Sunteți pe pagina 1din 7

1.

Managementul producţiei

Cadrul general de abordare


În orice întreprindere se desfăşoară un ansamblu de procese şi relaţii
de management care, împreună cu procesele şi relaţiile de execuţie a produselor
specifice întreprinderii, concretizează modul în care ea îşi realizează
funcţionalitatea şi îşi îndeplineşte misiunea pentru care a fost creată. Acest
ansamblu poate fi sistematizat pe două componente esenţiale.
• Există, în primul rând, o categorie de procese şi relaţii de management care
se referă la activităţile generale ale întreprinderii privită ca un organism unitar, prin
care ea îşi pune în valoare cele cinci funcţiuni ale sale: cercetare – dezvoltare,
comercială, de producţie, de resurse umane şi financiar – contabilă. Ele formează
obiectul de studiu al managementului general de la nivelul organizaţiei.
• Cea de-a doua grupă include procesele şi relaţiile de management specifice
activităţilor care fac parte din fiecare funcţiune a întreprinderii. Acestea definesc
obiectul de studiu al domeniilor managementului specializate pe cele cinci
funcţiuni ale întreprinderii: managementul cercetării – dezvoltării, managementul
activităţilor comerciale, managementul producţiei, managementul resurselor
umane, managementul activităţilor financiare şi contabile, individualizate în cadrul
managementului organizaţiei.
De precizat că, odată cu dezvoltarea şi creşterea complexităţii activităţilor
economice, în condiţiile perfecţionării sistemelor conceptuale şi metodologice ale
abordărilor manageriale, s-au creat premizele necesare pentru detalierea studiului
pe domenii ale managementului specializate pe grupe de activităţi sau chiar
activităţi la nivelul fiecărei funcţiuni.

1
Managementul producţiei – domeniu managerial funcţional – studiază
procesele şi relaţiile de management corespunzătoare particularităţii activităţilor
care fac parte din funcţiunea de producţie a întreprinderii şi asigură sistemul
conceptual - metodologic necesar pentru operaţionalizarea elementelor specifice
sferei sale de abordare. Se evidenţiază astfel caracterul teoretic şi cel practic,
aplicativ al managementului producţiei.
Funcţiunea de producţie, ca zonă de referinţă a problematicii tratate,
cuprinde totalitatea activităţilor care au ca obiect obţinerea unor produse cu o
anumită utilitate socială (care satisface o nevoie umană precizată) şi asigurarea
condiţiilor necesare în acest scop.
În cadrul acesteia, ponderea principală o deţin activităţile de conversie a
intrărilor în ieşiri. Acestea asigură transformarea fizică a resurselor naturale,
materiilor prime sau a altor forme specifice de prezentare a intrărilor în produse
(bunuri materiale, lucrări sau servicii) cerute de consumatori, prin folosirea de
către oameni a unor procedee şi echipamente tehnologice adecvate.
Alături de acestea, în funcţiunea de producţie se includ şi alte activităţi.
Unele au rolul de a crea condiţiile impuse de desfăşurarea normală a activităţilor de
transformare fizică a intrărilor în ieşiri (cele de susţinere şi cele logistice), iar
altele de a asigura inovarea producţiei în conformitate cu cerinţele, tot mai
pregnante în etapa actuală, de dinamism, creativitate şi adaptare permanentă a
sistemului productiv.
Abordarea procesuală a activităţii funcţiunii de producţie presupune
încadrarea proceselor fizice, de execuţie a acestora, într-un sistem managerial
specific, integrat armonios în managementul global al organizaţiei. Demersurile
teoretice şi practice incluse în sfera managementului proceselor de producţie
vizează ansamblurile intrărilor şi ieşirilor corespunzătoare, privite în corelaţia lor
cu mecanismele proprii de transformare şi autoreglare.

2
În acest sens, managementul producţiei, la fel ca şi celelalte domenii
manageriale de studiu al unui sistem, indiferent nivelurilor de poziţionare a
acestuia, se bazează pe atributele (funcţiile) de previziune, organizare,
coordonare, antrenare şi control – evaluare – reglare. Elementele de
particularizare sunt determinate, în principal, de conţinutul, ponderea şi
modalităţile concrete de realizare a fiecăruia din cele cinci atribute.
Şi în acest caz, în centrul acţiunilor care definesc funcţiile procesului de
management se situează decizia managerială. În contextul principiilor generale de
fundamentare, elaborare şi aplicare a deciziilor apar aspecte de diferenţiere sub
raportul procedeelor şi instrumentelor de lucru folosite, obiectivelor şi criteriilor
decizionale adoptate, modalităţilor specifice de transmitere, raportare şi reflectare
în organizarea structurală, sistemele de urmărire a realizării lor şi de evaluare a
performanţelor etc.
De asemenea, procesul decizional din sfera producţiei, se bazează pe un
suport informaţional adaptat particularităţilor acesteia. El se referă atât la mediul
intern al întreprinderii (potenţialul resurselor şi activităţilor, competenţele şi
abilităţile personalului, factorii – cheie de succes ş. a. privind producţia), cât şi
la mediul extern, global şi de competiţie, în plan naţional şi internaţional, de
funcţionare a acesteia (tendinţe de evoluţie, oportunităţi şi ameninţări, riscuri,
caracteristici de competiţie ale domeniilor de afaceri, forţe motrice generatoare de
schimbări ş. a. referitoare la producţie).
Problematica managementului producţiei poate fi sistematizată pe trei părţi
principale, corelate sub raportul, conţinutului conceptual – metodologic şi al
modului de operaţionalizare în practica întreprinderilor.
– organizarea producţiei, bazată cu prioritate pe acţiunile funcţiei
manageriale de organizare;

3
– strategii şi politici manageriale de producţie, orientată cu precădere
spre acţiunile atributului de previziune al managementului;
– conducerea operativă a producţiei, în care rolul principal revine
funcţiei manageriale de coordonare, spaţială şi temporală, a
componentelor structurale de producţie.
Celelalte două atribute ale procesului de management ( antrenarea şi control
– evaluare – reglare) se regăsesc în forme şi ponderi specifice la nivelul fiecăreia
din cele trei părţi componente.
Sisteme performante de management al producţiei.
Conţinutul managementului producţiei, instrumentarul şi procedeele folosite
pentru tratarea problematicii acestuia se individualizează un numai la nivelul
fiecărei întreprinderi, în funcţie de profilul şi specificul activităţii ei, ci şi în fiecare
etapă a dezvoltării economico – sociale, odată cu schimbările survenite în contextul
concurenţial şi cel general de funcţionare a organizaţiei.
Întreprinderile moderne îşi desfăşoară activităţile într-un mediu extrem de
dinamic şi tulburent, caracterizat în principal prin următoarele aspecte definitorii:
– accelerarea ritmului schimbărilor;
– accentuarea climatului de incertitudine şi amplificarea riscurilor;
– creşterea exigenţelor clienţilor;
– individualizarea consumatorilor sub raportul nevoilor şi cerinţelor
acestora;
– devansarea cererii de către oferta de produse;
– globalizarea (mondializarea) economiei şi a pieţelor, cu implicaţii directe
asupra creşterii nivelului de concentrare a producţiei;
– accentuarea procesului de descentralizare teritorială şi pe domenii de
afaceri a marilor întreprinderi;

4
– amplificarea concurenţei, atât prin creşterea numărului de competitori cât
şi a capacităţii lor concurenţiale;
– realizarea unor schimbări de esenţă în sfera factorilor de asigurare a
competitivităţii întreprinderii;
– sporirea importanţei restricţiilor de natură ecologică.
În acest context, întreprinderilor pot face faţă cu succes exigenţelor
mediului ambiant numai prin adoptarea unor sisteme performante de
management. Într-o primă etapă, acest proces s-a materializat în diminuarea
semnificativă a rolului principiilor clasice formulate de Fr. Taylor (1911 –
„Principiile conducerii ştiinţifice”) şi H. Fayol (1916 – „Conducerea generală şi
industrială”), bazate pe rigiditate, tehnicism, centralizare, specializare şi
stantardizare stricte, organizări structurale de tip ierarhic – piramidal etc. şi
impunerea în prim plan a flexibilităţii, descentralizării şi diversificării, a
structurilor funcţionale, matriciale şi de tip reţea, a fundamentării deciziilor în
condiţii de risc şi incertitudine şi altele.
În fazele următoare, odată cu evidenţierea unor caracteristici noi în mediile
interne şi externe ale organizaţiilor, cu aplicarea treptată a elementelor novatoare
din sfera managementului, s-au impus o serie de principii definitorii pentru
sistemele performante de management al producţiei:
– satisfacerea întocmai a nevoilor, cerinţelor şi aşteptărilor particularizate
ale diferitelor categorii de clienţi („pieţe – ţintă”);
– adoptarea unui proces continuu de inovare a diverselor laturi ale
activităţilor de producţie (tehnologii, echipamente, sisteme de gestiune,
portofolii de produse şi altele);
– orientarea permanentă spre schimbare, pentru a reacţiona eficient la
modificările frecvente din mediul de competiţie („managementul
schimbării”);

5
– realizarea unui spirit de parteneriat la nivelul organizaţiei şi cu ceilalţi
factori ai mediului de afaceri;
– reconsiderarea procesului de informare, în contextul imperativelor
introducerii unor sisteme integrate de informatizare a activităţilor privind
producţia şi valorificării la un nivel superior a cunoştinţelor („economia,
organizaţia şi managementul bazate pe cunoştinţe”);
– folosirea unor politici manageriale adecvate pentru antrenarea
personalului la realizarea obiectivelor asumate şi acţiunilor angajate în
sfera producţiei.
În aceste condiţii, pot fi semnalate cele mai importante trăsături ale
sistemelor performante de management al producţiei.
1. Varietatea – presupune diferenţierea sub raport structural, funcţional şi
metodologic a sistemelor de management al producţiei pe, de o parte, în funcţie de
domeniul de afaceri în care operează întreprinderea, caracteristicile misiunii ei,
particularităţile strategiei şi politicilor manageriale adoptate şi altele, iar pe de altă
parte, în raport cu schimbările produse în mediul său concurenţial.
2. Flexibilitatea – constă în adaptarea într-un timp cât mai scurt şi cu costuri
reduse a managementului producţiei la modificările frecvente din mediul intern şi
extern al întreprinderii; se manifestă tendinţa de evoluţie a acesteia spre
„agilitate”.
3. Dinamismul – se concretizează în continua evoluţie a sistemului de
management al producţiei, în vederea armonizării lui cu noile realizări din
domeniul tehnicii şi tehnologiilor folosite, caracteristicilor profesionale de
calificare şi comportamentale ale executanţilor, nomenclatorului de produse etc.;
un dinamism stabil se bazează pe existenţa unui spirit de iniţiativă şi inovare
continuă.

6
4. Creativitatea – se referă la adoptarea în sfera producţiei a unui proces de
management bazat pe un instrumentar metodologic avansat, aflat într-o continuă
perfecţionare şi adaptare la exigenţele actuale.
5. Reactivitatea – se reflectă în capacitatea sistemului de management al
producţiei de a reacţiona imediat, în timp real, la diverşii stimuli externi şi chiar de
a anticipa acţiunea acestora („trecerea de la reactivitate la „proactivitate”).
6. Rapiditatea – în domeniul producţiei, ea constă în adoptarea unui sistem
managerial capabil să asigure diminuarea duratei ciclurilor de producţie, de
distribuţie, de inovare şi logistice ale întreprinderii.
7. Eficienţa – abordată în context concurenţial, presupune adoptarea unui
sistem de management privind producţia orientat spre folosirea raţională a
factorilor de producţie, creşterea profitabilităţii pe termen lung, cu caracter de
stabilitate, sporirea competitivităţii întreprinderii şi poziţionarea avantajoasă a
acesteia în mediul său de afaceri.
8. Transparenţa – se materializează în realizarea prin sistemul de
management al producţiei adoptat a condiţiilor impuse de cerinţa cunoaşterii exacte
a obiectivelor asumate, acţiunilor angajate, rezultatelor obţinute şi performanţelor
realizate, pentru o mai bună implicare a factorilor interesaţi.
În general, toate aceste principii şi trăsături sunt menite să asigure premizele
necesare pentru creşterea „valorii” sistemelor de management privind producţia şi
obţinerea unor performanţe superioare în funcţionarea întreprinderilor moderne.