NORMALIZAREA VIEŢII COPIILOR CU CES

Prof. Adriana Pârlea, CŞEI “Rudolf Steiner” Hunedoara

Una dintre principalele schimbări care caracterizează educaţia precoce a copiilor cu nevoi
speciale este tendinţa de aplicare a principiului "normalizării" şi a principiului integraţionist,
înlocuindu-se pe cât posibil intervenţia psihopedagogică realizată în mediul instituţional cu
intervenţia în familie şi în medii educaţionale deschise sau semideschise, apelându-se la munca
în echipă interdisciplinară .
Intervenţia precoce_este recunoscută ca o mişcare socială şi mai ales ca un sector de
specializare profesională şi ştiinţifică, prin munca în echipă pluri şi interdisciplinară.
Echipa de intervenţie precoce, asigură pentru familiile copiilor deficienţi:
a) o acţiune de consiliere şi de informare:
b) consiliere privind diagnosticul şi consecinţele acestuia asupra copilului, ţinând
seama de evoluţia previzibilă a defectului şi a deficienţei şi de punere în acţiune a mijloacelor de
compensare;
c) informarea părinţilor asupra potenţialităţilor reale ale copilului şi asupra
mijloacelor susceptibile să-i favorizeze dezvoltarea;
d) informarea asupra diferitelor tipuri de servicii care pot asigura cel mai bine
educarea şi dezvoltarea copilului cu nevoi speciale, datorate unei deficient;
Ţinând seama de aceste elemente, precum şi de situaţia familială, serviciile de mai sus, în
acord cu părinţii, definesc proiectul educativ , care va asigura convergenţa modalităţilor de
intervenţia precoce şi suportul ştiinţifico-metodologic al acestora. Proiectul psihopedagogic
presupune o evaluare predictivă a acţiunilor educative şi corectiv-compensatorii:
a) să se estimeze ce este posibil, realizabil - în raport cu natura, gradul şi dinamica
previzibilă a deficienţei - încercând să se răspundă trebuinţelor specifice fiecărui copil, precum şi
intereselor, dorinţelor părinţilor;
b) să se determine domeniile de intervenţie şi să se specifice tipul de abordare
educativă şi corectiv-compensatorie, fixându-se priorităţile;
c) să se realizeze un bilanţ al eficienţei măsurilor educative, elaborându-se fişe
de observaţie, pe baza unui psihodiagnostic dinamic;
 d) evaluarea trebuie să vizeze dezvoltarea copilului sub unghi psihomotor,
cognitiv, afectiv şi psihosocial.
Intervenţia în familie permite prin intermediul profesorului diriginte:
a) reinstaurarea unei relaţii pozitive părinţi-copil deficient şi între părinţi,
eliminându-se reacţiile tipice care pot apărea: depresia, furia, culpabilitatea, anxietatea,
sentimentul de injustiţie, autocompătimirea, respingerea copilului sau supraprotejarea sa -ceea ce
împiedică formarea abilităţilor de autonomie ale copilului cu nevoi speciale;
b) să se demonstreze părinţilor că nu sunt singuri în demersurile lor educative, cu
copilul deficient;
c) să se înveţe familia să trăiască echilibrat cu copilul deficient;
d) părinţii să-şi însuşească unele abilităţi şi tehnici specifice de educaţie a
copilului deficient conlucrând adecvat cu profesioniştii;
e) să se ajute părinţii să găsească instituţiile cu potenţiale educativ şi corectiv-
compensator, care sunt cele mai potrivite copilului cu nevoi speciale.
Examinarea complexă a copiilor cu Sindrom Down şi a celor cu alte deficienţe mintale,
cunoaşterea de timpuriu a particularităţilor lor psihoindividuale, ne conduce spre evaluarea şi
stabilirea nivelului dezvoltării intelectuale. În funcţie de acest nivel cadrele specializate
(psihologi, profesori, pedagogi, medici, asistenţi sociali etc.) împreună cu părinţii acestor copii,
vor colabora în vederea:
a) formării şi dezvoltării unor comportamente pozitive adecvate, a unor
deprinderi de autosevire;
b) integrării acestor copii în instituţii de învăţământ preşcolar
(normale/speciale) de la vârsta preşcolară;
c) socializării lor generale; şcolarizării minime (alfabetizare).
Dezvoltarea optimă a acestor copii presupune: încurajarea familiei în orientarea către
programe educaţionale speciale;
1. implicarea copilului şi a părinţilor în încurajarea autoîngrijirii; programul de
stimulare( precoce/psihosenzorială);
2. ajutarea părinţilor la orientarea şi implicarea copilului spre obiective ( sarcini)
realiste;
3. încurajarea familiei în orientarea către programe educaţionale special;
 4. încurajarea familiei spre a satisface nevoile copilului de joacă, disciplină şi interacţiune
socială, ca orce alt copil.
Educaţia integrală pornind de la intervenţia precoce urmăreşte deci să ajute familia şi copilul
cu nevoi speciale în vederea valorizării tuturor potenţialităţilor latente şi manifeste, pentru a trăi
din plin, cu posibilităţile pe care le are şi pe care şi le dezvoltă într-o ambianţă constructivă,
educativă. Educaţia integrată va permite fiecărui copil cu nevoi speciale să trăiască alături de
ceilalţi copii valizi, să desfăşoare activităţi comune dobândind abilităţi indispensabile pentru o
viaţă cât mai apropiată de cea a valizilor, pentru o inserţie socială adecvată.

BIBLIOGRAFIE:

Gherguţ, Alois - Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii de educaţie

integrată, Editura POLIROM, Iaşi, 2001.
Weihs, Thomas J. - Să-i ajutăm iubindu-i, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
Popovici, Doru Vlad - Elemente de psihologia integrării, Editura Pro Humanitate,
Bucureşti, 1999.
Ceobanu, Ciprian; Diac Georgeta; Hriţuleac, Aurora - Conotaţii psihosociale ale
deficienţei mentale, Editura A 92, Iaşi, 1996.