Sunteți pe pagina 1din 26

1) Introducere. Aspecte teoretice privind politicile comerciale.

Politica comerciala reprezinta totalitatea reglementarilor adoptate de catre stat (cu caracter
juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar) in scopul promovarii sau
restrangerii schimburilor comerciale externe si al protejarii economieie nationale de
concurenta straina.
Exista mai multe tipuri de politici comercile, precum:
• politica de liber schimb
• protectionismul moderat si compatibil cu normele multilaterale de conduita
• protectionismul derogatoriu de la conduita comerciala multilaterala
• politica de sanctiuni comerciale
• politica autarhica-mai mult potentiala,nici o pol com nu poate fi total izolata de mediul
extern

Politica libeurlui schimb este considerata ca fiind cea mai eficienta si cea care aduce cele mai
multe avantaje. Comert liber duce la buna alocare a resurselor si cresterea competitivitatii
lor, astfel: “intre liberul schimb si cresterea economica se contureaza o corelatie directa”.
Protectionismul este in cea mai mare masura general combatut, dar cel moderat poate fi chiar
util . Pentru interventia autoritatilor in materie de politici comericale se aduc argumente
precum protectia sociala-pastrarea locurilor de munca, maximizarea bunastarii nationale,
industriile incipiente,
Prin intermediul unor instrumente de politici comerciale pot fi “ tratate disfunctionalitatile
unor sectoare care si-au pierdut avantajele competitive”. Astfel politica comerciala se
confunda uneori cu politica concurentei. Au ca obiectiv comun stimularea concurentei dar
prin mijloace diferite. Pol comerciala prin eliminarea sau micsorarea barierelor de intrare pe
piata stimuleaza concurenta preventiv, ex ante, iar pol concurentei ex post, combatand
practici neloiale deja identificate sau produse.
Astfel principalul obiectiv al politicii comerciale este: “stimularea dezvoltarii economiei
nationale in conditiile unui anumit nivel de expunere la concurenta externa”. Alte obiective
sunt: imbunatatirea structurii importurilor si exporturilor, redefinirea arhitecturii geografice a
schimburilor comerciale, asigurarea optimului dinamic, imbunatatirea raportului de schimb in
relatii externe, redefinirea unor echilibre sectoriale interne, incurajarea dotarii cu tehnologie.

Politica vamala este o componeta a politicii comerciale care cuprinde totalitatea


reglementarilor si normelor emise de stat prin institutii abilitate care vizeaza intrarea sau
iesirea in si din tara a marfurilor. Implica: controlul marfurilor, a doc insotitoare si a mijl de
transport; indeplinirea formalitatilor vamale; impunerea vamala prin plata creantelor vamale;
alte formalitati specifice si reglementari.
Instrumente de politica vamala:
• legile, codurile si reglementarile vamale
• tarifele vamale
• taxe vamale
Obiectivele sistemului vamal:
• protejarea intereselor economice ale statului
• elaborarea de statistici relevante despre activitatea de comert exterior
• infaptuirea politicii fiscale ale statului

1
• incurajarea activitatilor de export prin diverse forme si mijloace
Sistemul vamal este o structura complexa care cuprinde parghiile utilizate de stat pentru
influentarea activitatii vamale, metodelor administrative si de conducere, cadrul institutional,
juridic si normativ.
Instrumentul principal in aplicarea politicii vamale il reprezinta impunerea. Aceasta
reprezinta complex de masuri si operatii efectuate in baza legii pnetru: stabilirea taxei vamale
aferente operatiunii de import-export, indeplinirea formalitatilor vamale, evaluarea marfurilor
in vama, plata taxelor vamale
Taxele vamale reprezinta o componenta importanta a fiscalitatii, deoarece creste veniturile
bugetului statuuli, iar ca instrument de politica comerciala reprezinta un instrument de
protejare a economieiei nationale ivelul incasarilor depinde de gradul de dezvoltare al tarii.
Este un impozit indirect, obligatoriu, aplicat produselor care trec frontiera vamala astatului.
Depinde de diferenta dintre costul, respectiv pretul produsului pe piata interna si externa.
Clasificare taxe vamale:
a)dupa obiectul impunerii:
• de import
• de export
• de tranzit
b)dupa mod de percepere:
• ad valorem-cote procentuale
• specifice-pe unitatea de masura fizica a marfurilor importate
• mixte
c)dupa modul de stabilire de catre stat:
• autonome(generale)-in mod independent nu pe baza acordurilor
• convenctionale(contractuale)
• preferentiale(de favoare)
• de retorsiune(de raspuns)-represalii la practicile com ale partenerilor considerate
neloiale:taxe antidumping si taxe compensatorii
Tarif vamal cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale. E un instrument de
politica comerciala admis de GATT.
Uniune vamala se creaza atunci cand doua sau mai multe tari ce pun in comun un teritoriu
vamal. Acestea desfiinteaza dintr-o data sau treptat barierele tarifare si netarifare in relatiile
comerciale reciproce, iar in relatiile cu tertii aplica o politica comerciala comuna
Bariere netarifare reprezinta un complex de masuri de politica comerciala , de natura
publica si uneorii chiar privata , derivate din practicarea unor instrumente aflate la confluenta cu
instrumentul fisacal, financiar-bancar sau valutare care impiedica, limiteaza sau deformeaza
fluxurile internatinale pentru protejarea pietei interne de concurenta externa si redefinirea
dinamica a echilibrelor balantelor de plati si comerciale.
Difera de cele tarifare prin faptul ca urmaresc marfurile pe tot parcursul lor logistic, dispun de o
mare diversitate tipologica, au pronuntat caracter de netransparenta, sunt in multe domenii
intalnite, influenteaza direct si indirect volumul importurilor.
“Diversiatea gamei barierelor netarifare este un proces deosebit de dinamic”, astfel acestea tind
sa creasca in conditiile in care cele tarifare scad . Ele se manifesta prin: achizitii guvernamentale,
impozite indirecte, obstacole tehnice si “protectionism procedural”.
Clasificare bariere netarifare:
Bariere netarifare care implica limitarea directa a importurilor:

2
1) interdictii la import
2) contingentele de import
3) licentele de import: automate si neautomate; globale sau individuale
4) autolimitari la export
5) acorduri privind comercializarea automata- cuprind pe langa autolimitarea la export,
anumite prevederi legate de pret si clauza de salvgardare
Bariere netarifare care implica limitarea indirecta a importurilor:
1) taxele de prelevare-cand preturile interne sunt mai mari decat cele internationale se
stabileste un pret prag sau de ecluza
2) preturile minime si maxime la import (UE practica astfel de preturi cu referire la
produsele siderugice provenite din Japonia si produsele agricole din afara comunitatii)
3) ajustarile fiscale la frontiera: TVA, taxa in cascada, taxa de acciza , taxe ocilte
4) masuri de retorsiune: antidumping si compensatorii
Bariere netarifare care decurg din fromalitatile vamale si administrative privind importurile:
1) evaluarea valorii marfurilor in vama
2) docuente si formalitati suplimentare cerute la import
Bariere netarifare care decurg din participarea statului la acticitati comerciale:
1) subventii
2) achizitii guvernamentale
3) comert de stat, monopolul statului si fransizele exclusive
4) monopol de stat asupra imporutului anumitor produse
5) politici guvernamentale egionale si masuri de dezvolatare regionala
6) finantari la nivel guvernamental pentru cheltuielile de cercetare-dezvolatare si alte politici
tehnologice
7) sistemul national de impozitare si de asigurari sociale
8) politici macroeconomi8ce: domeniul monetar/bancar, al balantei de plati, cursului de
schimb
9) politici in domeniul concurentei
10) politici privitoare la investitiile straine
Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produsaelor importate si celor indigene
(obstacole tehnice):
1) sisteme de evaluare a standardelor si a conformitatii: norme sanitare si fitosanitare, de
securitate, privind ambalarea, marcarea si etichetarea, privind reclama si publicitatea
2) norme tehnice si standarde industriale

2) UE-Piata Comuna-Politica Comerciala Comuna

Uniunea Europeană este o entitate politică, socială şi economică, dezvoltată în Europa, ce este
compusă din 25 ţări. Este considerată a fi o construcţie situata între federaţie şi confederaţie.
UE are ca obiectiv stabilirea si crearea unei Piete Comune precum şi a unei uniuni economice şi
monetare.
Prin implementarea politicilor comune se doreste promovarea, la nivelul Comunităţii, a unei
dezvoltări armonioase, echilibrată şi susţinută a activităţilor economice, un nivel ridicat al
angajării şi al protecţiei sociale, egalitatea dintre bărbaţi şi femei şi dintre toţi cetăţenii din cadrul
Comunităţii, fără discriminare, creştere economică echilibrată, susţinută şi cu un coeficient scăzut
al inflaţiei, un grad ridicat de competitivitate în domeniile economice, un grad ridicat de protecţie

3
şi de îmbunătăţire a mediului, creşterea standardelor de viaţă precum şi a calităţii vieţii în general,
coeziune economică şi socială şi solidaritate între Statele Membre.
Pentru indeplinirea acestor obiective este nevoie de o serie de masuri, printre care foarte
importante sunt:
• abolirea, între Statele Membre, a taxelor vamale precum şi a altor limitări cantitative a
produselor care pot face obiectul schimburilor comerciale între acestea, precum şi a altor
măsuri având un efect echivalent
• o politică comercială comună
• o piaţă internă funcţională, caracterizată prin abolirea, între Statele Membre a tuturor
obstacolelor existente în cale liberei circulaţii a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi a
capitalurilor;
Astfel , Politica comerciala comuna reprezinta una din politicile comunitare care trebuiai
implementate pentru atingerea obiectivelor UE si crearea unei Piete Comune functionale.

3) Politica comerciala a Uniunii Europene

3.1.) Evolutie temporala

Elementele de baza ale politicii comerciale a UE (inclusiv politica vamala, ca parte constituenta)
au fost creionate inca din momentul crearii acestei entitati prin Tratatul de la Roma privind
crearea "Comunitatii Economice Europene", din 1957. Principiile de baza ale politicii comerciale
a UE, asa cum au fost statuate prin Tratatul de la Roma si completate prin tratate si reglementari
ulterioare, se vor pastra in timp, tarile care au aderat mai tarziu la grupare angajandu-se sa se
conformeze acestora.
In cadrul Tratatului de la Roma se regasesc fundamentele politicii comerciale europene. Grija
manifestata de tarile semnatare pentru acest domeniu este justificata prin prisma obiectivelor mai
largi ale gruparii, acelea ale crearii, in viitor unei uniuni economice europene. Ori, in conditiile
specifice momentului, crearea unei uniuni vamale intre tarile membre nu putea fi conceputa si nu
putea genera efecte benefice pentru statele membre in absenta unui comportament articulat,
coerent si uniform, la nivel de grupare in planul relatiilor comerciale externe ale gruparii. Art.
110, intr-unul din paragrafele sale, statuteaza ca "Politica comerciala comunitara va terbui sa ia
in considerare efectele favorabile pe care le va genera inlaturarea taxelor vamale intre statele
membre asupra cresterii competitivitatii si eficientei agentilor economici." Transpus in contextul
pietei unice interne, acest articol parca lasa sa se inteleaga ca masurile economice care vor
revarsa efectele pietei uniceasupra competitivitatii vor conduce si la o politica comerciala mai
liberala. Desigur, asa cum a stabilit si Curtea de Justitie, art. 110 este mai degraba un pachet de
bune intentii, fara prea mult efort concret la scara comunitara. Art. 112 se refera la amonizarea
schemelor nationale de stimulare a exporturilor "la un nivel necesar pentru a se asigura ca
concurenta intre agentii economici din Comunitate nu va fi ditorsionata. Astfel, Tratatul confirma
relatia functionala care exista intre uniformizarea regimurilor comerciale de export si concurenta
loiala pe pita interna. Dar art. 112 nu are caracter evident imperativ la nivelul legislatiei
comunitare. Desi se prevedea armonizarea regimurilor privind exportul pana la finele perioadei
de tranzitie, ele nu au fost nici pana in prezent pe deplin armonizate, cu exceptia celor privind
creditele de export.

4
O astfel de situatie se datoreaza faptului ca pentru un numar de tari membre schemele de
subventionare a exporturilor raman instrumente importante de politica externa. Din punct de
vedere, atat al politicii industriale, cat si din cel al politicii in domeniul concurentei, comunitatea
va continua sa actioneze pentru armonizarea schemelor de subventionare a exporturilor pe baza
prevederilor unei politici comerciale comune conform art. 113. Art. 113, cel mai clar si mai
cuprinzator referitor la poiltica comerciala, statuteaza ca regimurile de comert exterior vor trebui
sa aiba la baza reguli uniforme privind exportul si importul si mentioneaza explicit "masuri de
protejare a schimburilor comerciale cum ar fi cele de retorsiune la dumping si subventionare".

Obiectivele politicii comerciale comune desprinse din analiza textului din Tratatul de la Roma ar
fi conform artcolului 18: incheierea de acorduri internationale care sa readuca protectia tarifara,
iar conform articolului 29: 1)promovarea schimburilor comerciale intre statele membre si statele
terte;
2)evolutia conditiilor de concurenta in directia cresterii fortei competitive a intreprinderilor;
conform articolului 110:
a)dezvoltarea armonioasa a comertului mondial;
b)eliminarea progresiva a restrictiilor in schimburile internationale;
c)reducerea barierelor vamale;
d)cresterea fortei concurentiale a intreprinderii.
Totusi, cu toate intentiile de restrangere a protectionismului comercial si de promovare a
liberalizarii comertului international, CE a mentinut restrictii importante in domeniul produselor
agroalimentare, textilelor, autoturismelor, carbunelui si otelului, constructiilor de nave,
serviciilor. Chiar prevederile acordurilor intrenationale pe produsele de baza n-au fost considerate
obligatorii pentru Comunitate.
Prin Tratatul de la Roma nu se intentiona crearea unui bloc comrecial inchis, inaccesibil
tarilor neparticipante la grupare, ci, dimpotriva, cel putin la nivel formal, abordarea relatiilor
comerciale ale CEE avea la baza viziunea liberului schimb. Astfel, art. 110 al Tratatului de la
Roma, este statuat faptul ca "prin crearea unei uniuni vamale, Statele semnatare vor contribui, in
conformitate cu interesul comun al gruparii, la dezvoltarea armonioasa a comertului international,
la reducerea progresiva a restrictiilor comerciale si a barierelor tarifare din calea schimburilor
comerciale internationale".
La 1 iulie 1968 a fost realizata, in linii generale, uniunea vamala preconizata in Tratatul de la
Roma, după aplicarea completă a programelor de implementare convenite în 1962 şi 1964. În
această perioadă, a fost stabilit cadrul instituţional pentru luarea deciziilor de politică comercială.
Totodată, această etapă a marcat şi primele contacte cu GATT – în cadrul Rundei Dillon (1960-
1961) – pentru stabilirea compensaţiilor către terţi pentru instituirea tarifului vamal comun – şi a
Rundei Kennedy. Astfel simbolul acestui moment il constituie intrarea in vigoare a Tarifului
Vamal comun al CEE in cadrul caruia nivelul taxelor vamale inscrise in tarifele vamale nationale
ale statelor participante la 1 ianuarie 1959. De la acest moment, 1 iulie 1968, se pote vorbi de o
politca comerciala comuna (cel putin intr-o anume masura) a CEE. Fata de tarile terte a fost
instituit un tarif vamal extern comun, al carui nivel mediu era 8.14%, incepand cu ianuarie 1972,
cand s-a aplicat ultima transa a reducerilor convenite in cadrul GATT, cu ocazia 'Rundei
Kennedy'. Trebuie remarcat ca, in cadrul UE care grupeaza tari puternic dezvoltate din punct de
vedere industrial, acest nivel de taxe, aparent redus, asigura producatorilor comunitari o
preferinta destul de importanta.

5
Întreaga perioadă dintre 1969 şi 1985 a fost marcată de “euroscleroza” generală a construcţiei
comunitare şi politica comercială comună nu a făcut excepţie. Totuşi, evoluţiile din alte domenii
au exercitat o influenţă extrem de importantă asupra acesteia: problemele sistemului monetar
internaţional s-au acutizat, a luat fiinţă Sistemul Monetar European (1978), politica agricolă
comună a atins apogeul dezvoltării sale instrumentale şi instituţionale, industria siderurgică şi cea
textilă s-au confruntat cu o criză fără precedent. Politica comercială a trebuit să se adapteze la
aceste noi condiţii. În această perioadă a fost extinsă gama de măsuri de politică comercială,
inclusiv prin participarea la acorduri internaţionale. Astfel, în urma participării la Runda Tokyo,
Comunitatea a devenit parte la codurile referitoare la licenţele de import/export, antidumping,
evaluarea vamală, achiziţiile publice, subvenţii şi obstacole tehnice. De asemenea, a fost acordată
o atenţie specială participării la acorduri sectoriale, în special cele referitoare la sectoarele în
declin. Mai mult, a fost încheiată o serie de acorduri bilaterale, inclusiv cu alte grupări
integraţioniste.
Momentul critic în evoluţia din ultimele decenii a politicii comerciale comune a fost reprezentat
Tratatul de la Maastricht (Gonzales Alonso, 1998), care a definitivat, practic, arhitectura legală şi
instituţională a acestei politici, aşa cum se regăseşte şi în Tratatul Constitutiv.
Un moment foarte important este 1 mai 2004, odata cu largirea Uniunii Europene. Zece state
devin membre ale acesteia: Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Slovenia,
Slovacia, Malta. Aceasta data inseamna inlocuirea oficiala a politicii comerciale nationale cu
politica comerciala comuna. Pregatirea momentului are multe implicatii, indeosebi in privinta
acordurilor comerciale bilaterale si internatoinale, a respectarii si ajustarii obligatiilor asumate
anterior fata de tarile terte si fata de organismele internationale, a conservarii fluxurilor
traditionale de marfuri si de investitii straine etc., toate privite din unghiul vechilor membri, al
noilor membri, al tarilor terte si, respectiv al interesului comunitar european.
Cei 10 noi membri au adoptat, sub toate aspectele, politica comerciala comunitara.
• Ei aplica toate acordurile comerciale bilaterale ale UE, tariful vamal extern comun si toate
masurile comerciale defensive ale UE.
• Ei se implica, pe deplin, in deschiderea ampla a comertului exterior al UE si in reducerea
generala a tarifului vamal de import al EU de la 9% la 4%
• In OMC(Organizatia Mondiala de Comert) UE va negocia pentru toti cei 25 de membri. Cei
10 noi membri preiau toate angajamentele comerciale multilaterale si toate obligatiile ce
decurg din ele pentru membrii UE.
Totodata largirea avantajeaza si partenerii comerciali ai UE, astfel:
• O piata interna europeana mai mare: de peste 455 milioane locuitori, contribuind cu 28% la
produsul brut mondial si reprezentand aproape 20% din exporturile mondiale de bunuri si
servicii. Extinderea celor "patru libertati fundamentale"(pentru bunuri, servicii, capital si forta
de munca), la noii membri, va simplifica si va mari accesul tarilor terte la piata UE. De
exemlpu, produsele importate de Lituania, in concordanta deplina cu standardele si normele
UE, vor putea sa se miste liber in Suedia, in Grecia sau oriunde pe teritoriul UE. Un investitor
sud-coreean sau japonez, stabilit cu investitii in Slovacia, va fi liber sa furnizeze servicii pe
tot cuprinsul UE-25 in aceleasi conditii in care opereaza in toate cele 15 vechi state membre.
Acest lucru nu era posibil pana acum.
• Un acces simplificat si extins al tarilor terte la piata celor 10 noi membri. Se elimina cele 10
regiuni comerciale difeite ale noilor membri si se aplica un singur set de reguli comunitare, cu
un singur tarif vamal comun, un singur set de proceduri comerciale administrative pentru
toate cele 25 de tari membre.

6
• O mai mare deschidere comerciala a UE fata de tarile terte. Adoptarea de catre noii membri a
tarifului vamal comunitar inseaman o reducere substantiala a taxelor vamale platite anterior
de tarile terte.
Exemplul nr. 1: taxele vamale de import ale Ungariei se injumatatesc
Exemplul nr. 2: Rusia castiga peste 300 milioane de euro din reducerea taxelor vamale,
prin intrarea oficiala in UE a celor 10 noi membri.
Exemplul nr. 3: largirea mareste beneficiile tarilor in curs de dezvoltare de pe urma
sistemului generalizat de preferinte, de pe urma aranjamentului preferential special EBA
(Everything But Arms) sau de pe urma conventiei EU-ACP (Africa, Caraibe, Pacific), la exportul
catre noile 10 tari membre.

3.2.) Cadrul juridic

Baza juridică este constituită din prevederile următoarelor articole din Tratat (Calonge
Velasquez, 2002):
• articolul 131 (fost 110): obiective generale;
• articolul 132 (fost112): promovarea exporturilor;
• articolul 133 (fost 113): uniformizarea măsurilor decizionale şi de implementare,
exclusivitatea comunitară în ceea ce priveşte taxele vamale, măsurile antidumping şi
subvenţiile;
• articolul 134 (fost 115): bariere comerciale bilaterale; articolele 130, 228 si 238:
cadrul pentru relaţiile cu organizaţiile internaţionale;
• articolul 300 (fost 228): încheierea de acorduri de comerţ şi cooperare economică;
• articolul 310 (fost 238): acordurile de asociere.
Articolul 131 conţine exprimări clare în favoarea liberalizării schimburilor comerciale
internaţionale. Astfel, se consideră că înlăturarea taxelor vamale între statele membre este de
natură a stimula creşterea
competitivităţii şi a eficienţei agenţilor economici (Miron, 2002). De asemenea, statele membre
sprijină reducerea progresivă a restricţiilor comerciale şi a barierelor tarifare din calea
schimburilor comerciale internaţionale.
Articolul 132 are ca scop armonizarea politicilor naţionale de stimulare a exporturilor, pentru a
evita distorsionarea concurenţei în schimburile intra-europene. Prevederile articolului acoperă
inclusiv subvenţiile pentru export acordate de statele membre – nu in sensul eliminării acestora,
ci în sensul alinierii lor la exigenţele politicii comerciale comune şi ale politicii concurenţei.
Articolul 133 stipulează că CEE are competenţă exclusivă în privinţa negocierilor comerciale şi a
încheierii de acorduri de comerţ Totuşi, au existat mereu
tensiuni între instituţiile comunitare în procesul decizional, datorită ‘metodei comunitare’:
Comisia este responsabilă cu negocierile, Consiliul ghidează activitatea Comisiei prin “directive
de negociere” sau prin validarea măsurilor provizorii convenite, iar Parlamentul European trebuie
să aprobe acordurile comerciale încheiate, în anumite condiţii. În plus, Tratatul de la Amserdam a
introdus noi complexităţi
în această ecuaţie instituţională, prin stipularea faptului că, în cazul apariţiei de noi problematici
în negocierile GATT/OMC (servicii, proprietate intelectuală), competenţele să fie alocate ad hoc,
prin acord între Comisie şi Consiliu.

7
Articolul 310 conţine prevederi relevante prin excelenţă pentru România. În baza lor a fost
încheiat Acordul European de Asociere, care a guvernat relaţiile comerciale ale ţării noastre cu
Uniunea în perioada de pre-aderare şi aderare.

3.3.) Princiipii de baza ale politicii comerciale UE

Principile de baza ale politicii comerciale a UE sunt legate de uniformitatea (mai bine spus,
unicitatea) reglementarilor la nivel de grupare si al competentei UE. Astfel, in conformitate cu
art. 113 al Tratatului asupra UE, "politica comerciala comuna este construita pe principii
uniforme in ceea ce priveste modificarile tarifare, incheierea acordurilor comerciale si tarifare,
masurile de liberalizare…". Elaborarea si adoptarea masurilor de politica vamala (si comerciala)
fata de terti, precum si semnarea cordurilor tarifare si comerciale sunt atributul UE si nu sunt de
competenta statelor membre. In confornitate cu clauza comunitara, introdusa inca din 1961, toate
acordurile comerciale preferentiale bilaterale sau multilaterale care, anterior acelui moment,
fusesera semnate de catre statele membre ale CEE, s-au transformat in acorduri preferentiale in
care parte era CEE si nu statul membru; totodata, toate acordurile tarifare si comerciale
preferentiale ulterioare vor avea ca parte CEE/UE ca grupare, si nu statele membre ca
participante individual.
In conformitate cu prevederile politicii comerciale comune, nici o tara membra a UE nu
poate decide unilateral modificarea regimuluisi reglementarilor vamale sau semnarea unor
acorduri tarifare cu parteneri din afara gruparii, ci administrarea tuturor aspectelor legate de
politica vamala si relatile comerciale cu tarile terte se face de catre organismele comunitare.
Statele membre au conferit organelor comunitare competenta exclusiva in ceea ce priveste
semnarea acordurilor si administrarea relatiilor comerciale cu tertii. Comisia Executiva pentru
punerea in aplicare a politicii comerciale comune inainteaza propuneri Consiliului Ministerial. De
asemenea, in cazul negocierii de acorduri cu unul sau mai multe state terte sau cu organizatii
internationale, Consiliul este cel care autorizeaza Comisia sa deschida si reprezinte UE la
negocierea acordurilor comerciale comunitare. Deciziile referitoare la politica comerciala
comuna adoptate in Consiliu prsupun intrunirea majoritatii calificate. Aceasta partajare a
responsabilitatilor intre organismele comunitare ridica o serie de probleme si poate da nastere
unor conflicte institutionale.
Desi ni UE functioneaza reglementari vamale si politica comerciala comuna, totusi, nu se poate
vorbi inca de o uniformitate de interese si de o atitudine comuna, unica a tarilor participante in
ceea ce priveste politica comreciala si vamala, fapt ce a devenit vizibil cu ocazia largirilor
succesive. Astfel, pot fi identificate patru mari grupuri de tari in functie de obiectivele de politica
comerciala pe care le urmaresc:
• Un prim grup, de orientare liberala, cuprinde: Germania, Olanda, Danemarca si Marea
Britanie; obiectivul principal al caestui grup este legat de o mai mare deschidere comreciala a
UE, reducerea protectionismului tarifar si netarifar si promovarea multilateralismului
comercial;
• Un al doilea grup este format din asa numitii "oportunisti" (Italia, Belgia, Luxemburg,
Spania) care este interesat de protejarea intereselor sectoriale;
• Al treilea grup, "aparatorii PAC"(Politica agrara comuna) , format din Franta, Irlanda, Belgia
si tarile din sudul UE sustinut frecvent de Comisie, promoveaza, cu precadere,
protectionismul agricol ridicat;

8
• Al patrulea grup, compus din tarile sarace ale UE- Irlanda, Grecia, Portugalia, care sustin
protectionismul comercial fata de terti.

3.4.) Obiectivele politicii comerciale a UE

Politica comercială are un rol extrem de important în ceea ce priveşte competitivitatea, putând
reprezenta o sursă majoră de îmbunătăţire a productivităţii, printr-o concurenţă crescută,
adâncirea specializării, inovare, economii de scară, conţinutul tehnologic al importurilor şi
investiţiilor.
Comisia Europeană estimează că 25% din câştigurile de productivitate se datorează liberalizării
comerţului exterior.
Din perspectiva politicii competitivităţii, politica comercială comună ar trebui să
asigure atingerea următoarelor obiective:
• asigurarea unui grad suficient de deschidere a economiei europene, în scopul asigurării
unor surse de aprovizionare ieftine cu inputuri pentru firmele europene, precum şi
pentru a induce o presiune concurenţială semnificativă asupra acestora;
• asigurarea unui acces adecvat al producătorilor europeni pe terţe pieţe, pentru ca
aceştia să poată beneficia de economii de scară, inovaţie şi o mai mare specializare;
• asigurarea faptului că practicile anticoncurenţiale nu afectează comerţul.

Uniunea Europeană are o politică comercială comună, dar – în condiţiile aceste politici comune –
statele member performează extrem de diferit, situatia pricind competitivitatea difera de la un
stat la altul. Un sector economic dintr-o ţară membră poate înregistra un succes deosebit, în timp
ce acelaşi sector economic eşuează evident în alt stat membru.Ambele locaţii beneficiază de
aceleaşi măsuri de protecţie comercială sau de promovare şi stimulare a exporturilor. Asadar
politica comercială trebuie analizată prin prisma obiectivelor şi a comportamentului agenţilor
economici. Instrumentele specifice care compun politica comercială prin care se încearcă
atingerea respectivelor obiective nu reprezintă decât soluţiile momentului în acest scop, şi care
dau sau nu rezultatele scontate în funcţie de
compatibilitatea cu modul de reacţie al agenţilor economici. Expunerea la concurenţa
internaţională este singurul mod în care economia europeană poate să-şi clădească şi menţină
avantaje competitive durabile.

4) Instrumentele politicii comerciale comune. Bariere tarifare si netarifare ale UE.

4.1.) Clasificare bariere


Principalele măsuri de politică comercială ale UE sunt:
• măsurile referitoare la importuri
• măsurile referitoare la exporturi
• măsuri de apărare comercială
• relaţiile comerciale preferenţiale specifice.
Instrumentele politicii comerciale ale UE nu apar detaliate in Tratatul CEE, datorita diversitatii
lor si aparitiei unor noi mijloace de protectie (gen limitarile voluntare la export) inventariate si
aprobate de GATT. Principalele instrumente ale politicii comerciale folosite in comertul cu
marfuri (produse) au fost: taxele vamale, taxele preferentiale sau contingentele tarifare,
contingentele (cotele), limitarile voluntare la export, taxele anti-dumping, plafoane de pret,

9
bariere regulatorii (tehnice), subventii de export (la produse agricole), subventii interne (conform
reglementarilor comunitare si OMC), licente (automate). Treptat, gama instrumentelor
protectioniste s-a restrans in anii 90, dupa ce anterior relaxarea tarifara fusese acompaniata de o
veritabila proliferare a obstacolelor netarifare.
Peotectia comerciala include insa nu numai pe cea tarifara, ci si pe cea asigurata prin alte
instrumente, gen prelevarile, taxele anti-dumping, preturile plafon, subventiile, unele avand un
grad redus de transparenta.
Măsurile de politică comercială referitoare la importuri sunt reprezentate de: tariful vamal comun,
reglementări comune de import, reguli de import din ţările terţe, proceduri comunitare pentru
administrarea contingentelor, alte bariere netarifare şi paratarifare, suspendarea autonomă a
taxelor vamale sau a contingentelor .
Tariful vamal comun se bazeaza pe taxele ad-valorem la produsele prelucrate si taxele specifice
la produsele agricole. Nivelul taxelor vamale la importul de marfuri in UE este stabilit in urma
negocierilor GATT si OMC. Protectia comerciala in UE si tarile membre a avut o latura
cantitativa pana in anii 90, mai ales cea afectand, textilele, confectiile, incaltamintea, produsele
electronice, autoturismele, motocicletele. Aceasta protectie de ordin cantitativ a fost mai intensa
in anii 70 si in prima parte a anilor 80 atat la nivel comunitar cat si la nivel national. O data cu
demararea Actului Unic protectia cantitativa s-a redus apreciabil, deoarece a fost eliminata cea la
nivel national, iar la nivel comunitar cotele si limitarile voluntare au fost inlaturate in cursul
Rundei Uruguay.
Tariful vamal al UE cuprinde:
• Nomenclatorul combinat al marfurilor
• Alte nomenclatoare realizate pe baza nomenclatorului combinat si care introduc noi
subdiviziuni ale grupelor de marfuri care sunt necesare pentru corecta aplicare apoliticilor
comunitare.
• Nivelul taxelor vamale propriu-zise si a altor taxe percepute le import, altele decat taxele
vamale propriu-zise
• Masuri tarifare preferentiale pe baza acordurilor comerciale preferentiale incheiate de UE cu
diferite state sau grupari terte
• Masuri tarifare preferentiale adoptate unilateral de UE pentru anumite state sau grupuri de
state (cum ar fi tarile din Asia, Caraibe si Pacific sau reducerile unilaterale de taze pentru
anumite tari in cadrul acordului SGP)
• Reducerile sau scutirile de taxe vamale pentru anumite categorii de bunuri.

Exemplu-nivelul taxelor vamale in UE in 1999

Anual, UE publica in Official Journal, de regula in octombrie, nivelul taxelor vamale pentru anul
calendaristic urmator. Pentru anul 1999, in regimul clauzei natiunii cele mai favorizate
(CNCMF), nivelul mediu al taxelor vamale a fost in medie de 7%; taxele vamale pentru produse
agricole au fost in medie de 17.3% fata de un nivel mediu de 4.5% pentru produsele industriale.
Taxele vamale ale UE sunt in majoritate taxe vamale ad valorem, numai pentru 10% din pozitiile
tarifare de opt cifre taxele vamale fiindstabilite pe o alta baza decat ad valorem (taxe vamale
specifice, taxe vamale mixte in functie de anumite componente sau sub forma unor plafoane
minime/maxime ale taxelor)-tabelul 1

10
Nivelul protectiei tarifare in UE

Media simpla a Linii tarifare de opt


Importuri 1998 nivelului taxelor cifre carora li se
vamale aplica taxele vamale
(%) in regimul
(CNCMF)

Valoare Pondere Numar Pondere


(US $ (%) (%)
billion)

Total 734.9 100.0 6.9 10.428 100


Produse agricole 62.0 8.4 17.3 2.132 20.4
Produse industriale 618.4 84.1 4.5 8.257 72.9
Petrol 54.4 7.4 2.9 39 0.4
Sistemul armonizat 69.5 9.5 17.0 2.378 22.8
de clasificare, cap.
01-24
Ad valorem 9.6 1.388 58.4
Fara taxe 0.0 258 18.6
vamale(nesupuse
impunerii vamale)
Supuse impunerii 11.8 1.130 81.4
vamale
Non-ad valorem 29.9 990 41.6
Echivalent ad 32.7 667 67.4
valorem
Componenta ad 14.4 123 12.4
valorem
Sursa : Raportul de politica comerciala al UE in cadrul Mecanismului de examinare periodica a
politicilor comerciale din cadrul OMC, 2000 si statistici si buletine de informare ale UE 1999-
2000

In ceea ce priveste produsele agricole, 13% din liniile tarifare au taxa vamala 0%, pentru 39% din
liniile tarifare taxele vamale sunt stabilite pe o baza ad- valorem, iar pentru restul taxele vamale
sunt stabilite pe o alta baza decat ad-valorem. Nivelul mediei simple a taxelor vamale practicate
la importu de produse agricole, calculate prin transformarea taxelor stabilite pe o alta baza dacat
ad-valorem in taxe ad-valorem este de circa 17.3% (nefiind incluse in calcul scutirile sau
reducerile de taxe practicate in cadrul contingentelor tarifare. Variatia taxelor vamale intre
diferite grupe de produse agricole este semnificativa )

11
Grupa produs Importuri (US $ mil.) CNCMF 1999

Media simpla (%)


Cafea 6,602.7 7.3
Soia boabe 4,098.9 0.0
Banane 2,045.0 54.6
Cafea boabe 1,851.6 0.5
Tutun 1,827.5 9.8
Vin 1,486.1 8.2
Sucuri de fructe si legume 1,456.6 28.0
Nuci 1,425.9 2.7
Furaje 1,102.9 19.6
Sursa: OMC 2000

Barierele comerciale la importul de produse industriale, asa cum a rezultat si din paragrafele
anterioare, sunt relativ reduse, si in scadere. Media simpla a taxelor vamale la produsele
manufacturate, in regimul clauzei natiunii cele mai favorizate, a scazut de la un nivel de 6% in
1995, la 4.2% in 1999. Exceptie de la acest proces de diminuare a barierelor tarifare fac un numar
redus de produse cum ar fi: textilele (o medie simpla a taxelor vamale in regimul CNCMF
superioara nivelului de 12% pentru aprox. 337 linii tarifare), echipamente electrice (14%, 40 de
linii tarifare), autovehicule (22%, 10 linii tarifare). UE a largit, incepand cu 1999, contingentele
tarifare pentru marfurile importate de la anumiti parteneri comerciali, cu precadere in ceea ce
privesc produsele agricole si piscicole. In aceiasi perioada, UE a instituit 105 noi contingente
tarifare pentru importurile provenind de la parteneri comerciali membri OMC, in incercarea de a
creste accesul tertilor pe piata Uniunii, in conformitate cu reglementarile OMC privind accesul la
piata; marirea contingentelor tarifare pentru importurile din afara UE a fost determinata, in
anumita situatii, de necesitatea solutionarii unor dferende comerciale. In 1999 in UE erau in
vigoare 3000 de contingente tarifare.

Restrictiile si prohibitiile la importul de marfuri in UE sunt determinate de factori cum ar fi:

• Politica externa si de securitate comuna. In conformitate cu Tratatul asupra UE (1993), UE


poate adopta, pe baza unei pozitii comune, masuri, restrictii de ordin comercial prevazut sau
in conformitate cu rezolutiile ONU.
• Protectia consumatorilor si a mediului. Este interzisa utilizarea si introducerea pe teritoriul
UE de substante periculoase; lista acestor produse este publicata periodic de catre Comisie si
notificate la OMC.

In conformitate cu precizarile Comisiei Executive, in cadrul UE,importurile de marfuri


provenind din state terte nu sunt supuse regimului licentelor, cu exceptia produselor, sau
grupelor de produse pentru care au fost instituite restrictii cantitative; pentru anumite produse
din otel si fier provenind din afara UE , a fost instituit, in anul 2000, sistemul licentelor
automate, in scopuri statistice, de "colectare a informatiilor necesare pentru determinarea
dinamicii importului acestor produse, fara ca acestea sa fie afectate de restrictii

12
cantitative"(masura a fost determinata de cresterea semnificativa a importurilor acestor
produse incepand cu 1996).

TVA-ul
Pe teritoriul UE nivelul TVA practicat pentru produsele importate este identic cu cel practicat de
fiecare stat membru pentru produsele indigene. Pentru bunurile importate plata TVA se poate
face fie in tara de intrare a bunurilor in teritoriul vamal al UE, fie in tara de destinatie membra a
Uniunii daca pentru bunul importat a fost aplicat un regim vamal suspensiv.

Daca principiul liberei circulatii a bunurilor este fata interioara a uniunii vamale, TVC constituie
aspectul sau exterior, intrucat face posibila aplicarea uniforma a taxelor vamale asupra produselor
importate din tari terte, indiferent de Statul Membru de destinatie. La inceput, TVC a reprezentat
media aritmetica a tarifelor vamale aplicate in 1957 de catre Statele Membre. In baza articolului
28 al Tratatului, Consiliul a adoptat cu majoritate calificata o propunere a Comisiei, introducind o
serie de amendamente, atat in mod autonom cat si in cadrul negocierilor tarifare (de exemplu, in
cadrul Acordului General pentru Tarife si Comert – GATT). Nomenclatura TVC este un
instrument foarte important, nu numai pentru colectarea taxelor vamale ci si in elaborarea
statisticilor privind comertul exterior si aplicarea masurilor aferente politicilor comerciala,
agricola, fiscala sau monetara. Este cunoscuta sub denumirea de “Nomenclatura Combinata”,
datorita utilizarii sale atat in scopuri tarifare cat si statistice, si are la baza Sistemul Armonizat, un
instrument international de clasificare administrat de catre Organizatia Mondiala a Vamilor.
In paralel cu introducerea Nomenclaturii Combinate a fost creata baza de date computerizata
Taric (tariful integrat al Comunitatilor Europene), cu scopul de a identifica prevederile
comunitare aplicabile fiecarui bun. Incepind cu anul 2000, aceasta baza de date este disponibila
gratuit pe serverul Europa sub denumirea “DDS database” (Sistemul de difuzare a datelor
tarifare). O alta baza de date, disponibila la aceeasi adresa, este QUOTA (contingente si plafoane
tarifare).
Un alt instrument al politicii vamale este Documentul Administrativ Unic (DAU), creat in 1988,
care a simplificat substantial procedurile, inlocuind 150 de documente vamale.
Eliminarea formalitatilor vamale in 1993 a dus la introducerea sistemului Intrastat pentru
colectarea direct de la comercianti a informatiilor statistice privind comertul cu bunuri dintre
Statele Membre.
Crearea unor sisteme informatice ca SIV (Sistemul de Informare Vamala) a imbunatatit
cooperarea dintre autoritatile administratiei din Statele Membre si intre aceste autoritati si
Comisia Europeana in vederea sporirii eficientei luptei impotriva fraudei si a asigurarii aplicarii
corecte a reglementarilor vamale.
Un alt instrument de cooperare si asistenta reciproca, Conventia de la Neapole II, a imbunatatit
eficienta luptei impotriva incalcarii reglementarilor vamale nationale si comunitare.
Nivelul protecţiei tarifare nominale este redus. Nivelul mediu al taxelor vamale, în tariful vamal
comunitar, se situează între 6,5-4,1% Este cunoscut că „vârfurile” tarifare sunt extrem de
costisitoare. Din acest punct de vedere, UE este într-o poziţie mai eficientă decât SUA şi Japonia:
dispersia tarifară în cadrul tarifului vamal comun este inferioară celei din tarifele celorlalţi doi
mari actori comerciali.
Cu aplicabilitate prin excelenţă în sectoarele ‚sensibile’, contingentele (tarifare) reprezintă un
instrument predilect al politicii comerciale comunitare. De altfel, gradul de protecţie oferit de
acestea producătorilor interni este superior celui oferit de tariful vamal. Totuşi, proliferarea
numărului de contingente tarifare la nivelul instrumentarului politicii comerciale comune (peste

13
3000) nu trebuie privită neapărat ca o exacerbare a tendinţelor protecţioniste. Dimpotrivă, multe
sunt rodul angajamentelor UE luate în cadrul OMC de a îmbunătăţi accesul terţilor pe piaţa
comunitară, în sectoare mai puţin accesibile anterior.

Măsurile de politică comercială referitoare la exporturi sunt reprezentate de reglementări comune


de export, asigurarea şi garantarea creditelor de export, controlul exporturilor cu dublă utilizare,
precum şi de reglementări privind exportul bunurilor culturale.
Principalele instrumente de apărare comercială se referă la măsuri antidumping şi taxe
compensatorii.
O problema delicata a politicii comerciale comunitare o reprezinta anti-dumpingul, care ar fi
menit sa combata preturile disriminatorii si sa protejeze concurenta echilibrata. Insa dumpingul
constituie un instrument de acces sau penetrare a pietelor pentru producatorii mai putin
competitivi pe planul performantelor tehnico-calitative sau cu costuri mai reduse la forta de
munca. In materie de anti-dumping regulile UE se bazeaza pe reglementarile GATT. UE a folosit
in mod excesiv practica anti-dumpingului, la solicitarile exprese ale unor producatori comunitari,
uneori pentru a contracara competitivitatea unor exportatori extracomunitari sau vizand scopuri
ale politicii industriale (protectia unor ramuri industriale aflate in declin).
Unele tari ca Franta, Italia, Spania, Portugalia si Grecia au dorit sa lege strans uniformizarea
regimurilor de import de libera circulatie a produselor si de garantarea unor noi competente
acordate Curtii de Prima Instanta in domeniul comercial pentru a conferi forta sporita unor
instrumente specifice ale politicii comerciale (masuri de salvgardare, taxe anti-dumping, alte
bariere din zona "gri" a comertului international). Ele incercau sa gaseasca adoptarea unor masuri
eficiente de protectie comerciala si sa acorde o putere mai mare Comisiei. Comisia insasi a supus
Consiliului un pachet de reglementari care sa insarcineze Comisia sa adopte decizii corecte in
majoritatea domeniilor legate de protectia comerciala fara a mai trece prin procedura decizionala
a Consiliului. Acestui gen de reforma s-a opus Marea Britanie, Germania, Olanda, Danemarca si
Luxemburg, Belgia adoptand o pozitie neutra. Totodata Comisia a propus sa se acorde
industriilor comunitare dreptul de formula plangeri cu privire la masurile de salvgardare,
asemanatoare derptului ce exista in cazul dumpingului. Aceste propuneri au provocat temerea ca,
urmare a acestui fapt, se va abuza de masuri de salvgardare. In pofida Marii Britanii, s-a obtinut
in mare masura consensul. El a constat in eliminarea tuturor restrictiilor cantitative care se mai
aplicau la nivel national si in adoptarea barierelor de neo-protectionism. Termene precise s-au
obtinut in ceea ce priveste investigatiile anti-dumping. Prin urmare, taxele antidumping aplicate
de Comisie devin acum obligatorii, trebuind confirmate doar cu o majoritate simpla de Consiliu
in locul majoritatii calificate cum se cerea anterior.
Adoptarea de masuri de retorsiune la politicile dovedite neloiale nu mai pote fi blocata in
Consiliu de catre un numar mic de tari. Noile reguli sunt privite ca o modalitate de aplicare tacita
a retorsiunii la dumping. Totusi, o astfel de situatie poate modifica atitudinea Comisiei in viitor.
Astfel, pornind de la faptul ca Consiliul va adopta retorsiunea doar cu majoritate simpla, se poate
concluziona ca Comisia esta mai favorabila protectionismului decat Consiliul. Industriile
comunitare nu au primit insa dreptul de a solicita adoptarea de masuri de salvgardare, acestea
continuand sa fie cerute de un numar important de tari membre si urmand sa fie adoptate de
consiliu sau de catre Comisie. Reguli de retorsiune mai complexe vizeaza sectorul textilelor.
Legislatia comunitara antidumping, ca si cea cu privre la salvgardare a continut multi ani
prevederi care se refereau la "interesele Comunitatii". Din punct de vedere al politicii privind
concurenta o astfel de referire devine importanta numai daca Comisia sau Consiliul, daca este
cazul, sunt obligate sa decida separat de ineresele industriilor interne, ale consumatorilor sau

14
utilizatorilor industriali sau, mai general, in functie de situatia conjuncturala a pietei. Pana la
finele anului 1984, legislatia antidumping comunitara prevedea ca se pot aplica taxe de retorsiune
daca un sector este prejudiciat si cand "interesele comunitare o cer", lucru foarte putin concret.
Comisia aprecia ca printre aceste interese, prea general formulate, cele mai imprtante se refereau
la "interesele consumatorilor si producatorilor de lucruri importate coborate cu grija fata de
concurenta corecta pe piata comunitara". Totusi, in practica interesele consumatorilor si politica
in domeniul concurentei nu au jucat un rol semnificativ in procedurile antidumping. Noile
reglementari antidumping au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1995, stabilind prin articolul 21 ce
inseamna interesul Comunitatii si cum trebuie el evaluat. In acest nou pachet reglementar apare o
referire explicita cu privire la intresele consumatorilor si utilizatorilor industriali. In plus, se
stabileste o procedura conform careia partile reprezentand diferite interese economice vor fi
consultate si li se vor lua in considerare argumentele. Art. 21 stabileste precis ca "masurile astfel
stabilite pe baa dovedirii pretului sub valoarea normala si a prejudiciului nu vor putea fi puse in
aplicare atunci cand autoritatile, pe baza tuturor informatiilor culese, pot concluziona ca este in
interesul Uniunii sa le aplice". Noile prevederi vor conferi noi capabilitati consumatorilor si
utilizatorilor industriali in aplicarea de masuri de retorsiune, iar aplicarea acestora poate face
subiectul unor revizuiri daca sunt aduse noi argumente. De cele mai multe ori se dovedeste ca
prejudiciile cauzate de importurile la preturi de dumping tind sa le depaseasca pe cele suferite de
consumatorii sau utilizatorii industriali din cauza utilizarii practicilor antidumping. Trebiue
subliniat ca noile reguli prevad ca in determinarea masurii in care interesele comunitare sunt
afectateva preleva setul de considerente derivate din necesitatea de a elimina efectul perturbator
al politicii prejudiciante si de a restitui concurenta efectiva.
În privinţa relaţiilor comerciale specifice, există mai multe tipologii de acorduri preferenţiale
încheiate de UE cu state sau grupări terţe. O primă tipologie distinge între un bilateralism
comunitar defensiv (acordurile din zona gri de reducere voluntară a exporturilor terţilor către UE,
specifice sectoarelor textile, automobile, electronică, principalii ‚parteneri’ fiind SUA, Japonia,
Taiwan) şi un bilateralism ofensiv (acorduri comerciale preferenţiale semnate de UE cu partenerii
săi, prin care gruparea europeană are drept scop deschiderea pieţelor pe baze bilaterale şi
sectoriale).
Alte tipologii (Smith, 1999) fac diferenţa între :
a) relaţiile cu ‘state nemembre apropiate’ (centrul şi estul Europei, CSI, Mediterana), marcate de
asimetrie şi dependenţe
b) relaţiile cu rivalii industriali (SUA, Japonia), marcate de ‘managementul interdependenţelor.
Acordurile preferenţiale ale UE sunt:
• Acordurile Europene (de asociere) cu ţările din Europa Centrală şi de Est;
• Acordurile cu statele mediteraneene (relaţii de asociere): în cadrul mai larg al procesului
Barcelona (1995). Parteneriatul cu ţările mediteraneene este similar cu cel instituit între
UE şi ţările central- şi est-europene prin Acordurile de Asociere, obiectivul privind
crearea unei largi
zone de liber schimb între statele semnatare, prin eliminarea progresivă a barierelor comerciale
din calea schimburilor reciproce, fiind completat cu prevederi privind dialogul politic şi
cooperarea financiară.

15
4.2.) Prevederile Tratatului de Formare a UE cu privire la bariere tarifare si netarifare
Exemple concrete
Tratatul de Formare a UE pune accentul pe masurile luate pentru asigurarea libertăţii de circulaţie
a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor, prin crearea unei uniuni
vamale precum şi regulile comune în domeniul concurenţei.
Libertatea de miscarea bunurilor si eliminarea taxelor vamale în relatiile comerciale dintre Statele
Membre
Tratatul subliniază în cuprinsul său importanţa constituirii Comunităţii ca o uniune vamală care
să acopere comerţul cu bunuri şi care să implice, abolirea taxelor de import şi de export precum şi
a oricăror reglementări legale având un efect similar, şi adoptarea unei politici vamale tarifare
comune în relaţiile cu terţe state.
În înţelesul aceluiaşi Tratat, bunurile care vor beneficia de libertatea de mişcare sunt acele bunuri
a căror origine de producţie sau de fabricaţie este în unul din Statele Membre ale Comunităţii.
Bunurile care provin din ţări care nu sunt membre ale Comunităţii, sunt prohibite a fi subiectul
liberei circulaţii în interiorul graniţelor acesteia, dacă ţara de intrare a acestora nu a definitivat
formalităţile necesare intrării legale a bunului pe teritoriul său, şi nu a îndeplinit toate
formalităţile vamale şi alte cerinţe echivalente pentru intrarea pe teritoriul său.
Prin „taxe vamale”, sunt delimitate nu numai taxele aferente importurilor de bunuri dar şi taxele
aferente exporturilor de bunuri realizate de către un Stat Membru. Nu este important nivelul
schimburilor, destinaţia pe care o vor lua bunurile sub aspect economic, dacă este destinat să
folosească statului sau direct economiei naţionale, cât este de important faptul că aceste bunuri
vor tranzita frontiera naţională a Statului Membru şi prin urmare, vor intra pe teritoriul
Comunitar. Deci sub acest aspect, bunul vaface obiectul taxării la frontiera de intrare fiind supus
regimurilor şi restricţiilor vamale.
În ceea ce priveşte măsurile care au efecte echivalentetaxelor vamale, Tratatul nu specifică expres
care sunt aceste măsuri, numai interzice aplicarea acestora şi solicită Statelor Membre să renunţe
la aplicarea acestora în cazul relaţiilor comerciale din interiorul Comunităţii. Aceste măsuri au
fost practic delimitate de către Curtea Europeană de Justiţie ca fiind „obligaţii şi taxe, indiferent
de specificaţiile lor tehnice, impuse unilateral, care se aplică specific unui produs importat de
către un Stat Membru, dar nu şi unui produs naţional similar şi care, prin alternarea de preţuri, are
acelaşi efect asupra libertăţii de circulaţie a bunurilor, ca şi taxele vamale”. Justificarea pentru
astfel de prohibiţii se bazează pe faptul că „orice schimbare pecuniară, indiferent cât de mică ar
fi, impusă unor bunuri din raţiuni că acestea ar tranzita frontiera, constituie un obstacol în calea
liberei circulaţii a bunurilor”, şi poate avea implicaţii majore
prin utilizare acestor bunuri fie în consumul direct, în forma în care au fost practic importate fie
prin încorporarea acestora, încalitate de componente, în alte bunuri care nu fac obiectulimpunerii
vamale ulterioare la export.
Un alt exemplu este cel al unui agent economic care comercializa vite în Olanda şi care a solicitat
returnarea onorariului plătit pentru medicina veterinară şi inspecţia sănătăţii publice pentru vitele
exportate, Guvernul pretinzând că aceste costuri nu depăşeau plafonul de costuri maxime pentru
inspecţie, pe care Olanda le impusese în concordanţă cu Directiva Consiliului nr. 64/432. Curtea
a decis că inspecţiile introduse în concordanţă cu Directiva şi în spiritul acesteia sunt de natură a
promova şi susţine libera circulaţie a bunurilor între Statele Membre, fiind mai mult decât
necesare şi contribuind la sănătatea publică prin controlul permanent al produselor de origine
animală. În ceea ce priveşte însă taxele pentru controlul animalelor, altele decât cele cuprinse în
cadrul Directivei, Curtea a decis că, deşi nu prevede restricţiidirecte în ceea ce priveşte aplicarea

16
măsurilor pentru menţinerea sănătăţii publice sub forma inspecţiilor, nu permite strângerea de
venituri din taxe adiţionale pentru bunurile inspectate.
O problemă similară s-a ridicat într-un caz care implica o taxă solicitată pentru o inspecţie fito-
sanitară pentru un export de plante, unde Comisia a afirmat că aceste taxe sunt incompatibile cu
legislaţia comunitară. Curtea a observat că aceste taxe sunt impuse în concordanţă cu Convenţia
Internaţională pentru Protecţia Plantelor din anul 1951 unde Statele Membre sunt părţi, iar scopul
principal al Convenţiei era încurajarea importului liberde plante în diferite ţări, prin realizarea
inspecţiilor aferente în ţările de origine a plantelor. Ca şi în cazul anterior, Curtea a decis că
aceste măsuri sprijină libera circulaţie a bunurilor, iar în cazulde faţă, nu sunt incompatibile cu
legislaţia comunitară.
Tratatul prevede faptul că toate restricţiile de natură cantitativă la importuri dintre Statele
Membre, precum şi orice măsuri care au un efect echivalent vor fi interzise (art 28).Totodată, art.
29 al aceluiaşi prevede aceeaşi interdicţie şi pentru restricţiile de natură cantitativă la exporturi
între Statele Membre, precum şi orice măsuri care au un efect echivalent.
Derogãri de la restricþiile impuse de cãtre Tratat
Cu toate acestea, art. 30 permite Statelor Membre să se abată de la aceste restricţii, în anumite
situaţii clar delimitate. În astfel de cazuri, statele trebuie să se asigure că aceste derogări nu
constituie, de fapt, o modalitate distinctă de discriminare, sau o restricţie de comerţ. Derogarea
reprezintă practic o regulă permisivă adresată unui Stat Membru care îi permite practic acestuia
să îşi protejeze anumite valori sociale de implicarea şi impactul comerţului liber şi direct din
cadrul Comunităţii şi implicit a Pieţei Comune. Având statutul de excepţie de la regula generală,
derogarea trebuie susţinută în mod specific şi dovedită pe domeniile expres prevăzute de către
Tratat. În astfel de cazuri Tratatul trebuie interpretat în sens restrictiv iar măsurile restrictive
trebuie justificate şi susţinute de către stat.
Raţiunile de bază pentru care Tratatul prevede derogări sunt:moralitatea publică, politicile
publice, securitatea publică, protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor şi
plantelor, protecţia tezaurelor naţionale cu o valoare artistică, istorică sau arheologică, protecţia
proprietăţii industriale sau comerciale.
Cazul de referinţă pentru derogările referitoare la moralitatea publicã îl constituie prohibiţia din
Marea Britanie cu privire la importul de materiale pornografice, care se
comercializau în mod liber în alte State Membre. În baza celor primite de la Camera Lorzilor,
Curtea Europeană de Justiţie consideră că este la latitudinea fiecărui Stat Membru să îşi
determine cerinţele pentru moralitatea publică în concordanţă cu propria scară de valori. Astfel,
Marea Britanie se afla în dreptul său legitim de a interzice importurile de materiale pornografice
cu un anumit gen de conţinut, şi să îi penalizeze, în conformitate cu legislaţia în vigoare pe cei
care, încălcând-o, încercau să importe astfel de materiale. Realitatea că în alte state era adoptă o
atitudine mai liberală, nu era relevant. Astfel, decizia Curţii Europene de Justiţie a fost: „In
principiu, este la altitudinea fiecărui Stat Membru să îşi determine, în conformitate cu propriul
sistem de valori, şi cu propriile cerinţe de moralitate publică, în interiorul teritoriului său,” dacă
să permită sau nu importul unor astfel de materiale.
Politica publicã reprezintă interesul unui stat de a menţine un anumit standard de comportament
referitor la bunurile comune şi la ordinea publică. Din aceste raţiuni nu sunt surprinzătoare
deciziile Curţii Europene de Justiţie asupra cărei au un impact scăzut cazurile în care se pledează
pentru politica publică. Astfel, pledoaria pentru rezervarea denumirilor de „Sekt” şi „Weinbrand”
exclusiv pentru Germania şi vinurile germane pentru a proteja astfel producătorii germani de
concurenţa neloială şi consumatorii germani de decepţiile decurgând din achiziţionarea unor
produse contrafăcute, nu a fost de natură a impresiona Curtea care a decis că derogarea era

17
permisivă numai dacă era necesar să protejeze producătorii şi consumatorii de practici comerciale
frauduloase.
Astfel, s-a ţinut cont de gardul de proporţionalitate. Este o practică comună şi absolut necesară
pentru fiecare stat, în scopul protejării securitãþii publice impunerea de restricţii la importurile de
elemente criminale şi de materiale suspecte a fi utilizate pentru activităţi teroriste.
Totodată există şi alte practici de natură a afecta securitate publică. Astfel, în procesul dintre
Campus Oil Ltd şi Minister for Industry and Energy s-a acordat succes de cauză Guvernului
Irlandez care apăra măsura în baza căreia importatorii irlandezi de petrol erau obligaţi să
achiziţioneze un procent din necesarul lor de la rafinăriile petroliere naţionale. Curtea Europeană
de Justiţie a decis că, în baza legăturii vitale pentru economia naţională dintre oferta de produse
petroliere şi serviciile esenţiale implicate, măsura era necesară şi legală.17
Nu există nici o definiţie în Tratat referitoare la protectia tezaurelor nationale cu o valoare
artisticã, istoricã sau arheologicã. Astfel, Reglementarea 3911/92 referitoare la
exportul bunurilor cu valoare culturală, urmăreşte ca exportul pentru astfel de bunuri să fie
controlat uniform la graniţele externe ale Comunităţii. Exporturile pot fi efectuate numai în baza
unei licenţe, valabilă pe tot cuprinsul acesteia, licenţă emisă de către autorităţile competente din
statul în care obiectul este localizat. Licenţele de export pot fi refuzate pentru acele cazuri în care
bunurile culturale în cauză se află sub incidenţa
reglementărilor tezaurelor artistice, istorice sau arheologice naţionale.
Sănătatea publică a unui stat se regăseşte defalcată în protectia sãnãtãtii si vietii oamenilor,
animalelor si plantelor. Astfel de măsuri trebuie să fie de natură a proteja sănătatea publică fără
însă a afecta concurenţa la nivelul Comunităţii. Astfel, în cazul 153/78, Germania îşi protejează
Actul privind Inspecţia Cărnii care interzice importul de carne şi de produse din carne, cu
excepţia cazurilor în care astfel de produse erau preparate în abatoare şi carmangerii care lucrau
pentru export în ţara de origine, în care animalele erau sacrificate, aceste Abatoare fiind aprobate
de către Ministerul Federal, iar produsele sunt însoţite de un certificat de conformitate pentru
consum emis de către un cabinet veterinar oficial. Pledoaria pentru protecţia sănătăţii publice
susţinută de către Germania a fost respinsă deoarece există o directivă stabilind o procedură
Comunitară
referitoare la protecţie şi producerea produselor de carne, iar simpla trecere a unei frontiere nu
este de natură a afecta sănătatea publică, dacă directiva a fost respectată în ţara de origine.
Dreptul de proprietate intelectualã precum patente de fabricaţie, mărci de origine, copyright
precum şi alte drepturi de acest gen sunt de natură a proteja producătorii şi au astfel un impact
asupra Pieţei Comune şi implicit asupra concurenţei.
Libera circulatie a persoanelor
Libertatea de circulaţie a peroanelor va fi asigurată în cadrul graniţelor Comunităţii. Pentru prima
dată, libera circulaţie a persoanelor a fost prevăzută în cuprinsul Tratatului de la Roma, art. 48
care cuprindea crearea condiţiilor pentru realizarea liberei circulaţii a persoanelor pe teritoriul
Comunităţii. Acest fapt implica practic abolirea oricăror discriminări, în privinţa angajării, bazate
pe naţionalitate, salarii, condiţii de muncă.
Scopul primordial al acestui obiectiv l-a reprezentat de fapt crearea Pieţei Comune ca o voinţă a
oamenilor, voinţă rezultată din dorinţa acestora de a se deplasa şi de profesa şi în alte State din
cadrul Comunităţii. Astfel, în ansamblul său, Tratatul urmăreşte corelarea dintre libertatea de
mişcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor. Aceste obiective economice, pentru
a putea fi atinse, trebuia să se bazeze pe factorul uman, şi să îi asigure acestuia mobilitatea
necesară la nivelul economiei.

18
Astfel, „libertatea de mişcare constituie un drept fundamental al lucrătorilor, şi a familiilor
acestora; mobilitatea muncii în cadrul Comunităţii trebuie să fie unul din mijloacele prin care
lucrătorului i se garantează posibilitatea de îmbunătăţire a condiţiilor sale de viaţă şi de lucru,
precum şi promovarea pe scara socială, în timp ce ajută la îndeplinirea cerinţelor economiei
Statelor Membre”.
Obiectivul politic a fost cel de crearea a unui grad ridicat de coeziune între oamenii din cadrul
Comunităţii, prin eliminarea barierelor din calea liberei migraţii a lucrătorilor şi prin promovarea
ideii de cetăţean european. Astfel, Tratatul asigură pentru orice lucrător – cu excepţia condiţiilor
care impun limitări justificate prin raţiuni de politică publică, securitate publică, sănătate publică
– posibilitatea de a: accepta orice ofertă de angajare care i se face şi care este în beneficiul său; să
se mişte liber în cadrul graniţelor Statelor Membre ale Comunităţii pentru atingerea acestui scop;
să locuiască provizoriu într-un Stat Membru în vedere angajării în acel stat, în concordanţă cu
reglementările legislative şi administrative care guvernează derularea procesului de angajare în
respectivul stat; să rămână pe teritoriul unui Stat Membru după ce a fost angajat în acel stat.
Toate aceste reglementări referitoare la circulaţia lucrătorilor nu vor fi aplicate personalului
angajat în funcţii publice în cadrul Statelor Membre ale Comunităţii. Consiliul va trebui ca,
acţionând în concordanţă cu procedurile şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, să
emită directive şi regulamente pentru a putea pune în palicare efectivă prevederile Tratatului şi să
asigure libertatea de circulaţie
a lucrătorilor prin: asigurarea unei strânse cooperări între serviciile naţionale de angajare a forţei
de muncă; eliminarea procedurilor administrative, a practicilor precum şi a perioadelor de
calificare pentru lucrătorii disponibili şi calificaţi, întrucât menţinerea unor astfel de măsuri ar fi
un obstacol în calea liberei circulaţii a lucrătorilor; crearea unui mecanism eficient prin care să se
asigure aducerea ofertelor de lucru în atenţia celor interesaţi şi realizarea prin aceasta a
echilibrului între cererea şi oferta pe piaţa Comunitară a forţei de muncă, astfel încât să se elimine
şi eventualele ameninţări la nivelul standardelor de viaţă ale lucrătorilor din anumite arii
industriale.
Libera circulaþie a serviciilor
Tratatul cuprinde o secţiune distinctă destinată serviciilor, unde este reglementată libertatea de a
furniza servicii pe tot cuprinsul Comunităţii, prin abolirea oricăror restricţii existente: „...
restricţiile existente asupra libertăţii de a furniza servicii în interiorul Comunităţii, de către
persoane cu naţionalitatea unui Stat Membru şi care oferă serviciile unei peroane din alt stat al
Comunităţii”. Consiliul poate, în baza Tratatului, în baza unei majorităţi calificate, şi în baza unei
propuneri a Comisiei, să extindă prevederile prezentului capitol şi asupra unei terţe ţări care oferă
servicii în interiorul Comunităţii.
În înţelesul prezentului capitol sunt definite ca fiind servicii cele care sunt în mod normal prestate
în baza unui tarif şi care nu intră în aria de acoperire a reglementărilor referitoare la libertatea de
circulaţie a bunurilor, persoanelor şi capitalurilor.
Serviciile vor include patru mari capitole: activităţi cu caracter industrial; activităţi cu caracter
comercial; activităţi ale meşteşugarilor; activităţi ale profesioniştilor.
Fără a prejudicia reglementările cuprinse în capitolul care prevede dreptul de a te stabili într-un
Stat Membru pentru derularea unei anumite activităţi, peroanele care oferă servicii pot, pe o
perioadă temporară, să îşi desfăşoare activitatea în statul în care prestează respectivele servicii, în
aceleaşi condiţii care îi sunt impuse în ţara sa de origine.
Datorită caracterului vag al definiţiei, a rămas practic la latitudinea Curţii Europene de Justiţie să
soluţioneze litigiile apărute din necesitatea de a decide dacă un „serviciu” intră în prevederile
prezentului Capitol şi este considerat serviciu în concordanţă cu prevederile Tratatului.

19
Concret, în anul 1992, Curtea Europeană de Justiţie a decis că activităţile de loterie sunt
„servicii” în conformitate cu prevederile art. 60 şi a decis că interzicerea importurilor de
materiale referitoare la astfel de activităţi (este vorba de bilete de loterie şi alte formulare de
participare) organizate de către alte State Membre nu putea fi privită ca o măsură ce implică o
interferenţă ne-justificată cu libertatea de furnizarea a serviciilor. Materialele în cauză au fost
confiscate de către autorităţile vamale ale Marii Britanii pe motiv că făceau publicitate unei
loterii ilegale. Nu există nici un motiv de discriminare întrucât loteria comercială era interzisă în
Marea Britanie iar respectivul serviciu ar fi fost contrar politicii publice.
Libertatea circulaþie a capitalurilor
Libertatea de circulaţie a capitalurilor, alături de libertatea de circulaţie a bunurilor, persoanelor şi
serviciilor a stat la baza fundamentării Pieţei Comune, aşa cum funcţionează ea în prezent.
Libertatea de circulaţie a capitalurilor a fost prevăzută pentru început în art. 67- 73, apoi în art.
104 – 109 conform Tratatului de la Maastricht şi ulterior art. 56 – 60 în Consolidated Version of
the Treaty Establishing the European Community, Official Journal of the European
Communities. Concret, în baza Tratatului, sunt interzise orice restricţii de natură a afecta
libertatea de mişcare a capitalurilor între Statele Membre ale Comunităţii precum şi între Statele
Membre şi terţe ţări (art.56, alin 1).
În baza Tratatului sunt anulate şi orice restricţii de plată existente între Statele Membre precum şi
între un Stat Membru şi un terţ stat aflat în relaţii de schimburi şi transfer de capital. În ceea ce
priveşte cerinţele concrete ale Tratatului, aşa cum sunt ele formulate, acestea se prezintă mai mult
sub forma unor programe decât sub forma unor măsuri concrete. Mai mult, în acest domeniu,
„legislaţia comunitară îşi asumă un rol mai mult de coordonare decât un rol normativ”.
Libertatea de circulaţie a capitalurilor este practic, „sângele” care fluidizează şi face posibilă
dezvoltarea economică şi realizarea de investiţii în alte state decât ţara de origine a investitorului.
Astfel, fără o libertate reală de mişcare a capitalurilor la nivel Comunitar, întreaga structură
bazată pe celelalte trei libertăţi ar fi imposibil de implementat în practică, rămânând numai la
nivel de deziderat.
A Treia Directivă standardiza măsurile care trebuiau luate de către pentru a preîntâmpina şi
corecta fluctuaţiile şi perturbările care urmau să apară în fluxurile de capital şi de a micşora
impactul unor astfel de fluctuaţii asupra volumului naţional de lichidităţi. Adiţional acestor
probleme, trebuiau realizate corelaţii între serviciile bancare şi instituţiile financiare pentru a
putea depăşi restricţiile impuse de către legislaţiile naţionale.
O altă problemă care a ajuns să fie soluţionată de către Curtea Europeană de Justiţie a fost cea a
restricţiilor de monedă naţională care putea fi trecută prin punctele de frontieră, sub formă de
lichidităţi. Concret, în cazul Casati, acesta a fost prins în timp ce părăsea ţara de origine având
asupra sa lichidităţi în monedă germană şi italiană, peste limita legală permisă de către
legislaţia italiană. Acuzat de încălcarea legii, acesta s-a apărat pretinzând că a introdus banii în
Italia cu scopul de a achiziţiona anumite echipamente care îi erau necesare pentru barul său din
Germania, dar nu a putut realiza tranzacţia întrucât fabrica era închisă. În ceea ce privea
transferul de capital sub forma de lichidităţi prin frontieră, acesta nu fusese liberalizat prin
prevederile Tratatului, fiecare Stat Membru având suveranitatea de a adopta propriile
reglementări în domeniu şi de a impune aceste reglementări prin coerciţie.

20
4.3.) Eliminarea barierelor

Încă de la primele începuturi, ca urmare a dezbaterilor publice şi diferitelor scrieri, precum şi a


Tratatului de la Roma (1957), făuritorii Europei Unite au avut în vedere realizarea integrării pe
cele două dimensiuni fundamentale: cea economică, prin crearea pieţei libere fara obstacolele
potrivnice schimburilor libere şi competitive şi cea politică, prin crearea de instituţii europene
care să asigure autoritatea supranaţională.
Statele, ca entităţi politice, sunt demarcate de frontierele politico-teritoriale, iar economiile
naţionale sunt demarcate de frontierele economice. În linii generale, integrarea economică se
înfăptuieşte prin eliminarea frontierelor economice dintre ţările implicate în acest proces, iar
integrarea politică, prin transferul treptat al unor funcţii de la statele naţionale la Comunitatea
Europeană. Un grad înalt de mobilitate a factorilor şi un volum mare al fluxurilor de bunuri şi
servicii şi de comunicaţii dintre diferite ţări definesc existenţa unui grad relativ ridicat de inte-
grare economică a ţărilor respective.
Aceasta înseamnă că barierele de la frontierele economice au fost diminuate. O înlăturare totală a
acestor bariere în-seamnă o desfiinţare totală a frontierelor economice şi, prin aceasta, o integrare
economică avansată sau totală.
Clasificarea barierelor în calea schimburilor economice:
În practica mondială există mai multe categorii de bariere care stau în calea schimburilor libere şi
a integrării economice. Luate în sens restrâns, acestea pot fi clasificate în două categorii: tarifare
şi netarifare. Dacă lărgim sfera de cu-prindere a noţiunii vom putea distinge trei categorii de
bariere. Bariere naturale, determinate de con-diţiile geografice. Ele se definesc fie prin situarea
ţării la distanţe mari sau în poziţionarea sa periferică faţă de ţările partenere, fie prin obstacole
naturale, cum sunt munţi, întinderi de apă, deşert ş. a. ce o despart de celelalte ţări. Multe dintre
aceste bariere se atenuează sau sunt sur-montate prin dezvoltarea puternică a in-frastructurii –
şosele, căi ferate, linii de transport aeriene şi navale, telecomu-nicaţii. Bariere culturale,
determinate în spe-cial de condiţiile istorice ale dezvoltării umane. Acestea se definesc prin
obiceiuri, comportament sau atitudine faţă de muncă, faţă de reguli etc., prin credinţă, prin limbă
ca mijloc de comunicare ş.a. Ele pot fi chiar mai puternice şi mai durabile decât alte categorii de
bariere, iar atenuarea lor cere un efort educaţional considerabil şi de lungă durată.
Bariere artificiale, provocate de acţiunile autorităţilor publice desfăşurate în decursul timpului în
scopul protecţiei producătorilor şi a pieţelor interne, a for-mării veniturilor bugetare, a finanţării
lu-crărilor publice . Acţiunile sunt sedimentate şi structurate în reguli formale şi informale, în
instituţii şi în mecanisme economice, financiare şi administrative. Această categorie de bariere se
compune, la rândul său, din două subgrupe:
− tarifare, sub forma taxelor vamale;
− netarifare, sub forma unor interdicţii sau limitări de naturi diferite (politice, economice,
financiare, tehnice).
Este considerat ca barierele netarifare reprezintă obstacolele cele mai importante şi mai
periculoase în calea comerţului, întrucât fragmentează pieţele mai sever decât au făcut-o vreo-
dată barierele tarifare. În afară de faptul că există o mare creativitate în impunerea acestora şi o
lipsă de transparenţă şi de date cu privire la existenţa lor, mai trebuie adăugate şi următoarele
aspecte. Barierele netarifare folosite în practica curentă necesită măsuri de monitorizare extrem
de costisitoare pentru firme, introduc distorsiuni şi incertitudini şi împiedică specializarea
eficientă a industriilor. În p rincipiu, măsurile pentru desfiinţarea graduală a acestor bariere
formează principalele condiţii şi elemente definitorii ale diferitelor stadii pe care le parcurg ţările
în lungul lor drum spre aderare la Uniunea Europeană şi spre deplina lor integrare în Uniune.

21
4.4.) Tendintele impozitelor in UE. Comparatie cu statele din alte zone ale lumii.

In urma sondajelor KPMG International (entitate coordonatoare a unei retele globale de firme de
servicii profesionale , care furnizeaza servicii de credit, consultanta fiscala si in domeniul
afacerilor) s-a aratat ca ratele pe impozitele pe profit din tarile membre UE se afla in continua
scadere datorita concurentei in care se afla statele membre pentru locuri de munca si capital,
precum si liberalizarii economice.
Media ratelor de impozit pe profit in UE a scazut in medie cu 0,28 procente, ajungand la 25,04
procente in anul 2005 , urmare a reducerii impozitelor in sase state membre printre care: Franta,
Germania si Olanda, comparativ cu ratele de impozit pe profit de 28,31% in tarile membre OECD
(Organizatia pentru Cooperare si Dezvolatre Economica ) , 28,25% in tarile din America Latina
si 29,99% in tarile din Asia Pacific.
Cele 5 state membre UE care au redus cotele impozitului pe profit sunt: Cehia (cu 2 procente
pana la 24%), Estonia (cu 1 procent pana la 23%), Franta (cu 0,5 procenta pana la 33,33%),
Grecia ( cu 2 si respectiv 3 procente pana la 22%, respectiv 29% in functie de tipul de societate
comerciala-se asteapta sa scada in 2007 pana la 20%, respectiv 25%) , Luxemburgul ( cu 0,75
procente pana la 29,63%) si Olanda ( cu 1,5 procente, respectiv 1,9 procente , ajungand la 25,5%
din profituri pentru primii 22 689 EURO , respectiv 29,6% pentru ceea ce depaseste).

5) Masuri de promovare si de stimulare

In ultimele decenii se pune tot mai mult accentul pe masurile ce impulsioneaza schimburile
comerciale externe.Autoritatile nationale vor sa impulsioneze exporturile firmelor nationale prin
diverse metode. Astfel se pot adresa :
• actorilor economici nerezidenti-masuri promotinale, acestia sunt motivati sa prefere
produsele din tara tara respectiva prin acordarea unor preturi mai mici, incurajarea
unor practici comerciale mai avantajoase sau oferirea unor stimulente.
• Actorilor economici, producatori sau coercianti interni-masuri de stimulare, motivati
sa prefere pietele externe

Masuri promotionale:

• Negocierea si incheierea unor tratate de comert si navigatie, a unor acorduri comerciale si


de plati sau a altor forme ale parteneriatului interguvernamental
• Sprijinirea directa sau indirecta a firmelor pentru a participa la targuri si expozitii, pe
teritoriu propriu cu participare intrenationala
• Reprezentarea comerciala in strainatate, organizarea de agentii si reprezentante in
strainatate
• Sprijinirea activitatilor promotionale ale Camerelor de comert si Industrie
• Prestarea unor servicii de informare si orientare a clientilor externi , acordarea de
consultanta si asistanta de specialitate acestora.
• Diverse modalitati de publicitate externa pentru a face cunescute produsele destinate
exportului.

Masuri de stimulare :

22
Scopul lor este cresterea competitivitatii produselor destinate exportului si a gradului de
cointeresare a producatorilor si exportatorilor. Acestea sunt:

la nivel microeconomic: scaderea costurilor de productie si cresterea performantelor tehnico-


economice, acordarea de stimulente directe producatorilor
la nivel macroeconomic:

1)de natura bugetara:


• Subventii directe de export-acordate de stat cand preturile marfii pe piata externa e
mai mic decat costul de productie
Subventionarea agriculturii in UE e unul din principalele subiecte de controversa.
• Prime directe de export- acordate de stat exportatorilor care realizeaza un volum mare
de desfacere pe puete externa sau exporta produsele unor industrii foarte importante
pentru economia nationala
• Subventionarea indirecta a exporturilor-stimularea investitorilor mici si mijlocii prin
facilitati in domeniul informational, asistenta tehnica, efectuarea de studii si cercetari
de piata.

2)de natura fiscala:-nu se preia la buget o parte din obligatii fiscale


-diverse taxe si impozite
• Facilitati fiscale care vizeaza fluxurile de bunuri angrenate in tranzactii de export-
import
• Facilitati fiscale care se acorda direct companiilor care participa la activitatile de
export-scutiri sau reduceri pe veniturile provenite de pe urma exporturilor
3)de natura financiar-bancara:
Credite de export-pentru exporturi cu valoare ridicata
• Creditul furnizor-se asigura, acordate direct importatorilor de catre exportatori
• Creditul cumparator-se garanteaza, acordate direct importatorilor de catre o institutie
specializata de creditare
• Liniile de credit-deschise pe baza acordurilor intrenationale incheiate intre tara
exportatoare si cea imprtatoare
Asigurarea si garantarea creditelor de export reprezinta o pargie a importatorilor de a
cointeresa exportatorii sa efectueze vanzari pe credit in strainatate. Pot fi asigurari pentru
credite furnizor sau cumparator.
4)de natura valutara:
• Primele valutare-prime indirecte ce se acorda cu prilejul convertirii valutei straine
obtinute de exportatori in moneda nationala la un curs de schimb mai avantajos decat
cel oficial
• Deprecierea monedei nationale-stimularea exportului de marfuri cand scaderea
cursului monedei nationale(in raport cu celelate valute) se produce intr-un ritm mai
accelerat decat scaderea puterii interne de cumpararea acestora (rata inflatiei este mai
mica).

23
Exemple din UE:

Irlanda a devenit membră UE în 1973, fapt care i-a dat acces la piaţa comună europeană, cu şansa
de a exporta direct pe pieţele europene. Înainte de adererea Irlandei la Uniunea Europeană,
majoritatea importurilor şi exporturilor se desfăşurau prin Regatul Unit. la începutul anilor 1990,
Irlanda avea un PIB pe cap de locuitor printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. Din
cauza asta, a primit subvenţii şi fonduri de la UE, mai ales de la Franţa şi Germania, de multe ori
valorând 7% din PIB. Acestea au ajutat la dezvoltarea infrastructurală a ţării, fapt care a dat şansa
Irlandei să înregistreze rate mai mari de creştere între 1995 şi 1999. Printre dezvoltările atribuite
fondurilor UE se află şi un sistem de învăţământ gratuit, incluzând facultate gratuită, care a făcut
ca forţa de muncă irlandeză să fie printre cele mai avansate din lume.
Piata produselor agricole-sector supus numeroaseor dezbateri si controverse datorita
subventionarii
UE este un actor major pe piata mondialã a produselor agricole, fiind cel mai mare importator si
al doilea mare exportator de produse alimentare. UE joacã un rol de frunte în realizarea
acordurilor comerciale mondiale în Organizaþia Mondialã a Comerþului (OMC). De asemenea, a
încheiat si este în curs de a negocia acorduri comerciale bilaterale cu terte tari, acorduri de liber
schimb cu vecinii sãi, acorduri speciale cu tãrile în curs de dezvoltare, acordând acces
preferenþial pe piata UE, si întreþine relatii mai ample cu grupari regionale ca de pildã tarile din
America de Sud . UE nu numai cã acordã acces preferential pe pietele sale importurilor din tãrile
în curs de dezvoltare, dar în practicã importã cantitãti considerabile din aceste tãri.
UE este un importator net semnificativ de produse agricole, fiind si un exportator net de produse
alimentare prelucrate.
UE a fãcut eforturi majore pentru a-si redirecþiona politica agricolã cãtre instrumente comerciale
mai transparente si care sã distorsioneze mai putin comertul – în principal disociind de nivelele
de productie circa douã treimi din plãtile acordate fermierilor.
UE este totodatã de departe cea mai mare piatã pentru exporturi de produse agricole din tãrile în
curs de dezvoltare si a fost prima, dintre tãrile mai bogate, care a acordat, pentru produsele din
tãrile cele mai putin dezvoltate, accesul fãrã taxe vamale si contingente.
UE promoveazã asezarea relaþiilor comerciale dintre toate tãrile, fie ele dezvoltate sau mai putin
dezvoltate,\ pe reguli comerciale multilaterale în avantajul tuturor tãrilor, mai ales al celor în curs
de dezvoltare. De aceea UE este un puternic sustinãtor al OMC si a jucat întotdeauna un rol activ
în discutiile si negocierile OMC privind comertul cu produse agricole.
UE este angajatã activ în realizarea „Agendei Doha privind Dezvoltarea” (ADD)4, negocieri al
cãror scop este continuarea liberalizãrii comertului însotitã de accentuarea dezvoltãrii. În privinta
agriculturii, acordul la care s-a ajuns în august 2004 a pregãtit terenul pentru negocieri ulterioare
care ar putea rezulta într-o liberalizare considerabil mai mare a comertului agricol în comparatie
cu negocierile comerciale anterioare („Runda Uruguay”). Acordul este în concordantã cu reforma
PAC (Politica Agricola Comuna) realizatã de UE. El ar trebui sã aducã cu sine o reducere
substantialã a sprijinului acordat agriculturii, sprijin ce distorsioneazã comertul, sã conducã la
eliminarea practicilor concurentiale la export care distorsioneazã comerþul, si sã contribuie la o
deschidere semnificativã a pietelor pentru produse agricole, permitând totodatã un tratament
special pentru produsele sensibile. Toate tãrile în curs de dezvoltare vor beneficia de tratament
special, ceea ce le va permite sã liberalizeze mai putin pe o perioadã mai îndelungatã.

24
Facilitati fiscale pentru cercetare dezvoltare si inovare

Facilitatile fiscale pentru actiuni in domeniul Cercetarii, Dezvoltarii si Inovarii (CDI) sunt un
mod eficient pentru sustinerea investitiilor private in aceasta directie. Aceasta este concluzia pe
care Comisia Europeana o afirma in Comunicarea asupra utilizarii mai eficiente a facilitatilor
fiscale pentru stimularea CDI, pe care a adoptat-o pe 22 noiembrie, 2005. Comunicarea
incurajeaza statele membre sa imbunatateasca facilitatile la plata impozitelor pentru actiuni
specifice in sectorul CDI.

“Invitam statele membre, impreuna cu sectorul industrial si cercetarea sa creeze un cadru mai
favorabil pentru inovare si cooperare la transnationala prin facilitati fiscale”, a spus comisarul
European László Kovács.

“Vrem sa desfiintam barierele care impiedica companiile si cercetatorii sa lucreze impreuna la


nivel transnational, cu scopul de a crea o Zona europeana a cercetarii. O abordare comuna a
facilitatilor fiscale pentru CDI la nivel european ar fi un pas in aceasta directie”, a declarat pe 22
noiembrie Janez Potocnik, comisarul european pentru Stiinta si Cercetare.

Statele membre UE nu sunt straine de practica facilitatilor fiscale care sustin investitiile in CDI.
Aceasta practica devine tot mai raspandita, iar industriile europene, la randul lor au inceput sa
dezvolte tot mai mult cooperarea la nivel european in ceea ce priveste cercetarea si dezvoltarea.
Problema este ca fiecare stat european aplica scheme diferite de facilitati fiscale, iar aceasta a
condus la crearea unui mediu tot mai complex pentru facilitatile fiscale pentru CDI in Europa,
ceea ce se transforma intr-un obstacol pentru cooperarea europeana in materie.

Comunicarea Comisiei clarifica faptul ca acele facilitati fiscale care favorizeaza activitatile CDI
dezvoltate pe teritoriul unui anumit stat membru nu sunt conforme Tratatului CE. De asemenea,
Comisia afirma ca facilitatile care favorizeaza un anumit sector ar putea fi considerate ajutor de
stat, si de aceea ele trebuie sa fie conforme regulilor comunitare din acest domeniu. De altfel,
noul Cadru pentru CDI poate avea efect direct asupra politicilor statelor membre privind
facilitatile fiscale.

Comunicarea Comisiei ofera linii directoare pentru principalele scheme de facilitati fiscale pentru
CDI, spre exemplu, asigurarea ca facilitatile fiscale sunt usor accesibile pentru o un numar mare
de firme care desfasoara activitati CDI, includerea elementelor de simplificare, ca si a costurilor
administrative mici, principiile de evaluare a facilitatilor fiscale.

Comisia invita de asemenea statele membre sa coopereze atunci cand proiecteaza schemele de
facilitati fiscale in domenii de interes comun – mai ales finantarea proiectelor mari transnationale
de CDI, dezvoltarea intreprinderilor noi inovatoare sau mobilitatea transfrontaliera a
cercetatorilor. Comunicarea clarifica mediul legislativ din acest domeniu care rezulta din
jurisprudenta Curtii Europene de Justitie, si stabileste o serie de principii si practice de baza
pentru stabilirea schemelor de facilitati fiscale in domeniul CDI.

25
6) Concluzii

Politica UE în domeniul competitivităţii a depăşit stadiul iniţial de imaturitate caracterizat de


intervenţionismul gen politică industrială / comercială strategică şi astăzi se înscrie, practic, pe
coordonatele trasate de teoria avantajului competitiv al lui Porter. Cadrul instituţional şi
programatic pare, totuşi, a fi unul din principalele puncte slabe.
Politica comercială este, în mod natural, o componentă a politicii competitivităţii – şi este
percepută ca atare la nivelul instituţiilor comunitare. Totuşi, trebuie subliniat că ceea ce constituie
conţinutul politicii comerciale comune propriu-zise a UE este departe de a acoperi conţinutul
politicii comerciale în sens larg. Practic, metoda comunitară aplicabilă politicii comerciale
comunitarizate se aplică doar încheierii de acorduri comerciale (multilaterale şi bilatareale),
barierelor tarifare şi unora din cele netarifare. Restul componentelor politicii comerciale depind
de deciziile la nivel naţional sau nu sunt coordonate la nivel comunitar. Politica comerciala UE
trebuie imbuatatita, deoarece prin instrumentele acesteia se pot imbunatati disfunctionalitatile din
sectoarele care si-au pierdut avantajele competitive si astfel uniunea va avea avantaje in
comparatie cu celelalte state.

26