CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS DIN 1946 occidentale cedate la sfârşitul războiului civil din 1921 (Ţările Baltice, Basarabia,
Ultima mare întâlnire între Marile puteri din cadrul conferinţei de la Potsdam (17
iulie-2 august 1945),
a reuşit să mențină încă aparentele unui consens. Între altele, la sugestia delegației
americane, s-a decis crearea unui ,,Consiliu al miniştrilor de externe", însărcinat să
elaboreze tratatele de pace cu sateliții Germaniei – Italia, România, Bulgaria,
Ungaria și Finlanda. În acest scop, în perioada 29 iulie -15 octombrie 1946, la Paris a
fost convocată o Conferință cu scopul reglementării problemelor intervenite după cel
de-al doilea război mondial, prin semnarea tratatelor de pace cu foştii aliați ai
Reichului.
La Conferința de Pace de la Paris au participat în total 33 de delegații
guvernamentale. Însă, din cauza neînțelegerilor asupra numeroaselor probleme
privind stabilirea raporturilor cu cele cinci state cu care urma să se semneze tratate de
pace, s-a decis ca problemele nereglementate la conferință să fie dezbătute la
Conferința miniştrilor de Externe ai celor „4 mari” care, în sesiunea ținută la New
York în perioada 4 noiembrie- 11 decembrie 1946, va definitiva cele 5 tratate de
pace. Acestea vor fi semnate la Paris, la 10 februarie 1947 şi vor intra în vigoare la
15 septembrie 1947.
Italia, semnatară a tratatelor de la Paris, în 1947, a trebuit să sufere, înainte de a fi
restabilită în frontierele sale din 1919, amputări teritoriale minore cu Franţa şi
importante cu noua lugoslavie – problema Triestului. Imperiul italian a fost împărțit
între Marea Britanie și Franța, pe baza mandatelor ONU.
Tentativa Bulgariei din timpul celui de al doilea război mondial de recuperare a
Macedoniei, cât și de ieşire la Marea Egee a suferit un nou eșec, dar Bulgaria, în curs
de sovietizare, a putut păstra o parte a Dobrogei pierdută în 1913 şi 1918 şi
redobândită la 7 septembrie 1940, în urma Tratatului de la Craiova.
Între 1938 și 1941, ca aliată a Germaniei, Ungaria a recuperat o parte din Slovacia,
Ucraina subcarpatică şi câteva regiuni din Iugoslavia, ca şi două treimi din
Transilvania, în schimbul cărora a trebuit să intre în război alături de Hitler împotriva
Uniunii Sovietice. Înfrângerea Axei va aduce Ungaria între frontierele sale din 1919
şi antrenând sovietizarea țării, care devine acum o democrație populară.
În privinţa Finlandei, Tratatul de la Paris din 1947 a confirmat pierderile teritoriale
din 1940, la care în acelaşi timp se adăugau şi cele din teritoriul Petsamo (Pecenga) –
bogat în nichel şi, totodată, coridor de acces la Oceanul Arctic - şi a peninsulei
Porkkala, destinată a fi o bază strategică a Uniunii Sovietice până în 1955, dată la
care ea va fi redată Finlandei.
În fine, Tratatul cu România includea referirea la un pretins acord sovieto-român din
28 iunie 1940, conform căruia România ar fi renunţat la Basarabia, Bucovina de
Nord şi ţinutul Herța. Devenită republică populară în 1947, după ce Regele Mihai a
fost constrâns la exil, România va fi sovietizată în întregime şi integrată în
dispozitivul politic, economic şi militar al sovieticilor.
Indiscutabil, principalul beneficiar al modificărilor frontierelor din Europa şi Asia la
finele celei de-a doua conflagrații mondiale a fost URSS: el a dobândit regiunile
Bucovina) şi a anexat o parte din Prusia orientală, din Finlanda, din România
In plus, dacă până la semnarea tratatelor de pace cu Italia, România, Ungaria şi
Bulgaria (10 februarie 1947) URSS mai păstra, totuși, aparențele unei reprezentări
pentru partidele „burgheze” în țările Europei Centrale şi de Est, după această dată,
nemaitrebuind să dea nici un fel de satisfacție occidentalilor, sovieticii şi aliații lor
interni vor trece la sovietizarea masivă a țărilor respective.
Astfel, în Bulgaria, principalul opozant, agrarianul Nikola Petkov este judecat şi
spânzurat. În România,
regele Mihai e silit să ia calea exilului (3 ianuarie 1948), întreaga putere fiind
confiscată de comunişti. În
Ungaria, partidul centrist majoritar al „micilor proprietari” va suferi epurări
succesive ce vor permite
comuniştilor ca, sub acoperirea unui „front” patriotic, să impună la alegeri o listă
unică și să ia întreaga
putere (mai 1949). Cehoslovacia va reuşi să păstreze o reprezentare pluralistă, în care
totuși partidul
comunist era cel mai dinamic. În Polonia, jocurile erau făcute de multă vreme.
Alegerile din ianuarie 1947
au fost dezastruoase pentru Mikolajczyk, care a fost obligat să părăsească ţara. În
lugoslavia, Mihailovici
va fi împuşcat în martie 1945, puterea revenindu-i de atunci în întregime partidului
comunist.
Oprirea extinderii ruseşti se va produce abia cu ocazia blocadei Berlinului (20 iunie
1948 – 11 mai 1949), care a reprezentat adevăratul semnal al începerii războiului
rece.
Noua hartă politică.Războiul rece
1. Consecințele războiului pentru Europa şi SUA
Una din cele mai importante consecințe ale celui de-al doilea război mondial a fost
aducerea Europei în situația de a fi vlăguită şi împărțită între învingători și învinşi,
permițând astfel apariţia celor două mari puteri, URSS şi SUA. Distrusă şi ruinată
până la punctul de a fi lipsită de mijloace de plată internaționale, Europa este
constrânsă, pentru a-şi demara reconstrucția, să solicite un ajutor extern, care nu
putea veni decât de la Statele Unite. În aceste condiții, bătrânul continent suferă un
recul considerabil al influenței sale internaționale. Europa Occidentală încetează de a
mai fi polul dominant al comerțului mondial, din care ea mai păstrează un procent de
37% din exporturi în 1948, față de 46 % în 1937. Marea monedă forte europeană, lira
sterlină, pierduse orice credit în fața dolarului, aşa cum demonstrează eșecul
tentativei de revenire la convertibilitatea externă din iulie-august 1947.
Pentru Uniunea Sovietică, finalul războiului a fost triumfător, dar dureros.
Distrugerile materiale fuseseră teribile: numai în primele şase luni ale războiului,
prin pierderile teritoriale, resursele de materie primă şi numărul de vite s-au diminuat
cu un procent situat între 50 şi 75 %. Au urmat alte pierderi imense în 1942, când
germanii au cucerit regiunea Donului şi Caucazul de Nord şi au ajuns pe Volga. Într-
un singur oraş, Leningradul, doar într-o iarnă, 630.000 de oameni au fost ucişi sau au
murit de foame sau de frig. Până la sfârşitul războiului, au murit 20-25 de milioane
de oameni şi mai mulți au rămas fără adăpost, iar 4-5
milioane de case erau în ruine. Chiar şi atunci când tot teritoriul pierdut a fost
recuperat, nivelul primei recolte s-a situat doar la jumătatea celei din 1940. Numărul
de vite a fost redus şi mai drastic-totalul porcinelor se diminuase de la 23 la 3
milioane, iar liniile de cale ferată, podurile şi materialul rulant s-au redus
semnificativ. Exporturile acopereau o zecime din importuri. Niciodată în istoria
modernă o victorie nu fusese obținută cu un pret atât de mare.
Poate anume prin aceste sacrificii enorme, URSS, intrat într-un con de umbră după
revoluția rusă, a fost reabilitat după război: simpatia de care se bucura în rândurile
milioanelor de victime ale nazismului, rolul Armatei Roşii care provocase prima
înfrângere naziştilor la Stalingrad, care a eliberat trei sferturi din teritoriul Europei şi
care continua să staționeze în ţările din Europa de Est îi confereau o poziție dominant
în Euroăa Centrală și de Est.
De cealaltă parte, în Europa de Vest, influența URSS era contrabalansată de o
imagine foarte atractivă a Statelor Unite. Soldaţii americani sunt întruchiparea
tinereții, imaginea reînnoirii, purtătorii unei civilizaţii invidiate.
Spre deosebire de Uniunea Sovietică, pierderile umane ale Statelor Unite erau
limitate: 300.000 de morți sau 1/80 din pierderile URSS. Populația civilă fusese
ferită de bombardamentele aeriene; SUA nu au cunoscut pe teritoriul național
distrugeri, ca în Europa. Dimpotrivă, ele şi-au dublat potențialul productiv şi au luat
un avans tehnologic important. SUA sunt singurul stat care ieşise din război mai
bogat decât intrase. Puterea lor financiară era considerabilă, SUA deținând 2/3 din
rezervele mondiale de aur. Dolarul era singura monedă a țărilor beligerante care îşi
conservase în 1945 aceeaşi valoare ca înainte de război. Această forță economică
conferea dolarului un rol politic de o asemenea amploare, încât s-a putut vorbi de un
„imperialism al dolarului”.
Dacă SUA și URSS, marii învingători ai războiului, aveau sisteme politice şi
economice diametral opuse şi
incompatibile, pentru americani această situație nu părea să ducă în mod inevitabil
spre confruntare, în timp ce, pentru Stalin, apărea în mod evident inevitabilă. Măsura
optimismului american a putut fi apreciată în anii 1945-1946, când SUA îşi reduc
forțele militare de la 11 milioane la 1,5 milioane de oameni.
Treptat, însă, SUA devin conştiente de ambițiile expansioniste ale lui Stalin, şi nu
doar în zona de prezenţă a
Armatei Roşii. Astfel, funcționarea ONU este blocată prin numeroase veto-uri ale
URSS, cum ar fi cel care a blocat intervenția organizației internaționale în 1946 în
Grecia, unde un război civil opunea guvernul de drept comuniştilor. În Europa de
Est, partidele comuniste obțin controlul politic al statelor prin diverse mijloace de
presiune.
Chiar şi în Europa Occidentală, propaganda comunistă se întețește, favorizată de
dificultățile economice şi financiare care reaprind luptele sociale şi zguduie
guvernele democratice, pe care comuniştii le fac răspunzătoare de situație. În Marea
Britanie, laburiştii obţin un zdrobitor success în anii imediat postbelici, unde, situație
excepțională, doi comunişti sunt aleşi în Camera Comunelor. De asemenea, procente
importante obțin partidele comuniste şi socialiste în Franţa şi Italia (26% - Partidul
Comunist Francez şi 20
%- Partidul Comunist Italian; 24 %-socialiştii francezi şi 21%-socialiştii italieni).
Reformele structurale din Marea Britanie și Franța, participarea miniştrilor comunişti
la guvernare în Franța,Italia și Belgia nu sunt deloc văzute cu ochi buni de lideii
americani ai liberei inițiative. Impasul german, în care unitatea devine imposibilă ca
urmare a impunerii de structure diferite de fiecare din cele două mari ideologii (în
Est, reforme agrare radicale, naţionalizări ale industriilor, supremația comuniştilor în
viaţa politică, lichidarea opoziției; în Vest, reforme agrare moderate, menținerea
liberalismului economic, pluripartidism şi respectarea drepturilor omului), au
demonstrat imposibilitatea înțelegerii între cele două sisteme. Împotriva
comunismului, SUA nu au o altă alegere decât de a prelua conducerea țărilor de
democrație liberală, pe care le vor numi ,,lumea liberă”.
Teama de agresiunea sovietică îi va determina pe europeni să ceară nu numai
ajutorul economic, ci şi militar
al Statelor Unite. Ca urmare a acestei cereri, în aprilie 1949 este semnat Pactul
Atlanticului de Nord (NATO), prima alianță militară semnată de SUA cu țări din
afara continentului american, pe timp de pace. Acest moment marchează sfârşitul
izolaționismului american tradițional: în caz de atac împotriva unui membru al
NATO, SUA vor interveni alături de acesta.
În acelaşi context, explozia primei bombe atomice sovietice în 1949 1-a determinat
pe preşedintele H.Truman să treacă la reînarmare: bugetul militar al SUA va spori de
acum continuu. Războiul din Coreea din 1950 provoacă intervenţia directă a SUA
sub drapelul ONU, alături de Coreea de Sud atacată de comuniştii din Coreea de
Nord, care astfel îşi va păstra independența. Această nouă agresiune comunistă va
grăbi formarea, la cererea europenilor, a unei armate integrate, care îl are drept
comandant suprem pe generalul american Eisenhower.
În aşa mod, către începutul anilor '50 se prefiguraseră principalele elemente ale noii
configurații a lumii postbelice. Tratatul de pace semnat cu Japonia în 1951 și ajutorul
economic american oferit acesteia forma cheia de boltă a rezistenţei în fața
comunismului în Asia. Pe modelul NATO se constituie în 1954 SEATO (Organizația
Tratatului Asiei de Sud-Est. În 1955 SUA încurajează Marea Britanie să constituie,
în acelaşi spirit, pactul de la Bagdad pentru statele din Orientul Apropiat. În sfârşit,
în 1957, Congresul American îl autorizează pe preşedintele Eisenhower să ofere
asistenţă militară oricărei națiuni supuse unei agresiuni comuniste care o va cere.
lese la iveală o divizare generală ,,Est-Vest” între state, ambele tabere acuzându-se
reciproc, în termeni ideologici din ce în ce mai violenţi, Uniunea Sovietică susținând
că Statele Unite înclinau să distrugă comunismul, în timp ce Statele Unite susțineau
că Uniunea Sovietică plănuiau să submineze democratia liberală în Europa
Occidentală şi chiar în Statele Unite.
Din 1947 şi până la finele anilor '60, războiul rece a fost marcat de criza blocadei
Berlinului din anii 1948-1949, de victoria Armatei Roşii a lui Mao Zedong, în 1949,
asupra guvernului naționalist chinez sprijinit de americani, de războiul coreean din
1950, de ocuparea militară a Ungariei de către sovietici în 1956, de presiunea
sovietică din 1958 asupra Berlinului din 1961 şi de criza rachetelor cubaneze, din
1962.
În timpul aceleiaşi perioade, americanii şi-au consolidate noul lor rol de lider al
Occidentului: ei au oferit asistenţă economiilor statelor Europei Occidentale, prin
planul Marshall din 1947. În mod formal, au intrat ei înşişi în alianța statelor Europei
Occidentale în cadrul NATO (1949), au inițiat instituirea Republicii Federale a
Germaniei, alcătuită din cele trei zone de ocupație occidentale în 1949, iar la
începutul anilor '50 au asigurat reînarmarea acestui nou stat şi intrarea sa ca membru
în NATO (1955). Uniunea Sovietică a proclamat zona sa de ocupație drept Republica
Democrată Germană (1949) şi a stabilit o alianță oficială cu partenerii” săi est-
europeni în 1955 (Tratatul de la Varşovia).
În Asia, americanii au încheiat o alianță (1951) şi apoi un tratat de pace (1952) cu
Japonia, şi au implicat alte state, inclusiv Australia, Noua Zeelandă, Thailanda şi
Filipinele, într-o serie de alianțe, în timp ce Uniunea Sovietică a încheiat o alianță cu
China în 1950. Războiul din Coreea s-a terminat în 1953, dar americanii s-au
angrenat treptat într-un război mult mai complex în Vietnam, unde sprijineau
Republica Vietnam (de Sud) împotriva Republicii Democrate Vietnam (de Nord),
care era sprijinită de Uniunea Sovietică şi China.
În toată această perioadă, cele două superputeri au pus în practică politici de
înarmare nucleară şi au dezvoltat
arme cu rază lungă de acţiune prin care fiecare să poată lovi teritoriul celeilalte.