Sunteți pe pagina 1din 3

Scrie un eseu argumentativ, de 2-3 pagini, cu privire la rolul lui Titu Maiorescu în

impunerea unei noi direcţii în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
pornind de la următoarele evaluări critice despre membrul Junimii: „A introdus exigenţa în
literatură. [...] A fost modern prin gândire.”(Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19).
Ilustrarea ideilor exprimate în eseu se va face prin referire la unul dintre studiile critice de
referinţă: O cercetare crtică asupra poeziei române de la 1867, În contra direcţiei de azi în
cultura română, Comediile d-lui Caragiale, Eminescu şi poeziile lui.

Apărută în 1863 la Iaşi, asociaţia „Junimea” a fost un fenomen cultural complex, cu


manifestări diversificate în multiplele direcţii şi sectoare de viaţă socială. A fost, mai întâi, o
direcţie literară, grupând în jurul ei forţele tinerei generaţii, dar recuperându-l şi pe Vasile
Alecsandri. Lărgind cercul grupării propriu-zise, „Junimea” a fost nu mai puţin un nou curent de
viaţă, o stare de spirit şi o structură morală, dar şi o epocă literară, 1863-1894, a Marilor Clasici.
Constructorul acestei epoci literare, dar şi iniţiatorul şi mentorul noii direcţii, a fost Titu
Maiorescu, a cărui acţiune critică are o semnificaţie paradigmatică. Spirit disociativ prin excelenţă,
combătând la alţii mai ales confuzia de idei şi „beţia de cuvinte”, el îşi întemeiază acţiunea critică,
în mod exemplar, pe gust, inteligenţă polemică, lecturi întinse, cultul abstract al adevărului şi spirit
filosofic, pornind, de fiecare dată, de la idei generale, care sunt şi valori. Studiile sale vizând
fenomenul literar, „Asupra poeziei noastre populare”, „O cercetare critică asupra poeziei noastre
de la 1868”,”Direcţia nouă în poezia şi proza română”, „Comediile d-lui Caragiale”, „Poeţi şi
critici” şi „Eminescu şi poeziile lui”, au ca deziderate evidenţierea valorii literaturii populare,
combaterea mediocrităţii, promovarea originalităţii creatoare şi a unor idei estetice clasice.
În 1867, Maiorescu publică „O cercetare critică asupra poeziei de la 1867”, lucrare împărţită
în două capitole: „Condiţiunea materială a poeziei” şi „Condiţiunea ideală a poeziei”. Esteticianul
porneşte de la realitatea literară îndreptându-se mai apoi spre teoretizări. O critică necruţătoare a
mediocrităţii, „a simplilor fabricanţi de rime” şi a „ articolelor de jurnale”, este declanşată simultan
cu exemplificarea unor „producţiuni adevărat poetice”. În concepţia sa, spre deosebire de ştiinţă,
chemată să descopere adevărul, poezia urmăreşte exprimarea frumosului, adică „ideea manifestată
în materie sensibilă”. Însă, ideea ajunge la statutul de artă doar părăsind modul obiectiv al
existenţei şi devenind realitate subiectivă. Prima „condiţiune” se realizeză prin limbă, ca materie a
poeziei. Aceasta, graţie mijloacelor specifice, cu rolul de a „sensibilza gândirea cuvintelor”, se
transformă în limbaj poetic, deosebind astfel poezia de proză ca „un gen aparte, cu propria sa
raţiune de a fi”. Îmbinarea originală a cuvintelor pentru a realiza sugestia se obţine uzitând
anumite procedee inventariate de Maiorescu: „alegerea cuvântului celui mai puţin abstract”,
folosirea „epitetelor ornante”, a „personificărilor obiectelor nemişcătoare sau prea abstracte,
precum şi a calităţilor şi acţiunilor”, a metaforei, tropului şi comparaţiei, cu menţiunea că ultima să
fie „relativ nouă” şi „justă”. Cea de-a doua „condiţiune”, cea „ideală”, refelectă ideea de bază a
esteticii maioresciene, conform căreia poezia este un produs al „imaginaţiei artistice”, în care
obiectul exprimat „este totdeauna un simţământ sau o pasiune, şi niciodată o cugetare exclusiv
intelectuală sau care ţine de tărâmul ştiinţific”. Criticul reproşează absenţa unei „fantezii
riguroase”, respingând din principiu efemerul, ocazionalitatea nesemnificativă şi imitaţia searbădă
a realităţii. Adept al autonomiei esteticului, Maiorescu nu concepe niciodată poezia în afara
realităţii sociale şi naţionale. Opera este, pentru el, o creaţie artistică, o reprezentare proprie a
realităţii, şi nu o simplă copie a acesteia. Fixează, în acelaşi timp, şi cele trei calităţi necesare
poeziei: „o mai mare repejune a mişcării ideilor”, evitându-se repetiţia acestora, „o exagerare sau
cel puţin o mărire şi o nouă privire a obiectului sub impresiunea simţământului şi a pasiunii”, adică
hiperbolizarea, şi „o dezvoltare grabnică şi crescândă spre o culminare finală”, adică gradaţia.
Înţelegând că din critica erorilor se pot naşte premise sigure pentru progresul artei şi al esteticii şi
că principiile estetice pot crea noi curente literare, Maiorescu ne poartă „print-o grotescă, hilară,
fără precedent infirmerie a literaturii româneşti”-N.Manolescu, pentru a sprijini o estetică a
poeziei, „o veritabilă hygiène des lettres”.
În 1868, în studiul „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, formulează şi
argumentează „teoria formelor fără fond”, unde fondul ar trebui să fie duhul propriu culturii
noastre. Maiorescu se revoltă aici împotriva „viţiului” existent în epocă, de a împrumuta forme ale
culturii apusene fără a le adapta condiţiilor existente. Lipsa instituţiilor sau a experienţei în
domeniul cultural, politic şi chiar artistic, pe care să se aşeze aceste forme, face nulă încercarea de
a contemporaneiza cultura română cu cea occidentală. Şansele corectării acestei tendinţe există
numai dacă se iau măsuri împotriva ei, prin descurajarea mediocrităţii. Instituţiile fiind cele care
corectează mentalităţile, ajunge la concluzia că „este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să
facem o şcoală rea”, întrucât „le facem toate acestea fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă
raţiunea de a fi”. El nu este împotriva preluării formelor culturale din exterior. Acestea trebuie,
însă, modificate pentru a se potrivi la specificul naţional şi anticipate de crearea fondului. Altfel
„se nimiceşte un mijloc puternic de cultură”.
În urma atacurilor din presă îndreptate împotriva operelor lui Caragiale, acuzat de
imoralitate, scrie, în 1885, lucrarea „Comediile d-lui Caragiale”, ridicând două probleme: raportul
artă-realitate, sau a înălţării impersonale, şi problema moralităţii în artă. Subliniază, în primul rând,
că tipurile şi situaţiile din comedii sunt inspirate din realitatea socială a vremii, dar artistul re-
creează viaţa dintr-o altă perspectivă, ideal-artistică, fără nici o preocupare practică. Autorul
surprinde „tipuri din viaţa socială” contemporană, pentru a arăta realitatea „din partea ei comică”,
generalizarea făcându-se în vederea imortalizării trăsăturilor etern-valabile ale omului, neexistând
nicidecum ingerinţe ale politicului în scopul său. Mai mult decât atât, Maiorescu crede că
„îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie”. Respinge, de asemenea, alături de amestecul
politicii de partid, „patriotismului ad-hoc” în artă. În argumentarea sa valorifică atât idei din
„Poetica” lui Aristotel vizănd cele două funcţii ale artei: mimesis, imitarea realităţii, şi catharsis,
purificarea prin creaţie, respectiv prin contemplaţie, cât şi pe cele ale lui Kant, conform căruia
„arta este o finalitate fără scop practic”. Refereritor la cea de-a doua problemă, cea a moralităţii în
artă, afirmă că funcţia acesteia este una interioară, produsul artistic având efect asupra
sensibillităţii umane. Purificându-l sufleteşte pe om, îl ajută să se înţeleagă pe sine în raport cu
natura, cu realitatea. În acest context arta are o funcţie educativă, fiind morală prin valoarea ei şi
nu prin ideile conţinute. Titu Maiorescu amplifică astfel ideea lui Schopenhauer privind egoismul
ca rezultat al „voinţei oarbe de a trăi”, omul reuşind să se sustragă din contingent şi să scape de
sub incidenţa acestei tare numai prin intermediul artei, prin contemplaţie estetică, pe durata creaţiei
sau a receptării. Doar prin transpunerera sa într-o lume impersonală, egoismul său poate fi anulat.
Printr-o sinteză obiectivă a valorii şi importanţei operei şi a autorului ei, a reuşit să depăşească o
perspectivă îngustă, provincială şi a impus perspectiva culturii europene asupra literaturii române,
ducând la formarea unei concepţii estetice clasice şi la impunerea unei „direcţii noi” în literatura
română.
Deşi nu are studii exclusive de analiză a operei scriitorilor, în articole, Maiorescu a făcut
aprecieri juste şi a emis judecăţi de valoare, fiind un susţinător al noilor talente: Caragiale,
Creangă, Slavici şi Eminescu. Pe cel din urmă îl aşează imediat după Vasile Alecsandri, ceea ce
demonstrează o intuiţie extraordinară, Eminescu scriind până la vremea respectivă doar: „La
mormântul lui Aron Pumnul”, „De-aş avea”, „Venere şi Madonă”, „Mortua est” şi „Epigonii”.
După moartea poetului publică, în 1889, „Eminescu şi poeziile lui”, cel mai important studiu de
istorie, critică şi analiză literară. Afirmaţiile cu privire la profilul geniului în general şi
personalitateta lui Eminescu, evidenţiind forţa sa interioară capabilă să învingă toate vicistitudinile
existenţei, sunt definitive: „Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut,
care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul
său firesc”. Într-o analiză pătrunzătoare a trăsăturilor sale, Maiorescu remarcă „o aşa de
covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i
mai scăpa” şi „neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaşte”, punând bazele mitului
eminescian care domină mentalitatea românească: „Eminescu este un om al timpului modern,
cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”. O altă calitate evidenţiată a
acestuia este puterea de seducţie asupra cititorilor, cărora „le dă totdeauna cuvântul ce singuri nu l-
ar fi găsit”.
Titu Maiorescu, critic de direcţie şi constructor de epocă literară, reuşeşte să-şi domine
contemporanii, verdictele sale revendicându-se direct de la autoritatea transcedentală a spiritului
critic, autoritate oarecum impersonală, dar cu atât mai impresionantă şi mai puţin vulnerabilă la
orice contestaţie. Mesajul său pare a fi cât se poate de limpede: cel mai mare pericol de
deznaţionalizare pentru un popor este propria mediocritate culturală, absenţa raportării la criterii
axiologice universale. Aspectul normativ al criticii sale, ce-i conferă autoritate şi rigoare, o
determină pe Ioana Pârvulescu să afirme că Titu Maiorescu „a introdus exigenţa în literatură. [...]
A fost modern prin
gândire.”………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………