Autismul

Autismul este o tulburare complexă de neurodezvoltare, care se manifestă printr-o

funcționare a creierului diferită decât ceea ce este considerat ca fiind normal. Autismul include
un deficit persistent în comunicarea și interacțiunea socială și modele restrictive și repetitive de
comportament, interese și activități. Aceste simptome sunt prezente din copilăria timpurie și
limitează sau afectează funcționarea de zi cu zi.
O persoană cu autism nu este bolnavă, aceasta tulburare nu se dobândește, iar persoanele care
au unul dintre sindroamele din spectrul autist se nasc în felul acesta. 
Fiecare copil sau adult cu autism este un pacient unic, având puncte forte și provocări cărora
trebuie să le facă față. Astfel, nu se poate vorbi despre o terapie unică, fiecare caz în parte având o
schemă de tratament personalizată.
Terapiile specifice de tipul ABA, au ca scop îmbunătățirea atenției, stimularea proceselor de
învățare și comunicare, însușirea unor comportamente și deprinderi sociale sau provocări motorii sau
dobândirea unor alte abilități, cum ar fi hrănirea sau îngrijirea personală.
Deși tulburările de spectru autist nu se vindecă, terapia poate ameliora substanțial
simptomele. Recuperarea copiilor este o muncă de echipă, la care participă părinții, medicii,
logopezii și psihologii.
Tulburările de spectru autist pot arăta diferit de la caz la caz.
Semnele de autism apar, de obicei, până la vârsta de 2 - 3 ani. Unele manifestări specifice pot să
fie sesizate chiar mai devreme. Nu sunt rare cazurile în care simptomele apar chiar în primul an de
viață. Sunt copii care se dezvoltă normal în primul an de viață, pentru ca în jurul vârstei de un an și
jumătate - doi, să intre într-o perioadă de regresie, care corespunde cu apariția simptomelor de autism. 
Până la vârsta de doi ani este destul de dificil de pus un diagnostic sigur de autism, mai
ales în cazul formelor atipice, care prezintă doar o parte din simptomele specifice, uneori într-o
forma subtilă. Aceasta pentru că foarte multe din manifestarile tipice acestei tulburări țin de
comportamente și abilități care încep să se dezvolte abia după doi ani, ca de exemplu: limbajul,
conștiința de sine (formarea “eu”- lui) și simțul pericolului, jocul simbolic, interesul pentru
interacțiunea cu alți copii, capacitatea de empatizare.
Tulburarile de spectru autist sunt foarte variate, astfel că unele dintre manifestări pot fi
vizibile, evidente, în timp ce altele nu.

Cum recunoaștem simptomele autismului?

Într-o primă fază a identificării afecțiunii, părinții încep să observe comportamente bizare la
copii lor, în principal în privința interacțiunii sociale, care nu pot fi explicate prin probleme de vorbire
sau cognitive. Dacă un copil prezintă unul sau mai multe din următoarele semne, este recomandată
vizita la medicul de psihiatrie pediatrică.

Semne sociale:
1.     Nu reacționează la propriul nume;
2.     Nu poate să întrețină contactul vizual;
3.     Câteodată nu reacțonează la stimulii auditivi;
4.     Opune rezistență la contactul senzorial, mai exact când cineva vrea să-l mângâie sau să-l ia în
brațe;
5.     Preferă să se joace singur;
1
6.     Nu exprimă emoții sau sentimente;
7. Când este supărat sau se lovește, nu caută consolare;
8. Nu înțelege emoțiile.

Semne lingvistice:
1.     Prezintă întârziere de vorbire sau nu vorbește deloc;
2.     Își pierde abilitatea de a formula cuvinte sau propoziții;
3.     Repetă cuvinte, dar pare sa nu înțeleagă ce înseamnă;
4.     Pare să nu înțeleagă întrebări sau direcții simple.

Semne comportamentale:
1.     Realizează mișcări repetitive, precum legănatul, învârtitul sau scuturatul mâinilor;
2.     Își dezvoltă anumite ritualuri sau rutine și devine agitat când acestea se schimbă;
3.     Are tendința să realizeze activități care îl pot pune în pericol;
4.     Are probleme de coordonare sau dezvoltă tipare atipice de mișcare, precum mersul pe vârful
degetelor;
5.     Dezvoltă o fascinație pentru un anumit obiect, dar nu-i înțelege funcționalitatea.

Cum este diagnosticat autismul în cabinetul medicului?

În practică, evaluarea dezvoltării psihologice a copilului pentru determinarea întârzierilor este

facută de un psiholog clinician specializat în tulburari pervazive și care deține dreptul de utilizare
pentru testele psihologice specifice pentru autism, iar diagnosticul și tratamentul țin de medicul de
psihiatrie pediatrică.

2
 
Tipuri de autism

Exista mai multe tipuri de autism, care se caracterizeaza prin manifestari comportamentale diferite.
Fiecare dintre acestea poate afecta copilul cu diferite grade de intensitate.
Sindromul Asperger – copiii cu acest sindrom tind sa se confrunte cu provocari atunci cand incearca sa
inteleaga sau sa manifeste asa numitele indicii sociale. Una dintre caracteristicile acestui sindrom este
dezvoltarea unui interes intens, anormal, adesea obsesiv, pentru unul sau doi subiecti specifici.
Sindromul se mai numeste si tulburare de spectru autist de nivel 1. Majoritatea celor care au aceasta
forma de TSA manifesta un nivel de inteligenta normal, uneori chiar ridicat, poseda abilitati verbale
normale, dar comunicarea sociala este dificila. Sunt foarte sensibili din punct de vedere senzorial.
Deseori, sindromul Asperger este diagnosticat gresit, ca fiind un deficit de atentie sau o tulburare
obsesiv-compulsiva.
Sindromul Rett – aceasta tulburare este una progresiva. Are caracteristici similare cu ale altor forme de
autism, cum ar fi fluturarea repetata a bratului si a mainilor, problemele cu abilitatile motorii fine si
grosiere, vorbirea intarziata. Acest tip de autism afecteaza doar fetele si poate fi evident de la varsta de
sase luni. Se poate asocia cu alte tipuri de simptome (dificultati de respiratie, macinarea dintilor,
intarzieri de crestere, convulsii si intarziere mintala), ce se pot accentua pe masura ce copilul inainteaza
in varsta. Sindromul Rett nu este considerat de toti medicii ca fiind o tulburare din spectrul autist.
Tulburarea dezintegrativa a copilariei apare in jurul varstei de doi ani, la copiii care au avut pana in acel
moment o evolutie care s-a incadrat in standarde. Poate surveni si dupa varsta de doi ani, oricand pana
la 10 ani. Se mai numeste si sindromul Heller sau dementa infantila. La un moment dat, copilul incepe
sa regreseze in ceea ce priveste comportamentul si interactiunea sociala. Acesta inceteaza sa mai
interactioneze si sa mai vorbeasca, refuza contactul fizic si vizual. Pierderea abilitatilor este treptata,
dar rapida, pe o perioada de sase-noua luni. Simptomele initiale consta in modificari inexplicabile ale
comportamentului (anxietate, agitatie sau furie), fiind urmate de o pierdere a abilitatilor motorii, sociale
si de comunicare. Copiii pierd adesea controlul intestinului sau al vezicii urinare si resping
interactiunea sociala. Dupa un timp, regresia se opreste, dar copilul nu isi recapata niciuna dintre
abilitatile pierdute.
Reprezinta o forma rara de autism, dar este una dintre cele care afecteaza profund parintii. Medicii sunt
de parere ca exista o corelatie intre acest tip de autism si tulburarile care au dus la manifestari
convulsive.
Cauzele acestei tulburari nu sunt cunoscute, dar rezultatele investigatiilor arata ca circa jumatate dintre
copiii diagnosticati cu acest sindrom au o electroencefalograma anormala. Cercetarile recente
sugereaza drept posibile cauze o combinatie genetica favorizanta si posibilul stres prenatal sau de
mediu, care pot duce la o depunere mai mare decat cea normala de amiloid la nivelul tesutului nervos
cerebral, ceea ce duce la intreruperea transmisiei sinaptice normale. Cu toate acestea, trebuie remarcat
faptul ca nu a fost dovedita nicio fiziopatologie clara. Incidenta este de 1 din 100.000 de copii, iar
raportul dintre baieti si fete este de 8 baieti la 1 fata.
Sindromul Kanner, cunoscut si sub numele de tulburare autista clasica, se manifesta printr-o
simptomatologie comportamentala standard a autismului – de la dificultati de intelegere sau
comunicare, la contact vizual scazut sau absent, hipersensibilitate la stimuli (miros, lumina, zgomot,
gust sau atingere) si o nevoie profunda de rutina. Acesti copii tind spre interiorizare accentuata si o
lipsa de interes major pentru lumea din jur.

3
Tulburarea de dezvoltare pervaziva este considerata una dintre formele usoare de tulburare din spectrul
autist. Produce intarzieri de dezvoltare a abilitatilor motorii, de vorbire si de interactiune sociala. Copiii
cu acest tip de autism reusesc sa faca fata provocarilor mai usor decat cei cu alte tipuri de autism.

Tantrum-ul e atunci când …

are un exces de furie și țipă cât poate de tare ceea ce-l nemulțumește
plânge în continuu, iar lumea se întreabă mirată „oare ce-a pățit ăsta mic de e așa supărat?”, uitându-se
imediat la tine parcă așteptând un răspuns
devine agresiv când îi spui că nu mai stați la joacă și începe să trântească, să lovească sau să strice
lucruri
se tăvălește pe jos când nu vrea să mergeți într-un anumit loc sau să faceți o anumită activitate
în semn de protest față de tine, recurge la un gest extrem și necugetat cum ar fi: să-și țină respirația sau
să vomite.
Aceste crize de personalitate sunt des întâlnite la copiii între 1 – 4 ani și fac parte din dezvoltarea lor
normală.
Tantrum-urile semnalează stările afective prin care trec micuții (furie, indignare, rușine), ce pot fi
cauzate de: oboseală, foame, dorințe neîmplinite (vor o jucărie nouă), un mediu inconfortabil.
Datorită faptului că nu știu să-și gestioneze emoțiile prea bine și au limbajul prea puțin dezvoltat, apar
aceste reacții tulburătoare pentru amble părți.
Este bine de știut că în jurul vârstei de 2 ani frecvența tantrum-urilor poate atinge pragul maxim de 9
ori pe săptămână, iar durata acestora se încadrează între 2 și 5 minute.
Însă, există cazuri în care durata lor poate avea și 30 minute, depinde de gravitatea situației.
În jurul vârstei de 4 ani, intensitatea manifestărilor începe să scadă, pe măsură ce micuții își dezvoltă
abilitățile de comunicare.
4
Tipuri de accese de furie
Accesele de furie (tantrum-urile) sunt de două feluri:
tantrum-ul de frustrare (fără intenție) – se produce atunci când copilul încearcă să exprime și să regleze
niște emoții puternice (frustrare, furie, gelozie)
tantrum-ul de manipulare (cu intenție) –  copilul apelează la comportamentul cu care a avut succes
anterior, pentru a obține ceea ce vrea.
Foarte important pentru tine este să nu-ți subestimezi calitățile de părinte. Indiferent de numărul
tantrum-urilor pe care le are copilașul tău, încearcă să te concentrezi pe reacțiile tale și nu pe efectele
declanșate de acea situație.
Poate ati auzit uneori prieteni, cunostinte spunand “Copilul meu a facut o criza de tantrum.” Sau poate
chiar copilul vostru a avut un asemenea moment, in care a tipat mult, a plans excesiv sau a avut gesturi
agresive. De obicei, tantrum-ul apare la copiii cu varsta intre 1 an si 3-4 ani, dar poate aparea uneori si
la copiii mai mari. Ce se afla in spatele acestor momente de tantrum si ce se poate face pentru
prevenirea si inlaturarea lor?
Tantrum-ul reprezinta de fapt un semnal de alarma si e important ca parintii sa observe mai atent
copilul si sa inteleaga ce incearca sa exprime acesta. Poate fi nevoia de atentie sau modalitatea prin care
copilul incearca sa va determine sa-i indepliniti o dorinta, poate fi reactia fata de un gest sau de o
intamplare careia nu i-a inteles sensul sau careia i-a atribuit un cu totul alt sens, poate fi o forma de a
face fata unei situatii care este stresanta si coplesitoare pentru el. Pentru a intelge ceea ce incearca sa
comunice copilul prin intermediul acestui comportament, e nevoie de rabdare, atentie si multa iubire.
Comunicand mai bine cu copilul, oferindu-i dragoste si intelegere, il puteti calauzi spre depasirea
situatiilor dificile si veti constata apoi ca aceste momente de tantrum dispar. De asemenea, e important
sa acordati atentia cuvenita unui alt aspect: faptul ca reprezentati un model pentru copilul vostru si, cum
exista momente de frustrare si in viata adultilor, modul in in care voi gestionati aceste momente este un
punct de reper si pentru copil, care va prelua din atitudinile si comportamentele pe care le vede la voi.
Primul lucru asupra caruia este bine sa va concentrati este prevenirea momentelor de tantrum. In cazul
in care simtiti ca se apropie unul dintre momentele furtunoase, orientati-i atentia  catre o activitate care-
i face placere. Sau ii puteti spune, pe un ton cald si linistitor ”Mi se pare ca esti suparat, necajit. Asa e?”
In felul acesta, el poate continua discutia si daca vorbeste despre nelinistile lui si-si exprima emotiile,
atunci momentul de criza poate fi evitat.
Ce puteti face insa in momentul in care s-a declansat criza de tantrum?
e important in primul rand sa va pastrati calmul; in cazul in care sunteti furios si incercati sa ascundeti
asta, amintiti-va ca, pe langa mesajul verbal, transmiteti mesaje si prin intermediul vocii, al gesturilor
sau al posturii corporale. Imaginati-va cat de diferit puteti spune “Linisteste-te!”: pe un ton
amenintator, fiind incruntat, atentionandu-l cu degetul aratator si cu corpul aplecat inainte, sau,
dimpotriva, puteti spune “Linisteste-te!” pe un ton cald, cu duiosie, cu ochii exprimand dragoste si
intelegere si cu mana intinsa, oferindu-i sprijinul vostru;
evitati sa-i tineti prelegeri despre comportament, pentru ca nu ajuta cu nimic; tensiunea si iritarea il
impiedica sa asculte ceea ce-i spuneti;
in cazul in care simtiti ca tantrumul este provocat de nevoia de atentie, ignorati comportamentul
copilului, daca nu exista riscul sa se raneasca el sau alte persoane. Apoi, asigurati-va ca petreceti timp
de calitate cu copilul vostru, astfel incat el sa nu mai simta nevoia sa va atraga atentia intr-un mod
negativ! Timp de calitate presupune sa va jucati cu el, sa-l ascultati fara a raspunde la telefon in acel
moment si fara a avea atentia distribuita intre copil si calculator sau televizor, presupune sa-l implicati
in activitati alaturi de voi (de exemplu, sa fiti parteneri in bucatarie, pregatind mancarea lui favorita sau
sa “gradinariti” impreuna):
5
poate acest moment este creat de copil pentru a va santaja, pentru a ceda insistentelor lui de a-i cumpara
o jucarie, sau a merge unde-si doreste el; poate ca el a invatat in relatia cu o alta persoana semnificativa
ca aceasta este o metoda care functioneaza! Si in acest caz, ignorati tantrum-ul, pastrati-va calmul si
asteptati sa treaca momentul! Fiti consecventi si discutati si cu celelalte persoane (bunici, bona etc),
pentru a proceda la fel;
uneori copilul poate fi intr-adevar foarte speriat de o anumita situatie (o schimbare brusca in rutina
zilnica sau un eveniment traumatizant pentru el) si tantrumul sa fie declansat de acest lucru si atunci
pentru el este linistitor momentul in care coborati la inaltimea lui si-l tineti strans in brate. Fiti conectati
cu el, transmitandu-i in acelasi timp dragostea voastra si starea de liniste, de calm; apoi, dupa ce
momentul furtunos a trecut, explorati cu blandete: “Sunt ingrijorat(a) de ceea ce s-a intamplat mai
devreme si imi doresc foarte mult sa stiu ce te-a speriat asa de tare. Te rog sa-mi povestesti despre
asta.”
Oare dupa ce trece momentul de tantrum mai e ceva de facut? Cu siguranta, da! Iata cateva
recomandari:
ori de cate ori aveti ocazia, invatati-l sa-si exprime emotiile. Puteti incepe prin a discuta impreuna
despre eroii din povesti, din desenele animate si puteti discuta si despre situatii din viata reala. In cadrul
acestor discutii aratati-i ca este firesc sa fii uneori suparat, furios, spunandu-i in acelasi timp ca este
important modul in care-si exprima supararea;
atunci cand va impartaseste emotiile, spuneti-i: “Imi pare bine ca mi-ai spus cum te simti.” Laudati-l ori
de cate ori are un comportament adecvat: “Am vazut cat de furios erai cand Alex ti-a luat jucaria
preferata. Spunandu-i insa ca te-a suparat foarte tare si apoi luand alta jucarie, ai gasit o solutie buna.
Bravo!”
antrenati-l intr-un joc de brainstorming intrebandu-l “Ce crezi ca ai putea face atunci cand esti furios,
pentru a te calma?”. Gasiti impreuna cat mai multe idei.
Acestea sunt cateva solutii pe care sa le folositi in relatia cu copilul vostru, menite sa previna alte
eventuale momente de tantrum. Pe langa acestea, mai este un aspect important asupra caruia va invit sa
reflectati: ati analizat vreodata ce ganduri v-au trecut prin minte atunci cand a existat manifestarea
exploziva a copilului? Au fost ganduri de genul: “Cum poate sa-mi faca una ca asta?”, “E rusinos, se
uita toata lumea la noi!”, “E un nerecunoscator, o face intentionat ca sa ma enerveze!”, “Trebuie sa se
comporte frumos!” sau alte ganduri similare? Amintiti-va ce emotii ati simtit. A fost furie, rusine,
deprimare? Cum ati reactionat? Cu tonul ridicat, cu gesturi bruste, poate chiar devenind agresiv(a)?
Daca inlocuiti aceste ganduri cu unele de genul “E agitat si speriat. Oare de ce?”, “E foarte furios. Oare
vrea sa-mi transmita ceva prin comportamentul lui?” sau “Mi-as dori sa se comporte frumos!”, puteti
constata ca emotiile voastre sunt in general din acelasi registru, dar de alta intensitate: furia devine
enervare, sau poate numai iritare, rusinea devine jena etc. De asemenea, pe langa aceasta scadere in
intensitate a emotiilor, veti constata ca si comportamentele sunt altele, indicand toleranta si intelegere.
Daca sunteti intotdeauna “conectati” cu copilul vostru, fiind atenti la nevoile lui, la temerile lui, la ceea
ce-i provoaca neliniste si disconfort, inconjurandu-l cu multa dragoste, veti observa ca locul tantrum-
ului poate fi luat de momentele de bucurie pe care le veti avea impreuna.

 Diagnosticul ADHD este stabilit doar de către medicul specialist psihiatru de copii și adolescenți, în
colaborare cu psihologul clinician, dar cei care observă primii manifestările copilului sunt părinții,
bunicii, educatorii, învățătorii sau alte persoane implicate în îngrijirea și educația acestuia. Pentru
stabilirea diagnosticului, medicul specialist face o evaluare complexă, bazată pe observația clinică și pe
informațiile obținute direct de la copil, părinți și educatori, iar psihologul clinician evaluează funcțiile
executive cu ajutorul unor teste psihologice specifice.
6
Simptomele la copii
Simptomele sunt grupate în trei categorii.
ADHD copii – Neatenție
 
Există o preconcepție greșită despre ADHD. Atunci când copiii fac lucruri de care se bucură sau
participa la subiecte de care sunt interesați, nu au probleme în a se concentra și a rămâne constanți în
activitate. Dar atunci când sarcina este repetitivă sau plictisitoare, intervine rapid neatenția.
Copiii cu ADHD adesea pot trece de la sarcină la sarcină, fără a finaliza vreuna dintre acestea; ignoră
pașii necesari. Organizarea activităților legate de școală este mai dificilă pentru ei decât pentru
majoritatea copiilor. Copiii cu ADHD au, de asemenea, probleme de concentrare dacă există distrageri
în jurul lor; aceștia au nevoie, de obicei, de un mediu calm și liniștit, pentru a rămâne concentrați.
ADHD copii – Caracteristicile neatenției
Un copil cu ADHD:
Este ușor de distras;
Nu respectă instrucțiunile și nu își duce la capăt sarcinile;
Este neascultător;
Nu acordă atenție;
Uită de activitățile zilnice;
Are probleme în a-și organiza sarcinile zilnice;
Nu-i place să facă lucruri care necesită lipsă de mișcare fizică;
Adesea pierde obiecte;
Tinde să “viseze cu ochii deschiși”.
 
ADHD copii – Hiperactivitate
Cel mai evident semn al ADHD-ului este hiperactivitatea. În timp ce mulți copii sunt în mod natural
destul de activi, copiii cu simptome hiperactive de tulburare a deficitului de atenție se află într-o
mișcare continuă. Ei pot încerca să facă mai multe lucruri în același timp, trecând de la o activitate la
alta.
Chiar și atunci când sunt obligați să stea liniștiți (un lucru foarte dificil pentru ei), își agită mâinile și
picioarele în semn de hiperactivitate.
ADHD copii – Caracteristicile hiperactivității
Adesea se agită, sare din loc în loc și este zvăpăiat;
Nu poate sta așezat;
Are dificultăți de a se juca în liniște;
Este mereu în mișcare, aleargă sau se cațără;
Vorbește mult.
ADHD copii – Impulsivitate
Impulsivitatea copiilor cu ADHD poate provoca probleme de auto-control. Pentru că se cenzurează mai
puțin decât ceilalți copii, vor întrerupe conversațiile, vor invada spațiul celorlalți, vor pune întrebări
irelevante în clasă, vor face observații fără tact și vor pune întrebări cu totul și cu totul personale.
Instrucțiuni precum: „Fii răbdător” și „Așteaptă puțin” sunt de două ori mai dificil de îndeplinit pentru
copiii cu ADHD.
Copiii cu semne și simptome impulsive de ADHD tind de asemenea să fie morocănoși și să reacționeze
exagerat din punct de vedere emoțional. Ca rezultat, alții pot percepe copilul ca fiind lipsit de respect
sau neobișnuit.
7
 
ADHD copii – Caracteristicile impulsivității
Are probleme în a-și aștepta rândul;
Vorbește fără a-și gândi cuvintele;
Întrerupe persoane din jur.
ADHD copii – Cauze
Cauza ADHD nu este cunoscută. Cercetătorii menționează mai multe lucruri care pot duce la aceasta,
inclusiv:
 
Genetica. ADHD tinde să circule în familie;
Dezechilibrul chimic din creierul copilului;
Modificările creierului. Zonele creierului care controlează atenția sunt mai puțin active la copiii cu
ADHD;
Nutriție proastă, infecții, fumat, băut și abuz de substanțe în timpul sarcinii. Aceste lucruri pot
afecta dezvoltarea creierului copilului;
Toxine, cum ar fi plumbul. Ele pot afecta dezvoltarea creierului copilului;
O leziune cerebrală sau o tulburare a creierului. Deteriorarea frontului creierului, numită lobul
frontal, poate provoca probleme cu controlul impulsurilor și emoțiilor.
Zaharul nu provoacă ADHD. Această tulburare nu este cauzată de timp îndelungat în fața televizorului,
de condiții neprielnice acasă / la școală sau de alergii alimentare.
ADHD nu poate fi prevenit sau vindecat. Dar depistarea timpurie a acestuia, plus un plan bun de
tratament și educație, poate ajuta un copil sau un adult cu ADHD să-și gestioneze simptomele.
Ajutarea unui copil cu ADHD
Lipsa de atenție, hiperactivitatea și impulsivitatea copilului (netratate) pot provoca multe probleme,
chiar dacă acestea se datorează sau nu ADHD-ului.
Copiii care nu se pot concentra și controla vor avea dificultăți la școală și se vor confrunta cu probleme
frecvente. Le va fi greu să își facă prieteni. Aceste frustrări și dificultăți pot duce la o stima de sine
scăzută, precum și la tensiuni și stres pentru întreaga familie.
Dar tratamentul poate face o diferență semnificativă în simptomele copilului dumneavoastră. Cu
sprijinul potrivit, copilul poate ajunge pe drumul cel bun în toate domeniile vieții. Dacă copilul dvs. se
luptă cu simptome care arată ca ADHD, nu întârziați să solicitați ajutor profesional.
Simptomele hiperactivității, neatenției și impulsivității copilului dumneavoastră se pot trata, fără a avea
un diagnostic de tulburare a deficitului de atenție. Opțiunile includ începerea psihoterapiei,
implementarea unui plan mai bun de dietă și exercițiu și modificarea mediului de acasă pentru a
minimiza distragerile.
La primirea unui diagnostic de ADHD, puteți lucra împreună cu medicul, terapeutul și școala copilului
dvs. pentru a realiza un plan de tratament personalizat, care să răspundă nevoilor sale specifice.
Tratamentul eficient pentru ADHD în rândul copiilor implică terapia comportamentală, educația
părinților, sprijinul social și asistența la școală. Medicamentația poate fi, de asemenea, utilă.

ADHD (Attention Deficit / Hiperactivity Disorder) insemnand tulburarea hiperkinetica cu deficit de

atentie (THDA), este un termen ce provine din clasificarea Americana DSM IV - TR.
Notiunea de hiperkinezie este similara cu cea de hiperactivitate, si este caracterizata prin exces de
activitate, lipsa de odihna, nervozitate, alergare, catarat, vorbit in exces.
ADHD-ul se caracterizeaza prin debutul precoce, inainte de varsta de 7 ani, a unei combinatii intre
hiperactivitate, comportament dezordonat si inatentie (lipsa de atentie). Durata acestei tulburari trebuie
8
sa fie de minim 6 luni, iar simptomele sunt grupate in cele de inatentie si cele de hiperactivitate /
impulsivitate.
Inatentia (lipsa de atentie) - copilul afectat de ADHD :
nu poate da atentia cuvenita detaliilor, sau face greseli din neglijenta la efectuarea temelor scolare, la
serviciu sau acasa
nu poate sa isi mentina atentia suficient de mult timp
uneori pare a nu asculta pe cel care ii vorbeste
nu respecta instructiunile sau regulile si nu este in stare sa isi termine temele, sarcinile casnice sau
obligatiile de la locul de munca, desi intelege instructiunile si nu este opozitionist
nu poate organiza sarcini sau activitati
adesea evita sau nu este dispus sa efectueze sarcini care necesita un efort mintal sustinut
foarte des isi pierde lucrurile (jucarii, teme pentru acasa, rechizite )
este usor de distras de stimuli fara importanta
uita frecvent
Hiperactivitatea - copilul afectat de ADHD :
se foieste pe loc, se joaca cu mainile sau picioarele
se ridica de pe scaun atunci cand ar trebui sa fie asezat
alearga in jur sau se catara excesiv de mult, atunci cand acest lucru nu este potrivit, sau, in cazul
adolescentilor, manifesta neliniste
are dificultati in a se juca sau a efectua activitati distractive in liniste
actioneaza ca si cum ar fi impins de un motor
vorbeste excesiv de mult
Impulsivitatea - copilul afectat de ADHD :
"tranteste" des raspunsuri inainte ca intrebarile sa fie complet formulate
nu isi asteapta randul
intrerupe sau deranjeaza pe altii, intervenind in discutiile sau jocul altora
Aceste simptome trebuie sa fie prezente in doua sau mai multe situatii (de exemplu : scoala sau serviciu
si acasa).
Epidemiologia ADHD
ADHD-ul este o afectiune des intalnita in cabinetele medicilor pedopsihiatri, frecventa crescand de la
an la an, mai mult de jumatate ramanand nediagnosticati.
Raportul baieti : fete este de 2,5 - 12 : 1, la baieti predominand la varsta scolara iar la fete fiind
constanta pe grupe de varsta.
Tipul de ADHD predominant cu inatentie reprezinta 10 - 15 %, cel cu hiperactivitate 5 % iar cel
combinat circa 80 % din totalul cazurilor.
Cauzele ADHD :
genetice - aproximativ 80 % din cazuri
afectarea cerebrala (leziuni dobandite) - are o pondere de 20 %
ambele cauze
factorii familiali si sociali, precum absenta mamei si plasarea in orfelinate, mediul haotic de crestere,
pot duce la aparitia ADHD
In marea majoritate a cazurilor, tulburarile sunt mostenite, dar pot fi si dobandite.
Aproximativ 1/3 din parintii copiilor cu ADHD sunt afectati de aceasta boala.
S-a constatat ca exista si o afectare a functiei unor neurotransmitatori (dopamina, serotonina,
noradrenalina) precum si micsorarea unor structuri cerebrale (volumului cerebral total, lobului frontal,
ganglionilor bazali, cerebelului, corpului calos).
9
Tulburari asociate cu ADHD : cele de limbaj, de invatare, intarzierile mintale, tulburarile de somn sau
apetit alimentar, de comportament, de coordonare motorie, epilepsia, abuzul de alcool si droguri, frici,
simptome asemanatoare autismului, suicidul sau criminalitatea la varste mari.
Tratamentul ADHD
Tratamentul ADHD vizeaza scaderea comportamentelor neadecvate, imbunatatirea relatiilor sociale, a
performantelor scolare, cresterea independentei si stimei de sine si consta in terapie comportamentala,
tratament medicamentos, regim alimentar adecvat.
Terapia comportamentala se face de catre parinti acasa si de catre profesori la scoala. Trebuie sa existe
o colaborare permanenta intre cadrele didactice, parinti si terapeut. Se vor inlatura toti factorii din
mediu care pot distrage atentia, se vor da instructiuni clare, sarcinile vor fi simple, fractionate in mai
multi pasi iar termenul de executie va fi precis stabilit. Fiecare reusita se va recompense pozitiv
(metoda jetoanelor).
Tratamentul medicamentos este indelungat, ADHD-ul fiind o boala cu evolutie cronica, desi
hiperkinetismul se amelioreaza cu timpul. Se face cu medicamente din clasa antidepresivelor,
antipsihoticelor, anticonvulsivantelor, amfetaminelor.
Regimul alimentar in cazul ADHD trebuie sa excluda salicilatii, colorantii, conservantii si aromele
artificiale, cofeina, bauturile racoritoare cu continut ridicat de zahar sau cofeina, bauturile energizante,
studiile recente aratand ca acesti produsi alimentari ar accentua hiperkinetismul.
ADHD sau tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atentie este una dintre cele mai frecvent
diagnosticate tulburari de comportament in copilarie. Se manifesta printr-un cumul de probleme
persistente, precum dificultate in mentinerea atentiei, hiperactivitate si comportament impulsiv.
Un copil poate prezenta toate cele trei componente ale acestei tulburari (hiperactivitate, impulsivitate,
neatentie), intr-o combinative variabila de grade de severitate.
Exista doua tipuri de ADHD: 
•    In care nota predominanta a comportamentului este data de hiperactivitate si impulsivitate - mai
frecvent la baieti
•    In care predomina dificultatea de concentrare a atentiei - mai frecvent la fete
Iata 10 lucruri mai putin cunoscute despre ADHD:
Nu exista o investigatie medicala specifica (analize de sange, teste de laborator sau investigatii
imagistice) care sa “identifice” prezenta ADHD. Astfel, diagnosticul este pus exclusiv pe
comportamentul copilului observat de medicul specialist (psihiatru sau neurolog) in cabinet, in timpul
consultatiei, dar si pe baza declaratiilor parintilor si ale altor persoane semnificative din viata acestuia –
toate fiind, inevitabil, influentate de un grad variabil de subiectivitate. In plus, o evaluare psihologica
clinica efectuata cu teste specifice poate evidentia la nivel cognitiv, comportamental si emotional
simptomatologia specifica a ADHD.
Nu exista o cauza singulara, clar identificata, pentru ADHD. Desi exista unele ipoteze despre
determinarea genetica a acestei tulburari, acest fapt nu este deocamdata clar dovedit, fiind nevoie de
cercetari suplimentare privind cauzele afectiunii. Exista, in schimb, categorii de copii cu grad ridicat de
risc pentru ADHD, printre care se numara copiii nascuti prematur, copiii care au suferit traumatisme
cranio-cerebrale, infectii ale sistemului nervos central sau care au afectiuni congenitale de natura sa
altereze functionarea corecta a sistemului nervos central.
ADHD este una dintre tulburarile cel mai frecvent diagnosticate gresit, intrucat simptomele bolii
sunt comune cu simptomele multor alte afectiuni neurologice si psihiatrice, precum: sindroame
epileptice, tulburari metabolice sau endocrinologice, tulburari anxioase, depresive sau tulburarea
bipolara. In plus, adesea, sunt diagnosticati gresit cu ADHD copiii supradotati cognitiv si copiii cu

10
tulburari specifice de invatare (dislexie, disgrafie, discalculie), al caror comportament este gresit
interpretat.
Competentele sociale sunt printre cele mai sever afectate de ADHD, pentru ca aceasta tulburare nu
ii permite copilului sa invete sa asculte pana la capat ce spun ceilalti, sa poarte o conversatie, sa
tolereze frustrarile, sa isi astepte randul sau sa cedeze in favoarea altora. La scoala, copilul cu ADHD
nu reuseste sa isi faca prieteni si are dificultati mari in a participa la activitatile si sporturile de grup.
Orice situatie in care trebuie sa urmeze reguli impuse de altcineva si in care trebuie sa tina cont si de
altii se termina printr-un esec. In general, abilitatile sociale scazute ale copiilor cu ADHD sunt printre
cele mai mari probleme ale acestora, alaturi de dificultatile de invatare.
Din punct de vedere emotional, copiii cu ADHD sunt cu cativa ani mai mici decat varsta lor
reala, motiv pentru care par imaturi, copilarosi si superficiali. Acest decalaj se mentine pana tarziu in
adolescenta si este un motiv al dificultatii lor majore de a lega prietenii cu alti copii de aceeasi varsta.
Problema majora a copiilor cu ADHD nu este deficitul de atentie, ci deficitul de functionare
executiva, mai exact acele functii cognitive superioare ale cortexului prefrontal care implica abilitatile
de organizare, planificare, inhibitie si autocontrol, precum si flexibilitatea cognitiva. De asemenea,
functionarea executiva include si capacitatea de concentrare selectiva a atentiei in functie de prioritatile
de moment si reprioritizarea rapida atunci cand situatia o impune. Frecvent, copiii cu ADHD sufera de
hiper-focus (sau hiperprosexie), mai exact acea concentrarea excesiva a atentiei asupra unei activitati
de multe ori irelevanta in context, care ii face pe copii sa nu raspunda la alte cerinte si sa para ca ignora
total lumea inconjuratoare. Functionarea executiva poate fi masurata prin teste neuropsihologice
specifice.
Terapia medicamentoasa nu este suficienta pentru a rezolva problemele comportamentale ale
copiilor cu ADHD. Medicatia diminueaza simptomele, dar nu invata creierul cum sa isi redefineasca
modul de functionare . Cea mai buna abordare terapeutica este o combinatie de tratament
medicamentos (stabilit si dozat de medicul psihiatru in functie de severitatea si tipologia simptomelor),
terapie comportamentala si, mai ales, terapie de reeducare cognitiva a abilitatilor de invatare. 
Daca un copil a fost diagnosticat cu o forma usoara de ADHD nu inseamna ca obligatoriu i se va
prescrie tratament medicamentos. Specialistii recomanda ca in formele de severitate usoara ale
ADHD sa se inceapa cu o terapie comportamentala si de reeducare cognitiva, urmand a se stabili in
functie de evolutie in ce masura mai este nevoie si de tratament. In plus, o dieta sanatoasa si un
program regulat de somn ajuta foarte mult la reducerea simptomelor specifice ADHD.
ADHD nu depinde de nivelul inteligentei copilului, nu este determinat de stilul de parenting sau
de disciplinare adoptat de parinti si nici de excesul de junk-food sau de dulciur i, desi simptomele
pot fi accentuate de toate acestea. ADHD este o tulburare de functionare neurologica si excede
conditiile mentionate. Exista copii cu inteligenta superioara si chiar supradotati care sunt afectati de
ADHD, la fel cum si copiii cu deficit intelectual pot avea, pe langa retard cognitiv, si aceasta tulburare.
Simptomele ADHD se modifica odata cu varsta si se complica prin aparitia altor tulburari
comportamentale si emotionale asociate. Cel mai frecvent, ADHD este insotit de dificultati
semnificative de invatare, indiferent de cat de inteligent este copilul. In general, odata cu varsta apare o
diminuare a hiperactivitatii care se transforma intr-o stare de agitatie interioara, ca urmare a procesului
firesc de maturizare neuronala. In plus, la adolescenta apar si alte tulburari asociate precum anxietatea,
depresia si, nu de putine ori, tulburari comportamentale grave de tip agresivitate, comportament
antisocial, consum de substante interzise sau implicarea in activitati riscante.
Tulburarea de deficit de atentie si hiperactivitate (ADHD) este o tulburare de neurodezvoltare care are
cauze neurobiologice. Desi exista unele ipoteze despre determinarea genetica a acestei tulburari, acest

11
fapt nu este inca clar dovedit, fiind nevoie de cercetari suplimentare pentru a stabili ce anume
determina aceasta afectiune. 
ADHD poate aparea ca urmare a afectarii creierului copilului in timpul dezvoltarii fetale, la
nastere sau dupa nastere dupa producerea unor traumatisme, leziuni, infectii, din cauza lipsei
temporare de oxigen sau a altor afectiuni congenitale. Astfel, incidenta ADHD este semnificativ mai
crescuta in randul acestor categorii de risc, la care se adauga si categoria copiilor prematuri sau cu
greutate foarte mica la nastere. De asemenea, stress-ul, fumatul, consumul de droguri, alcool si
medicamente interzise in timpul sarcinii sau alte afectiuni medicale ale mamei in timpul sarcinii pot
determina tulburarea ADHD la copil. In acelasi timp, copiii cu un istoric timpuriu de abuz, neglijare si
abandon manifesta simptome specifice ADHD, desi in cazul acestora este mult mai probabila existenta
unei tulburari de atasament.
Ce este mai exact ADHD?
Cand spunem “ADHD” ne imaginam, de obicei, acel copil excesiv de hiperactiv, care se catara peste
tot, vorbeste neintrebat, incalca toate regulile si este rezistent la orice forma de disciplinare (fie de tip
recompensa, fie de tip pedeapsa), fiind un vulcan de energie ce epuizeaza atat familia, cat si cadrele
didactice implicate in educatia sa. In acelasi timp, pare a fi si definitia unui copil foarte rasfatat, dar si a
unui copil cu un temperament vulcanic si cu foarte multa energie de consumat.
ADHD inseamna mult mai mult. Este important de stiut ca exista doua tipuri de ADHD:
•    ADHD in care predomina neatentia - mai frecvent in cazul fetelor. Presupune un sablon consistent
si vizibil de dificultati de concentrare a atentiei, in special in sarcinile care implica un efort mental
sustinut (cum sunt sarcinile scolare), dificultati de organizare si planificare a activitatilor simple de zi
cu zi, distractibilitate, superficialitate si neglijenta in privinta bunurilor personale si activitatilor de
realizat, dificultati in a intelege instructiuni verbale complexe, in a ramane la subiect in timpul unei
conversatii si dificultati in a povesti coerent o intamplare. 
•    ADHD in care predomina hiperactivitatea si impulsivitatea - mai frecvent la baieti. Implica o
activitate motorie excesiva, o stare permanenta de agitatie, vorbit excesiv, lipsa rabdarii si incapacitatea
de a amana gratificarea, nevoia de a primi pe loc ceea ce isi doreste, asumarea unor comportamente
riscante fara o anticipare corecta a consecintelor sau a pericolului.
De multe ori, copilul prezinta toate cele trei elemente descriptive ale acestei tulburari: hiperactivitate,
impulsivitate si neatentie, cu grade variabile de severitate. 
Simptomele mentionate nu trebuie sa fie expresia unui comportament opozitionist, sfidator, ostil sau a
esecului de a intelege instructiunile sau sarcina de realizat. In plus, multe dintre aceste simptome
trebuie sa fi fost prezente inca dinainte de varsta de 12 ani.
Cum recunoastem corect ADHD?
Orice copil poate fi, in anumite momente din viata, hiperactiv, impulsiv sau neatent fara a insemna ca
sufera de ADHD. Stilul de viata modern, care ofera oportunitati reduse de miscare in aer liber si
activitati practice, nu ii lasa pe copii sa isi consume intr-un mod adecvat energia. Statul in casa in fata
televizorului sau tabletei, dar si statul in banca la scoala ore in sir ii fac pe micuti sa se transforme in
adevarate “bombe cu ceas”. Din copii veseli, sanatosi si energici devin “copii-problema”, cu toate
consecintele de rigoare asupra vietii scolare si a familiei.
Pentru a lua in calcul diagnosticul de ADHD este nevoie ca viata sociala a copilului, abilitatile
sale adaptative si mai ales performanta sa scolara sa fie sever afectate de aceste tipuri de
comportamente, astfel incat rezultatul sa fie un copil disfunctional in toate mediile de viata: familiala,
scolara sau academica si sociala.

12
Diagnosticul de ADHD este pus de medicul psihiatru sau neurolog de obicei dupa varsta de 6 – 7 ani,
intrucat comportamentul hiperactiv si durata mica de concentrare a atentiei sunt adesea specifice
copilului mic (in special in randul baietilor), fiind o etapa normala a dezvoltarii. 
Este foarte important de retinut ca ADHD este o tulburare de neurodezvoltare, fiind o conditie medicala
prezenta inca de la nastere. Prin urmare, simptomele sale specifice trebuie sa fi fost observate inca din
copilaria mica, devenind mai evidente atunci cand copilul este integrat in colectivitate. Astfel, daca un
copil manifesta simptomele descrise intr-un moment bine definit in timp (spre exemplu, dupa divortul
parintilor sau dupa alt eveniment traumatic, dar si dupa inceperea scolii sau pur si simplu brusc, fara
nicio explicatie evidenta), cel mai probabil acesta nu sufera de ADHD, ci de o alta afectiune medicala
sau psihologica. Intrucat exista foarte multe afectiuni neurologice si psihiatrice care determina
schimbarea comportamentului copilului intr-un tipar de tip “ADHD”, diagnosticul diferential este
crucial.
Un diagnostic corect de ADHD presupune ca simptomele sa fie vizibile in aproape toate contextele de
viata ale copilului, atat acasa cat si la gradinita, scoala sau la locul de joaca. In plus, acestea trebuie sa
se manifeste aproximativ la fel, indiferent de persoana cu care interactioneaza copilul sau care il
disciplineaza. Un copil care este agitat numai acasa, numai la scoala sau care are manifestari de tip
ADHD numai in prezenta bunicilor, dar nu si a parintilor, este cel mai probabil un copil fie rasfatat, fie
cu alte probleme emotionale si de comportament care trebuie sa fie corect identificate.

13