Curs Dezvoltare umană - Prof univ dr habil Valentina Rujoiu

Aceste materiale vor fi postate strict in cadrul grupului de studenti.

Se afla sub protectia drepturilor de autor. Prin urmare este strict
interzisa postarea in alte medii online sau virtuale!!!

Perspective teoretice majore care au influenţat domeniul dezvoltării

umane: psihanalitică, a învăţării, cognitivă, contextuală, evolutivă/socio-
biologică

Perspectiva învăţării susţine că dezvoltarea se realizează numai în contextul

învăţării. Învăţarea = activitate care este responsabilă de schimbarea durabilă care se
realizează la nivel comportamental şi se fundamentează pe experienţa acumulată sau pe
capacităţile de adaptare la mediu. Ideea fundamentală a acestei perspective poate fi
rezumată astfel: dezvoltarea are un caracter continuu (nu stadial)iar acentul trebuie pus pe
acele schimbări cantitative, care pot fi măsurate în contextual observării
comportamentului pe care indivizii îl adoptă. Cele mai relevante teorii ale
învăţării sunt comportamentalismul şi teoria învăţării sociale.
Precizări suplimentare:

 Meritul acestei abordări: studiul dezvoltării umane şi a comportamentului pe care

individul îl adoptă se fundamentează pe o rigurozitate ştiinţifică în contextul
termenilor care sunt clar definiţi iar teoriile pe care le propune abordarea pot fi
testate în laborator.

Comportamentalismul: teorie mecanicistă prin care comportamentul care este observat va

fi descris strict ca o reacţie cu caracter anticipat în contextul mediului şi al experienţei pe
care individul o are. Se consideră că omul, indiferent de vârstă, învaţă despre ceea ce îl
înconjoară la fel ca şi alte specii, mecanismul fiind identic: reacţionează la stimulii din
mediu în funcţie de modalitatea de receptare care poate fi: ameninţătoare, dureroasă sau
plăcută. Prin umare, învătarea este asociativă (se formeză o legătură mentală între două
evenimente) (apud Papalia et al.,2010).
Există 2 tipuri de învăţare asociativă:

 condiţionarea clasică: învăţare fundamentată pe asocierea unui stimul care nu

declanşează în mod normal o anumită reacţie, cu un alt stimul care declanşează
reacţia; celebrul experiment realizat de fiziologul rus Ivan Pavlov (1849-1936) – câinii
învăţau să saliveze când auzeau clopoţelul care suna la ora mesei; reacţia reprezentată
de salivaţie, la auzul stimulului-clopoţelul, se produce după ce, în mod repetat, a fost
adusă hrana; ulterior, la simplul auz al clopoţelului, câinii salivau chiar dacă hrana nu
era adusă imediat). Una dintre cele mai renumite demonstraţii privind învăţarea prin
condiţionare clasică a fost realizătă de către comportamentalistul american John
B.Watson (1875-1958): a învăţat un sugar cu vârta de 11 luni să îi fie frică de
obiectele cu blană albă. Sugarul, când dorea să mângâie un şoarece cu blană albă era
expus unui zgomot puternic. Din cauza zgomotului începe să plângă. După asocierea,
în mod repetat, a şoarecelui cu zgomotul, sugarul începea să plângă ori de câte ori
vedea şoarecele chiar dacă zgomotul nu mai era produs. Impune un comportament
involuntar.

 condiţionarea operantă: învăţare bazată pe asocierea unui comportament în raport cu

efectele pe care le generează. Individul învaţă în contextul “operării” asupra mediului.
Astfel asocierea se va face între comportament şi umările acestui comportament
sau….altfel spus “făcând şi văzând”. Impune un comportament voluntar.
Exemplu: Copilul stă în pat şi silabiseste “ma-ma-ma-ma”. Mama îi zâmbeşte, îl
îmbrăţişează şi repetă şi ea silabele. Copilul învăţă că ceea ce a făcut (lalaţiunea)
generează ceva frumos, plăcut (atenţia mamei). Prin urmare, continuă acţiunea pentru
a atrage atenţia mamei. Astfel, un comportament întâmplător (copilul silabisea) devine
reacţie condiţionată.
B.F.Skinner (1904-1990), psiholog american, a elaborat principiile condiţionării
operante: întărirea (proces ce consolidează şi încurajează repetarea unui
comportament) şi pedeapsa (proces ce diminueză sau elimină repetarea unui
comportament).

Teoria învăţării sociale: completează informaţia furnizată prin intermediul principiilor

promovate de comportamentalism şi consideră că determinismul reciproc contribuie la
dezvoltarea umană. Altfel spus, nu doar mediul acţionează asupra omului şi îi modifică
comportamentul şi, implicit, dezvoltarea, ci şi individul acţionează asupra mediului astfel
încât, dezvoltarea acestuia va fi inflenţată de acţiunile sale. Psihologul american Albert
Bandura (1925-2021) este cel care a evidenţiat bidirecţionalitatea şi a ascensionat
principiile clasice ale învăţării sociale (omul învăţă prin observaţie sau modelare => imită
comportamentele celor din jur-părinţi, profesori, colegi, prieteni etc.) prin schimbarea
denumirii învăţare socială în cognitivă socială. Astfel, accentul este pus pe rolul pe care îl au
procesele cognitive în dezvoltarea umană.
Perspectiva cognitivă: analizează dezvoltarea umană în contextul proceselor de
gândire şi a comportamentelor care evidenţiază aceste procese. Include teoria stadiilor
cognitive elaborată de Jean Piaget (1896-1980), teoria socio-culturală a dezvoltării
sociale elaborată de Lev Vîgoţki (1896-1934), abordarea centrată pe procesarea
informaţiei şi teoriile neo-piagetiene.

Teoria stadiilor cognitive elaborată de Jean Piaget. Cercetătorul elveţian considera

dezvoltarea umană ca fiind un rezultat al eforturilor depuse de către copil pentru a înţelege
lumea în care trăieşte şi pentru a putea să acţioneze asupra acesteia. Combinând observaţia
şi întrebările flexibile, Piaget elaboreză o teorie argumentată privind dezvoltarea cognitivă
şi lansează ipoteza conform căreia, acestă dezvoltare izvorăşte din capacitatea înnăscută de
adaptare la mediu.Trei sunt procesele corelate care sunt responsabile pentru dezvoltarea
cognitivă:

- organizarea (tendinţa de a forma categorii: cea a legumelor, fructelor, păsărilor etc.

în contextul observării caracteristicilor pe care le au în comun obiectele sau membrii
individuali ai unei categorii. Astfel, oamenii îşi dezvoltă structuri cognitive din ce în
ce mai complexe, numite scheme care sunt moduri de aranjare a informaţiilor despre
mediu; de exemplu un nou-născut are o schemă simplă pentru supt însă, într-un termen
scurt, işi diversifică schema suptului la sân şi dezvoltă suptul din biberon, suptul
degetului, a unui biscuite).
- adaptarea (felul în care copiii utilizează noile informaţii dobândite în contextul
celor pe care deja le cunosc. Acest lucru este posibil datorită a 2 procese care se
completează : 1. asimilarea - noile informaţii sunt omogenizate în cele deja existente
şi 2. acomodarea – structurile vechi sunt ajustate în contextul noilor informaţii).
- echilibrarea (tendinţa de a asigura un echilibru atunci cînd se face trecerea de la
asimilare la acomodare; dezvoltarea cogniţiei individului se realizează datorită
căutării echilibrului).

Piaget a explicat dezvoltarea cognitivă prin succesiunea a patru stadii care sunt diferite din
punct de vedere calitativ. La debutul fiecărui stadiu, apare un moment de dezechilibru ceea ce
determină mintea copilului să se adapteze şi astfel învaţă să gândească diferit şi să îşi
modifice strategia pe care o utilizaze până în acel moment. Din copilărie, şi până la finalul
adolescenţei, operaţiile mentale evoluează şi se dezvoltă. Stadiile cognitive: elaborate de
J.Piaget:

Senzorio-motor (de la naştere la 2 ani): treptat sugarul organizează activităţi raportate la

mediul în care se află prin intermediul activităţii senzoriale şi motorii.

Preoperaţional (de la 2 la 7 ani): copilul işi dezvoltă un sistem de reprezentări şi utilizează

simboluri pentru a reprezenta locuri, evenimente sau oameni. jocul şi limbajul cu caracter
imaginativ sunt manifestările specifice acestui stadiu. Nu putem încă discuta despre o gândire
logică.

Stadiul operaţiilor concrete (de la 7 la 11 ani): copilul poate să reyove probleme făcând
conexiuni logice dacă sunt ancorate în prezent însă nu are încă dezvoltată gândirea abstractă.

Stadiul operaţiilor formale (de la 11ani şi inclusiv vârsta adultă): se formează gândirea
abstractă, lucreză cu situaţii iotetice şi elaborează posibilităţi de adaptare la contexte prezente
şi viitoare.

Teoria lui J. Piaget a oferit informaţii în raport cu dezvoltarea gândirii copiilor în

anumite stadii de dezvoltare şi a oferit informaţii importante educatorilor pentru a
elabora şi organiza curiculele de învăţământ. Totuşi teoria lui Piaget este restrictivă şi nu
explică apariţia unuor capacităţi la vârsta maturităţii precum rezolvarea de probleme
practice, capacitatea individului de a face faţă unor contexte ambigue, înţelepciunea.

Teoria socioculturală eleborată de Lev Vîgoţki. Psihologul rus continuă ideile lui J.Piaget
însă acordă o atenţie deosebită interacţiunilor active pe care copilul le are cu mediul în
care trăieşte. Prin urmare, dacă Piaget a delimitat clar şi a analizat gândirea în contextul
proceselor de asimilare şi interpretare a informaţiilor primite, Vîgoţki consideră că
dezvoltarea cognitivă este posibilă datorită proceselor de colaborare: copiii învaţă în
contextul interacţiunilor sociale pe care le au şi achiziţionează abilităţi cognitive doar prin
procesele de socializare.

- psihologul rus a pus un accent deosebit pe limbaj pe care îl defineşte ca reprezentând

o expresie a modului în care individul a acumulat informaţii, le prelucrează şi
astfel poate fi analizat modul în care gândeşte, precum şi un mijloc esenţial cu
ajutorul căruia individul de adaptează la mediul înconjurător.
- introduce conceptul (ZDP) Zonă de Dezvoltare Proximă pentru a evidenţia
diferenţa dintre ceea ce poate să realizeze singur un copil şi ceea ce poate realiza
dacă primeşte îndrumare, ghidare din partea unui adult sau prieten mai matur.
Este un aspect vital care ulterior uşurează procesul de responsabilizare al copilului şi
se evită dependenţa copilului de suportul oferit de către părinte, educator sau alt
individ. Acest mod de învăţare este redat metaforic prin trimiterea la schele
(platforme temporare pe care le utilizează constructorii). „Schelăria” este spijinul
temporar pe care părinţii, profesorii şi alte persoane îl oferă unui copil pentru a
soluţiona o sarcină până când copilul înţelege mecanismele şi, ulterior, soluţionează
singur.

- Teoria are implicaţii foarte importante şi a generat strategii eficiente în procesul educaţional
deoarece acordă atenţie maximă potenţialului de învăţare pe care îl are copilul. a îmbunătăţit
testele cognitive şi a completat testele standard de evaluare a inteligenţei prin care se măsoară
ceea ce copilul a interiorizat pentru ca, acolo unde sunt vulnerabilităţi, să se revină cu
adaptarea strategiilor în conformitate cu potenţialul copilului.
Abordarea procesării informaţiei explică dezvoltarea cognitivă prin observarea şi
analizarea proceselor mentale utilizate în perceperea şi valorificarea informaţiilor
asimilate, în executarea eficientă a sarcinilor. Atenţia, memoria, strategiile de planificare,
luarea deciziilor şi stabilirea obiectivelor sunt cele care oferă o radiografie clară a modului
în care individul se integrează în mediu în contextul analizei a ceea ce se petrece între stimul
şi reacţie. Astfel, teoria are aplicaţii practice deoarece le permite cercetătorilor să estimeze
inteligenţa ulterioară a sugarului pornid de la modul în care acesta percepe şi ulterior
procesează senzaţiile; permite cadrelor didactice şi părinţilor să ajute copiii în procesul
asimilării informaţiilor făcându-i conştienţi de procesele mentale şi de strategiile prin care pot
să îşi îmbunătăţească atenţia, memoria, organizarea activităţilor şi asumarea unor decizii.
Psihologii utilizează modelele procesării informaţiei pentru a testa, diagnostica şi elabora
strategii de soluţionare a problemelor de învăţare.

Teoriile neo-piagetiene reunesc descoperirile lui Jean Piaget cu rezultatele abordării

procesării informaţiei. Astfel marele avantaj este reprezentat de faptul se pot explica clar
diferenţele individuale dintre indivizi, în diferite etape ale vieţii, în raport cu capacităţile
cognitive şi a dezvoltării inegale în diferite sectoare cognitive prin analiza factorilor de
mediu şi a strategiilor de invăţare care sunt utilizate.

Perspectiva contextuală: dezvoltarea umană poate fi înţeleasă şi analizată doar în

context social. Individul este parte componentă a mediului în care trăieşte şi nu poate fi
separat de acesta. Urie Bronfenbrenner (1917-2005), psiholog american, elaborează teoria
bio-ecologică şi identifică cinci niveluri prin care mediul exercită influenţă aspura
dezvoltării individului, pornind de la proximitatea şi intimitatea acestuia şi până la aspecte
macrosociale:

microsistemul (familia nucleară sau extinsă, prietenii, vecinii, colegii de la locul

de muncă, colegii de şcoală, profesorii, angajatorii);
mezosistemul (este format din coroborarea mai multor microsisteme: conexiunile
între familie şi şcoală, serviciu şi comunitate);
exosistemul (este format din conexiunile dintre un microsistem şi sistemele
exterioare sau instituţiile ce influenţează indirect individul);
macrosistemul (credinţele, valorile, principiile, sistemele ideologice, sistemul
economic şi politic al unei societăţi);
cronosistemul (implică indicatorul numit timp care inflenţează schimbările sau
constanţa la nivelul persoanei şi al mediului; modificări în structura familiei, locul
de muncă sau de reşedinţă, schimbările din societate prtecum crize
economice,sanitare,războie etc.)
Perspectiva evoluţionostă/socio-biologică: concepţie despre
dezvoltarea umană care se axează pe principiile evoluţionoste şi biologice ale
comportamentului. Din perspectivă evoluţionistă, potrivit lui Charles Darwin (1809-
1882) speciile s-au dezvoltat în contextul a două procese interdependente: supravieţuirea
celui mai apt şi selecţia naturală. Astfel, mecanismele evolutive sunt comportamente care au
luat naştere pentru a soluţiona aspecte dificile şi a favoriza adaptarea la un mediu necunoscut
sau dificil (de exemplu, respingerea anumitor alimente în timpul sarcinii este posibil să fi
apărut ca o reacţie de a proteja fătul de anumite substanţe care îl pot afecta). Inteligenţa
umană reprezintă, din perspectivă evoluţionistă, o necesitate în vederea identificării soluţiilor
în contextul unei multitudini de probleme cu care oamenii se confruntă (MacDonald, 1998).

Etologia este domeniul care studiază comportamentele adaptative ale speciilor de animale şi
care au contribuit, decisiv, la supravieţuirea specie (anumite comportamente înnăscute au
evoluat pentru a spori şansele de supravieţuire; îngroparea alimentelor de exemplu).
Psihologul britanic John Bowlby a analizat anumite aspecte ale dezvoltării umane în contextul
principiilor etologiei. Asfel, a evidenţiat faptul că, ataşamentul sugarului faţă de persoana care
îl îngrijeşte este un comportament care s-a dezvoltat pentru a-I proteja de pericole.

Psihologia evoluţionistă aplică principiile darwiniste ale selecţiei naturale şi supravieţuirii

celui mai puternic la comportamentul indivizilor şi accentuează rolul şi importanţa mediului
în care individual creşte şi se dezvoltă (fiinţa umană nu face eforturi doar ca să
supravieţuiască, ci şi ca să se reproducă).