Tema 5. ACIZII NUCLEICI.

STRUCTURA
ADN-ului. BIOSINTEZA ADN-ului
1. Considerații generale
Acizii nucleici sunt substanțe, care așa cum o indică numele lor, au fost pentru prima dată
izolate din nucleii celulelor. De fapt, mai târziu s-a evidențiat existența acizilor nucleici atât în
nucleu, cât și în citoplasma celulelor.
Există două tipuri de acizi nucleici:
 ADN (acid dezoxiribonucleic) localizat în principal în nucleul celulelor dacă acesta
este individualizat, cum este cazul eucariotelor;
 ARN (acid ribonucleic) prezent în principal în citoplasma celulelor dar și în nucleu.
Interesul studierii acizilor nucleici: acizii nucleici ADN și ARN au rol esențial în sinteza
proteinelor, compuși fundamentali ai celulei, suportul marii majorități a activităților biologice.
ADN conține informația genetică necesară funcționarii celulare și deci și programul sintezei
proteinelor. El este responsabil de dictarea ordinii în care aminoacizii se leagă între ei pentru a da
naștere unei proteine adecvate. ADN este un element permanent al celulei, informațiile conținute
în structura sa fiind transmise descendenților. Din acest motiv se afirmă că ADN este suportul
eredității.
Majoritatea tipurilor de acizii ribonucleici, ARNr, ARNt și ARNm, sunt molecule implicate în
realizarea sintezei proteice. Molecula de ADN este cea mai mare din organism, cu masă
moleculară mare. Din punct de vedere structural, acizii nucleici sunt molecule polinucleotidice
foarte mari formate din repetiția unor subunități numite nucleotide.
Unitățile nucleotidice sunt formate din acid fosforic, un monozaharid cu cinci atomi de carbon
și o bază purinică sau pirimidinică.
 2. Baze azotate
În structura nucleotidelor și a polimerilor lor intră cinci baze azotate majore. Bazele azotate
sunt derivați ai pirimidinei și ai purinei care formează cele două familii de baze care intra in
constituția nucleotidelor naturale.
Baze pirimidinice: citozina; uracilul; timina.
Baze purinice: adenina; guanina.

Nucleotidele din structura ADN și ARN nu conțin decât patru baze azotate: trei dintre acestea
sunt comune celor două tipuri de acizi nucleici – cele două purine și citozina și câte una este
specifică pentru fiecare tip: baza pirimidinică timina este specifica pentru ADN și derivatul său
metilat, uracilul pentru ARN.

3. Nucleotidele
Nucleotidele sunt unități monomere ale polinucleotidelor (acizi nucleici). Un nucleotid este
un compus format dintr-o bază azotată, o pentoză și una sau mai multe grupări fosfat.
Pentozele care intră în constituția acizilor nucleici sunt riboza și dezoxiriboza.

Acidul fosforic intră în molecula acizilor nucleici sub formă de acid ortofosforic. El reprezintă
8-14% din compoziția acizilor nucleici și le imprimă caracterul acid.
Rolul nucleotidelor:
1) Reprezintă elementul structural al acizilor nucleici.
2) ATP – purtătorul energiei chimice în celulă, este cheia ce leagă procesele ce decurg cu
eliminarea, degajarea energiei și cele ce utilizează energia.
3) O serie de nucleotide sunt constituenți ai coenzimelor. Adenozin-difosfatul intră în structura
a două coenzime implicate în reacții de oxido-reducere: nicotinamid adenin dinucleotid
(NAD și omologul sau fosforilat NADP) și a flavin adenin dinucleotid (FAD), implicate în
procesele de oxido-reducere ale respirației celulare.

În funcție de natura pentozei, nucleotidele pot fi: ribonucleotide și dezoxiribonucleotide.

Lanțurile de dezoxiribonucleotide legate covalent formează acidul dezoxiribonucleic (ADN), iar
ribonucleotide formează acizii ribonucleici (ARN).

Ribonucleotide:
Dezoxiribonucleotide:
 Cele două tipuri de acizi nucleici se deosebesc prin două caracteristici calitative
fundamentale:
a) a) prezența unei pentoze diferite (riboza sau dezoxiriboza); tipul de glucid dă numele
celor două tipuri de acizi nucleici;
b) diferențe privind cele patru baze care intră în constituția ADN și ARN, una dintre
pirimidine fiind diferită, în structura ARN-ului timina este înlocuită cu uracilul.
Cu toate ca aceste diferențe par minime ele au consecințe spectaculoase și sunt suficiente
pentru a împarți acizii nucleici în două categorii majore de molecule destul de asemănătoare
pentru a se recunoaște dar care au funcții diferite. Astfel, prezența hidroxilului în structura
ribozei determină imposibilitatea catenelor de ARN de a forma structuri dublu catenare pe
distanțe mari.
Acizii nucleici sunt substanțe macromoleculare formate din nucleotide. Acidul fosforic
stabilește legături fosfodiesterice între gruparea hidroxil din poziția 3' a pentozei dintr-un
mononucleotid și hidroxilul din poziția 5' a pentozei din mononucleotidul vecin.

4. Acidul dezoxiribonucleic (ADN)

Acidul dezoxiribonucleic este localizat în cea mai mare parte în nucleul celular, reprezentând
materialul genetic al cromozomilor. Macromolecula de ADN diferă de la o specie la alta, dar este
identică în organele aceleiași specii. Bazele azotate care intră în structura lor sunt: citozina,
timina, adenina și guanina.
Structura primară indică natura, proporția și secvența bazelor azotate purinice și pirimidinice
ale nucleotidelor care constituie macromolecula de ADN. Informația genetică stocată în ADN
este codificată în secvența de baze azotate (nucleotide) existente de-a lungul catenelor
polinucleotidice.
 Structura secundară se referă la organizarea tridimensională a lanțului polipeptidic. Modelul
de structură spațială a fost elaborat în anul 1935 de către J.D. Watson și H.C. Crick, confirmat
ulterior în alte experiențe. Structura secundară este formată din două catene polinucleotidice care
se răsucesc sub formă de spirală în jurul unui ax comun, conferind astfel aspectul unui dublu
helix. Watson și Crick au arătat că scheletul fosfo-glucidic al macromoleculei se află spre
exterior iar bazele azotate spre interior, planul perechilor de baze fiind perpendicular pe axul
lung al moleculei, între perechi existând legături de hidrogen care cresc stabilitatea structurii. În
funcție de structura terțiară există mai multe tipuri de molecule ADN care sunt izomorfe: de tip
A și B (dextrogire – rotesc planul luminii polarizate spre dreapta) și de tip Z (levogir – rotește
planul luminii polarizate spre stânga).
În cazul structurii secundare, secvența bazelor dintr-o catenă determină secvența bazelor din
catena opusă datorită faptului că acestea au secvențe complementare, adenina fiind
complementară timinei iar guanina complementară citozinei. Există două punți de hidrogen între
adenină și timină și trei între guanină și citozină. Capacitatea de autoreproducere a ADN-ului
este dată de complementaritatea bazelor copolimerice, astfel informația se conservă în
succesiunea generațiilor celulare. Prin intermediul ARNm care decodifică mesajul genetic se
asigură determinismul genetic și exprimarea fenotipică a caracterelor ereditare.
Structura terțiară este dată de distribuția spațială, tridimensională a celor două catene
helicoidale. Moleculele de ADN dublu catenare pot fi lineare sau circulare. Astfel, cromozomii
la organismele eucariote sunt alcătuiți din molecule de ADN dublu catenare linear. Cromozomul
bacterian, precum şi ADN-ul mitocondrial sunt alcătuiți din molecule de ADN dublu catenar
circular.

Așadar, structura terțiară se formează la răsucirea suplimentară a moleculei bispiralate în

spațiu. La superspiralizarea dublului helix participă proteinele histone și formează cromatina.
Unitatea structurală a cromatinei este nucleosomul care reprezintă ADN-ul înfășurat cu proteine
histone.
În fiecare cromozom se conține o singură moleculă gigantă de ADN, care constituie baza
cromatinei. Cromatina prezintă o structură supramoleculară, în care spirala dublă de ADN este
conjugată cu proteine, cantități mici de ARN și substanțe minerale. Raportul componentelor
cromatinei este: ADN – 30-45%, histone – 30-50%, proteine nehistone – 4-33%, ARN – 1,5-
10%. Organizarea structurală a cromatinei este de așa natură că ea permite de a utiliza una și
aceiași informație genetică a ADN-ului caracteristică speciei date în mod diferit în cadrul
celulelor specializate.
Toată catena nucleosomică, care conține proteine nehistonice și ARN, se spiralizează în
repetate rânduri, împachetându-se în cromozom sub formă de solenoid.

5. Acizii ribonucleici (ARN)

 Pe de o parte, acizii ribonucleici reprezintă materialul genetic al anumitor tipuri de virusuri
(numite virusuri ARN). Pe de altă parte, în celule, moleculele de ARN îndeplinesc diverse funcții
metabolice, dintre care cele mai importante sunt legate de traducerea informației genetice din
secvență de nucleotide în secvență de aminoacizi, adică în sinteza de proteine. Molecula de ARN
este monocatenară (este alcătuită dintr-un singur lanț polinucleotidic). Este un complex
macromolecular similar, structural și funcțional, în multe privințe ADN-ului. ARN-ul rezultă din
copolimerizarea ribonucleotidelor, care determină formarea unor lanțuri lungi, monocatenare.
Cele mai importante tipuri de acizi ribonucleici dintr-o celulă sunt ARN mesager, ARN de
transfer şi ARN ribozomal.

ARN-ul mesager este ARN-ul ce va servi ca tipar pentru sinteza proteinelor. ARN
mesager conține secvențele corespunzătoare unei gene. Gena este o unitate moleculară a
eredității în organismele vii. Genele conțin informația pentru construirea și menținerea funcțiilor
celulare unui organism și transferă mai departe trăsăturile descendenților. Toate organismele
posedă gene pentru diferite trăsături biologice, unele fiind evidente de la început, cum ar fi
culoare ochilor, numărul membrelor, și altele nefiind evidente imediat, cum ar fi grupa sanguină,
riscul crescut pentru anumite boli sau multitudinea proceselor biochimice din celule. Genele sunt
alcătuite din introni (secvențe necodificatoare) și exoni (secvențe codificatoare).

ARN-ul de transfer sau de transport are înfățișarea unei „frunze de trifoi”. ARN-ul
de transport fixează un anumit aminoacid la capătul 3’ și are o regiune specifică de trei
nucleotide numită anticodon în bucla opusă capătului 3’. Acest ARN fixează un aminoacid pe
care îl transportă și în poziționează în dreptul unui codon (prin complementaritatea codon (de pe
molecula de ARNm) – anticodon (de pe molecula de ARNt) în cursul procesului de translație.

ARN-ul ribozomal este un constituent principal al ribozomilor, structuri celulare la

nivelul cărora se realizează sinteza proteinelor.

6. Replicarea ADN-ului
Procesul de sinteză al ADN-ului este cel mai important eveniment în cazul diviziunii celulare
care asigură transmiterea integrală a informației genetice stocată în ADN-ul cromozomial. Faptul
că ADN-ul nu se epuizează în cursul diviziunii se datorează procesului de replicare
(autocopiere), proces programat genetic de separare a catenelor și de asamblarea complementară
de nucleotide pe fiecare catenă matriță creându-se astfel noi molecule de ADN.
Replicarea se face după modelul fermoarului propus de Watson și Crick, conform căruia
dublul helix se desface progresiv similar cu un fermoar, iar datorită complementarității, fiecare
bază expusă se va lega de baza sa complementară.
Fiecare catenă de ADN expusă este matriță pentru sinteza unei catene noi În moleculele de
ADN rezultate prin replicare va exista întotdeauna o catenă veche (matrița) și una nou sintetizată
prin legarea bazelor azotate complementare. Enzima implicată în sinteza noii catene de ADN se
numește ADN-polimerază care este implicată în proces împreună cu 4 nucleotid-trifosfați
(dATP, dCTP, dGTP și dTTP), a ionilor de magneziu, a unui primer (catalizează sinteza
primelor nucleotide deoarece polimeraza nu poate începe de la 0) și a catenelor de ADN
parentale matriță.
Inițial are loc denaturarea fiziologică progresivă a macromoleculei bicatenare de ADN,
despiralizarea prin desfacerea legăturilor de hidrogen în prezența helicazei (enzimă de
despiralizare). Helicaza acționează după modelul desfacerii unui fermoar, despărțind cele două
catene începând din punctul de inițiere și progresând până la punctul terminus.