării unei profesiuni
Cunoaşterea condiţiilor de muncă dintr-o unitate sau profesiune, foloseşte metodele de cercetare
cunoscute, cele mai utilizate fiind: metoda observaţiei directe şi metode de laborator (biotoxicologice,
toxicologice).
Cunoaşterea condiţiilor de muncă, trebuie să se facă, cu respectarea unor cerinţe şi anume:

▪ să aibă un caracter complex, în sensul că la ea trebuie să participe: medicul de medicina
muncii, de întreprindere, toxicologul industrial, alţi medici specialişti, ingineri şi mai ales cei care răspund
cu protecţia muncii în unitate.
▪ caracterul de simultaneitate, în două sensuri:
- cunoaşterea şi mai ales determinarea simultană a noxelor profesionale de la locul de muncă
cercetat;
- cercetarea simultană a stării de sănătate a salariaţilor la locul de muncă cercetat;
▪ să fie competentă în sensul utilizării celor mai noi metode de determinare: spectrofotometrie în
absorbţie atomică, cromatografie în baze lichide, determinări biochimice
▪ această cunoaştere trebuie să fie sistematică, în sensul că cercetarea (cunoaşterea) trebuie făcută
într-o anumită ordine şi cu o anumită periodicitate ce trebuie respectată.
▪ un alt caracter al cercetării condiţiilor de muncă este permanenţa - pe tot timpul funcţionării
întreprinderii, secţiei sau profesiunii.
Cunoaşterea condiţiilor de muncă, dintr-o întreprindere, secţie, atelier, post de muncă sau
profesiune, se concretizează într-o "fişă" de întreprindere, secţie, profesiune. Aceste fişe se reactualizează
anual, împreună cu alte acte, (autorizaţie sanitară de funcţionare din punct de vedere al medicinii muncii,
buletine de analiză) şi formează "fişa de obiectiv" (dosarul de obiectiv).
Fişa de obiectiv cuprinde, în mare, următoarele capitole:
I. Date generale privind întreprinderea.
II. Caracterizarea fiecărei secţii pentru cunoaşterea noxelor profesionale.
III. Caracterizarea profesiunilor pentru cunoaşterea solicitărilor profesionale şi a noxelor
profesionale.
IV. Date privind influenţa pe care o pot avea noxele de la locul de muncă asupra stării de
sănătate a salariaţilor.
V. Concluzii şi formularea măsurilor de profilaxie.
I. Date generale privind întreprinderea (fişa unităţii economice)

1. Denumirea obiectivului, adresa, profilul de activitate, forma de capital,telefon, fax.
2. Amplasarea şi teritoriul întreprinderii: întindere, delimitare, distanţă faţă de zonele de
locuit, căi de acces
3. Aprovizionarea cu apă potabilă: surse proprii sau reţea, debit, consum real, mod de
distribuţie, caracteristici de potabilitate
4. Îndepărtarea reziduurilor: natura, compoziţia şi cantitatea reziduurilor, modul de
neutralizare şi evacuare
5. Anexele social sanitare: duşuri, spălătoare, vestiare, spălătorii pentru echipamentul de lucru
şi de protecţie
6. Organizarea asistenţei medicale: sistemul de acordare a asistenţei medicale, spaţiul destinat
(funcţionalitate şi accesibilitate), numărul medicilor pe specialităţi
II. Planul de cercetare a fiecărei secţii pentru cunoaşterea noxelor profesionale (fişa secţiei,
atelier, post de lucru
1. Date generale privind secţia (atelierul, postul de lucru):
1
- denumirea secţiei,
- profilul de activitate (ce produce);
- numărul de salariaţi şi repartiţia lor pe sexe, grupe de vârstă şi profesiuni;
- amplasarea faţă de celelalte secţii;
2. Procesul tehnologic:
- descrierea procesului tehnologic, a utilajelor folosite, starea utilajelor (inclusiv uzura lor),
gradul de mecanizare şi automatizare;
- numărul de muncitori expuşi real la fiecare noxă (specificată exact);
- rezultatul unor determinări de noxe;
- măsuri de protecţie colectivă: etanşeizare, ventilaţie locală, generală, naturală, mecanică, mixtă
- măsuri de protecţie individuală: echipament de protecţie
- iluminatul: felul, caracteristici cantitative şi calitative, etc.;
- microclimatul atât în sezonul cald cât şi rece;
- anexele social-sanitare: duşuri, spălătoare, vestiare, camere de odihnă (existenţa, igiena,
aprovizionarea cu material igienico-sanitar) conform normelor generale de protecţie a muncii.
III. Planul de cercetare al unei profesiuni pentru cunoaşterea solicitărilor şi a noxelor

profesionale (fişa unei profesiuni - profesiograma)
Definiţie: prin profesiogramă înţelegem înregistrarea în ordine cronologică a tuturor operaţiilor
tehnologice pe care le efectuează lucrătorul respectiv, durata lor, a pauzelor (cronogramă) la care se
adaugă elemente de fiziologia muncii.
Pauzele pot fi:
- organizate,
- tehnologice (defectarea utilajului)
- fiziologice,
- mascate.
Profesiograma efectuată într-un mediu cu pulberi se numeşte conioprofesiograma, iar într-un
mediu cu substanţe toxice toxicograma sau exponograma. În aceste situaţii este necesară cunoaşterea
efortului fizic depus (efort mare -> debit respirator crescut -> inhalare crescută a substanţelor toxice sau a
pulberilor.
IV Cunoaşterea influenţei pe care o pot avea noxele de la locul de muncă şi solicitările

profesionale asupra stării de sănătate a muncitorilor. Două metode :
1.Studiul morbidităţii profesionale şi neprofesionale, cu utilizarea unor date statistice:
- incidenţa şi prevalenţa bolilor profesionale;
- incidenţa şi prevalenţa bolilor legate de profesiune;
- incidenţa şi prevalenţa tuturor bolilor cronice;
- incidenţa şi prevalenţa accidentelor de muncă.
Aceste cifre (incidenţa şi prevalenţa) trebuie comparate:
* în timp cu datele din anii trecuţi ale aceleiaşi secţii, atelier, loc de muncă, profesiuni;
* în spaţiu: cu alte secţii de acelaşi profil sau de profil diferit;
2. Corelarea stării de sănătate a tuturor lucrătorilor prin examen medical la angajare, control
medical periodic, examen medical în perioada de adaptare.
V Concluzii şi indicarea măsurilor de profilaxie

Aici se sintetizează concluziile privind:
- riscurile profesionale din unitatea cercetată;
- se stabilesc locurile de muncă cu condiţii deosebite, numărul de muncitori expuşi la noxe peste
limitele maxime admisibile.
În acelaşi timp se apreciază:
- eficacitatea măsurilor de combatere a riscurilor profesionale existente;
- se fac propuneri de diminuare sau de lichidare a noxelor sau a suprasolicitărilor organismului
expus (a factorilor de risc profesional).
2
MONITORIZAREA STĂRII DE SĂNĂTATE A LUCRĂTORILOR
1. Examenul medical la angajare în muncă
Scopul examenului medical la angajare:

- atestă starea sănătăţii;
- depistarea bolilor care constituie contraindicaţii pentru profesiunea respectivă
Contraindicaţiile medicale pentru activităţile cu expunere la noxe profesionale se găsesc în fişele
noxelor din Hotărârea de Guvern nr. 355 din 2007, majoritatea fiind relative, nu absolute.
Categoriile de persoane care efectuează examenul medical

Examenul medical la încadrare se face obligatoriu următoarelor categorii de persoane:
▪ celor care urmează se fie încadraţi în muncă;
▪ celor transferaţi sau detaşaţi în alte locuri de muncă;
▪ ucenicilor şi elevilor, studenţilor şi lucrătorilor care urmează a fi instruiţi pe meserii şi
profesiuni;
▪ celor care reintră în activitate după o întrerupere mai mare de 6 luni (specializări, concediu
medical, concediu de maternitate şi îngrijirea copilului etc.), pentru cei cu expunere la riscuri profesionale
şi 12 luni pentru locurile de muncă fără expunere la factori de risc profesionali;
▪ lucrătorilor care îşi schimbă meseria sau profesiunea
Examenul medical la angajare se efectuează în baza a doua fise: „Fişa de solicitarea examenului
medical la angajare” şi Fişa de identificare a factorilor de risc profesional”, ambele completate de către
angajator.
Medicul va completa Dosarul medical ce conţine examenul clinic general şi analize sau
examene specifice noxei la care va fi expus.
Examen clinic general, conform dosarului medical, va fi efectuat de medicul de medicina muncii
sau medicul de familie/medicină generală cu atestat în medicină de întreprindere.
Analizele specifice sunt trecute în fişa fiecărei noxe din Hotărârea de Guvern nr. 355 din 2007; ele
vor fi efectuate de medicul specialist de medicina muncii cu excepţia situaţiei când medicul de medicina
muncii recomanda ca examenul respectiv sa fie efectuat de un medic specialist.
La final se completează „Fişa de aptitudine”, numai de medicul de medicina muncii, cu unul din
următoarele diagnostice:
o Absenţa unei contraindicaţii privind încadrarea la locul de muncă solicitat presupune
acordarea diagnosticului de apt.
o Diagnosticul de apt condiţionat se dă în cazul existenţei unor afecţiuni care impun anumite
restricţii în desfăşurarea activităţii.
o Diagnosticul de inapt temporar se acordă în cazul existenţei unei afecţiuni acute până la
vindecarea lor.
o Diagnosticul de inapt se acordă în cazul existentei unor boli care contraindică exercitării
meseriei sau profesiei solicitate
Fişa de aptitudine se completează numai de către medicul de medicina muncii, în două
exemplare, unul pentru angajator şi altul pentru angajat.
Conţinutul dosarului medical este necomunicabil angajatorului si se păstrează la cabinetul

medical un timp cel puţin egal cu timpul minim de apariţie a bolii respective.
Angajatul are dreptul sa facă contestaţie la diagnosticul de aptitudine în 7 zile.
2. Controlul medical periodic
Scopul controlului medical periodic: confirmarea sau infirmarea aptitudinii în muncă pentru
profesia/funcţia şi locul de muncă pentru care s-a făcut angajarea şi depistarea primelor semne de boală
3
profesională.
Controlul medical periodic se efectuează tuturor lucrătorilor pe fiecare an.
Consta in examen clinic general (efectuat de medicul de medicina muncii sau de medicul de
familie/medicină generală cu atestat în medicină de întreprindere) şi analize specifice noxei (din fişa
noxei H.G. 355/2007, efectuate de acelaşi medic cu excepţia examinărilor pe care medicul de medicina
muncii le recomandă a fi efectuate de către un medic specialist: oftalmolog, neurolog, psihiatru, ş.a.)
La final medicul de medicina muncii va formula diagnosticul de aptitudine (cu unul din cele
patru diagnostice posibile: apt, apt condiţionat, inapt temporar, inapt), iar rezultatul analizelor se ataşează
la „dosarul medical” efectuat la angajare. Pana aici
3. Examenul medical al noilor încadraţi în muncă, în perioada de adaptare
Examenul medical al noilor încadraţi în perioada de adaptare constituie o metodă de supraveghere

activă şi continuă a stării de sănătate şi completează examenul medical la încadrare în situaţiile concrete
ale noilor condiţii de muncă.
Acest examen se face în primele 30 de zile, efectuat în 2 etape:

➢ în prima etapă, până la 14 zile de la data încadrării în muncă, supravegherea se face prin
vizitarea locului de muncă şi controlul stării de sănătate a celui nou încadrat;
➢ în a doua etapă, între a 20-30 zi de la încadrarea în muncă controlul stării de sănătate se face la
nivelul dispensarului medical de întreprindere sau cabinetului de medicina muncii.
Categorii de persoane care sunt supravegheate în perioada de adaptare

▪ celor expuşi la diferite noxe profesionale;
▪ tinerilor sau vârstnicilor;
▪ celor care îşi schimbă profesiunea. Deci, el se face în mod selectiv.
Se vor folosi următorii indicatori generali:

▪ simptomatologia subiectivă;
▪ indicatori ai sistemului nervos vegetativ, testaţi prin probe funcţionale cardiovasculare
(Teslenko, Crampton, Brouha, etc.);
▪ urmărirea greutăţii corporale;
▪ urmărirea tensiunii arteriale;
▪ indicatori de producţie personali.
Cazuri particulare:
Lucrătorii expuşi zgomotului profesional, examenul în perioada de adaptare se va efectua în
două etape:
➢ între a 14-a şi a 30-a zi de la încadrare se va programa examinarea clinică şi audiometrică.
➢ la sfârşitul celei de-a 3-a luni de la încadrarea în muncă se fac examenul clinic ORL şi
audiometria.
Pentru cei expuşi la microclimat industrial cald, adaptarea în muncă se mai numeşte şi
aclimatizare (adaptare la ambianţa termică).
Adaptarea la microclimat cald presupune două adaptări importante corelate între ele: adaptarea
transpiraţiei şi adaptarea vasodilataţiei.
a. Adaptarea transpiraţiei înseamnă:
▪ transpiraţia începe la o temperatură internă mai joasă faţă de cei neadaptaţi;
▪ regimul de transpiraţie este mai uniform;
▪ transpiraţia conţine mai puţină sare (NaCl);
▪ senzaţia de sete este mai imperioasă şi apare mai repede.
b. Adaptarea vasodilataţiei înseamnă:
- predominarea vasodilataţiei periferice, tegumentare, cu facilitarea pierderilor de căldură.
Adaptarea la microclimat cald se instalează în 7-9 zile, după această perioadă, într-un interval de
4-6 luni fenomenul de adaptare (aclimatizare) se consolidează.
Elemente ce se urmăresc pentru a aprecia instalarea stării de adaptare la microclimat cald:
4
▪ indicatori ai unor probe funcţionale cardiovasculare (Teslenko, Crampton, Brouha): acestor

indicatori în perioada de adaptare indică instalarea stării de aclimatizare; deteriorarea lor indică
neaclimatizarea;
▪ creşterea volumului transpiraţiei - indică adaptarea;
▪ scăderea NaCl în transpiraţie - semn de adaptare (în mod normal NaCl în transpiraţie
reprezintă 1/10 din concentraţia sanguină, iar la un aclimatizat reprezintă 1/30 din concentraţia sanguină;
▪ scăderea greutăţii corporale la început, apoi stabilizarea ei-semn de adaptare;
▪ creşterea cantităţii de apă ingerată-semn de adaptare;
▪ scăderea comparativă a eozinofilelor la sfârşitul perioadei (eozinopenie) - semn de adaptare;
▪ scăderea 17- cetosteroizilor în urină la sfârşitul perioadei de adaptare - semn de adaptare;
▪ scăderea NaCl în urină - semn de adaptare;
▪ scăderea marcată a tensiunii arteriale - semn de insuficienţă suprarenală, deci greutate în
aclimatizare;
▪ indicatori de producţie: îmbunătăţirea lor - semn de adaptare;
Pentru cei expuşi la substanţe iritante sau alergice
▪ apariţia unor crize de bronhospasm (dispnee, raluri sibilante) la locul de muncă şi care
dispar după încetarea expunerii.
▪ urmărirea CV (capacitate vitală) şi VEMS cu calcularea indicelui de permeabilitate bronşică
(IPB) la începutul şi sfârşitul zilei de muncă, în special la cei ce au prezentat crize de bronhospasm.
Exemplu de fişă din H.G. 355/2007
Fisa 30. Cupru (fumuri si pulberi)

Examen medical la angajare: Examenul medical periodic:
a) conform datelor din Dosarul medical - examen clinic general - anual
b) spirometrie - spirometrie - din 2 in 2 ani
c) contraindicaţii: - examen ORL - la indicaţia medicului specialist de
- boli cronice ale cailor respiratorii superioare medicina muncii
- bronhopneumopatii cronice, inclusiv astm bronşic
(în funcţie de rezultatele spirometriei)
Interpretare:
La examenul medical la angajare al unui lucrător ce va intra în contact această noxă i se va
efectua:
- examen clinic general (a - conform datelor din Dosarul medical)
- şi spirometrie (această explorare, trecută la punctul b, este specifică noxei)
Ambele pot fi efectuate de medicul specialist de medicina muncii sau de medicul de
familie/medicină generală cu atestat în medicină de întreprindere.
Contraindicaţiile de la punctul c) sunt relative, medicul de medicina muncii stabilind diagnosticul
de aptitudine în funcţie de severitatea acestora.
La controlul medical periodic va fi efectuat:

- examenul clinic general,
- spirometrie,
- şi examenul ORL.
Toate examenele pot fi efectuate de medicul specialist de medicina muncii sau de medicul de
familie/medicină generală cu atestat în medicină de întreprindere, cu excepţia situaţiei când medicul
specialist de medicina muncii indică efectuarea examenului ORL de către un specialist ORL.
Diagnosticul de aptitudine va fi eliberat numai de medicul de medicina muncii pe baza
rezultatelor obţinute la examinările efectuate, cu respectarea contraindicaţiilor.
5

DETERMINAREA SI APRECIEREA TOXICELOR PROFESIONALE LA UN LOC DE MUNCA
Toxicele profesionale sunt acele substante chimice cu care muncitorii vin în contact în timpul
exercitarii profesiei si care în anumite conditii au actiune nociva asupra organismului.
1.Determinarea toxicelor
1.1. Faza de recoltare a toxicelor profesionale
Înainte de a începe determinarea toxicelor la un loc de munca, trebuie bine cunoscut procesul
tehnologc. Pe aceasta baza se stabilesc punctele si momentele de recoltare.
a. Locurile (punctele) de recoltare:
- la locul de lucru, acolo unde se afla permanent sau periodic muncitorii pentru
îndeplinirea sau supravegherea procesului de productie;
- în imediata apropiere a surselor generatoare de toxice
- Nivelul de recoltare: - la nivelul respirator al muncitorilor deci la cca 1,5 m de la sol.
În cazurile când substanta nociva este reprezentata de gaze sau vapori cu densitati net mai mari
sau mai mici decât ale aerului, se iau probe si de la diferite niveluri pentru a decela o eventuala concetrare
a toxicului la anumite niveluri din încaperea de lucru .
b. Momentele de recoltare depind în primul rând de caracterul continuu sau discontinuu al
procesului tehnologic:
- în procesele tehnologice uniforme: recoltarea de probe se face la începutul, la mijlocul si la
sfârsitul zilei de munca:
- în procesele tehnologice cu caracter discontinuu si cuprind mai multe faze, fiecare cu operatii
diferite, se preleveaza probe în cursul fiecarei faze a procesului tehnologic;
- recoltarile trebuie facute cel putin odata în anotimpul cald si odata în anotimpul rece.
- se vor recolta probe atât în timpul functionarii ventilatiei, cât si în timpul nefunctionarii ei,
pentru a controla eficienta sistemului de ventilatie mecanica.
c. Metode de recoltare:
Sunt doua metode generale pentru recoltarea din atmosfera de lucru a substantelor toxice:
- metode de recoltare în dispozitive de retinere;
- metode de recoltare în vase închise de capacitate cunoscuta.
Metode de recoltare în dispozitive de retinere.
Principiul: aerul care contine toxicul ce trebuie determinat este aspirat într-un mediu absorbant,
adsorbant sau filtrant capabil sa-l retina (fixeze).
Mediul absorbant este un lichid (apa, reactiv chimic), mediul adsorbant poate fi gel de siliciu, gel
de aluminiu, carbune etc.,
Iar ca mediu filtrant se folosesc diferite filtre.
Mediile absorbant si adsorbant se folosesc la recoltarea gazelor sau vaporilor toxici, iar mediul
filtrant la recoltarea pulberilor toxice, solide.
Aparatura de recoltare:
- dispozitive de aspiratie a aerului (aspiratoare);
- dispozitive de retinere: absorbitoare, pâlnii, alonje;
- dispozitive pentru masurarea debitului sau volumului de aer: gazometru.
Metoda de recoltare în vase închise de capacitate cunoscuta.
Introducerea aerului în aceste vase, deci recoltarea din zona de munca, se poate face prin trei
procedee:
- recoltarea prin dislocuire de lichid;
- recoltarea prin dislocuire de aer;
- recoltarea în vase vidate.
1.2. Faza de analiza a toxicelor profesionale
Pentru analiza se folosesc în special urmatoarele metode:
a. metode spectrofotometrice (colorimetrice, turbidimetrice, fluorimetrice)
b. metode volumetrice (titrimetrice);
6
c. metode cromatografice- în special cromatografia în faza gazoasa;

d. metode electrochimice (potentiometrice, polarografice, etc.);
e. metode de determinare rapida a toxicelor: orientative si automate.
Vom descrie pe scurt metodele de determinare rapida.
Metodele orientative se bazeaza pe anumiti reactivi chimici care, în prezenta substantei cautate,
îsi schimba culoarea. Dispozitivul folosit în acest scop este aparatul Drager care este alcatuit din doua
parti si anume: pompa de mâna si tubul detector. Aerul este aspirat prin tubul detector - un tub de sticla
umplut cu o substanta absorbanta îmbibata cu reactivul de culoare respectiva. Schimbarea de culoare de-a
lungul coloanei indica prezenta toxicului în aer, iar lungimea coloanei colorate este proportional cu
concentratia substantei. Citirea este în ppm (parti per milion)
Metodele automate folosesc analizoare de gaze la care cu ajutorul unei pompe, aerul este aspirat
si trecut printr-un detector bazat, în special, pe un principiu fizic sau fizico-chimic.
Aparatul este cuplat cu un sistem de avertizare sonora si luminoasa.
2. Interpretarea rezultatelor
Interpretarea datelor analitice ale laboratorului de toxicologie constituie un moment esential
pentru stabilirea gradului de risc de intoxicatie profesionala la un loc de munca.
A. La locul de munca este prezent un singur toxic, sau mai multe substante toxice cu efect
independent.
Concentratia medie ponderata în timp (CMPT) se calculeaza dupa urmatoarea formula:
CMPT = C1 x t1 + C2 x t2 + C3 x t3 + ...... + Cn x tn
t1 + t2 + t3 + ..... + tn
în care:
C1, C2... Cn = concentratiile medii ale diferitelor faze specifice ale procesului tehnologic,
exprimate în mg/m3;
T1, T2... Tn = durata diferitelor faze specifice ale procesului tehnologic exprimate în minute;
Concentratiile de toxic determinate în aerul atmosferei ocupationale se compara cu concentratia

admisibila maxima sau cu concentratia admisibila de vârf, exprimate în mg/m3, prevazute în normele de
medicina muncii.
Concentratia maxima admisibila pe schimbul de lucru este aceea concentratie medie de toxic sub
care nu se poate produce, cu exceptia cazurilor de hipersensibilitate, nici un simptom sau semn de boala
care sa poata fi pusa în evidenta prin testele cele mai sensibile.
Depasirea CMA de catre CMPT se exprima în doua moduri:
- de câte ori X
- procentual %
Concentratia admisibila de vârf (pe 15 minute) reprezinta concentratia toxicului în aerul locului
de munca ce nu trebuie depasita în nici un moment al zilei de munca.
B. În locurile de munca unde se gasesc mai multe substante toxice profesionale:
CMPT1 + CMPT2 . + ... + CMPTn ≤ 1

CMAS1 CMAS2 CMASn
în care:
CMPT1, CMPT2...CMPTn = concentratiile determinate în aer pentru fiecare substanta
(CMPT);
CMAS1, CMAS2 ... CMASn= concentratiile maxime admisibile pentru fiecare substanta în
parte pe schimbul de lucru.
Aceasta relatie nu trebuie sa depaseasca 1, depasirea se exprima în doua moduri:
- de câte ori X
- procentual %
Efectul combinat al substantelor toxice este de tip sinergic sau antagonic.
• Efect sinergic:
o sinergism de aditie
A+B =AB
7
o sinergism de potentare
A+B <AB
• Efect antagonic
A+B >AB
Pentru interpretarea corecta a datelor de laborator si deci pentru aprecierea riscului:
- trebuie apreciata existenta, functionalitatea si eficienta ventilatiei ;
- trebuie cunoscute conditiile de microclimat si intensitatea efortului fizic;
- când la un loc de munca exista mai multe noxe simultan (noxe combinate, cumulate) se
va lua în calcul actiunea lor sinergica, deci nocivitatea lor combinata;
În normele de medicina muncii unele substante chimice au anumite indicative:
• P - pot patrunde în organism si prin tegumentele si mucoasele intacte
• pC - substantele toxice care sunt potential cancerigene
• C - cele care au indicativul sunt cancerigene
• FP – substante “foarte periculoase”
8
DETERMINAREA SI APRECIEREA PULBERILOR PROFESIONALE LA UN

LOC DE MUNCA
1.Determinarea pulberilor
Pulberile sunt constituite din particule mici solide care se formeaza în procesul de productie
raspândindu-se în aer si mentinându-se în suspensie un timp mai mult sau mai putin îndelungat si care
inhalate pot avea actiune nociva asupra organismului.
Determinarea cantitativa a pulberilor profesionale în aerul locului de munca

A. Faza de recoltare a pulberilor profesionale
În vederea dimensionarii riscului profesional, înainte de a începe determinarea pulberilor trebuie
cunoscut:
- procesul tehnologic si sursele generatoare de pulberi;
- compozitia minerologica a pulberilor;
Punctele de recoltare si momentele de recoltare: (aceleasi de la recoltarea subst. toxice)
Recoltarea consta în separarea pulberilor din aer si se poate face prin urmatoarele metode:
- filtrare;
- umezire (spalare);
- impact (izbire);
- sedimentare;
- termoprecipitare;
-electroprecipitare.
B. Faza de analiza a pulberilor profesionale recoltate

Analizele care se efectueaza la o proba de pulberi prelevata sunt urmatoarele:
a. analiza gravimetrica;
b. analiza coniometrica;
c. determinarea gradului de dispersie (dispersometria);
d. determinarea continutului de dioxid de siliciu liber cristalin prin metode:
- fizice;
- chimice;
a. Analiza gravimetrica se bazeaza pe aspirarea printr-un dispozitiv filtrant capabil sa retina
pulberea.
Filtrul este cântarit înainte si dupa recoltare si prin diferenta se afla cantitatea de praf retinuta pe
filtru, care se raporteaza la volumul de aer aspirat. Concentratia pulberii se exprima în mg/m3. Prin
aceasta metoda se recolteaza si se determina pulberea totala.
Exisa aparate care permit recoltarea si determinarea fractiunii alveolare a pulberilor (sub 5 μm si
în special sub 3 μm) denumita si fractiunea "respirabila" particulele mai mari fiind retinute prin
intermediul unor dispozitive speciale: elutriatoare.
b. Analiza coniometrica aprecieaza ca si analiza gravimetrica tot concentratia pulberilor în aer,
însa este exprimata în numar de particule/cm3 aer. Aerul care contine pulberea este aspirat printr-un
dispozitiv numit impinger.
Numararea perticulelor se face microscopic, cu ajutorul celulei de numarat Burker-Turk. Fibrele
minerale, naturale (azbest) sau artificiale (fibre de sticla) se determina cu ajutorul microscopului cu
contrast de faza, microscopului electronic de baleaj sau de transmisie.
Rezultatul se exprima tot în fibre/cm3.
c. Determinarea gradului de dispersie - are o deosebita importanta pentru ca riscul de
îmbolnavire în pneumoconioze este determinat în primul rând de dimensiunea particulelor, întrucât numai
cele sub 5 μm pot ajunge în spatiul alveolar si de acolo în interstitiul pulmonar.
Recoltarea pulberii se face cu impingerul ca si la analiza coniometrica. Se preleveaza cu o pipeta
1-2 picaturi din lichidul din impinger, care se pun pe o lama de sticla curata.
Masurarea particulelor se face la microscop cu ajutorul unui micrometru ocular. Se
dimensioneaza 100 particule, iar rezultatul se exprima sub forma tabelului urmator:
- < 1 μm............................................... %
9
- între 1,1-3 μm .................................... %

- între 3,1-5 μm .................................... %
- între 5,1-10 μm .................................. %
- > 10,1 μm ......................................... %
Determinarea gradului de dispersie ne indica gradul de periculozitate a pulberii.
d. Determinarea compozitiei chimice mineralogice a pulberilor si, în special a dioxidului de
siliciu liber cristalin: permite aprecierea gradului de agresivitate a unei pulberi determinata de compozitia
chimica a acesteia. Aceasta determinare este necesara si pentru exprimarea concentratiei maxime admise
(CMA), care se face în functie de procentul de dioxid de siliciu liber cristalin.
Determinarile se fac pe probe de pulberi recoltate direct din aerul locului de munca, a caror
compozitie difera de cea a rocii din care provine.
Determinarea dioxidului de siliciu liber cristalin se face prin metode chimice si fizice.
Metodele chimice sunt bazate pe atacul fractionat al pulberii cu un reactiv chimic, care dizolva
silicatii, fara a altera dioxidul de siliciu. Dioxidul de siliciu ramas dupa dizolvarea silicatilor, este separat
prin filtrare si se poate determina gravimetric sau spectrofotometric.
Metodele fizice sunt cele mai numeroase. Cea mai folosita metoda este spectrografia cu raze X,
care se bazeaza pe fenomenul de difractie al acestor radiatii
Concentratiile admisibile sunt urmatoarele (exemple):
A. Pulberi cu continut de dioxid de siliciu liber cristalin (SiO2 l.c.)
1. Pulberi totale:
a. cu SiO2 l.c. peste 10%, calculul concentratiei admisibile se face conform formulei:
CMA = 50 .
% SiO l.c. gasit in pulberea recoltata
b. cu SiO2 l.c. între 6-9%: concentratia admisibila = 6 mg/m3

c. cu SiO2 l.c. sub 5%: concentratia admisibila = 8 mg/m3
2. Pulberi respirabile:
a. cu SiO2 l.c. peste 10%, calculul concentratiei admisibile se face conform formulei: 3
CMA = 5 .
% SiO l.c. gasit in pulberea recoltata
b. cu SiO2 l.c. sub 10% : concentratia admisibila = 0,05 mg/m3
Pulberi fara continut de SiO2 l.c. (alumina, carbonat de calciu, sticla, caolin, lemn, tutun, etc.):
Pulberi totale = 10 mg/m3
Pulberi totale de cereale: 4 mg/m3;
Pulberi de bumbac, in, cânepa, sisal si iuta:
- în filaturi: 2 mg/m3;
- la celelalte operatii 4 mg/m3.
În cazul când pulberile se gasesc în amestec, se normeaza separat, luându-se în consideratie
pulberea cu actiunea cea mai nociva.
Concentratia pulberilor determinate (CMPT) din aerul unui loc de munca se compara cu
concentratiile maxime admisibile de pulberi (CMA) în atmosfera zonelor de munca, redate în normele de
medicina muncii.
10

DETERMINAREA ŞI APRECIEREA ZGOMOTULUI
PROFESIONAL
Definiţia zgomotului profesional: "un complex de sunete cu intensităţi şi înălţimi diferite, cu

caractere diferite (zgomot obişnuit, impulsiv, ritmice sau aritmice), produse continuu sau discontinuu de
maşini, instrumente, aparate, mijloace de transport, vocea omenească, etc, în timpul activităţii
profesionale".
Zgomotul poate fi:
• în general, este definit ca orice sunet nedorit, jenant.
• în unele cazuri este chiar "dorit" fiind un indicator al funcţionării normale a maşinilor,
instalaţiile procesului tehnologic
• de cele mai multe ori el este "indiferent" (nici dorit, nici nedorit)
Determinarea zgomotului profesional.
A. Aparatura necesară:
- sonometrul compus din:
- microfon pentru captarea sunetelor la un loc de muncă;
-aparat de măsură (după transformarea prealabilă a sunetelor în semnale electrice).
- sonometru cu integrator cu ajutorul căruia se creează „hărti de zgomot”
Sonometrul măsoară intensitatea zgomotului în decibeli (dBA), unitate de măsură a intensităţii
zgomotului. Indicativul „A” – reprezintă un circuit de ponderare care diminuă intensitatea zgomotelor,
răspunsul aparatului fiind astfel adaptat proprietăţilor perceptuale ale urechii umane, care percepe mai
slab frecvenţele joase.
B. Stabilirea punctelor de determinare:
- zona auditivă a muncitorului, adică la 20 cm de pavilionul urechii;
- în jurul sursei de zgomot, concentric, realizând aşa-numitele hărţi de zgomot,
- la distanţă de sursa de zgomot.
C. Stabilirea momentelor de determinare a zgomotului
- determinări făcute în dinamică, pe parcursul schimbului, la diferite intensităţi ce corespund unor
procese tehnologice, faze sau operaţii diferite;
- procese tehnologice cu caracter uniform al zgomotului: sunt suficiente 3 determinări, care
caracterizează zgomotul pe schimbul de lucru.
Interpretarea rezultatelor.
În interpretarea rezultatelor obţinute în urma determinărilor cu sonometrul se ţine seama de
solicitarea atenţiei în timpul activităţii profesionale.
A. locuri de muncă cu solicitare mică a atenţiei.
Limita maximă admisă (L.M.A.) în acest caz este de 87 dBA. Acţiunea nocivă a zgomotului
asupra urechii interne debutează de la intensitatea de 80 dBA şi are drept consecinţă apariţia efectelor
otice (hipoacuzie şi surditate profesională).
Hotarârea nr. 493 din 2006 privind cerintele minime de securitate si sanatate referitoare la
expunerea lucratorilor la riscurile generate de zgomot prevede urmatoarele valori:
• valorea de expunere superioară de la care se declanseaza actiunea = 85 dB(A)
• valorea de expunere inferioară de la care se declanseaza actiunea = 80 dB(A)
În această lege sunt prevăzute următoarele măsuri în cazul expunerii la zgomot:
• zgomot 80-85 dBA
o angajatorul este obligat să pună la dispoziţia muncitorilor mijloacele de
protecţie auditivă externă (căşti) şi internă (antifoane),
o angajatul nu este obligat să folosească mijloacele de protecţie,
o în cadrul controlului medical periodic se va efectua audiogramă o dată la 5
ani.
• zgomot între >85 dBA
o angajatorul este obligat să pună la dispoziţia muncitorilor mijloacele de
protecţie auditivă externă (căşti) şi internă (antifoane),
11
o angajatul este obligat să folosească mijloacele de protecţie,

o în cadrul controlului medical periodic se va efectua audiogramă pe fiecare
an,
o angajatorul va marca vizual (prin panouri) zonele în care zgomotul
depăşeşte L.M.A.
B. locuri de muncă cu solicitare medie sau mare a atenţiei în timpul activităţii profesionale.
În acest caz L.M.A. variază între 50 - 75 dBA în funcţie de activitatea desfăşurată. Zgomotul are
efecte extraotice – scade atenţia, puterea de concentrare, randamentul.
Complexitatea muncii Locul de muncă Nivel admis

de zgomot
dB(A)
Locuri de muncă cu Laboratoare cu profil electronic;
solicitare Centrale telefonice cu peste 250 abonaţi;
neuropsihică şi Cabine de supraveghere a proceselor 75
psihosenzorială tehnologice.
crescută.
Activităţi tipografice (fotoculegere,
corectură, zeţărie, macrotastare;
Operatori, realizatori de emisiuni RTV şi de
cinematografie;
Puncte vamale.
Cabine de comandă şi control (dispecerat

Locuri de muncă cu energetic, dispecerat pentru mijloace de
solicitare transport rutier, feroviar, naval);
neuropsihică şi Laboratoare pentru măsurări, cercetare şi
psihosenzorială proiectare;
deosebită. Săli calculatoare;
Săli tratament;
Ghişee unde se lucrează cu publicul,
manipulare de valori, carte poştală; 60
Redactare mass-media, scrisă şi audio;
Cabinete medicale, săli de studiu, clase,
amfiteatre, biblioteci, servicii administrative
Săli de operaţie şi tratament; 50
Atelier de creaţie.
Alte metode practice de apreciere a zgomotului profesional.

Dacă nu dispunem de sonometru, putem aprecia orientativ, nivelul de intensitate al zgomotului la
un loc de muncă, cu ajutorul a două persoane neexpuse anterior la zgomot, astfel:
- dacă vocea de conversaţie obişnuită este inteligibilă la distanţa de 1 m, intensitatea zgomotului
la acel loc de muncă este mai mică de 90 dB(A);
- dacă vocea şoptită de la o distanţă de 20 cm de pavilionul urechii nu este inteligibilă nivelul
estimat al zgomotului este de 100 dB(A).
- daca în urma expunerii la zgomot apar fenomene vegetative (greaţă, vomă, cefalee), nivelul
estimat al zgomotului este mai mare de 110 dB(A).
Tot inclusiv ce este în tabel
12
DETERMINAREA ŞI APRECIEREA ILUMINATULUI

LA LOCUL DE MUNCĂ
1.Determinarea iluminatului.
Asigurarea unui iluminat raţional are drept scop evitarea suprasolicitărilor analizatorului vizual,
stimularea proceselor activităţii nervoase superioare, creşterea capacităţii de muncă, prevenirea unor boli
profesionale, a accidentelor de muncă şi oboselii cronice.
Pentru realizarea unui iluminat fiziologic la un loc de muncă se cere îndeplinirea anumitor condiţii
calitative şi cantitative.
Cerinţele calitative ale unui iluminat raţional:
- să aibă o compoziţie spectrală cât mai apropiată de lumină naturală;
- să fie corect dirijat, pentru a nu produce umbre sau dublu contur în câmpul vizual;
- să fie uniform repartizat,;
- să evite producerea strălucirii;
- să nu prezinte pericol de incendiu sau electrocutare.
Din punct de vedere cantitativ iluminatul fiziologic trebuie să fie cel puţin egal cu valorile
indicate în normele de medicina muncii, unde sunt trecute valorile minime.
Determinarea iluminatului:
A. Aparatura necesară: determinarea iluminatului se face cu ajutorul luxmetrului, aparat compus
dintr-o fotocelulă şi un galvanometru. Galvanometrul este gradat în lucşi. Luxul este unitatea de măsură
utilizată pentru determinarea iluminării (luxul este iluminarea pe care un flux luminos de un lumen o
determină pe o suprafaţă de 1 m2).
B. Stabilirea locurilor de determinare: măsurarea iluminatului natural sau artificial al unui post de
muncă situat în interiorul încăperilor (ateliere, secţii etc.) se face la nivelul suprafeţei de lucru, în planul
orizontal sau vertical pe care trebuie să-l privească muncitorul în timpul desfăşurării procesului tehnologic
şi pe care trebuie să distingă anumite detalii. Prin detalii se înţeleg acele obiecte, părţi ale obiectelor sau
repere ce trebuie distinse în timpul activităţilor profesionale; de exemplu, firul unei ţesături, un punct, o
cifră, o diviziune a unui instrument de măsură.
C. Stabilirea momentelor de determinare: se face în timpul zilei (orele de dimineaţă, amiază, spre
seară), în timpul nopţii etc.
Tehnica de determinare:
A. în cazul dimensiunii detaliului de observat sub sau egal cu 1,2 mm, se va observa şi
determina:
- Fluxul incident (FI), fotocelula aşezată pe suprafaţa de lucru
- Fluxul reflectat de suprafaţa de lucru (FRf).
Determinarea fluxului reflectat se face prin aşezarea fotoelementului către fondul de lucru
(suprafaţa de lucru vizuală) la 5-7 cm deasupra lui, la un unghi de 45o. Se fac 4 determinări în poziţii
diferite (pe axa N-S, E-V). Media acestor determinări reprezintă fluxul reflectat de fondul de lucru
exprimat în lucşi.
- asemănător se determină şi fluxul reflectat al detaliului. (FRd).
- Coeficientul de reflexie al fondului (CRf) este raportul dintre fluxul de lumină reflectat (FRf) şi
fluxul incident (FI).
FR (flux reflectat )
CR =
FI (flux incident)
În funcţie de valoarea coeficientului de reflexie se apreciază caracteristica fondului pe care se
observă detaliile şi se consideră:
- fond întunecat , dacă CR este mai mic de 0,2;
- fond mediu, dacă CR este cuprins între 0,2-0,4;
- fond luminos, dacă CR este mai mare de 0,4;
- Coeficientul de reflexie al detaliului (CRd) este raportul dintre fluxul de lumină reflectat (FRd)
şi fluxul incident (FI).
- Contrastul dintre fond şi detaliu (K) se calculează după formula:
13
CR1 − CR 2
K=
CR1
CR1 şi CR2 fiind coeficienţii de reflexie ai fondului şi ai detaliului, considerându-se CR1
coeficientul de reflexie cel mai mare . În funcţie de valoarea lui K, se calculează:
- contrast mic - pentru valori între 0,2 (detaliul se distinge slab pe fond);
- contrast mediu - pentru valori cuprinse între 0,2-0,5 (detaliul se distinge bine pe fond) ;
-contrast mare-valori peste 0,5 (detaliul se distinge foarte bine pe fond);
B. în cazul dimensiunilor detaliului peste 1,2 mm, se face numai măsurarea nivelului de iluminare
a suprafeţei de lucru (flux incident pe fond).
2. Interpretarea rezultatelor.
A. În cazul dimensiunilor detaliului sub 1,2 mm în funcţie de mărimea exactă a detaliului,
caracteristica fondului şi contrastul dintre fond şi detaliu se caută în normele de medicina muncii Valoare
minimă normativă (VN). Fluxul incident (FI) se compară cu VN.
FI trebuie să fie mai mare sau egal cu VN. Dacă este mai mic se calculează deficitul de iluminare
(DI):
VN ………………..100%
FI …………………X%, DI = 100-X%
În acest caz DI duce la astenopie acomodativă
Prezenţa uneia din următoarele situaţii, impune ca valoarea minimă normativă (VN) să fie
considerată valoarea imediat superioară faţă de cea din tabel:
- distanţa dintre ochi şi obiectul privit (este mai mare de 0,5 m);
- durata neîntreruptă a efortului vizual (mai mult de 4 ore);
- dacă obiectele privite sunt în mişcare;
- dacă există pericolul crescut de accidentare;
- dacă în încăpere se degajă praf, fum,vapori, etc.;
B. În cazul dimensiunii detaliului peste 1,2 mm, fluxul incident se compară cu valorile trecute în
tabel (VN), fără a mai calcula caracteristica fondului şi contrastul dintre fond şi detaliu. Interpretarea este
asemănătoare, FI trebuind să fie mai mare ca VN, dacă nu, se va calcula DI
În acest caz DI duce la accidente de muncă.
Indici luxmetrici, sunt următorii:

FI, FRf, FRd, CRf CRd K (vezi mai sus),
Coeficientul de iluminare naturală reprezintă raportul dintre iluminarea suprafeţei de lucru uzuale
(în lucşi) şi iluminarea din exterior (în lucşi) sub cerul liber considerând că luminozitatea fiecărui punct
din încăpere depinde de luminozitatea din afară constituind o anumită parte a acesteia. Determinările de
iluminat din interior şi exterior este de preferat să se facă simultan.
Coeficientul de iluminare naturală se exprimă în procente:
numar de lucsi interior
CIN = x100.
numar de lucsi exterior
Indicii geometrici sunt următorii:

- unghiul de incidenţă: unghiul format din două drepte care unesc locul de muncă cu marginea
superioară a ferestrei şi respectiv cu marginea inferioare a ferestrei (normal mai mare de 300).
- unghiul de deschidere: unghiul format din două drepte care unesc locul de muncă cu marginea
superioară a ferestrei şi respectiv cu partea superioară a obstacolului cel mai apropiat din faţa ferestrei
(clădire, pom, etc.). Trebuie să fie mai mare de 50.
- distanţa de la locul de muncă la fereastră, distanţa intervalului dintre ferestre şi colţul încăperii,
şi distanţa de la marginea superioară a ferestrei la tavan
- coeficientul de lumină este raportul dintre suprafaţa totală de geam a luminatoarelor şi ferestrelor
(în m2) şi suprafaţa podelei (în m2). Se exprimă sub formă de raport sau fracţie zecimală. Valori normate
1/10 - ½ în raport cu destinaţia încăperii.
14
Cate- Definirea categoriei lucrării vizuale în Subcate- Contrastul Caracteris- Nivelul de

goria funcţie de dimensiunea minimă a detaliului goria dintre deta- tica fondului iluminare
lucrării reprezentativ lucrării liul repre- normat
vizuale vizuale zentativ şi lx
fond
1 2 3 4 5 6
I Lucrări de precizie deosebită- detalii sub 0,1 a mic întunecat 3000
mm (dimensiune unghiulară sub 1I. b mic luminos
mic mediu 2000
mediu întunecat
c mediu luminos
mediu mediu 1500
mare întunecat
d mare luminos
mare mediu 750
II Lucrări de foarte mare precizie-detalii între a mic întunecat 2000
0,1 şi 0,3 mm (dimensiune unghiularşă între b mic luminos
1Işi 3I). mic mediu 1000
mediu întunecat
c mediu luminos
mediu mediu 750
mare întunecat
d mare luminos
mare mediu 500
III Lucrări de precizie mare- detaliu între 0,3- a mic întunecat 1000
0,5 mm (dimensiune unghiulară între 3I şi b mic luminos
5I) mic mediu 750
mediu întunecat
c mediu luminos
mediu mediu 500
mare întunecat
d mare luminos
mare mediu 300
IV Lucrări de precizie medie - detalii între 0,5 şi a mic întunecat 500
8I) mic mediu 400
mediu întunecat
c mediu luminos
mediu mediu 300
mare întunecat
d mare luminos
mare mediu 200
V Lucrări de precizie mică - detalii între 0,8 şi a mic întunecat 300
12I) mic mediu 250
mediu întunecat
c mediu luminos
mediu mediu 150
mare întunecat
d mare luminos
mare mediu 100
15

DETERMINAREA SI APRECIEREA MICROCLIMATULUI PROFESIONAL
LA UN LOC DE MUNCA
Prin microclimat înţelegem totalitatea factorilor fizici ai aerului dintr-un spaţiu delimitat (loc de
muncă), care îşi exercită acţiunea asupra funcţiei de termoreglare. Componentele microclimatului se
normează în raport cu degajarea de căldură în organismul uman determinată de efortul fizic.
Factorii componenţi ai microclimatului profesional sunt următorii:
• temperatura aerului (se măsoară în grade Celsius °C);
• umiditatea relativă a aerului (se exprimă procentual);
• viteza curenţilor de aer (se măsoară în m/s),
• radiaţia calorică (se măsoară în cal/cm2/min),
• temperatura suprafeţelor de lucru (se măsoară în °C).
1. Determinarea microclimatului profesional

Aparatura necesară pentru determinarea factorilor de microclimat la un loc de muncă:
1.. Temperatura se determină cu următoarele aparate:
➢ globtermometrul, temperatura se exprimă în grade Celsius;
➢ psihrometrul Assmann; aparatul este format din două termometre identice, cu mercur.
Cele două tuburi metalice se reunesc într-un tub central, la extremitatea superioară a acestuia fiind montat
un aspirator de aer. Unul din rezervoarele termometrelor este acoperit cu un manşon de bumbac, care se
umezeşte cu ajutorul unei pipete. Astfel, psihrometrul Assmann are un termometru cu rezervor (bulb)
uscat şi altul cu rezervor umed. Psihrometrul Assmann se poate utiliza şi în lipsa globtermometrului
Termometrul cu rezervor uscat indică temperatura aerului. Citirea se face după 5-6 minute,
determinând mai întâi zecimalele termometrului umed, apoi gradele întregi. La fel se citeşte şi
termometrul bulbului uscat. Termometrul cu rezervor umed, datorită căldurii pierdute prin evaporarea
apei de pe pânza care acoperă bulbul umed, în funcţie de deficitul de saturaţie al aerului pentru
temperatura respectivă, indică o temperatură mai scăzută decât termometrul cu rezervor uscat. Aparatul se
menţine în timpul determinării suspendat, vertical pe un suport tijă la locul fixat pentru determinare.
➢ psihrometrul digital înlocuieşte astăzi psihrometrul Assmann şi determină temperatura
uscată şi umiditatea relativă în mod direct;
➢ termografe Pot fi folosite pentru înregistrarea continuă a temperaturii timp de 24 de ore
sau mai mult.
2. Pentru aprecierea umidităţii din atmosfera de lucru se folosesc:
➢ psihrometrul Assmann – cum s-a arătat mai sus;
➢ hidrografe pentru înregistrarea umidităţii în mod continuu, timp de 24 de ore sau mai
mult;
➢ psihrometrul digital.
3. Viteza curenţilor de aer se determină folosind:
➢ anemometrul (în cazul vitezelor peste 0,1 m/sec) cu palete sau cu cupe; pe cadran se
citeşte în mod direct viteza curenţilor de aer în m/s sau m/min;
➢ anemometrul digital;
➢ Catatermometrul Hill - este un termometru cu alcool format din două rezervoare, unul
mai mare în partea inferioară şi unul mai mic în partea superioară, unite printr-un tub capilar. Pe tubul
capilar se află două diviziuni: 350C şi 380C. Pierderea de căldură prin răcire de la 380C la 350C este
întotdeauna aceeaşi şi specifică fiecărui aparat, ceea ce reprezintă catafactorul, notat cu F (ex. F = 493).
Se notează timpul în care coloana de alcool coboară de la 380C la 350C, în secunde ("t"). Se aplică
formula de calcul pentru aflarea vitezei curenţilor de aer.
Se măsoară „puterea de răcire a aerului” şi „puterea de încălzire a aerului” după cum
temperatura este sub 350C respectiv peste 380C, notându-se timpul necesar ca alcoolul din tubul capilar
(meniscul alcoolului) al catatermometrului să coboare de la 380C la 350C, respectiv să urce de la 350C la
380C.
În fiecare punct studiat se fac trei măsurători şi se utilizează media lor aritmetică.
16
Pentru obţinerea vitezei curenţilor de aer se procedează astfel:

- se calculează puterea de răcire a aerului, catavaloarea (H), cunoscându-se catafactorul (F) şi
timpul de coborâre (t).
F
H=
t
Concomitent se măsoară temperatura aerului necesară pentru a calcula diferenţa faţă de
temperatura medie a catatermometrului (36,50C).
- se calculează diferenţa (Q) dintre temperatura medie a catatermometrului şi temperatura
aerului,
Q= 36,5- temperatura aerului
- se calculează raportul H şi în funcţie de valoarea acestuia se află viteza curenţilor de aer în
Q
m/sec din tabele, nomograme sau formule
4. Radiaţiile calorice se determină cu globtermometrul. Aparatul este alcătuit dintr-un termometru
cu mercur al cărui rezervor este centrat în interiorul unei sfere metalice, cu suprafaţa vopsită în negru mat.
Grosimea pereţilor sferei este de 0,1–0,2 mm, diametrul sferei variază între 10 cm şi 15 cm, iar metalele
utilizate sunt cuprul şi aluminiul.
5. Temperatura suprafeţelor de lucru sau suprafeţelor variate se măsoară cu termometre
adaptabile (cu bulb plat).
Stabilirea punctelor de determinare

Stabilirea punctelor de determinare a microclimatului trebuie să cuprindă:
a. pe orizontală
▪ locurile cu maximă degajare a noxei (ex. în faţa cuptorului, lângă cazanele de abur etc.);
▪ locurile de muncă unde sunt grupaţi cei mai mulţi muncitori;
▪ la nivelul deschiderii încăperii (în dreptul uşilor, ferestrelor);
b. pe verticală:
▪ la nivelul de 0,5 m, 1,0 m şi 1,5 m pentru a putea aprecia eventualele diferenţe de
încălzire (răcire) dintre diversele părţi ale spaţiului de lucru;
▪ pentru stabilirea microclimatului de confort (temperatura operativă) se vor face
determinări şi la înălţimea de 0,1 m, respectiv 1,1 m, ceea ce corespunde gleznelor şi regiunii cervicale a
unui muncitor ce lucrează în poziţia aşezat pe scaun.
Stabilirea momentelor de determinare trebuie să se centreze pe:

▪ determinări făcute în dinamică pe parcursul zilei de muncă (început, mijloc, sfârşit);
▪ în perioadele de vârf ale procesului tehnologic;
▪ în anotimpul cald şi rece;
▪ în timpul şi absenţa funcţionării sistemului de ventilaţie.
Limitele termice minime şi maxime admise la locurile de muncă sunt cele prevăzute în tabelele
nr. 1 şi 2 (!! Aceste 2 tabele nu trebuie memorate!!).
Aprecierea microclimatului rece se face prin utilizarea limitelor termice minime. Pentru
stabilirea valorilor normative ale temperaturii se utilizează ca variabile:
- clasa de metabolism (intensitatea efortului fizic sau degajarea de căldură);
- viteza curenţilor de aer.
Limitele termice minime admise la locurile de muncă.

Clasa de metabolism Temperatura la Viteza curenţilor
(W) globtermometru (°C) de aer
(m/sec.)
M ≤ 117 18 ≤0,2
117 < M ≤ 234 16 ≤0,3
17
234 < M ≤ 360 15 ≤0,4

M ≥ 360 12 ≤0,5
Pentru aprecierea microclimatului cald se folosesc limitele termice maxime. Pentru

stabilirea valorilor temperaturii maxime admisă de la locurile de muncă cu microclimat cald se folosesc:
- clasa de metabolism (intensitatea efortului fizic sau degajarea de căldură);
- existenţa curenţilor de aer (mobilităţii aerului);
- calitatea de aclimatizat sau neaclimatizat a lucrătorului;
- situarea locului de muncă cu sau fără expunere la soare.
Indicele WBGT (wet, bulb, globe, temperature), folosit pentru aprecierea limitei termice
maxime, se măsoară sau se calculează cu formula:
▪ pentru activităţi în interior şi exterior fără expunere solară:
WBGT = 0,7tun + 0,3tg
▪ pentru activităţi în exterior cu expunere solară:
WBGT = 0,7tun + 0,2tg + 0,1ta
unde: ta este temperatura uscată a aerului, °C;
tg este temperatura de globtermometru, °C;
tun este temperatura umedă naturală, °C.
Valoarea calculată a indicelui WBGT, după formula de mai sus, se compară cu valoarea din
tabelul 2; aceasta nu tebuie depăşită, în caz contrar apărând riscul de îmbolnăvire.
Limitele termice maxime admise la locurile de muncă.)

Clasa de metabolism Indicele WBGT
(W) (°C)
Persoană aclimatizată la căldură Persoană neaclimatizată la
căldură
Repaus (0) 33 32
Metabolism redus(1) 30 29
Metabolism mediu(2) 28 26
Metabolism intens (3) Fără mişcare Cu mişcare Fără mişcare Cu mişcare
perceptibilă a perceptibilă a perceptibilă a perceptibilă a
aerului aerului aerului aerului
25 26 22 23
Metabolism foarte 23 25 18 20
intens (4)
Microclimatul de confort
La locurile de muncă (birouri, camere de comandă, încăperi cu videoterminale, încăperi social-
culturale etc.) unde desfăşurarea activităţii profesionale necesită confort termic, trebuie asigurate
următoarele condiţii:
a) În perioada de vară:
❖ temperatura operativă între 23 - 26°C;
❖ diferenţa pe verticală a valorilor temperaturii aerului la 1,1 m şi 0,1 m deasupra solului
(nivelul capului şi al gleznelor) mai mică de 3°C;
❖ umiditatea relativă a aerului între 30 - 70%;
❖ viteza medie a curenţilor de aer între 0,1 - 0,3 m/s.
b) În perioada de iarnă:
❖ temperatura operativă între 20 - 24°C;
❖ diferenţa pe verticală a valorilor temperaturii aerului la 1,1 m şi 0,1 m deasupra solului
(nivelul capului şi al gleznelor) mai mică de 3°C;
❖ umiditatea relativă a aerului între 30 - 70%;
❖ viteza medie a curenţilor de aer între 0,1 - 0,3 m/s;
❖ diferenţe mai mici de 10°C între temperatura de radiaţie a ferestrelor sau a altor
suprafeţe verticale şi temperatura de radiaţie a obiectelor din încăpere.
18
Temperatura operativă (T0) se calculează cu formula:

T0= A Ta + (1 - A) Tr
unde:
Ta este temperatura uscată a aerului, °C;
Tr este temperatura medie de radiaţie, °C;
A este un coeficient ale cărui valori sunt:
0,5 dacă viteza curenţilor de aer este <0,2 m/s;
0,6 dacă viteza curenţilor de aer este între 0,2-0,6 m/s;
0,7 dacă viteza curenţilor de aer este între 0,7-1 m/s.
Măsurile profilactice în cazul expuneri profesionale a muncitorilor la microclimat cald

(temperatura la locul de muncă constant peste 30°C):
➢ la locurile de muncă unde temperatura aerului depăşeşte constant 30 0C se va asigura apă
carbogazoasă salină (1g NaCl/l), în cantitate de 2-4 l/persoană/schimb, distribuită la temperatura de 16-
18oC;
➢ regim de muncă adecvat (personalul care lucrează în microclimat cald va beneficia de
pauze pentru refacerea capacităţii de termoreglare, a căror durată şi frecvenţă se stabilesc în funcţie de
intensitatea efortului şi de valorile componentelor microclimatului;
➢ îmbrăcăminte larg croită, din materiale absorbante (in, bumbac), pentru a permite
efectuarea schimburilor de aer prin înlocuirea aerului cald din jurul corpului uman şi a se putea realiza
absorbţia transpiraţiei;
➢ încăperi de odihnă cu microclimat de confort.
Măsurile profilactice în cazul expuneri profesionale a muncitorilor la microclimat rece

(temperatura la locul de muncă constant sub 5°C):
➢ la locurile de muncă cu temperaturi joase (sub 5 oC) se va asigura ceai fierbinte în cantitate
de 0,5-1 litru/persoană/schimb;
➢ regim de muncă adecvat, astfel încât să se poată recupera parţial capacitatea de muncă în
timpul pauzelor;
➢ îmbrăcăminte groasă;
➢ încăperi de odihnă cu microclimat de confort.
Un alt termen folosit este pragul de arsură definit ca temperatura suprafeţelor echipamentelor
tehnice sau ale oricăror altor suprafeţe cu care lucrătorul vine în contact.
19
DETERMINAREA ŞI APRECIEREA EFORTULUI FIZIC PROFESIONAL
Metode de determinare a efortului fizic

• Metoda calorimetriei indirecte (Haldane-Douglas);
• Metoda de apreciere a intensităţii efortului fizic în funcţie de debitul respirator (expirator);
• Metoda de estimare globală a cheltuielii de energie;
• Metoda de determinare prin cunoaşterea unor indicatori fiziologici şi biochimici;
• Metoda de determinare din tabele
1. Metoda calorimetriei indirecte (Haldane- Douglas)
Principalele etape ale determinării intensităţii efortului prin această metodă sunt:
1. Recoltarea unei probe de aer expirat de muncitor în timpul efectuării efortului. Pentru aceasta
se folosesc saci etanşi din pânză cauciucată (saci Douglas), în care se acumulează aerul expirat, dirijat prin
intermediul unui ventil cu două supape, una permiţând inhalarea aerului atmosferic şi a doua eliminarea
aerului expirat în sac. Această operaţie durează 3-4 minute (timpul de recoltare se cronometrează precis).
2. Măsurarea volumului de aer recoltat cu ajutorul unui gazometru şi corectarea acestui volum la
condiţiile STPD (00C şi 760 mm Hg).
3. Analiza unui eşantion din aerul expirat, cu ajutorul aparatului Haldane. Această determinare se
face prin barbotarea aerului expirat, succesiv, într-o soluţie de hidroxid de potasiu, care fixează CO2 şi
apoi în soluţie de pirogalol, care fixează O2 şi permite astfel, cunoaşterea exactă a conţinutului în O2 şi
CO2 a aerului expirat.
Cunoscând aceste date, putem calcula, prin diferenţă faţă de aerul inspirat (aerul atmosferic),
cantitatea de O2 consumată de organism în timpul efortului şi cantitatea de CO2 eliminată în timpul
respectiv
4. Cu ajutorul acestor două valori se calculează câtul respirator (CR), care este egal cu raportul
dintre CO2 eliminat şi O2 consumat.
5. În funcţie de valoarea câtului respirator se caută în tabele coeficientul caloric al unui litru de
O2, respectiv numărul de Kcal. eliberate atunci când un litru de O2 metabolizează în respectivul organism
alimentele care au coeficientul respirator dat.
6. Cunoscând numărul de Kcal. eliberate la arderea fiecărui litru de O2 în timpul efortului
efectuat şi cunoscând numărul de litri de O2 care s-au consumat în organism putem, prin înmulţirea
acestor două valori, să obţinem numărul de Kcal. cheltuite în timpul efortului cercetat. Consumul
energetic va fi calculat in Kcal/minut, Kcal/ora, Kcal/schimb de lucru-8ore
7. Transformarea Kcal/oră în W/1,8 m2 suprafaţă corporală (prin împărţire la 0,86). Relaţia de
transformare 1W = 0,86 Kcal.
8. Valoarea în Kcal/oră se introduce în tabel pentru a stabili activitatea fizică depusă (clasa de
metabolism)
Metabolism energetic, M
Raportat la unitatea de
Activitate / Clasa de metabolism Pentru o suprafaţă de
suprafaţă cutanată
2 1,8 m2 (W)
(W/m )
Repaus (0) M ≤ 65 M ≤ 117
Activitate cu efort fizic mic
65 < M ≤ 130 117 < M ≤ 234
(metabolism redus) (1)
Activitate cu efort fizic mediu
130 < M ≤ 200 234 < M ≤ 360
(metabolism mediu) (2)
Activitate cu efort fizic mare
200 < M ≤ 260 360 < M ≤ 468
(metabolism intens) (3)
Activitate cu efort fizic foarte mare
M > 260 M > 468
(metabolism foarte intens) (4)
2. Metoda debitului expirator (respirator).

Formula după care se calculează cheltuiala de energie în funcţie de debitul expirator este
următoarea:
Debitul expirator (DR) în l/min x 0,20 = Kcal/min.
20
Kcal/min => Kcal/ora => W/1,8m2 =>Tabel

3. Metode de determinare prin cunoaşterea unor indicatori fiziologici şi biochimici.
Există metode de apreciere a intensităţii efortului fizic în funcţie de unii indicatori ca: frecvenţa cardiacă,
temperatura centrală şi cutanată, consumul de oxigen, frecvenţa respiratorie, volumul respirator,
coeficientul respirator, lactaţii din sânge etc.
4. Metoda de determinare din tabele
Se întocmeşte cronograma profesională, iar aprecierea intensităţii efortului fizic se face în
Kcal/minut,, cuprinse în tabele corespunzătoare.
Se calculează energia necesară fiecărei activităţi în parte, energia pe schimbul de lucru
(Kcal/schimb de lucru-8 ore), se transformă în W, şi apoi căutăm în tabelul clasei de metabolism
5. Estimarea globală a consumului de energie
Valoarea A - reprezintă consumul de energie pentru realizarea poziţiei de lucru:
- şezând - 20 Kcal/oră;
- în ortostatism - 40 Kcal/oră;
- mergând - 120 Kcal/oră ;
- urcând - 250 Kcal/oră.
Valoarea B - reprezintă consumul de energie pentru realizarea activităţii profesionale:
- munca cu mâinile : - uşoară - 25 Kcal/ oră ;
- grea - 50 Kcal/oră ;
- munca cu braţele: - uşoară - 75 Kcal/oră ;
- grea - 125 Kcal/oră;
- munca cu întregul corp:
- uşoară - 200 Kcal/oră;
- medie - 300 Kcal/oră;
- grea - 400 Kcal/oră .
La aceasta se adaugă valoarea C, care reprezintă valoarea metabolismului de întreţinere a
aparatelor şi sistemelor organismului. Aceasta se află înmulţind numărul de ore ale schimbului de muncă
cu 72 Kcal/oră (1,2Kcal/min x 60 min=72kcal/oră).
Însumarea celor trei valori (A+B+C) ne indică cheltuiala de energie pe întregul schimb de muncă
(Kcal/8 ore). => W/1,8m2 => Tabel
21

AUDIOMETRIA LIMINARĂ TONALĂ ÎN SCOPURILE
MEDICINII MUNCII
Audiometriei liminară tonală este tehnica de bază utilizată în medicina muncii pentru investigarea
stării analizatorului auditiv, în condiţiile de expunere profesională la zgomot de peste limita maximă
admisă - 87 dB(A).
De ce se numeşte audiometrie liminară totală:
➢ Liminară - deoarece urmăreşte determinarea limitei inferioare de audibilitate, a pragului
inferior de audibilitate, posibilitatea de a auzi sunetele cu cea mai mică intensitate sonoră.
➢ Tonală - deoarece sunetele pe care trebuie să le audă cel investigat sunt tonuri pure (nu un
complex de sunete sau vocea omenească).
1. Determinare
1.1. Aparatura necesară.
Audiometria liminară tonală se efectuează cu audiometrul, care în principal se compune din
următoarele elemente:
• un generator de tonuri pure, cu frecvenţe diferite de 125-500-1000-2000-4000-8000 Hz;
• un sistem de transmitere a tonurilor pure la urechea persoanei investigate. Această transmitere
se poate face pe două căi:
o pe cale aeriană (CA) cu ajutorul unor căşti microfonice care se plasează pe pavilionul urechi
şi de aici tonul ajunge la receptorul auditiv (urechea internă) traversând urechea externă şi
medie;
o pe cale osoasă (CO) cu ajutorul unui vibrator care se plasează pe mastoidă şi de aici tonul
ajunge direct, prin os, la receptorul auditiv (urechea internă), ocolind urechea externă şi
urechea medie.
1.2. Tehnica de lucru
Condiţiile de bază pentru efectuarea corectă a unei audiometrii liminare tonale sunt:
❖ subiectul investigat să aibă un repaus auditiv de cel puţin 14-16 ore (adică să nu mai lucreze
în mediul cu zgomot), incluzând şi odihna de noapte. Repausul auditiv este necesar pentru a se elimina din
înregistrare "oboseala auditivă", fenomen fiziologic reversibil, şi a se înregistra astfel numai pierderea
auditivă permanentă, fenomen patologic ireversibil;
❖ încăperea în care se efectuează audiometria să fie izolată fonic de zgomotele din interior şi
exterior;
❖ poziţia subiectului să fie în aşa fel încât să nu poată urmării indicaţiile aparatului;
❖ conductul auditiv să fie liber (se efectuează control otologic pentru a depista afecţiuni ale
conductului auditiv extern, pentru a depista şi elimina eventuale obstacole de la acest nivel(dop de
cerumen, corpi străini etc.);
❖ să nu se interpună fire de păr între ureche şi cască;
Ordinea testării: mai întâi calea aeriană (CA) apoi calea osoasă (CO), testarea se efectuează mai
întâi la urechea dreaptă, sau la urechea sănătoasă.
Ordinea testării frecvenţelor: examinarea se începe atât în CA cât şi în CO, cu frecvenţa de 1000
Hz, se continuă cu frecvenţele superioare 2000-3000-4000-6000-8000 Hz şi se încheie cu frecvenţele
inferioare 500-250-125 Hz şi altele;
Înregistrarea rezultatelor audiometriei pentru urechea stângă şi pentru urechea dreaptă, pentru
conducerea aeriană (CA) şi pentru conducerea osoasă (CO), pe un grafic standardizat se numeşte
audiogramă.
În mod obişnuit, conducerea aeriană se înregistrează cu o linie continuă, iar conducerea osoasă se
înregistrează cu o linie întreruptă.
Audiograma oferă date referitoare la:
➢ frecvenţele la care apar deficitele auditive (liniile verticale cu indicativele 125-250-500-1000-
2000-4000-8000 Hz);
➢ intensitatea pierderii (deficitului) auditive (liniile orizontale): 0-nici un deficit auditiv, 10-20
22
... 90, etc., arată pierderi auditive;

➢ modul de comportament al celor două conduceri: CA faţă de CO.
Urmărind modul de comportament al celor două conducerii putem diagnostica tipul de surditate şi
anume:
• surditate de percepţie (lezarea urechii interne);
• surditate de transmisie (existenţa unui obstacol sau leziuni pe căile de transmisie, în
special urechea medie);
• surditate mixtă - surditate şi de percepţie şi de transmisie.
➢ Surditatea de tip percepţie se caracterizează prin:
- curbele CA şi CO fără diferenţe şi normale pe frecvenţele joase;
- curbele CA şi CO evoluează în paralel dar înregistrând amândouă o cădere pe frecvenţele
înalte.
➢ Surditatea de transmisie se caracterizează prin:
- diferenţe între CA şi CO pe frecvenţele joase; CA situată sub CO care apare normală;
- curbele CA şi CO se apropie prin revenire la normal a CA, pentru frecvenţele înalte.
➢ Surditatea de tip mixt se traduce prin:
- diferenţă între CA şi CO (CA situată sub CO) pe frecvenţele joase (componentă de
transmisie);
- curbele CA şi CO fără diferenţe dar înregistrând amândouă cădere pe frecvenţele înalte
(componenta de percepţie).
La interpretarea unei audiograme trebuie avut în vedere şi corecţiile de prezbiacuzie, adică
pierderea fiziologică a auzului datorită vârstei.
Vârsta în ani Prezbiacuzia - corecţia în dB pentru frecvenţele

125 250 500 1000 2000 4000 8000
20-29 0 0 0 0 0 3 3
30-39 5 5 5 5 6 14 16
40-49 7 7 7 8 8 21 25
50-59 10 10 12 12 13 29 32
60-69 14 14 15 19 24 40 48
70-79 18 19 23 24 31 47 59
80 22 23 27 33 39 56 60
Hipoacuzia şi surditatea profesională, la zgomot, implică obligatoriu afectarea componentei de

percepţie.
Hipoacuzia profesională: pierderea auditivă definitivă, în general bilaterală şi simetrică de tip

percepţie, de peste 30 dB, inclusiv, la frecvenţa de 4000 Hz, după corecţia de prezbiacuzie, de etiologie
profesională.
P4000 Hz = D4000 Hz – Pz4000 Hz
D4000 Hz - pierderea auditivă prezentă la frecvenţa 4000Hz (pe linia punctata-CO)

Pz4000 Hz – prezbiacuzia la frecvenţa de 4000 Hz corespunzătoare vârstei subiectului investigat.
Surditatea profesională: deficit auditiv permanent, în general bilateral şi simetric, de tip

percepţie, de peste 25 dB, inclusiv în zona conversaţională (media aritmetică a deficitului auditiv la 500-
1000-2000 Hz), după corecţia de prezbiacuzie, de etiologie profesională.
PAM = pierdere auditiva medie
PAM = (D500 – PZ 500) + (D1000 – PZ 1000) + (D2000 – PZ 2000)
3
D500, D1000, D2000 – reprezintă deficitul auditiv la frecventele respective si se calculează pe linia punctata
(CO)
23
Pz500, Pz1000, Pz2000 – reprezintă prezbiacuzia si se găseşte in tabel in funcţie de vârsta, nu trebuie memorata
valoarea
PROBE FUNCŢIONALE CARDIOVASCULARE
Probele funcţionale cardiovasculare au fost generate de necesităţi clinice, ele fiind utilizate pentru:
- aprecierea integrităţii anatomice şi funcţionale a aparatului cardiovascular
-aprecierea stării funcţionale a sistemului nervos vegetativ, care controlează şi coordonează
activitatea aparatului cardiovascular;
-aprecierea instalării stării de adaptare şi antrenament;
-aprecierea influenţei diferiţilor factori de mediu asupra organismului şi în special asupra
aparatului
PROBA TESLENKO
Proba cardiovasculară statică.
Proba Teslenko are în vedere numai diferenţa de puls ce rezultă din trecerea subiectului de la
poziţia şezândă la poziţia ortostatică.
Descrierea probei:
- subiectul se aşează pe un scaun; după 2 minute de repaus se stabileşte frecvenţa pulsului,
astfel: se ia pulsul timp de 15 sec, se repetă la un interval scurt; dacă după repetare se constată aceeaşi
frecvenţă, se calculează frecvenţa pulsului pe minut. Dacă se întâlnesc diferenţe, pulsul se ia de patru ori
câte 15 sec, la intervale de 10-15 sec şi se calculează pe minut;
- subiectul trece în poziţie ortostatică fără a se sprijini şi se măsoară frecvenţa pulsului după 2
minute;
- În funcţie de diferenţa dintre cele două poziţii şi valoarea pulsului din poziţia şezând se
calculează indicele Teslenko (din tabel). Există tabele diferite pentru bărbaţi şi femei.
Valorile obţinute se interpretează astfel:
0 - 4,5 = capacitate funcţională cardiovasculară slabă;
5 - 8 = capacitate funcţională cardiovasculară bună;
peste 8 = capacitate funcţională cardiovasculară foarte bună.
Aceste valori indică în acelaşi timp şi starea tonusului sistemului nervos vegetativ.
Valoarea Diferenţa de puls dintre ortostatism şi poziţia şezândă

pulsului în
poziţie
şezândă
4-2 0 1-2 3-5 6-7 8-9 10- 13- 15- 17- 19- 22- 24- 26-
12 14 16 18 21 23 25 28
48-55 12 11,5 11 10,5 10 9,5 9 8,5 8 7,5 7 6,5 6 5,5
56-57 11,5 11 10,5 10 9,5 9 8,5 8 7,5 7 6,5 6 5,5 5
48-62 11 10,5 10 9,5 9 8,5 8 7,5 7 6,5 6 5,5 5 4,5
63-66 10,5 10 9,5 9 8,5 8 7,5 7 6,5 6 5,5 5 4,5 4
67-71 10 9,5 9 8,5 8 7,5 7 6,5 6 5,5 5 4,5 4 3,5
72-75 9,5 9 8,5 8 7,5 7 6,5 6 5,5 5 4,5 4 3,5 3
76-80 9 8,5 8 7,5 7 6,5 6 5,5 5 4,5 4 3,5 3 2,5
81-84 8,5 8 7,5 7 6,5 6 5,5 5 4,5 4 3,5 3 2,5 2
85-89 8 7,5 7 6,5 6 5,5 5 4,5 4 3,5 3 2,5 2 1,5
90-93 7,5 7 6,5 6 5,5 5 4,5 4 3,5 3 2,5 2 1,5 1
94-98 7 6,5 6 5,5 5 4,5 4 3,5 3 2,5 2 1,5 1 0,5
99-102 6,5 6 5,5 5 4,5 4 3,5 3 2,5 2 1,5 1 0,5 0
103-107 6 5,5 5 4,5 4 3,5 3 2,5 2 1,5 1 0,5 0 -0,5
108-111 5,5 5 4,5 4 3,5 3 2,5 2 1,5 1 0,5 0 -0,5 -1
112-116 5 4,5 4 3,5 3 2,5 2 1,5 1 0,5 0 -0,5 -1 -1,5
117-120 4,5 4 3,5 3 2,5 2 1,5 1 0,5 0 -0,5 -1 -1,5 -2
121-125 4 3,5 3 2,5 2 1,5 1 0,5 0 -0,5 -1 -1,5 -2 -2,5
24
PROBA CRAMPTON
Proba Crampton are în vedere diferenţa de plus şi tensiunea arterială ce rezultă din trecerea
subiectului din clinostatism în ortostatism.
Descrierea probei:
- subiectul stă în clinostatism; după 2 minute de repaus se măsoară frecvenţa pulsului şi tensiunea
arterială maximă;
- subiectul trece în ortostatism, fără a se sprijini de nimic şi după 2 minute de stabilizare se
determină frecvenţa pulsului şi tensiunea arterială maximă;
- se calculează diferenţa de plus şi tensiune arterială dintre cele două poziţii şi pe bază cifrelor
obţinute se calculează indicele Crampton după formula:
Indicele Crampton = 25( 3,15 ΔTA- ΔP/20)
în care:
-ΔTA = diferenţa de tensiune arterială maximă (exprimată în cm. Hg.);
-ΔP= diferenţa de frecvenţă a pulsului /min.
Valorile obţinute se interpretează astfel:
- sub 50 = insuficient;
- 50-75 = slab;
- 75-100 = bun;
- peste 100 = excelent.
PROBA BROUHA
Proba costului cardiac (BROUHA) constă din numărarea pulsului la intervale regulate în timpul
repausului anterior efortului, în minutele de efort şi în primele trei minute ale recuperării. Numărarea
pulsului se face în intervale de 30 secunde.
Această probă permite calcularea nivelului pulsului şi durata perioadei de recuperare.
Datele obţinute pot furniza următoarele relaţii:
- cu cât efortul este mai mare, cu atât ritmul cardiac de revenire este mai ridicat şi revenirea sa la
nivelul de repaus mai lentă;
- la persoanele antrenate valoarea pulsului şi a perioadei de recuperare sunt mai mici comparativ
cu cei neantrenaţi.
Cu ajutorul acestor indicatori se poate construi o "curbă de revenire a ritmului cardiac", şi se
calculează "costul cardiac".
Compararea curbelor de revenire în cursul zilei de muncă, (la începutul şi sfârşitul zilei de lucru)
în cursul diferitelor faze ale unui proces tehnologic, la începutul şi sfârşitul săptămânii de lucru, ne
permite să putem aprecia apariţia fenomenului de oboseală, fenomenelor de adaptare sau neadaptare,
influenţa unor factori de muncă asupra organismului muncitorilor.
I. Sunt descrise 3 tipuri de curbe de revenire:
1. Curbe normale: când pulsul din minutul al treilea este cu cel puţin 10 bătăi mai mic decât pulsul
din primul minut şi când frecvenţa pulsului din minutele 1,2,3, nu a depăşit la nici unul valoarea de 90
bătăi/ minut;
P1, P2, P3 < 90
P1 - P3 ≥ 10
2. Curbe de nerecuperare: când diferenţa dintre primul şi al treilea puls este mai mică de 10
bătăi/minut iar pulsul din al treilea minut nu a revenit sub 90 de bătăi/min.
P3 > 90
P1 – P3 < 10
3. Curbe inverse de revenire (paradoxale): când pulsul din minutul al treilea depăşeşte 90 de
bătăi/minut şi este crescut paradoxal cu 10 bătăi sau mai mult faţă de primul minut.
P3 > 90
P3 - P1 > 10
Frecvenţa mai mare a curbelor de nerecuperare sau a curbelor inverse de revenire la muncitorii de
la un anumit loc de muncă, indică suprasolicitări ale organismului.
Dacă valoarea medie a pulsului din primul minut de revenire se menţine în jur de 110 bătăi/min. şi
dacă descreşterea frecvenţii cardiace dintre primul şi al treilea minut este de cel puţin 10 bătăi/minut, nu
25
există o creştere a efortului cardiac în timpul zilei de muncă.

II. Costul cardiac exprimă de fapt cheltuiala de efort a cordului. Există:
- cost cardiac de efort, reprezentat de suma dintre diferenţa valorii pulsului din minutele de efort
şi minutul de repaus anterior efortului;
- cost cardiac de recuperare, reprezentat de suma dintre diferenţa valorii pulsului din primele trei
minute de recuperare şi minutul de repaus anterior efortului;
- costul cardiac total al unui efort, reprezentat de costul cardiac de efort, la care se adaugă costul
cardiac de recuperare.
În procesele tehnologice uniforme, cu operaţiuni uşoare, costul cardiac total al fiecărui operaţiuni va
rămâne relativ constant, în tot timpul zilei de muncă.
26

PROBE FUNŢIONALE RESPIRATORII
Probele cele mai des utilizate în practică pentru testarea funcţiei ventilatorii sunt: capacitatea
vitală (CV), volumul expirator maxim pe secundă (VEMS-ul), calcularea indicelui de permeabilitate
bronşică (IPB) (Tiffneau) şi a debitului expirator maxim la jumătatea de mijloc a capacităţii vitale.
1. Capacitatea vitală (CV)
Definiţie: Capacitatea vitală este volumul maxim de aer care poate fi eliminat din plămâni în
timpul unei expiraţii complete (forţate) care urmează unei inspiraţii maxime.
Aparatura: spirometre cu apă (tip Expirograf Godart) sau uscate (tip Eutest), se exprimă în litri.
Calcul: din mai multe determinări ale CV înregistrate pe spirogramă se alege valoarea cea mai
mare. Această valoare exprimată în litri se corectează BTPS (Body Temperature, Pressure, Saturated) în
funcţie de temperatura încăperii în care s-a făcut determinarea.
Valoarea corectată a CV se compară cu CV ideală sau teoretică, care variază în funcţie de sex,
vârstă, înălţime. Pentru bărbaţi valorile ideale se calculează după tabelele C.E.C.A. (Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului), iar pentru femei se consideră valori ideale 90% din cele
corespunzătoare pentru bărbaţi.
Rezultatele se exprimă în procente, calculându-se cât la sută reprezintă CV reală (corectată BTPS)
din CV ideală (considerată 100%).
Formula de calcul:
capacitatea vitală = valoarea corectată x 100
valoarea teoretică
Interpretare: se consideră valori scăzute valorile care reprezintă mai puţin de 80% din valoarea
teoretică.
2. Volumul expirator maxim pe secundă (VEMS).
Definiţie: VEMS-ul este volumul maxim de aer care poate fi eliminat din plămâni în prima
secundă a unei expiraţii forţate ce urmează unei inspiraţii maxime.
Aparatură: cea necesară pentru determinarea CV, cu condiţia de a se cunoaşte exact viteza de
derulare a curbei spirogramei într-o secundă, se exprimă în litri/secundă.
Calcul: valoarea maximă înregistrată se corectează BTPS şi se compară cu valorile ideale după
C.E.C.A.; la femei 90% din valorile pentru bărbaţi. Rezultatele se exprimă în procente faţă de valoarea
ideală.
Interpretare: se consideră valori scăzute valorile care reprezintă mai puţin de 80% din valoarea
teoretică.
3. Indicele de permeabilitate bronşică (IPB)
Se calculează după formula: VEMS x 100/ CV
arătând cât la sută din CV reprezintă VEMS-ul, respectiv cât la sută din capacitatea vitală poate fi expirat
în prima secundă a unei expiraţii forţate.
În tabel, în funcţie de vârstă sunt prevăzute limita inferioară şi valoarea medie a IPB.
Se consideră scăzute valorile mai mici decât limita inferioară.
Scăderea CV - disfuncţie ventilatorie restrictivă

Scăderea VEMS-ului reprezintă obstrucţie
Scăderea VEMS-ului, însoţită de scăderea IPB, indică prezenţa unei "disfuncţii ventilatorii
obstructive".
În cazul în care şi VEMS CV şi IPB sunt scăzute, diagnosticul funcţional va fi de " disfuncţie
ventilatorie mixtă", specificându-se eventuala predominanţă a uneia dintre ele (restrictiv sau obstructiv,
după caz).
4. Debitul expirator maxim la jumătatea de mijloc a capacităţii vitale
(DEM25-75%/CV)
Definiţie: debitul expirator maxim la jumătatea de mijloc a capacităţii vitale este volumul
maxim de aer exhalat în cursul unei expiraţii complete şi forţate, după ce a fost expulzat primul sfert al
27
CV şi până la expulzarea completă a celui de-al treilea sfert, raportat la timpul în care a fost expirată
jumătatea de mijloc a CV.
Se exprimă în l/sec (valoarea absolută) sau în procente din CV.
Aparatură: aceeaşi ca şi pentru determinarea CV şi VEMS.
Pentru a exprima valoarea DEM în procente faţă de capacitatea vitală, se calculează prin regula
de trei simplă:
CV (corectată BTPS) ----------------------100%
DEM----------------------------------------------------x
Interpretare: rezultatul exprimat în procente din CV se compară cu valorile IPB, considerându-
se scăzut dacă este mai mic decât valoarea medie.
Scăderea DEM ne indică existenţa unei obstrucţii la nivelul segmentului bronşic distal (căile
aeriene mici) şi tulburări de permeabilitate, fiind de obicei întâlnită înainte de scăderea VEMS-ului.
5. Volumul rezidual (VR)
Definiţie: volumul rezidual este volumul de aer conţinut în plămâni la sfârşitul unei expiraţii
maxime.
El nu poate fi eliminat din plămâni, deci nu poate fi calculat pe spirogramă. Determinarea VR se
face de obicei prin diluţia intrapulmonară a unui gaz inert (de obicei heliu) adăugat volumului de aer
inspirat într-un circuit închis.
Calculul: VR se compară cu valorile teoretice, calculate după tabelele CECA, în funcţie de
vârstă şi înălţime. La femei se consideră normale 90% din valorile normale pentru bărbaţi.
Interpretare: se consideră drept limită superioară normală valoarea 120%. Creşterea VR peste
această valoare arată existenţa unei hiperinflaţii pulmonare (ca în emfizem)
6. Timpul de mixică
Definiţie: timpul de mixică (sau timpul de amestec intrapulmonar al heliului) este timpul
necesar pentru diluarea uniformă a unui gaz inert (heliu) în spaţiile alveolare.
Testul se efectuează în circuit închis, concomitent cu determinarea volumului rezidual.
Interpretare: limitele normale: 180  60 secunde. Creşterea timpului de mixică peste 240
secunde (4 minute) indică alterarea raportului ventilaţie /perfuzie.
7. Presiunea parţială a oxigenului în sângele arterial (Pa,O2)
Valorile normale variază între 101 - 75 mm Hg, descrescând cu vârsta. Se consideră drept limită
inferioară de normalitate de 70 mm Hg.
Scăderea Pa,O2 în efort (cu valoare normală în repaus) indică existenţa unei insuficienţe
respiratorii latente; dacă Pa,O2 scade şi în repaus, arată o insuficienţă respiratorie manifestă
8. Presiunea parţială a dioxidului de carbon în sângele arterial (Pa,CO2)
Valorile normale se înscriu între 40  6 mm Hg.
Creşterea Pa,CO2 peste 46 mm Hg indică hipercapnee prin hipoventilaţie alveolară.
EXAMENE PARACLINICE PENTRU AFIRMAREA PROFESIONALITĂŢII ASTMULUI

BRONŞIC
1.Teste cutanate
1.1. Cutireacţia cu alergenul suspect la locul de muncă se face prin două teste.
1.1.1. testul prin scarificare (scratch - test)
Tehnica: se execută scarificări superficiale, nesângerânde, cu un ac de seringă pe tegumentul feţei
anterioare a antebraţului, se aplică apoi alergenul purificat pe suprafaţa scarificată.
Se efectuează şi o scarificare martor pe tegumentul feţei anterioare a celuilalt antebraţ, unde se
pune ser fiziologic.
Interpretare: rezultatul este considerat pozitiv dacă apare o reacţie urticariană la locul scarificării,
dar numai la antebraţul unde s-a aplicat alergenul de la locul de muncă. Prezenţa reacţiei urticariene şi la
scarificarea martor, demonstrează nespecificitatea reacţiei. Reacţia se citeşte la circa 15-30 minute.
1.1.2. testul prin înţepătură (prick - test ):
28
Tehnica: pe tegumentul feţei anterioare a antebraţului, de obicei, se depune o picătură din soluţia
de alergen şi apoi cu un ac de seringă se execută câteva înţepături superficiale prin picătura de alergen;
după câteva minute, soluţia de alergen se îndepărtează cu vată sau compresă sterilă. Aceeaşi tehnică: la
antebraţul martor fără alergen ci cu ser fiziologic.
Interpretare: rezultatul este considerat pozitiv dacă apare o reacţie urticariană la locul picăturii
numai la antebraţul unde s-a aplicat alergenul de la locul de muncă.
Reacţia se citeşte la cca. 10-30 min.
Testul prin înţepătură se efectuează în cazul unor pacienţi cunoscuţi ca foarte sensibilizaţi sau/şi
în cazul unor alergeni puternici (penicilină, ricin, etc.).
1.2. Intradermoreacţia cu alergenul suspect de la locul de muncă (substanţa suspectată ca

alergen)
Tehnica: în tegumentul feţei anterioare a antebraţului se execută injectarea strict intradermic a
alergenului apos, în cantitate de 0,02 ml din soluţia de alergen. La celălalt braţ se execută injectarea de ser
fiziologic. În ambele cazuri, injectarea trebuie să provoace apariţia unei papule albicioase.
Interpretare: o reacţie intradermică este considerată pozitivă când se produce o papulă cu
diametrul mai mare de 5 mm (mărimea diametrului papulei rezultă din diferenţa dintre diametrul papulei
produsă de soluţia martor şi cel al papulei produsă de alergen)..
Reacţia se citeşte la 10 -30 min. (tip imediat), 4-6 ore (tip semiîntârziat), 24-48-72 ore (tip
întârziat), în funcţie de alergen şi de tipul de alergie.
Observaţii:
- papula intradermică făcută cu o soluţie martor, dispare de obicei în 15-30 min.
- eritemul şi pseudupodele nu sunt semnificative în interpretarea rezultatelor.
2. Teste bronhomotorii sunt specifice şi nespecifice:

Testul bronhoconstrictor nespecific se efectuează cu o soluţie proaspătă de acetilcolină.
Se face examenul clinic pulmonar pentru a depista eventuala apariţie a unor raluri sibilante,
dispnee expiratorie, wheezing şi se determină CV şi VEMS.
Se administrează soluţia diluată de acetilcolină, sub formă de aerosoli, timp de 3 min., sub
continua observaţie a medicului pentru a întrerupe proba dacă apar tulburări respiratorii.
Imediat după aerosolizare se determină din nou CV şi VEMS, repetat şi se examinează bolnavul
pentru a sesiza apariţia şi intensitatea semnelor clinice de bronhospasm stetacustic.
Interpretare: dacă VEMS-ul a scăzut mai mult de 15% din valoarea lui iniţială, testul se consideră
pozitiv, mai ales dacă apar şi raluri sibilante.
Observaţii: proba nu se efectuează la:
• edentaţi;
• cei cu VEMS sub 1000 ml sau sub 50%;
• bolnavii aflaţi în criză de astm;
• cei cu afecţiuni cardiace.
Testul bronhodilatator nespecific

Se efectuează cu substanţe bronhodilatatoare, de obicei Ventolin.
Se face examen clinic pulmonar pentru depistarea eventualelor raluri sibilante, wheezing şi
dispnee expiratorie şi se determină CV şi VEMS.
Se administrează substanţa bronhodilatatoare sub formă de aerosoli.
La aproximativ 20 min. se determină CV şi VEMS şi se examinează clinic plămânul, pentru a
decela eventuala dispariţie a ralurilor sibilante.
Interpretare: dacă VEMS-ul a crescut cu mai mult de 15% din valoarea lui iniţială, testul se
consideră pozitiv (mai ales dacă dispar ralurile sibilante).
De menţionat, că proba nu are contraindicaţii, ea constituind şi un tratament.
Teste bronhomotorii specifice (cu alergeni de la locul de muncă)

Tehnica este asemănătoare cu cea descrisă la testul bronhoconstrictor cu acetilcolină, soluţie 1%,
cu observaţiile:
- alergenul de la locul de muncă (sau extract alergenic) sub formă de aerosoli sau pulverizare, se
29
administrează timp de 5 min.;

- se poate întâmpla ca proba să fie negativă imediat după administrare sau după o oră; dacă însă în
după amiaza, seara sau noaptea zilei în care s-a efectuat proba apare o criză de astm bronşic (fenomene
clinice de bronhospasm), proba trebuie considerată pozitivă.
3. Proba locului de muncă

Tehnica: subiectul întrerupe contactul cu substanţele suspecte ca alergeni de la locul de muncă
timp de 3 - 5 zile (concediu medical, transfer la alt loc de muncă, etc.) înainte de reintrarea la locul său de
muncă obişnuit, dimineaţa, se efectuează examenul clinic pulmonar, apoi se determină CV şi VEMS.
După 5 - 6 ore de lucru în mediu de muncă se repetă aceleaşi examene.
Scăderi marcate ale VEMS-ului sau/şi apariţia unor raluri sibilante, indică existenţa unor factori
bronhoconstrictori de origine profesională, deci proba este pozitivă.
Desigur că apariţia unei crize de astm bronşic are de asemenea semnificaţia unui rezultat pozitiv.
Aceeaşi valoare diagnostică (dar şi terapeutică) are şi proba locului de muncă în sens invers, adică
întreruperea expunerii profesionale ducând la dispariţia crizelor de astm.
30
SEMNALAREA, DECLARAREA, CERCETAREA ŞI EVIDENŢA

BOLILOR PROFESIONALE
Definiţie:
Prin boli profesionale se înţeleg acele afecţiuni care se produc ca urmare a exercitării unei meserii
sau profesiuni, cauzate de factori nocivi, (fizici, chimici sau biologici) caracteristici locului de muncă,
precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă.
Sunt considerate, de asemenea, boli profesionale afecţiunile suferite de elevi, studenţi şi ucenici în
timpul efectuării practicii profesionale.
Semnalarea, declararea, cercetarea şi evidenţa bolilor profesionale
Declararea bolilor profesionale este nelimitată, în sensul că se pot declara atât boli acute,
subacute, şi cronice cât şi consecinţele acestora.
Bolile profesionale se declară, se cercetează şi se iau în evidenţă, indiferent dacă sunt sau nu
urmate de incapacitate temporară de muncă, spre deosebire de accidentele de muncă, care se declară, se
cercetează şi se iau în evidenţă numai dacă au fost urmate de incapacitate temporară de muncă (I.T.M.) de
cel puţin 3 zile, deci au primit certificat medical.
Accidentele de muncă:
- reprezintă vătămarea violentă a organismului produsă în timpul şi ca urmare a
exercitării unei profesii
- clasificarea acc.de muncă:
o acc. cu I.T.M.
o acc. cu ivaliditate – pierderea funcţiei unui organ sau sistem,
o acc. colective – cel puţin trei victime,
o acc. mortale – moartea poate surveni imediat sau în timp.
Bolile profesionale se declară, se cercetează şi se iau în evidenţă chiar dacă o persoană
contractează aceeaşi boală declarată anterior şi vindecată: Exemplu: o intoxicaţie profesională cu plumb.
Intoxicaţiile profesionale acute se declară, se cercetează şi se înregistrează atât ca boli
profesionale cât şi ca accidente de muncă (dacă intoxicaţia acută produce o incapacitate temporară de
muncă de cel puţin 3 zile).
Bolile transmisibile (infecţioase şi parazitare) profesionale se declară, se cercetează şi se
înregistrează, atât ca boli profesionale, cât şi ca boli transmisibile .
Îmbolnăvirile de cancer de la locurile de muncă cu noxe potenţial cancerigene se declară
obligatoriu şi ca boli profesionale.
Semnalizarea bolilor profesionale este obligatorie pentru orice medic, indiferent de specialitate.
Cercetarea şi declararea bolilor profesionale este de competenţa medicului specialist de
medicina muncii.
În mod obişnuit, există două etape în acţiunea de declarare:
- sesizarea (semnalarea) cazului de boală profesională, care se face pe fişa (formularul) tip BP1;
- declararea cazului de boală profesională se face pe fişa (formularul) BP2;
Medicul care a depistat un caz de boală profesională, completează fişa BP1, de semnalare a
bolilor profesionale.
Medicul se poate găsi în două situaţii:
1. Să aibă posibilitatea de a pune un diagnostic cert al bolii;
2. Să suspecteze existenţa unei boli profesionale, pentru a cărei confirmare îi sunt necesare o serie
de examene paraclinice sau de specialitate, pe care nu le poate el efectua.
1. În cazul în care diagnosticul de boală profesională este precizat, medicul completează fişa BP1
şi o expediază în 24 de ore la Compartimentul de Prevenire şi Control al Bolilor profesionale din Directia
de Sănătate Publică Judeţeană (DSP).
După primirea fişei de semnalizare BP1, medicul de specialitate de medicina muncii din DSP
împreună cu medicul care a semnalizat cazul de boală profesională, un reprezentant al conducerii unităţii
31
vor forma o comisie ce va cerceta cazul semnalizat.

Cercetarea are drept scop confirmarea sau infirmarea caracterului profesional al îmbolnăvirii
respective, deci diagnosticul de profesionalitate al îmbolnăvirii.
Concluziile acestei cercetări se vor consemna într-un proces verbal, semnat de toţi cei care au
luat parte la cercetare, menţionându-se în mod special cauzele îmbolnăvirii, responsabilitatea
conducătorilor procesului de producţie respectiv şi măsurile tehnice şi organizatorice necesare, pentru
prevenirea unor îmbolnăviri similare.
Procesul verbal se înmânează conducerii întreprinderii, medicului care a semnalat îmbolnăvirea,
iar un exemplar este luat de medicul de medicina muncii (3 exemplare).
Pe baza confirmării caracterului profesional al îmbolnăvirii, medicul de medicina muncii din DSP,
declară cazul de îmbolnăvire profesională, completând fişa de declarare BP2.
Această fişă trebuie înaintată DSP-ului judeţean, cazul fiind trecut într-un registru de evidenţă al
bolilor profesionale. Se vor face raportări periodice către Centrul de Calcul şi Statistică din Ministerul
Sănătăţii iar acesta va informa OMS despre incidenţa bolilor profesionale din ţară.
2. În cazul în care diagnosticul de boală profesională nu este precizat, medicul care suspectează o
boală profesională, fără să poată preciza aspectul clinic al bolii, va trimite bolnavul cu fişa de semnalare
BP1, la Clinica de Medicina Muncii cea mai apropiată care are posibilitatea de a preciza diagnosticul
clinic de boală profesională.
Unitatea sanitară care a stabilit diagnosticul clinic completează diagnosticul final pe fişa de
semnalare BP1 şi o trimite la ASP Judeţean.
După primirea fişei BP1, medicul de medicina muncii din ASP vor proceda la fel ca în primul caz.
Dacă factorul etiologic principal nu este depistat la actualul loc de muncă, cercetarea şi declararea
bolii profesionale se face la ultimul loc de muncă unde a fost prezent factorul etiologic.
SEMNALAREA, DECLARAREA ŞI CERCETAREA

PNEUMOCONIOZELOR
În ceea ce priveşte silicoza, diagnosticul clinic se stabileşte numai de către comisiile de

pneumoconioze din Clinicile de Medicina Muncii.
Modificările radiologice care indică stadiul de suspiciune de silicoză vor fi diagnosticate ca
"fibroză pulmonară de urmărit" (codificare radiologică: 1 p,q,r / 1 s,t,u). În asemenea situaţii, medicul va
completa fişa de semnalizare BP1 însă nu va proceda la cercetarea şi declararea cazului. Aceasta se va face
numai dacă se stabileşte diagnosticul de silicoză. Până atunci muncitorii cu acest diagnostic vor fi
dispensarizaţi şi se vor lua măsuri individuale privind continuarea sau nu a muncii în mediu cu pulberi
silicogene.
CERCETAREA BOLILOR LEGATE DE PROFESIE
Bolile legate de profesiune sunt boli cu determinare multifactorială, factorii profesionali având o
contribuţie semnificativă.
Bolile legate de profesie sunt afecţiuni al căror factor etiologic favorizant se găseşte în mediul de
muncă. Nu se declară drept boli profesionale.
OMS şi BIM (Biroul Internaţional al Muncii) au stabilit două criterii necesare pentru confirmarea
bolilor legate de profesie:
1. Riscul relativ (RR) > 1
incidenta in conditii de expunere profesionala

RR =
incidenta bolii in lotul martor
sau, folosind 2 loturi de muncitori: RR = A*D
32
B*C
Pentru calcularea riscului relativ se folosesc 2 loturi de muncitori, expuşi profesional (A, B) şi
neexpuşi profesional – lotul martor (C,D).
A - lotul muncitorilor expuşi profesional şi bolnavi
B - lotul muncitorilor expuşi profesional dar sănătoşi
C - lotul muncitorilor neexpuşi profesional şi bolnavi
D - lotul muncitorilor neexpuşi profesional şi sănătoşi
2. Fracţiunea etiologică profesională (FEP) ≥ 20%

FEP = RR - 1
RR
33
INVESTIGAŢIA RADIOLOGICĂ ÎN PNEUMOCONIOZE
Citirea filmelor trebuie făcută la negatoscop corespunzător în ceea ce priveşte

intensitatea, culoarea şi uniformitatea iluminării, de dimensiuni suficiente pentru examinarea
simultană a mai multor filme. Se recomandă ca citirea filmelor să se facă de la o distanţă de
aproximativ 25 cm, pentru evidenţierea opacităţilor mici, precum şi de la o distanţă cel puţin
dublă, pentru obţinerea unei imagini generale asupra filmului.
1. Se apreciază corectitudinea execuţiei RPS.

Un clişeu toracic corect executat, este caracterizat prin:
- marginea coloanei vertebrale este vizibila prin umbra cordului, fără decelarea
discurilor intevertebrale;
- transparenta traheală vizibila;
- un contrast larg, constând în întreaga gamă a tonalităţii cenuşii, în absenţa contrastului
exagerat (alb - negru);
- arcurilor costale anterioare vizibile.
Prima etapă a examinării unui film constă în verificarea acestor caracteristici şi în
căutarea defectelor de expunere şi/sau de developare, care şterg detaliile sau creează impresia
unor anomalii inexistente. Filmele defectuoase nu vor fi interpretate.
Calitatea tehnică a unei radiografii poate fi:
1 Bună
2 Acceptabilă, fără defecte tehnice
care să afecteze clasificarea
3 Acceptabilă, cu unele defecte
tehnice, dar încă acceptabilă
pentru clasificare
4 Inacceptabilă pentru clasificare
2. După aprecierea calităţii filmelor se face citirea propriu-zisă care va analiza

următoarele elemente:
- forma generală a toracelui – torace normal conformat (daca exista modificări, se
descriu);
- transparenţa parenchimului pulmonar – uniformă (devine neuniformă în
pneumoconioze);
- aspectul hilurilor (frecvent sunt mărite ca volum în pneumoconioze);
- desenul pulmonar – vizibil (poate fi diminuat, chiar dispărut in pneumoconioze);
- opacităţi anormale cu caracteristicile lor cantitative şi calitative;
- aspectul pleurei (diafragmatice, parietale şi mediastinale);
- aspectul cordului şi a vaselor mari de la bază.
Opacităţile din punct de vedere al mărimii se clasifică în:

a) opacităţi mici:
Rotund- p diametrul < 1,5 mm
ovalare q diametrul cuprins aproximativ între 1,5 – 3 mm
r diametrul cuprins aproximativ între 3 – 10 mm
Neregulate s lăţimea < 1,5 mm

t lăţimea cuprinsă aproximativ între 1,5 – 3 mm
u lăţimea cuprinsă aproximativ între 3 – 10 mm
34
b) opacităţi mari:
A - o opacitate mare al cărei diametru cel mai mare este de până la 5 cm sau mai multe
opacităţi mari, dar a căror sumă a diametrelor nu depăşeşte 5 cm
B - una sau mai multe opacităţi mai mari sau mai numeroase ca cele din categoria A şi a
căror suprafaţă însumată depăşeşte 5 cm dar nu depăşeşte echivalentul zonei
superioare pulmonare drepte
C - una sau mai multe opacităţi a căror suprafaţă însumată depăşeşte echivalentul zonei
superioare a plămânului drept
Opacităţile mici determină în raport cu densitatea lor determină profunzimea unei

radiografii:
0 - se referă la absenţa opacităţilor mici
1 - opacităţi puţine pe câmpul pulmonar, desenul pulmonar vizibil.
2 - opacităţi numeroase pe câmpul pulmonar, desenul pumonar încă vizibil.
3 - opacităţi foarte numeroase pe câmpul pulmonar, desenul pumonar dispărut.
Simbolurilor utilizate mai frecvent în clasificarea internaţională a radiografiilor de

pneumoconioze (lista completă a fost prezentată la cursul referitor la clasificarea
pneumoconiozelor):
Codul Conţinut
ax coalescenţa opacităţilor mici pneumoconiotice
co anomalii de volum sau de siluetă cardiacă
em Emfizem
hi mărirea ganglionilor limfatici hilari sau mediastinali necalcificaţi
id diafragm prost conturat (când peste 1/3 dintr-un hemidiafragm este
atins)
tb tuberculoză (nu complexul primar calcificat; se foloseşte şi pentru
suspiciunea de tuberculoză activă şi inactivă)
3. Clasificarea radiologică:
➢ Std 0/ Fibroză pulmonară – modificări radiologice de tipul 1 p, q, r sau 1 s, t, u, la
35
prima RPS (1 repreintă profunzimea radiografiei);

➢ Pneumoconioză stadiul I - modificări radiologice de tipul 1 p, q, r sau 1 s, t, u, cu RPS
anterioară pe care se evidenţiază aceleaşi modificări radiologice (caracterul ireversibil al
acestora);
➢ Pneumoconioză stadiul I/II - modificări radiologice de tipul 2 p, q, r sau 2 s, t, u;
➢ Pneumoconioză stadiul II - modificări radiologice de tipul 3 p, q, r sau 3 s, t, u;
➢ Pneumoconioză stadiul II/III - avem prezentă modificarea radiologică ”ax” –
coalescenţa opacităţilor mici;
➢ Pneumoconioză stadiul III - modificări radiologice de tipul opacităţilor mari: A, B, C.
4. Formularea diagnosticului de pneumoconioză trebuie să conţină următoarele

elemente:
- denumirea boli (Silicoza, Azbestoza, Antracoza, etc.)
- stadiul bolii (0, I/II, II, II/III, III)
- clasificarea internaţională a modificărilor radiologice pumonare (se trec în
paranteză, ex: 2 p, q, , hi, em);
- funcţia ventilatorie (Functie ventilatorie normala; Disfunctie ventilatorie restrictivă,
obstructivă sau mixtă);
- complicaţii (Emfizem pulmonar, Bronşită cronică, Tuberculoză pulmonară, etc.);
- bolile asociate.
profunzimea
Exemplu:
Dg. Silicoză stadiul II/III (3, q, r, ax, hi, em, co), Disfuncţie ventilatorie restrictivă,
emfizem pulmonar, bronşită cronică, gonartroză stângă.
Dg. Silicoza std III (A, 3 p, q, r, hi, em, tb), Disfuncţie ventilatorie mixtă predominat
restrictivă, Emfizem pulmonar, Tuberculoză pulmonră. HTA primară std.II.
36
PROBLEME DE PRACTICĂ A MEDICINII MUNCII ÎN ACTIVITATEA

FEMEILOR GRAVIDE
Codul stabileşte o serie de măsuri legislative prin care femeile încadrate în muncă se bucură de
măsuri speciale de ocrotire a sănătăţii lor, precum şi de condiţiile necesare îngrijirii şi educării copiilor.
Pentru ca măsurile să poată fi aplicate salariata înştiinţează angajatorul, printr-o cerere scrisă,
privitor la starea proprie de maternitate.
Femeia gravidă nu poate lucra în condiţii de muncă deosebite, prin aceasta înţelegând:
• locuri de muncă grele (ridicare şi/sau purtare de greutăţi mari)
• locuri de muncă cu condiţii vătămătoare (în sensul expunerii la noxe profesionale peste
concentraţia sau limita maximă admisă),
• locuri de muncă periculoase (cu risc de cădere de la înălţime, lovire sau explozie)
În cazul în care o salariată desfăşoară la locul de muncă una din activităţile enumerate mai sus,
angajatorul este obligat să îi modifice în mod corespunzător condiţiile şi/sau orarul de muncă ori, daca nu
este posibil, să o repartizeze la alt loc de muncă fără riscuri pentru sănătatea sau securitatea sa, conform
recomandării medicului de medicina muncii, cu menţinerea veniturilor salariale.
În cazul în care angajatorul, din motive justificate în mod obiectiv, nu poate să îndeplinească
obligaţia de mai sus, salariatele au dreptul la concediu de risc maternal.
De asemenea femeile gravide şi care alăptează nu pot lucra în locuri de muncă contraindicate
medical.
Această categorie de femei nu va putea fi, de asemenea, chemată la ore suplimentare.
Femeile gravide nu vor putea fi încadrate în activităţile din domeniul nuclear, astfel:
- în primele 3 luni ale sarcinii iradiere externă
- expunerea internă la radiaţii ionizante este contraindicată pe toată durata sarcinii cât şi a
perioadei de lăuzie.
Femeile gravide, lăuzele şi cele care alăptează nu pot fi obligate să presteze muncă de noapte,
indiferent unde lucrează.
În baza recomandării medicului de familie, salariata gravidă care nu poate îndeplini durata
normală de muncă din motive de sănătate, a sa sau a fătului său, are dreptul la reducerea cu o pătrime a
duratei normale de muncă, cu menţinerea veniturilor salariale.
Concedierea lucrătoarelor nu poate fi dispusă în situaţiile care urmează şi care de fapt reprezintă
drepturi ale femeii.
Femeia gravidă are dreptul la concediu de maternitate (sarcina si lehuzie). Acesta are o durată de
126 zile, împărţite între prenatal si postnatal, minim 42 zile postnatal. Concediul pentru sarcina se acordă
pe o perioadă de 63 de zile înainte de naştere, iar concediul pentru lăuzie pe o perioadă de 63 de zile după
naştere. Concediile pentru sarcina si lăuzie se compensează intre ele, in funcţie de recomandarea
medicului si de opţiunea persoanei beneficiare.
Femeile au dreptul la concediu pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani şi, în
cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani.
De asemenea femeile pot beneficia de indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de
până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiunile intercurente, până la împlinirea vârstei
de 18 ani.
Tot
37
PROBLEME DE PRACTICĂ A MEDICINII MUNCII

LEGATE DE MUNCA TINERILOR
Prin TINERI înţelegem tineri cu vârsta între 16 şi 18 ani.

❖ tinerii, sub 18 ani, încadraţi în muncă nu pot fi repartizaţi în activităţi cu condiţii
vătămătoare, grele sau periculoase, sau în activităţi în domeniul nuclear;
❖ tinerii, sub 18 ani, nu pot fi folosiţi în munca de noapte (fără nici o excepţie) sau în munca
peste durata legală a zilei de lucru;
❖ tinerii până la 18 ani, au durata timpului de lucru de 6 ore zilnic fără ca aceasta să ducă la
scăderea retribuţiei;
❖ tinerii, sub 18 ani, au durata concediului de odihnă mai mare decât cea corespunzătoare
vechimii lor.
Tinerii de la 15 ani, dar numai cu acordul părinţilor şi cu respectare măsurilor enumerate mai sus.
38

LP Medicina Muncii Anul IV

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LP Medicina Muncii Anul IV

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Medicina Muncii – lucrări practice

Lucrare practică nr.1

Cunoaşterea condiţiilor de muncă dintr-o unitate economică (regie, societate comercială,

Cunoaşterea condiţiilor de muncă, trebuie să se facă, cu respectarea unor cerinţe şi anume:

I. Date generale privind întreprinderea (fişa unităţii economice)

III. Planul de cercetare al unei profesiuni pentru cunoaşterea solicitărilor şi a noxelor

IV Cunoaşterea influenţei pe care o pot avea noxele de la locul de muncă şi solicitările

V Concluzii şi indicarea măsurilor de profilaxie

MONITORIZAREA STĂRII DE SĂNĂTATE A LUCRĂTORILOR

1. Examenul medical la angajare în muncă

Scopul examenului medical la angajare:

Categoriile de persoane care efectuează examenul medical

Conţinutul dosarului medical este necomunicabil angajatorului si se păstrează la cabinetul

Angajatul are dreptul sa facă contestaţie la diagnosticul de aptitudine în 7 zile.

2. Controlul medical periodic

3. Examenul medical al noilor încadraţi în muncă, în perioada de adaptare

Examenul medical al noilor încadraţi în perioada de adaptare constituie o metodă de supraveghere

Acest examen se face în primele 30 de zile, efectuat în 2 etape:

Categorii de persoane care sunt supravegheate în perioada de adaptare

Se vor folosi următorii indicatori generali:

▪ indicatori ai unor probe funcţionale cardiovasculare (Teslenko, Crampton, Brouha): acestor

Exemplu de fişă din H.G. 355/2007

Fisa 30. Cupru (fumuri si pulberi)

La controlul medical periodic va fi efectuat:

Lucrare practică nr.2

c. metode cromatografice- în special cromatografia în faza gazoasa;

Concentratiile de toxic determinate în aerul atmosferei ocupationale se compara cu concentratia

CMPT1 + CMPT2 . + ... + CMPTn ≤ 1

DETERMINAREA SI APRECIEREA PULBERILOR PROFESIONALE LA UN

Determinarea cantitativa a pulberilor profesionale în aerul locului de munca

B. Faza de analiza a pulberilor profesionale recoltate

- între 1,1-3 μm .................................... %

b. cu SiO2 l.c. între 6-9%: concentratia admisibila = 6 mg/m3

b. cu SiO2 l.c. sub 10% : concentratia admisibila = 0,05 mg/m3

Lucrare practică nr.3

Definiţia zgomotului profesional: "un complex de sunete cu intensităţi şi înălţimi diferite, cu

o angajatul este obligat să folosească mijloacele de protecţie,

Complexitatea muncii Locul de muncă Nivel admis

Cabine de comandă şi control (dispecerat

Alte metode practice de apreciere a zgomotului profesional.

Tot inclusiv ce este în tabel

DETERMINAREA ŞI APRECIEREA ILUMINATULUI

Indici luxmetrici, sunt următorii:

Indicii geometrici sunt următorii:

Cate- Definirea categoriei lucrării vizuale în Subcate- Contrastul Caracteris- Nivelul de

Lucrare practică nr.4

1. Determinarea microclimatului profesional

Pentru obţinerea vitezei curenţilor de aer se procedează astfel:

Stabilirea punctelor de determinare

Stabilirea momentelor de determinare trebuie să se centreze pe:

Limitele termice minime admise la locurile de muncă.

234 < M ≤ 360 15 ≤0,4

Pentru aprecierea microclimatului cald se folosesc limitele termice maxime. Pentru

Limitele termice maxime admise la locurile de muncă.)

Temperatura operativă (T0) se calculează cu formula:

Măsurile profilactice în cazul expuneri profesionale a muncitorilor la microclimat cald

Măsurile profilactice în cazul expuneri profesionale a muncitorilor la microclimat rece

DETERMINAREA ŞI APRECIEREA EFORTULUI FIZIC PROFESIONAL

Metode de determinare a efortului fizic

2. Metoda debitului expirator (respirator).

Kcal/min => Kcal/ora => W/1,8m2 =>Tabel

Lucrare practică nr.5

... 90, etc., arată pierderi auditive;