CUPRINS

1. Pilonii globalizarii
1.1. Conceptualizarea globalizarii
1.2. Corporatiile multinationale si ISD
1.3. Finantarea internationala
1.4. Comunicatiile si IT
2. Globalizarea si efectele ei
2.1. Educatia
2.2. Piata muncii
2.3. Globalizarea sociala
2.4. Mediul inconjurator
3. Globalizare = Americanizare ?
4. Locul Chinei in procesul globalizarii
5. Romania la ora globalizarii
5.1. Trecerea de la socialism la capitalism – primul
pas
5.2. Integrarea in UE
5.3. Incotro ne indreptam ?

1
 1. Pilonii globalizarii

1.1. Conceptualizarea globalizarii

Globalizarea este termenul întrebuinţat pentru a descrie un proces multicauzal

care are drept rezultat faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au
repercusiuni din ce în ce mai ample asupra societăţilor şi problemelor din alte părţi ale
globului (Wikipedia). Nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată,
şi probabil nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o
multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale
unei societaţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un
loc.Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăţi şi în
economia mondială care rezultă din comerţul internaţional extrem de crescut şi din
schimburi culturale. Descrie creşterea comerţului şi a investiţiilor datorită căderii
barierelor şi interdependenţei dintre state. În context economic, este des întâlnită referirea
aproape exclusivă la efectele comerţului şi în particular la liberalizarea comerţului sau la
liberul schimb.
De-a lungul timpului, numerosi oameni (specialisti sau mai putin specialisti) si-au
spus propriul punct de vedere in ce priveste acest subiect „la moda” si voi prezenta in
cele ce urmeaza cateva dintre idei.
Globalizarea este integrarea la nivel mondial a pietelor financiare, statelor
natiune si a tehnologilor in cadrul unei piete libere capitaliste la o scara nemaintilnita pina
in prezent.(Thomas Friedman, Lexus si maslinul).
Oameni pe intreaga planeta sint mai conectati intre ei ca niciodata inainte.
Informatiile si banii circula mai repede ca niciodata. Bunuri si servicii produse intr-un loc
din lume sint din ce in ce mai disponibile in toate partile lumii. Calatoriile internationale
sint mai frecvente. Comunicatiile internationale sint un lucru obisnuit. (Keith Porter,
director de comunicatii si producator de emisiuni radio pentru Stanley Foundation, SUA)
Globalizarea economica este un proces istoric, rezultatul inovatiilor si al
progresului tehnologic. Se refera la cresterea continua a integrarii economiilor lumii,

2
datorata in special fluxurilor comerciale si financiare.
termenul se refera de asemenea la miscarile de populatie(forta de munca) si
cunostinte(tehnologie) peste granite. (Fondul Monetar International).
Este un cuvint la moda. Incerc sa nu judec gresit globalizarea. Fiecare forma de
organizare a lumii, are potentialul sau de libertate, de creatie, de pericol si de oroare.
Lumea statelor natiune bine constituita si suverane este de asemenea lumea mai multor
razboaie mondiale, de infruntari infricosatoare. Globalizarea este cumva ceea ce numesc
"dezintermedierea politica", adica slabirea tuturor structurilor intermediare intre
problemele locale si indivizi. (Jean Marie Guehenno, diplomat si scriitor)
Globalizarea poate fi conceputa ca un proces(sau ansamblu de procese) care
cuprind transformarea intr-o organizare spatiala a relatiilor sociale si tranzactiilor,
exprimata prin fluxuri transcontinentale sau inter-regionale si retele de activitati,
interactiuni si putere. (David Held si Anthony McGrew, profesori universitari de stiinte
politice, Anglia)
Este lesne de observat faptul ca acest subiect naste multe dezbateri, fiecare teoretician
avand o abordare oarecum subiectiva rezulata probabil din domeniul de activitate al
fiecaruia. Asta inseamna deci ca nu exista doar un singur tip de globalizare iar efectele ei
nu sunt tocmai izolate.
Cel mai mare pericol pentru un concept nou este sa se transforme in cliseu, intr-o
formula stereotipa. Cu alte cuvinte intr-un summum de locuri comune care se substituie
procesului viu, real, fara a-i mai surprinde sau reda nici complexitatea, nici evolutia. Din
acel moment, procesul de ofilire a respectivei notiuni si a interesului pe care l-a zamislit
nu mai este decat o problema de timp.
Cliseul aglomereaza aspecte distincte in aceeasi formula si, de aceea, el da
impresia ca explica; in fond, seamana confuzie. Substanta noului cliseu se compune din
perceptii comune dar care, alaturate, nu ofera o perspectiva veritabila asupra procesului
despre care vorbim si nici despre fortele care ii alimenteaza evolutia. Iata asemenea
perceptii comune: lumea se transforma cu rapiditate sub impactul progresului tehnologic;
ceea ce se intampla intr-o regiune are, mai devreme sau mai tarziu, influenta si asupra
altor regiuni ale globului; evolutia lumii de astazi are loc pe o „directie americana” sau
care topeste multe interese americane; oricat de promitatoare, evolutia contemporana are

3
ceva haotic, putin controlat, si care nu anunta lucruri bune; statul national face din ce in
ce mai putin fata problemelor ridicate de globalizare. Fiecare din asemenea propozitii
comporta elemente de adevar reale. Numai ca aglomerarea lor fara discernamant
faciliteaza un proces de amalgamare care nu ne ajuta sa ne limpezim cat de cat lucrurile.
Globalizarea reprezinta o directie esentiala a dezvoltarii contemporane. Avem de-
a face cu un proces extrem de important caruia trebuie sa-i patrundem complexitatea si
sa-i intelegem impactul asupra vietii noastre. Daca acceptam ca este vorba despre un
proces care ne modeleaza existenta, atunci nimic nu este mai periculos decat sa purtam
ochelarii cliseului cand ne ocupam de globalizare. Cliseul nu are nuante, el opereaza cu
alb-negru. Abordarea prin intermediul cliseului conduce, cu necesitate am spune, la
abordari simpliste, in virtutea carora globalizarea este fie un proces in intregime pozitiv,
fie in intregime negativ. De altfel, o proba esentiala a folosirii cliseului in abordarea
acestui fenomen este faptul ca, in literatura de profil, dominante sunt fie viziunile
hiperoptimiste, care induc o imagine edulcorata a procesului de care ne ocupam, fie
abordarile care zugravesc in negru globalizarea, ca sursa a relelor acestui timp. In absenta
unui proces de clarificare atat de necesar, se perpetueaza si se accentueaza sensul
globalizarii pe care ni-l transmite Zygmunt Bauman, de fenomen nedefinit, dezorganizat
si autopropulsat. El se caracterizeaza prin „absenta centrului, a unui pupitru de comanda,
a unui consiliu de decizie, a unui birou managerial. Globalizarea este un alt nume pentru
<noua dezordine mondiala>” (Zygmunt Bauman). Iata o situatie care favorizeaza
procesul de respingere a globalizarii. O respingere, neindoielnic, psihologica, pentru ca,
in viata reala, el se instaleaza din ce in ce mai puternic.
Odata instalate, asemenea abordari conduc la neglijarea altor probleme extrem de
importante ridicate de evolutia globalizarii, cum ar fi impactul sau politic, cultural,
ecologic. Din orice unghi am privi lucrurile, conceptualizarea adecvata a acestui proces
este o nevoie imperativa. Mai ales ca, asa cum remarcau autorii lucrarii Transformari
globale, „in ciuda unei literaturi vaste si in continua crestere, nu exista – ceea ce este
oarecum surprinzator – nici o teorie solida a globalizarii si nici o analiza sistematica a
caracteristicilor ei definitorii” ( David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt,
Jonathan Perrato, 2004).
Ca sa putem judeca in mod echilibrat globalizarea, este bine sa ne reprezentam cat

4
de cat clar marile interpretari ale acestui proces. Este un demers stiintific foarte
important; in acelasi timp, el are o importanta conotatie psihologica, pentru ca oamenii nu
se apropie cu placere de un fenomen nou pe care nu si-l reprezinta cat de cat limpede. In
literatura de specialitate, se disting trei mari abordari ale acestui proces, trei interpretari
de mare impact social. Sunt autorii care vorbesc despre globalizare ca de un fenomen
implinit, analistii care manifesta un supraoptimism in legatura cu posibilitatile si
potentialul noului proces; ca in oricare proces important, putem deosebi si curentul
contrar, cel al pesimistilor, cel care fie minimalizeaza, daca nu chiar neaga atuu-urile
globalizarii, fie insista asupra consecintelor sale negative, in special de ordin social.
In sfarsit, intalnim si o linie de interpretare moderata, caracterizata prin
promovarea unei abordari echilibrate in care sa se regaseasca si elementele de noutate
aduse de globalizare dar si procesele costisitoare pe care le induce. In literature de profil,
superoptimistii mai sunt denumiti si hiperglobalisti. Ceea ce caracterizeaza aceasta
orientare este in primul rand faptul ca anii de afirmare a globalizarii sunt considerati ca
reprezentand o noua era in evolutia societatii umane, o etapa cu totul distincta. O etapa
impusa de procese noi, care ne modeleaza din ce in ce mai mult existenta si de care va
trebui sa tinem tot mai mult seama in organizarea activitatii sociale.
Triumful pietei globale modifica esential regulile clasice ale jocului economic si
politic international. Piata globala inseamna extinderea la nivelul mapamondului a
regulilor concurentiale. Sunt cativa factori care faciliteaza acest proces: disparitia sau
reducerea severa a barierelor vamale si diminuarea costurilor de transport. Astfel incat
producatorii dintr-o regiune pot concura cu producatorii interni din alta regiune sau in alti
termeni „cererea si oferta de bunuri functioneaza tot mai mult la nivel global: firmele
furnizeaza bunuri in toata lumea si trebuie sa faca fata concurentei firmelor straine”
(David Held et comp., 2004).
Exemplul clasic de piata globala este cea instituita in cazul unor marfuri
fundamentale, cum ar fi graul, petrolul, aurul. In cazul acestora s-au organizat burse unde
se stabilesc preturile momentului pentru toti cumparatorii si unde se fac tranzactiile
importante. Nu este vorba despre o deplasare fizica a marfurilor respective, ci doar de
alegerea simbolica a unui loc, unde producatorii si consumatorii, pe baza cererii si ofertei,
stabilesc preturile (de pilda, piata petrolului de la Rotterdam). Pentru bunurile prelucrate,

5
asemenea piete globale apar mult mai tarziu, in perioada postbelica.
Aparitia lor este pusa in legatura cu intrepatrunderera dintre economiile nationale,
cu aparitia unor solide retele de comert international dar mai ales cu presiunea
concurentiala pe care marii producatori dintr-un domeniu sau altul o exercita asupra
activitatii economice din respectivul domeniu. Nu inseamna ca autoritatile nationale sau
regionale nu sunt importante dar ele lucreaza intr-un context international, intr-un mediu
economic puternic concurential de care trebuie sa tina seama. Nu exista o piata a
automobilului localizata, dar este limpede ca automobilele europene intra in concurenta
cu cele americane sau japoneze atat in Europa cat si in oricare tara de pe glob. In acest
sens, putem vorbi de o piata globala a automobilului. Chiar daca unul din marii
producatori ar putea pune probleme unei protectii vamale, aceasta nu poate oricum dura
sau rezista mult timp. Pentru ca nimeni nu-si poate permite sa se izoleze de fluxul de
inovatie al lumii. Si in primul rand consumatorii.
O alta trasatura esentiala a acestei perioade distincte de care vorbesc
hiperglobalistii este decaderea dramatica a statului din functiile sale: „Statul national –
spune Ohmae – a devenit o unitate nepotrivita (unnatural), chiar disfunctionala pentru
organizarea activitatii si conducerea treburilor economice intr-o lume fara granite”
( Kenicki Ohmae , 2000).
Forma de organizare anacronica, statul national este treptat inlocuit de o noua
identitate constituita pe baza legaturilor economice intense si naturale care se formeaza in
diferite puncte ale globului; aceste noi entitati economice pot exista in interiorul aceluiasi
stat national dar, cu deosebire, ele sunt plasate la intretaierea dintre diferite state (parca
punand si mai mult in evidenta lipsa de functionalitate reala a statului traditional).
Aceasta noua identitate poate fi numita stat-regional.
Care ar fi caracteristicile statului regional? Mai intai, granitele unui asemenea stat
sunt trasate de logica economica, de fluxul normal al activitatii comerciale. Deci avem
de-a face cu granite care apar in mod natural (in sensul ca iau nastere in mod firesc,
organic, nu constituie rezultatul unei activitati deliberate); ele nu sunt impuse de catre o
constructie politica, in virtutea unui scop politic, ci desenate „de mana invizibila a pietii
globale”. Asemenea granite au o putere si o rezistenta de sine statatoare, pentru ca nu
preced, ci urmeaza si consacra trasee si fluxuri comerciale, coincid cu adevarate paternuri

6
ale activitatii economice. Forta lor consta in caracterul lor natural, neimpus de nimeni
altcineva decat de activitatea economica derulata intr-o regiune. In plus, ele mai prezinta
un avantaj foarte mare: fiind naturale, nu mai solicita eforturi financiare pentru a le
proteja, deci nu mai solicita prezenta unor costisitoare forte de securitate si de aparare.
Zone economice care apar in mod natural, statele regionale nu tin seama de
granitele si demarcatiile oficiale. Uneori, ele pot aparea in interiorul teritoriului national
(nordul Italiei, de pilda, sudul sau nordul Californiei, „centura puterii” de pe coasta de est
etc.), dar cel mai adesea apar la intersectia mai multor state ( zona Alsacia Lorena, cea
dintre Vancouver si Seattle – The Pacific Northwest region state – cea dintre Toronto,
Detroit si Cleveland – The Great Lakes region state, „triunghiul cresterii” reprezentat de
Singapore si insulele indoneziene vecine). Alteori, statul regional ia nastere prin forta de
iradiere a unui centru de mare efervescenta economica, cum este Hong Kong care
formeaza un asemenea stat cu sudul Chinei. „Legaturile principale ale statelor regionale
tind sa fie cu economia globala nu cu tarile gazda” (Kenicki Ohmae, 2000).
Aici putem identifica o trasatura extrem de importanta a statelor regiune. Ar fi cu
totul gresit daca le-am considera un gen de creatie a schimbului de granita, o structura
care foloseste cu anumita ingeniozitate vecinatatea teritoriala. In viziunea lui Ohmae,
statele regionale sunt creatia economiei globale si sunt modelate de cerintele acesteia. De
aceea, ele sunt in primul rand centre puternice de comert international; iar pentru aceasta
trebuie sa promoveze activitati economice cerute de piata globala, sa se afirme si drept
centre de inovatie.
Ca numar de locuitori, statele regionale tind sa aiba intre 5 si 20 milioane de
locuitori. Limitele sunt insa clare: nu mai putin de un milion si nu mai mult de 50 sau 100
de milioane. De ce asemenea marimi? Pentru ca un stat regional trebuie sa fie suficient de
mic pentru a asigura cetatenilor sai un anumit standard economic si anumite interese de
consum comune, dar suficient de mare pentru a justifica eforturile de modernizare a
infrastructurii atat de necesara cand este vorba despre participarea economica la scara
globala. De pilda, el este obligat sa aiba cel putin un aeroport si cel putin un port care sa
ofere cele mai moderne facilitati. In acelasi timp, el trebuie sa dispuna de o piata suficient
de atractiva pentru firmele internationale care livreaza produse de marca pe piata
consumului. „Cu alte cuvinte, statele regionale nu sunt caracterizate prin economiile lor

7
de productie ( care, la urma urmelor, poate fi asigurata de pe o baza de orice marime si
livrata catre restul lumii), ci mai curand de economii eficiente in ceea ce priveste
consumul, infrastructura si calitatea serviciilor profesionale”( Ohmae).
Aceasta trasatura nu este intamplatoare. Acolo unde exista adevarate economii de
servicii, problemele etnice, religioase si rasiale nu mai sunt asa de importante, sau, in
orice caz, se pastreaza in limite acceptabile. Activitatea comerciala bogata si moderna
creaza suficienta afluenta pentru toata lumea. In Singapore, de pilda, 70 procente din
populatie sunt chinezi, dar nu s-au inregistrat tensiuni sau conflicte intre aceasta
majoritate etnica si celelalte populatii care formeaza 30 de procente. Aceasta destindere
etnica nu mai reprezinta o sursa de preocupari pentru potentialii investitori, care cauta
consumatori cu putere de cumparare si o piata lipsita de tensiuni.
Apare limpede ca hiperglobalistii promoveaza o perspectiva economica,
rationeaza in virtutea unei logici economice, pe care o considera fundamentala in lumea
de astazi. Incoronarea acestei viziuni: o lume „fara granite”, o piata globala instalata sau
pe cale de a fi instalata. Intr-o asemenea lume, guvernele nationale au un rol limitat, de
„curele de transmisie” pentru capitalul international, de „institutii intermediare” strivite
intre cerintele locale, regionale si globale. In virtutea acestei interpretari, tendinta
fundamentala a epocii pe care o traversam este denationalizarea, statele natiune nefiind
altceva decat „un mod tranzitoriu de organizare pentru administrarea problemelor
economice”(Ohmae).
Noua etapa despre care vorbesc hiperglobalistii genereaza si un nou pattern de
invinsi si invingatori. Diviziunea Nord-Sud nu mai este relevanta. Realitatea lumii
contemporane ilustreaza o arhitectura mult mai complexa. Ea este marcata, intre altele, de
ridicarea a noi state care, in mod traditional, apartineau lumii in curs de dezvoltare
(Sudului) si care au facut sau sunt pe cale sa faca un salt in randul statelor dezvoltate
(Nordului). Este un proces care a fost posibil datorita valorificarii inteligente a noului
context economic, datorita folosirii fluxurilor globalizarii in interesul propriei dezvoltari.
Nimeni nu neaga faptul ca avem de-a face cu o polarizare accentuata intre invinsi si
invingatori. Dar in multe interpretari, aceasta nu este o legitate, nu este neaparat un joc cu
suma zero. Iarasi accentul cade pe pregatire, pe disponibilitatea statelor sau regiunilor de
a pune la lucru noile forte ale globalizarii, de a-si ordona propriile strategii in functie de o

8
realitate economica radical schimbata.
Exista in cadrul acestei orientari diferite abordari de factura liberala, marxista sau
conservatoare. Dincolo de particularitatile intalnite la autori sau abordari de inspiratie
ideologica diferita, globalizarea este vazuta ca o noua varsta a societatii umane, in care se
transforma totul, nu numai statul si guvernele, ci se redefineste „cadrul actiunii umane”
ca atare(Albrow, 1996).
In ultima vreme au crescut simtitor lucrarile care se raporteaza in mod critic la
procesul de globalizare, relevand fie caracterul nefondat al multora dintre asertiunile sale,
fie consecintele sociale negative. „Cu cat am aprofundat problema, cu atat mai
superficiale si mai nefondate au devenit asertiunile celor mai radicali avocati ai
globalizarii economice” (Paul Hirst, Grahame Thompson, 2002). De aceea, si lucrarea
respectiva este traversata de un „scepticism moderat” care ia forma unei contestari, pe
alocuri vehementa, a globalizarii, cel putin cum apare ea „in conceptia celor mai
extremisti adepti ai sai”. Autorii isi exprima chiar convingerea ca globalizarea „nu este
decat un mit”.
Din punct de vedere analitic, Hirst si Thompson incearca sa introduca putina
ordine intr-o dezbatere accentuat haotica propunandu-ne o distinctie intre doua notiuni
considerate esentiale: economie globalizata si economie inter-nationala. In fapt, aceste
concepte exprima cele doua sensuri ale notiunii de globalizare: sensul tare, radical, fixat
de catre notiunea de economie globalizata, si sensul mai slab care coincide cu ceea ce
autorul numeste economie inter-nationala. Chiar daca notiunile mentionate pot exista si
intr-o „combinate dezordonata”, autorii considera ca instituirea aparatului conceptual pe
care ni-l propun ar putea face lumina intr-o discutie confuza si din ce in ce mai
redundanta.
Deosebirea dintre cele doua concepte porneste de la rolul diferit acordat statului in
cele doua viziuni. In economia inter-nationala statul isi mentine prerogative foarte
importante si conduce procesul de deschidere a economiei nationale catre cea
internationala. Se poate spune ca statul este el insusi un actor al globalizarii, isi asuma
acest rol cautand sa-i minimizeze costurile. El va fi preocupat de stimularea comertului si
investitiilor straine, vazute insa ca modalitati de intensificare a relatiilor dintre economii
nationale distincte.

9
 Cu cat actorii internationali se inmultesc, specializarea nationala si diviziunea
internationala se impun ca forme de adaptare la o realitate extrem de dinamica. In ultima
instanta, rolul statului este de a asimila cerintele procesului de globalizare, dar acest lucru
apare nu ca ceva impus, ci, dimpotriva, drept ceva asumat, ca o conditie de izbanda.
Aceasta este principala caracteristica a economiei inter-nationale: existenta unui stat
activ, activ in gestionarea problemelor nationale dar in spiritul si in sensul proceselor de
globalizare. De aceea, autorii subliniaza: „Opusul unei economii globalizate nu este o
economie indreptata spre interior, ci o piata mondiala deschisa, bazata pe natiuni
comerciante, reglementate mai mult sau mai putin de politicile publice si de agentii
supranationale”(Hirst, Thompson, 2002).
O alta caracteristica a aceleiasi economii: existenta unei superputeri care sa
organizeze activitatea internationala intr-un anumit spirit, sa creeze organismele
cooperarii si deschiderii. Acest rol a fost indeplinit de Anglia in cadrul primei perioade de
afirmare a economiei internationale (1870-1914), de SUA in cea de-a doua perioada,
marcata de incheierea ultimei conflagratii mondiale. Pilonii ei: Banca Mondiala, Fondul
Monetar International, Organizatia Mondiala a Comertului, toate create la initiativa SUA
cu scopul de a stimula cooperarea, de a preveni procesele de inchidere nationala.
Economia globalizata presupune, in interpretarea celor doi autori, o subsumare si
o subordonare a proceselor desfasurate la nivel national, chiar dereglementarea acestora
in spiritul logicii pe care o implica piata globala. Statul are, de aceea, o importanta din ce
in ce mai mica, iar rolul sau este preluat de companiile multinationale, care devin actori
economici esentiali. Piata globala si logica ei sunt cele care dicteaza in aceasta economie,
iar piata este putin sensibila la probleme sociale. „Pietele globale nu pot fi controlate si
singura cale de a evita esecul, ca natiune, firma sau individ, este de a fi cat mai
competitiv posibil” (Hirst, Thompson, 2002). Competitivitatea este legea suprema a
noului stadiu si ei trebuie sa i se subsumeze totul.
Globalizarea nu este ferita de contradictii, de tensiuni interne, de factori de risc.
Directia de evolutie viitoare depinde si de modul cum sunt gestionate aceste probleme, de
capacitatea de a preveni mari discrepante, de priceperea de a mentine lucrurile intr-un
anumit echilibru. Mai ales ca transformativistii sesizeaza ca globalizarea genereaza „noi
pattern-uri de stratificare sociala” in interiorul statelor dar si intre state.

10
 Sunt tari antrenate din ce in ce mai mult in ordinea mondiala indusa de globalizare
si, prin urmare, integrate in aceasta ordine, dar si state care cunosc un proces de
marginalizare. Are mai putina importanta daca aceasta traiectorie divergenta in evolutia
statelor se datoreaza si propriilor strategii, mai adecvate contextului sau mai depasite.
Conteaza mult peisajul social tensionat care rezulta in urma unei asemenea evolutii si
care ne pune in garda sa fim mai precauti cand discutam despre viitor.
Statul isi desfasoara activitatea intr-un mediu alcatuit, pe de o parte, din aceste
retele, iar, pe de alta, din probleme care se internationalizeaza rapid, de la cele de mediu,
pana la cele ale terorismului sau crimei organizate.
Ce poate face statul daca se pastreaza in perimetrul clasic al suveranitatii si va
limita domeniul sau de competenta doar la teritoriul national, considerand, in continuare,
ca el este singurul chemat sa evalueze si sa judece ceea ce se intampla in interiorul
granitelor sale? Evident ca va cunoaste un proces de marginalizare si ca se va lipsi de
noile instrumente si noile avantaje care decurg din existenta retelelor transnationale.
Statul trebuie sa se transforme pentru a face fata unor realitati complet schimbate, fiind
somat sa se adapteze contextului actual. In felul acesta statul se intareste, pentru ca
valorifica instrumente si posibilitati actuale si se modernizeaza. Semnificativ pentru acest
demers este abordarea promovata de Anne Marie Slaughter: „Statul nu dispare, ci
cunoaste un proces de dezagregare in partile sale distincte din punct de vedere functional.
Aceste parti, cum ar fi tribunale, agentii guvernamentale, structuri executive chiar si
organe legislative creeaza o retea cu corespondentele lor din strainatate alcatuind o
increngatura densa de relatii care constituie o noua ordine transguvernamentala.
Problemele internationale ale zilelor noastre – terorismul, crima organizata, degradarea
mediului, spalarea banilor, crizele bancare si security s fraud – au creat si sustin aceste
relatii”(Anne Marie Slaughter, 2000).
Cu alte cuvinte, ceea ce se schimba radical este modul de functionare a statului.
Domeniile sale specializate devin mult mai mobile si au o dubla conexiune functionala:
cu statul respectiv si, mai ales, cu corespondentele lor din strainatate cu care formeaza
structuri specializate la nivel global. Justitia dintr-o tara coopereaza cu justitia din
celelalte state, organele legislative si cele executive au legaturi din ce in ce mai stranse cu
omologii lor straini. Aceste noi retele devin preponderente si formeaza substanta noului

11
transguvernamentalism. Slabeste acest nou proces importanta si semnificatia statului?
Slaughter ajunge la o concluzie opusa celei a lui Ohmae. „Aceste retele la nivel global
vor intari statul in calitatea lui de actor de prima marime in sistemul international” (Anne
Marie Slaughter, 2000).
Cum ajunge autorul la o asemenea concluzie? Statul cunoaste un proces de
adaptare la o lume mult schimbata, in care pricipala realitate este constituta din
internationalizarea problemelor cu care se ocupa. Cei care ajung la concluzia declinului
statului il definesc prin prisma suveranitatii sale, conceputa, la randul ei, intrun mod
traditional, ca „putere absoluta in problemele interne si autonomie in relatiile cu celelalte
state”.
Suveranitatea insasi se cere redefinita in contextul relatiilor internationale
contemporane. Nu numai statul cunoaste un proces de dezagregare in componentele sale
functionale, ci si suveranitatea evolueaza pe un traseu similar. Suveranitatea semnifica
astazi capacitatea de a patrunde in aceste retele si de a avea un cuvant de spus in cadrul
lor. „suveranitatea este redefinita ca apartenenta la aceste retele care constituie substanta
vietii internationale”.
Beneficiind de efectele de retea, statul are posibilitatea sa se afirme ca o structura
moderna, cu o mare capacitate de raspuns. Daca ar ramane un sistem monolit si organizat
intr-o viziune ierarhica, el si-ar diminua forta, pentru ca nu ar putea face fata unei realitati
internationale complet schimbate. Numai integrarea in noul sistem de retele ii confera
sansa de a deveni informat, pregatit, flexibil si modern. Mai mult, retelele
transguvernamentale ofera chiar „un punct de referinta pentru arhitectura internationala a
secolului 21” ( Anne Marie Slaughter, 2000).
Ascensiunea globalizarii se asociaza in multe abordari cu evolutia tehnica
spectaculoasa din ultimele decenii. Tipica in acest sens ni sa parut a fi perspectiva
conturata de catre Jay R. Mandle si Louis Ferleger in Prefata la lucrarea Dimensions of
globalization, de fapt, un volum de sine statator dedicat de Analele Academiei Americane
de Stiinte Politice si Sociale acestei teme. Este important sa subliniem o asemenea
perpectiva, intrucat ea este abordata uneori in treacat sau tratata superficial, majoritatea
autorilor preferand sa se concentreze asupra dimensiunilor politice ale globalizarii –
subiect fara indoiala mai tentant si, indiscutabil, de mai mare impact public. Si totusi, fara

12
intelegerea suportului tehnic al globalizarii ne amputam sansele de a descifra componenta
sa obiectiva si mai ales faptul ca acest proces afecteaza toate tarile, iar toate statele lumii
sunt nevoite sa elaboreze strategii specifice de adaptare si valorificare a noii tendinte.
Globalizarea ne trimite prin natura termenului la o dimensiune fizica, geografica,
ea desemnand un proces sau o suita de procese care sunt nu numai prezente la nivelul
intregului glob, ci care domina sau sunt pe cale sa predomine activitatea la scara
planetara. Fara indoiala, nu putem vorbi de globalizare, ca tendinta, ca rezultat, fara a lua
in consideratie prefacerile tehnologice care au facut sa ne eliberam de tirania distantelor,
sa dispunem in momentul de fata de o „retea geografica a interactiunii umane”, sa fim in
masura sa comunicam aproape instantaneu orice operatie sau orice informatie in orice
parte a globului. Diminuarea importantei pe care a avut-o candva distanta geografica este
rezultatul direct al acestor transformari tehnice.
Cum remarca si Zygmunt Bauman, distanta este un „produs social”. Ea „dispare”
ca urmare a cresterii vitezei de circulatie, a posibilitatilor tehnice de a transmite o suma
de bani, o informatie si chiar o marfa dintrun colt in altul al globului. Prabusirea
importantei distantelor a condus la alt concept, cel de deteritorializare, ceea ce semnifica
nu disparitia importantei teritoriului, ci suspendarea legaturii univoce dintre un teritoriu si
o problema. „Comprimarea timpului si spatiului”, „compartimentalizarea lumii” pe care
le implica globalizarea sunt rezultatul unor prefaceri generate de afirmarea complexului
de tehnologii microelectronice si informatice, a biotehnologiilor si a noii stiinte a
materialelor (Mandle, J. & Ferleger, L., 2000).
Raspandirea acestor tehnologii, extinderea si generalizarea noilor retele
informatice au creat nu numai instrumentele de comunicare rapida, ci au si consacrat
interdependenta dintre tari, regiuni, puteri ale globului. „Pe aceasta baza, globalizarea a
devenit posibila” (idem). Pornind de la aceasta infrastructura noua si cu totul diferita,
autorii considera ca globalizarea este un fenomen „istoriceste unic”, ca a vorbi despre
tendinte de globalizare in secolul al XIX-lea inseamna a estompa caracterul unic generat
de noua baza tehnologica.
Datorita unor evolutii tehnologice, economice, politice, mediatice, raportul dintre
parte si intreg se schimba radical; partea nu numai ca nu mai poate fi analizata si tratata
in mod separat de intreg, care, in cazul nostru reprezinta economia mondiala, lumea de

13
azi in ansamblul ei. Dar ea nu poate fi inteleasa separat de intreg, pentru ca ea traieste din
ce in ce mai mult sub influenta, sub presiunea, daca vreti, a intregului. Daca vom intelege
astfel lucrurile, avem sanse sa identificam caracterul in buna masura obiectiv al
procesului de globalizare, generat de fenomene tehnologice, economice, mediatice care
afecteaza pe toata lumea. Mai importanta ni se pare concluzia subliniata de J. Mandle si
L. Ferleger, potrivit careia globalizarea reprezinta ultima etapa in evolutia cresterii
economiei moderne. Declansat in urma cu peste 200 de ani, procesul de modernizare s-a
asociat strans cu diferite stadii ale evolutiei tehnologice. Noutatea etapei pe care o
parcurgem este conferita de „noua revolutie tehnologica” si potentialul ei de progres pe
care, de multe ori, nici nu il aproximam.
Lester Thurrow distinge doua etape, doua valuri in evolutia globalizarii,
considerata a fi un fenomen specific ultimelor decenii ale secolului al XX-lea. Prima
etapa a avut loc in anii ’50, ’60, ’70. Caracteristica ei principala: a fost condusa de
guverne, ghidata de decizii politice. Substanta procesului era asigurata de aranjamente
comerciale care sa diminueze taxele si, deci, inclusiv, costurile produselor respective.
Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT), lansat in anii ’60, urmarea de fapt sa
asigure un regim comercial liber si global pentru statele capitaliste. In toata aceasta
perioada s-au adoptat masuri importante pentru liberalizarea comertului, care au
reprezentat tot atatia pasi in realizarea unui „capitalism integrat”.
Al doilea val al globalizarii, afirmat cu putere in anii ’90, se deosebeste prin
cateva caracteristici. El are la baza afirmarea unor tehnologii (microelectronice,
computere, robotica, telecomunicatii, noile materiale si biotehnologia). Este rezultatul
„unei transformari tehnologice de tip seismic”, care au si generat un nou tip de economie,
economia bazata pe cunoastere („knowledge-based economy”). Actorii noului val nu mai
sunt guvernele, ci corporatiile, marile companii care actioneaza la nivel global. Ele au
realizat forta noilor tehnologii, ele le-au promovat, ele sunt noii vectori de progres. Deja
procesul este scapat de sub controlul guvernelor. Iata cum descrie L. Thurrow acest
proces: „Al doilea val al globalizarii nu este un proces pe care guvernele sa-l poata porni
sau opri, accelera sau incetini; ele nu pot nici alege daca vor sau nu sa participe la el.
Tarile subdezvoltate pot opta – pot refuza sa furnizeze forta de munca si infrastructura
necesare pentru participare – dar aceasta inseamna implicit abandonarea propriului proces

14
de dezvoltare. Nu exisa alta cale de a atinge prosperitatea. Tarile dezvoltate nu pot nici
macar opta. Ele au trecut deja de punctul reintoarcerii. Corporatiile lor s-au angajat intr-o
economie globala, s-au restructurat deja pentru a se adapta acestei economiii globale si nu
se pot reintoarce sa serveasca doar economiile nationale, chiar daca ar dori acest lucru”
(Lester Thurrow, 2000).
Nu putem privi globalizarea printr-o singura dimensiune. Consideram ca nou cu
adevarat in procesul globalizarii de astazi sunt consecintele intersectate pe care le induce
intalnirea dintre fenomene noi, sau fenomene clasice, dar care cunosc faze calitative
distincte de evolutie. Deci avem de-a face cu o realitate noua, configurata de confluenta
unor procese. Este foarte important sa intelegem caracterul complex al globalizarii, fara
de care nu putem sa ne reprezentam cat de cat exact fenomenul si evolutia sa.
Autorii care sustin ca putem gasi suficiente precedente istorice ale procesului de
astazi procedeaza la o reductie care, pana la urma, deformeaza lucrurile: privesc
globalizarea printr-o singura dimensiune. Atunci este mult mai usor si mult mai simplu sa
aflam precedente. Daca avem in vedere migratia ca dimensiune a globalizarii, atunci
descoperim cu usurinta faptul ca, in secolul al XIX-lea, migratia europenilor catre alte
continente a avut o amploare mult mai mare decat in secolul al XX-lea. Imediat am
descoperit un precedent. Daca avem in vedere globalizarea in dimensiunea sa comerciala,
vom gasi ca ponderea comertului mondial in 1913 era egala cu cea din 1995.
Alt precedent. Joseph Nye Jr. considera ca intalnim manifestari ale globalizarii pe
tot parcursul istoriei. De pilda, el considera ca raspandirea diferitelor epidemii este o
forma de interdependenta si exprima „cea mai veche forma de globalizare”. Martin Wolf
apreciaza ca cea mai semnificativa migratie demografica din epoca moderna a avut loc in
secolul al XIX-lea si ea poate fi privita ca o forma de „globalizare sociala”. In secolul al
XIX-lea, circa 60 de milioane de europeni s-au indreptat spre cele doua Americi, spre
Oceania si Africa. Statisticile vorbesc si de migratia voluntara a 10 milioane de rusi spre
Asia Centrala si Siberia. In Asia, circa 12 milioane de chinezi si 6 milioane de japonezi
au migrat catre Asia de sud-est si America. Varful acestui proces s-a consemnat in
ultimul deceniu al secolului respectiv, cand populatia SUA a crescut numai pe seama
imigrantilor cu 9 procente, populatia Argentinei cu 26 procente, a Australiei cu 17
procente. Prin contrast, peste un secol, SUA erau singura tara spre care se indreptau

15
valuri semnificative de populatie, imigrantii contribuind in anii ’90 la cresterea cu 4
procente a populatiei acestui stat (Martin Wolf, 2001).
Autorii care considera ca globalizarea nu este un fenomen in intregime nou, ca el
sa manifestat si in secolul al XIX-lea, cand Anglia reprezenta prima putere a lumii, aduc
un argument care nu poate fi trecut cu vederea. Globalizarea este adesea exprimata printr-
o cifra precisa: ponderea comertului mondial in cadrul PIB-ului mondial. Din acest punct
de vedere, adeptii interpretarii de care vorbim subliniaza ca in 1913, ultimul „varf” al
globalizarii comertului international din perioada istorica dominata de Anglia, ponderea
acestuia in PIB-ul mondial era de 14 procente (Bai Gao, 2001). Dupa aceea, a venit
primul razboi mondial, marea depresiune economica, cel de-al doilea razboi mondial,
cand volumul comertului international si ponderea sa in cadrul PIB mondial au fost
modeste. De-abia din 1953 a inceput procesul de revenire. In 1953, ponderea comertului
global in PIB-ul mondial era de 6 procente, in 1971 de 9 procente, pentru ca la mijlocul
anilor ’90, aceasta sa se cifreze la 15 procente. Omenirii i-au trebuit 70 de ani ca sa
ajunga la un nivel pe care il atinsese deja inainte de primul razboi mondial.
Un fenomen structural sau institutional? Mai importanta intr-un fel este concluzia
pe care Bai Gao o trage din analiza celor doua perioade de afirmare a globalizarii (1870 –
1913 si cea inaugurata in 1953). Cresterea ponderii comertului in cadru PIB nu este un
fenomen structural, ci unul institutional; cu alte cuvinte, un proces reglementat, sprijinit
de anumite institutii, bazat pe anumite standarde. In perioada 1870 – 1913, acest cadru
institutional era asigurat de „international gold standard” (de sistemul monetar bazat pe
aur, ceea ce presupunea convertibilitatea lirei sterline si a altor monede internationale
importante in aur) si de diferite tratate internationale privitoare la tarife. Atat sistemul
monetar, cat si regimul comertului erau sprijinite de puterea numarului 1 a momentului –
Marea Britanie – Banca Angliei fiind institutia cheie in reglementarea activitatii
comerciale internationale. Prabusirea nu a intervenit intamplator. In 1914, sistemul
monetar bazat pe aur a intrat in colaps. Dupa aceea, a izbucnit primul razboi mondial,
cele doua evenimente punand capat, cum spunea John Keynes unui „episod extraordinar
in progresul economic al lumii” (Bai Gao).
Revenirea de dupa cel de-al doilea razboi mondial este asociata tot cu o
constelatie institutionala: stabilirea sistemului Bretton Woods si a GATT. In centrul

16
sistemului Bretton Woods se situa prevederea potrivit careia tarile membre ale Fondului
Monetar International urmau sa stabileasca si sa mentina paritatea monedelor lor
nationale; intreaga activitate GATT pornea de la clauza natiunii celei mai favorizate,
potrivit careia fiecare negociere tarifara realizata la intalnirile GATT se extindea automat
asupra tuturor membrilor organizatiei. Din 1995, GATT s-a transformat in WTO. Lasam
la o parte ca de atunci comertul mondial a consemnat o evolutie rapida.
In 1995, GATT a fost conceput sub o alta forma, menita sa stimuleze mai puternic
schimburile comerciale. De cand fiinteaza noul organism al comertului mondial – WTO –
ponderea acestei activitati in PIB-ul mondial a crescut de la 15 la 25% (Daniel Yergin,
2002). Analiza evolutiilor consemnate de diferite state in aceasta privinta iarasi ne spune
lucruri semnificative. In general, statele avansate au dezvoltat mai mult comertul si au
facut din activitatea de import-export sursa de crestere a PIB. (Martin Wolf, 2001).
Important este sa ne reprezentam globalizarea in complexitatea sa; reducand-o la
o dimensiune, oricat de importanta, ne amputam sansele sa intelegem fenomenul si mai
ales sa evoluam corect implicatiile sale. Din aceasta perspectiva, Giddens respingea
raportarile stereotipe la procesul globalizarii doar in termeni economici. „Aceasta este o
greseala. Globalizarea este politica, tehnologica si culturala, la fel cum este economica”
(A. Giddens, 2000)
O alta noutate care marcheaza astazi procesul de care ne ocupam este constiinta
globalizarii. Construita, in principal, prin intermediul media, dar hranita mult de faptul ca
astazi simtim interdependenta. Ne preocupa ceea ce se intampla in lume nu numai din
dorinta de a cunoaste, dintr-o curiozitate in sine: ne preocupa si pentru ca stim ca ceea ce
se intampla intr-o parte sau alta a lumii ne afecteaza intr-un fel sau altul. Este pe cale sa
se formeze un humus psihologic al globalizarii – si nu neaparat doar la elite – produs de
experientele traite ale interdependentelor. Media au accelerat acest proces, l-au infatisat
in diferite feluri, dar nu s-au substituit interdependentei propriu-zise; ele doar au luminat-
o, au reflectat-o, au consacrat-o.
Braudel remarca in legatura cu capitalismul un fapt extrem de instructiv pentru
ceea ce ne preocupa acum: capitalismul prinde viata intr-un loc anume atunci cand un
numar suficient de mare de oameni sunt afectati de piata capitalismului. Lucrurile nu stau
diferit in cazul globalizarii. Astazi, un numar din ce in ce mai mare de oameni simt

17
presiunile, constrangerile si oportunitatile globalizarii pe diferite cai: participand la
cresterea in importanta a comertului mondial, beneficiind de democratizarea tehnologiilor
in domeniul finantelor, informatiilor, etc., resimtind ca economia lucreaza din in ce in ce
mai mult sub influente planetare. Fie ca apartinem unei tari mai bogate sau mai sarace, fie
ca suntem pe un continent sau altul, traim din ce in ce mai vizibil in lumina acestei
interdependente.
Conexiunile nu mai reprezinta doar tema de dezbatere academica, ci se convertesc
intr-un sentiment aproape dominant. Indiferent cum ne raportam la el, daca il acceptam
sau il respingem, el reprezinta un element de constructie a fiintei noastre sociale, politice
si culturale. In sfarsit, de aici decurge o alta trasatura a globalizarii: ea nu mai este
abordata ca un subiect academic, ci tratata prin consecinte. Aceasta schimbare in procesul
de receptare are o explicatie precisa: riscurile care decurg din extinderea procesului de
globalizare nu sunt teoretice. Ceea ce ne trimite la cel putin doua seturi de probleme,
ambele cu incarcatura politica: cum este perceputa globalizarea si care sunt consecintele
sale practice pentru viata oamenilor. Noul proces nu mai este asociat cu „marile sisteme”,
ci cu viata de zi cu zi; nu mai este undeva „departe”, ci ne insoteste propria existenta si o
influenteaza.

18
 1.2. Corporatiile multinationale si ISD

Se apreciază că principalele procese care menţin tendinţa globalizării se manifestă

îndomeniul producţiei şi serviciilor (în principal financiare), iar forţa promotoare
fundamentală este societatea multinaţională sau transnaţională (STN-ul). Transnaţionalele
reprezintă una din principalele forţe ale mondializării vieţii economice. Strategia lor a
fost, în ultimele decenii, foarte bună, cel puţin în ceea ce le priveşte: valorificarea
superioară a oportunităţilor oferite de spaţiul economic global. Practic, acestea au trecut,
încă din anii '60-'70 ai secolului trecut la strategia de raţionalizare a producţiei, vizând în
principal exploatarea diferenţialului de costuri (manoperă, resurse primare etc.) în zonele
de implantare: localizarea producţiei în ţări în dezvoltare cu disponibilităţi de materii
prime şi forţă de muncă ieftină sau în ţări/zone care oferă o piaţă sigură de desfacere a
produselor. În plus, începând cu anii '80, strategiile lor s-au diversificat, au apărut
strategii globale de afaceri (marile firme – practic STN-uri – se pun de acord şi fac alianţe
strategice şi cooperări internaţionale).
În ultima vreme asistăm la supremaţia companiilor transnaţionale. Este
semnificativ, în acest sens, faptul că, încă în urmă cu mai bine de cinci ani, mai puţin de
50 de STN-uri controlau peste 40% din comerţul mondial. Astfel de companii
controlează în fapt toate aspectele legate de finanţare, cercetare-dezvoltare, producţie,
marketing, management etc., toate acestea fiind coordonate global, peste puterile şi,
uneori, peste interesele statului naţional.
Dar iată şi alte cifre (statisticile se referă, de regulă, la anii 1995-2000) care ne
arată că puterea economică, şi nu numai, a STN-urilor este impresionantă:
• Producţia internaţională realizată, în prezent, de cele peste 60 000 de STN-uri (având
nu mai puţin de 820 000 de filiale în străinătate) cuprinde toate ţările şi domeniile de
activitate. (Notă: în această categorie nu au fost incluse firmele din domeniul financiar-
bancar şi al asigurărilor, evaluate separat în statistici).
• Vânzările globale ale STN-urilor reprezintă mai mult decât dublul exporturilor
mondiale. Ele controlează circa 40% din totalul activelor sectorului privat existente la
nivel mondial şi contabilizează o treime din bunurile produse în întreaga economie
mondială.

19
• Un număr relativ mare de corporaţii au vânzări anuale de bunuri şi servicii care
depăşesc 100md $, cum sunt Mitsubishi (Japonia), Exxon, General Motors, Ford, IBM,
Mobil (SUA), RoyalDutch Shell (Olanda şi Marea Britanie), Daimler-Chrysler
(Germania - SUA).
• Volumul cifrei de afaceri al unor corporaţii depăşeşte PIB-ul multor state cu economii
avansate. General Motors are vânzări mai mari decât PIB-ul Danemarcei, Ford – decât
Norvegia,Exxon – decât R. Africa de Sud, Royal Dutch Shell – decât Turcia.
• Primele 100 de STN-uri ca cifră de afaceri îşi au sediul central într-o ţară dezvoltată din
punct de vedere economic, 89 dintre acestea aparţinând triadei SUA - Japonia - Uniunea
Europeană.
Pentru a înţelege mai bine adevărata „pânză de păianjen” care este un STN,
amintesc următorul caz menţionat în literatura de specialitate: când cineva achiziţionează,
cu 20 000 $, un autoturism considerat un produs american, fabricat de o companie
americană (precum un „Pontiac”de la General Motors) sunt puţine şanse ca această
persoană (cumpărătorul) să ştie unde pleacă(ajung) banii pe care i-a dat – 6 000 $ merg în
Coreea de Sud (pentru operaţiuni de rutină şi celede asamblare), 3 000 $ în Japonia
(pentru componentele principale – motor, planetare, componente electronice), 1 500 $ în
Germania (pentru design), 800 $ în Taiwan, Singapore şi Japonia (pentru micile
componente), 500 $ în Marea Britanie (pentru serviciile de reclamă şi marketing) şi circa
1000 $ în Irlanda şi Barbados (pentru prelucrarea datelor); sursa:Thomas L. Friedman,
Lexus si maslinul.
Un analist al fenomenului globalizării a găsit, pe spatele unei piese de calculator,
următoarea inscripţie: "Această componentă a fost produsă în Malaysia, Singapore,
Filipine, China, Mexic,Germania, SUA, Thailanda, Canada şi Japonia. A fost produsă în
atât de multe locuri diferite, încât nu putem specifica o ţară de origine".
Toate studiile şi cărţile închinate fenomenului globalizării amintesc de slăbirea
puterii statului – naţiune sau difuziunea autorităţii statului. Slăbirea autorităţii tuturor
guvernelor pe care o resimţim în prezent se datorează schimburilor tehnologice şi
financiare şi integrării accelerate a economiilor naţionale într-o singură economie de piaţă
globală (aceştia fiind factorii fundamentali ai globalizării). Dar, de fapt, înainte de
aceasta, tocmai nereuşita guvernelor a fost cauza liberalizării pieţelor. Voit sau nevoit,

20
guvernele care eşuaseră în încercarea de a guverna economia naţională, de a menţine
scăzută rata şomajului şi de a susţine creşterea economică, de a reduce deficitul în
balanţele de plăţi cu alte state, de a controla rata dobânzii sau cursurile de schimb valutar,
şi-au deschis pieţele naţionale, cedând astfel presiunilor făcute de organismele financiare
internaţionale. Statul, practic, asigură un cadru de drepturi şi îndatoriri legale, înlăuntrul
cărora însă alţii influenţează din ce în ce mai mult rezultatele. Sau, cum foarte plastic şi
semnificativ, spune Susan Strange: „statele pot să fie, foarte bine, arena, scena sau cupola
circului sub care se joacă, dar asta nu înseamnă că ele mai sunt şi actori principali”(Susan
Stange, Retragerea statului. Difuziunea puterii in economia globala, 2002).
În concluzie, statele nu mai sunt singurii „actori” pe scena relaţiilor internaţionale şi,
uneori, nici măcar cei mai importanţi. Statele nu mai sunt nici actori omogeni. Ele nu mai
reprezintă, de cele mai multe ori, un front unit, bazat pe un consens în cadrul interesului
naţional. Ele negociază cu alte guverne şi, în acelaşi timp sau mai ales, pe plan intern cu
constituenţii lor sociali, pentru a rămâne la putere. Ca urmare, guvernele care au poziţie
internă slabă nu pot acţiona la fel de decisiv, pe plan extern, precum un guvern solid.
Poziţiile statelor în negocierile internaţionale pot fi determinate, în mare măsură, de
echilibrul forţelor politice din interiorul ţării.
Faptul că autoritatea statului trece print-o perioadă de difuziune nu este nou. Să nu
uităm că natura statului a fost supusă schimbării cu ocazia marilor revoluţii sociale sau a
războaielor, de exemplu. Elementul de noutate este acela că într-o perioadă relativ scurtă
de timp (20-30 de ani), majoritatea covârşitoare a statelor trece, în acelaşi timp, prin
acelaşi fel de schimbări substanţiale. Mai înainte amintita Susan Strange a identificat
patru ipoteze majore care susţin afirmaţia că STN-urile şi nu statele au ajuns să joace
rolul principal în determinarea a cine-ia-ce în sistemulmondial. Who-gets-what în engleză
este echivalentul modului în care seproduce şi repartizează / distribuie bogăţia.
Prima ipoteză: statele şi-au retras în mod colectiv trecuta lor participare la proprietatea şi
controlul asupra industriei, serviciilor şi comerţului, şi chiar asupra îndrumării cercetării
şi inovaţiei în tehnologie. Decizia în legătură cu ce este produs, cum, de către cine şi
unde, se îndepărtează totmai mult de stat, apropiindu-se de STN (Notă: să ne amintim că
aceste prerogative erau caracteristice statului comunist, ba chiar exacerbate).

21
A doua ipoteză, privitor la rolul semnificativ jucat de companiile transnaţionale în
structurile de putere, spune că investiţiile făcute de ele au contribuit mai mult decât
programele organizaţiilor internaţionale (finanţate de state) la integrarea economiilor
ţărilor (în curs) de dezvoltare în reţeaua economiei mondiale, la dezvoltarea acestor state
şi la creşterea nivelului de trai al locuitorilor lor. Şi aceasta graţie în primul rând ISD-
urilor (Investiţiilor Străine Directe). Exemplul cel mai grăitor îl constituie spectaculoasa
creştere economică a ţărilor din Asia de Sud-Est ("tigrii" şi "leii" asiatici). Aşadar rolul
benefic pentru economiile-gazdă. Muncitorul de azi din Malaysia, de pildă, o duce mult
mai bine şi are perspective mai bune de viitor decât părinţii săi. Lui şi, mai ales, copiilor
săi le sunt deschise noi perspective profesionale.
A treia ipoteză: în extrem de importanta zonă a relaţiilor management – angajaţi, STN-
urile au ajuns să preia de la guverne rolul principal în rezolvarea sau cel puţin
supravegherea conflictelorde interese. Se impune, aici, o nuanţare. Multă vreme, în ţările
occidentale se considera că protecţia muncitorilor (a angajaţilor) în faţa patronilor este o
responsabilitate principală a statului modern. Să ne amintim, în acest context, de politica
New Deal, lansată de preşedintele american Rooselvelt, care a dus la reglementări
naţionale stricte, garantând drepturile muncitorilor de a se organiza în scopul apărării
intereselor lor şi a veniturilor. De asemenea, în Japonia şi multe ţări occcidentale, statul a
iniţiat şi supervizat înţelegeri de tip corporatist, prin care interesele muncitorilor
(angajaţilor) erau reconciliate cu cele ale patronatului şi investitorilor şi cu strategiile
generale ale guvernului. Astăzi situaţia s-a schimbat. Din ce în ce mai multe înţelegeri în
această direcţie se fac în interiorul firmei. Statul, practic, şi dacă ar vrea, nu prea mai
poate rezolva mare lucru (Notă: la noi, oamenii încă mai cred că Preşedintele ori
Guvernul trebuie să intervină oricum şi oricând în conflictele de muncă).
A patra ipoteză: firmele transnaţionale, prin internalizarea pieţei, escamotează politicile
de impozitare, precum şi de altă natură ale statelor. Or, după cum se ştie, impozitarea este
punctul cel mai direct de intervenţie dintre guvern şi cetăţeni, dintre stat şi economie. De
altfel, încă din cele mai vechi timpuri conducătorii (guvernanţii) au căutat modalităţi prin
care să-i facă pe cetăţeni să plătescă pentru costurile guvernării, iar aceştia, la rândul lor,
au încercat – şi nu de puţine ori au şi reuşit! – să evite să fie impozitaţi. La fel şi STN-
urile.

22
Multă vreme puterea companiilor transnaţionale s-a limitat la acţiuni indirecte, informale,
discrete. În ultimul timp, influenţa lor se instituţionalizează prin legitimare oficială sau se
exercită, tot mai mult, în sfera acţiunii directe, deschise. Americanii au fost primii care, în
delegaţiile guvernamentale pentru negocierile purtate în cadrul GATT (Acordul General
pentru Tarife şiComerţ) şi al succesorului său, OMC (Organizaţia Mondială a
Comerţului, 1995), apoi şi în alte cazuri, au inclus reprezentanţi ai marilor corporaţii.
De la caderea comunismului in 1989, Europa de Est a atras peste 300 de miliarde
de dolari sub forma de investitii straine directe. Insa multinationalele care au venit aici au
facut mai mult decat sa investeasca bani . Au oferit tehnologie, expertiza si acces la piete
straine si, cel mai important, au introdus standarde mai inalte de performanta, etica si
practica, aspecte care s-au diseminat in intreaga regiune. “Factorii de decizie, stimulati de
recentele propuneri facute de ONU si alte cateva voci, in care se cerea o reducere rapida
si substantiala a saraciei globale, ar trebui sa se gandeasca la o regiune care a suferit o
remarcabila transformare in decursul a doar 15 ani: Europa de Est postcomunista. Desi
regiunea este unica sub mai multe aspecte, totusi ar putea oferi cateva lectii importante si
pentru alte tari in curs de dezvoltare ale lumii. Iar un factor crucial in succesul ei a fost
influenta companiilor multinationale, al caror rol potential este adesea ignorat in
strategiile de dezvoltare”, noteaza publicatia "The International Herald Tribune" (IHT)
din14 februarie 2005.
Acolo unde aceste corporatii multinationale au venit in forta - in special in noile
membre ale UE din Europa Centrala si zona baltica, dar si in tarile balcanice -, ei bine, au
adus cu sine beneficii nenumarate: crearea unor oportunitati globale de angajare pentru
cele mai stralucite minti ale noii generatii; recalificarea fostei forte de munca, adesea
prost tratata; imbunatatirea mediului; salvarea unor fabrici si, implicit, a unor localitati
formate in jurul unor centre industriale; crearea unor noi ramuri industriale; instalarea
unor retele noi de telecomunicatii; stabilizarea sistemelor bancare; regenerarea unor
branduri locale; stimularea cresterii economice prin marirea exporturilor etc. Nu este,
asadar, o realizare rea pentru presupusele companii rapace si interesate doar de profitul
lor, asa cum adesea sunt portretizate de cei care fac campanii antiglobalizare.
Sa luam exemplul Temirtau, un oras in agonie din stepele Kazahstanului, format in jurul
unei fabrici de otel si confruntat cu cea mai mare epidemie de SIDA si cel mai mare

23
consum de droguri din Asia Centrala, dar care a fost preluat si salvat de grupul britanic
LNM, unul dintre cele mai mari din lume. Sau compania producatoare de autoturisme
Skoda, din Cehia, al carei cel mai bun produs era slaba marca Favorit, pana cand
Volkswagen a transformat-o intr-un nume international si un brand castigator. Schimbari
de acest fel au avut loc nu ca urmare a retoricilor semete ale politicienilor doritori "sa
schimbe calea" sau "sa adere la inima Europei", sau "sa puna capat saraciei", ci a
eforturilor zilnice ale unor filiale locale si regionale ale unor companii multinationale.
Comportamentul multinationalelor in Europa de Est nu a fost insa totdeauna
exemplar, si nu in toate privintele. Insa incontestabilul lor impact benefic ar trebui sa dea
de gandit activistilor antiglobalizare, dar si expertilor in dezvoltare, multi dintre acestia
vazand in multinationale o parte a problemei si nicidecum a solutiei.
Intr-adevar, daca programele de dezvoltare ar intari puterea multinationalelor ca parte a
unui efort mai coordonat, desi este recunoscuta natura covarsitoare a ratiunii profit,
beneficiile investitiilor straine ar putea fi accelerate si adancite enorm. Companiile
multinationale sunt printre cele mai eficiente, dinamice si talentate organizatii pe care
lumea capitalista le are de oferit. Si mii de mari corporatii care activeaza la nivel mondial
doresc si pot sa ajute la imbunatatirea calitatii vietii in tarile in curs de dezvoltare in care
opereaza daca sunt ghidate intr-o astfel de directie. Unele dintre aceste companii au facut
deja primul pas. Tot mai multe subscriu la campanii de tip "publica ceea ce cheltuiesti",
menite sa determine guvernele autoritare sa dea dovada de o mai mare transparenta in
legatura cu modul in care sunt cheltuiti banii publici. Totodata, stabilesc coduri globale
de practica in relatiile de munca si in materie de protectie a mediului inconjurator, care,
de asemenea, vor forta afacerile locale sa isi ridice standardele
De pilda, bancile multinationale si companiile de telecomunicatii au dovedit in Europa de
Est cum se pot stabili retele si legaturi telefonice de-a lungul unei intregi tari in mai putin
de un an. Astfel de servicii, printre cele mai importante contributii pe care
multinationalele le-au adus in Europa de Est, s-ar putea extinde si catre cele mai sarace si
indepartate localitati ale lumii, dar cu sprijinul unor programe guvernamentale sau ale
ONU bine concepute. Companii producatoare cu nume mari pot, de asemenea, actiona ca
punct de referinta pentru tarile-gazda sau pentru autoritatile locale, convingand, de pilda,
companii internationale sa investeasca, multiplicand sursele tehnologiei si pregatirii. Pot

24
oferi programe de pregatire si schimb de experienta pentru a spori performanta acolo
unde nu exista standarde de calitate internationale. Companiile multinationale pot
totodata sa contribuie la crearea de locuri de munca pentru acele minoritati care se lovesc
de problema discriminarii. Din nefericire, multinationalele sunt arareori vazute in aceasta
lumina constructiva de jucatorii din procesul traditional de dezvoltare, ceea ce reprezinta
o irosire teribila de resurse, conchide IHT. Tot din perspectiva locatiei unde vin
investitiile straine directe, efectul economic al acestora depaseste - in unele situatii cu
mult - influxurile nete de capital ale investitiei propriu-zise. Se spune ca, in cazul
investitilor straine directe, un dolar nu este aproape niciodata ... un dolar.
În esenţă, corporaţiile multinaţionale sunt parte integrantă în peisajul economic al
lumii contemporane, constituie o realitate obiectivă a pieţei mondiale, o prezenţă
de care nu s-ar putea face abstracţie şi pe care orice participant, în cadrul
circuitului mondial de bunuri şi servicii, capital, tehnologie, resurse umane, etc.,
nu ar putea s-o ocolească. Aşadar, contactul pe pieţele internaţionale cu aceste
entităţi este inevitabil. Mai mult decât atât, cooperarea economică şi financiară cu
astfel de entităţi economico(-)sociale mondial se recomandă din ce în ce mai
pregnant pe plan global, întrucât dezvoltarea economică a tuturor statelor lumii se
află în strânsă corelaţie cu necesitatea implementării perpetue de noi tehnici şi
tehnologii de fabricaţie, de noi modalităţi de transmitere a informaţiei, etc., a căror
diversificare ar fi mult încetinită şi în unele cazuri, imposibilă fără aportul
semnificativ al resurselor de care dispun corporaţiile multinaţionale din zilele
noastre.
Intensificarea continuă a schimburilor internaţionale pe pieţele lumii a atras în
discuţie problema naţionalităţii operatorilor globali, în speţă a corporaţiei multinaţionale
în ansamblul său. Cu toate acestea, configurarea spaţiilor competiţionale regionale şi
interstatale din perioada contemporană au favorizat concentrarea problematicii
experimentale în zona particularităţilor structurale, manageriale şi operaţionale
manifestate în interiorul sau după caz, în afara graniţelor propriilor state generatoare. Aşa
se explică motivul pentru care “identitatea” ţării de origine a corporaţiilor multinaţionale
nu prezintă deficienţe marcante, sub aspectul mecanismelor de constituire şi diversificare
regională şi mondială, oricine putând de altfel, recunoaşte British Petroleum Plc., ca

25
firmă britanică; General Motors Corp., Ford Corp., drept companii de origine nord-
americană; Sumitomo Corp., Nissan Motor Corp., ca fiind firme de provenienţă japoneză,
sau Philips Electronics N.V., ca fiind o companie olandeză, şi exemplele ar putea
continua.
Nivelul de competitivitate al natiunilor face obiectul a nenumarate analize, efectuate
de firme de consultanta, departamente de dezvoltare din firmele mari, mediul
universitar, etc. Agentiile finantatoare internationale (Banca Mondiala, IMF, BERD, BEI,
etc.) publica liste ierarhizate (rankinguri) ale competitvitatii principalelor tari ale lumii,
pentru a veni in ajutorul investitorilor – si pentru a oferi feed-back guvernelor angajate in
crearea si mentinerea unui mediu competitiv.

26
1.3. Finantarea internationala

27