Caietele Revolutiei. Nr. 2 (15) - 2008

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE
din Decembrie 1989
Caietele
Revolutiei
,
Nr. 2 (15) /2008

COLEGIUL ŞTIINŢIFIC
Acad. Dan BERINDEI

Acad. Dinu C. GIURESCU
Prof. dr. Ioan SCURTU
Prof. dr. Dumitru MAZILU
Conf. univ. dr. Alexandru OŞCA
COLECTIVUL DE REDACÞIE
Viorel DOMENICO
Dumitru ROMAN - responsabil de număr
Carmen RĂDULESCU
Alina STAN
IMPRIMARE
Alexandru DIACONU
Mircea MANCIU
Coperta: Palatul Patriarhiei, sediul în care a funcţionat C.P.U.N.
© INSTITUTUL REVOLUÞIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Str. C. A. Rosetti nr. 33, sector 2, Bucureºti
tel./fax: 021.311.87.06; tel. 021.311.99.80; www.irrd.ro
ISSN 1841 - 6683

CAIETELE REVOLUŢIEI
NR. 2(15)/2008
CUPRINS
Masa rotundă cu tema:

“18 ani de la înfiinţarea Consiliului Provizoriu
de Uniune Naţională”......................................................................................................4

Interviu
Dumitru Dincă – Mărturii de la Baricadă (II)....................................................31
Mărturii
Mircea Duzineanu – Am
��
acţionat ��
în ��
sediul ��
fostului ��
C.C. al ��
P.C.R....................38
Comandorul Vasile Maluţan – Nicolae
��
Ceauşescu m-a avertizat:
„Nu spui nimic nimănui, unde suntem şi ce facem“��
........................................................40
Studii
��
Ilona Boeru – Dimensiunea religioasă a Revoluţiei Române............................52
Dicţionarul General al Revoluţiei Române

Mihai Lucreţiu Gîtlan..........................................................................................58
Prof. Eugenia Iorga..............................................................................................59
Lorin Ioan Fortuna..............................................................................................60
Poemele Revoluţiei...... ....................................................................................................61
Foto-Document
Legitimaţii/permise..............................................................................................63
Adeverinţă/împuternicire.....................................................................................64

din Decembrie 1989
18 ani
de la înfiinţarea Consiliului
Provizoriu de Uniune Naţională
Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 a organizat în ziua
de 12 februarie a.c., la Palatul Parlamentului, masa rotundă cu tema
„18 ani de la înfiinţarea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională“.
Au participat la o MASĂ dezbatere colocvială, evocatoare,
membrii fondatori ai Consiliului ROTUNDĂ Provizoriu de Uniune Naţională
(C.P.U.N.) – prima structură legislativă de tranziţie, care a asigurat
dialogul politic în cele 100 de zile post-revoluţionare, în vederea
pregătirii alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990. Dincolo
de opiniile contradictorii şi de unele incidente neplăcute, cei prezenţi au evocat
acele momente de început ale democraţiei româneşti, dar şi faptul că multe din idealurile Revoluţiei
n-au fost împlinite în cei 18 ani de tranziţie a societăţii româneşti la democraţie şi economie de
piaţă.
Printre vorbitori s-au numărat: Ion Iliescu, Radu Câmpeanu, Adrian Constantin, Lorin
Fortuna, Claudiu Iordache, Eugenia Iorga, Nica Leon, Dumitru Mazilu, Ion Mânzatu.
Au fost prezenţi, de asemenea, Adrian Năstase, Petre Roman, N.S. Dumitru, Constantin
Ionescu, Victor Surdu, Victor Stănculescu, Iosif Boda, Cazimir Ionescu, Dan Mircea Popescu,
Radu Silaghi ş.a.
Manifestarea a oferit un bun prilej de reconstituire a unui moment de răscruce din istoria
recentă a ţării noastre.
În deschiderea manifestării a fost vizionat documentarul cinematografic „Parlamenul celor
100 de zile“ realizat de TVR, în regia lui Dionisie Şincan. Filmul prezintă imagini semnificative
de la şedinţa de constituire a CPUN, precum şi aspecte de la dezbaterile care au avut loc până în
mai 1990.

NR. 2(15)/2008
„Să salutăm cu ceremonie înaltă majoratul CPUN!“

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, directorul general adjunct al
IRRD: D��
upă cum ��
aţi ��
observat, din invitaţiile pe care le-aţi primit,
această activitate se desfăşoară sub egida Institutului Revoluţiei
Române din Decembrie 1989. Am considerat util ca în acest moment,
când se împlinesc 18 ani de la constituirea Consiliului Provizoriu
de Uniune Naţională, să aibă loc o masă rotundă care să adune
personalităţile cu un rol, aş spune istoric, în acel moment de început
al anului 1990 şi din perioada imediat următoare Revoluţiei din 1989.
După cum ştiţi, Institutul, prin chiar legea sa de înfiinţare, îşi propune
să adune informaţii de toate categoriile, documente, suporturi audio-
video, presă, memorii, să dezvolte şi să amplifice o arhivă care să
ofere baza scrierii istoriei Revoluţiei Române, a transformărilor care au avut loc în ţara noastră
în 1989 şi în perioada următoare. Evident, Revoluţia Română – şi dumneavoastră cunoaşteţi
foarte bine ce spun – s-a înscris într-un ansamblu general european care a dus la înlăturarea
regimului totalitar şi la deschiderea căilor spre dezvoltarea democratică a ţării noastre. CPUN-
ul reprezintă o formă specific românească de organizare a forţelor politice de după revoluţie. În
alte ţări, cum au fost Polonia sau Ungaria, s-a găsit, înainte de răsturnarea regimului totalitar,
formula de realizare a unui acord între forţele aflate la putere şi cele ale forţei civice, ale opoziţiei.
Din păcate, la noi acest lucru nu a fost posibil. Dialogul propriu-zis a trebuit să înceapă după
răsturnarea dictaturii şi de aceea a căpătat şi forme convulsive, adesea destul de accentuate.
Sigur că dumneavoastră, cei care aţi făcut parte din acest Consiliu, cunoaşteţi exact cum au stat
lucrurile şi noi, cei de la IRRD, suntem foarte atenţi în a înregistra spusele dumneavoastră şi a
le folosi în activitatea pe care o desfăşurăm.
Şi pentru că şi din film a rezultat că domnul Ion Iliescu a coordonat activitatea acestui
Consiliu, îl rog să preia conducerea acestei dezbateri şi noi, cei de la Institut, vom asculta cu
toată atenţia prezentarea dumneavoastră.

din Decembrie 1989
Conf. univ. dr. Lorin Fortuna: Domnule director ştiinţific, vă rog ca, în numele meu,
de membru al Colegiului Naţional al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989
(IRRD), să moderaţi dumneavoastră această şedinţă. Personal, v-am atras atenţia şi v-o atrag
în continuare: suntem taxaţi ca „Institutul lui Ion Iliescu”, între altele şi pentru că Institutul
foloseşte logistica şi revistele pentru a promova prioritar opiniile lui Ion Iliescu, precum şi
persoana lui Ion Iliescu. Vă rog să nu mai faceţi această greşeală. Ştiţi cât de greu ne-am apărat
ca să nu ne desfiinţeze. Deci, vă rog frumos, pentru binele Institutului Revoluţiei Române – şi
cer scuze domnului Iliescu şi celorlalţi – din bună credinţă, să moderaţi dumneavoastră acest
simpozion, în locul domnului Ion Iliescu.
Prof. Eugenia Iorga, membru în CPUN: Astăzi este
majoratul CPUN. Doamnelor şi domnilor, vă rog să luaţi act de
faptul că este CPUN. Domnule preşedinte al CPUN, Ion Iliescu, noi,
membrii CPUN, vă rugăm să vă exercitaţi drepturile de preşedinte
şi să dăm eleganţa, altitudinea şi ceea ce este normal să acordăm
momentului de majorat al CPUN-ului. Este inadmisibil ca, după
18 ani, să nu fim în stare să salutăm cu ceremonie înaltă majoratul
CPUN. Insist să avem demnitate, decenţă, pentru că nu degeaba
am stat sub gloanţe şi eu, alături de Dan Iosif, de Radu Silaghi, de
Romeo Raicu, de Dincă... Astăzi însă am depăşit momentul acelei
aniversări, trăim cu ea în suflet şi sub semnul ei. De aceea, domnilor
şi doamnelor, suntem aici sub semnul Institutului Revoluţiei Române. De aceea, domnule Lorin
Fortuna, va trebui să admiteţi că este normal, firesc, ca acel care conduce această masă rotundă,
aceste dezbateri colocviale, să fie preşedintele CPUN. Domnule preşedinte, vă rog să vă intraţi
în atribuţii. Vă mulţumesc.
Ion Iliescu, preşedinte al Biroului Executiv al CPUN: Nu pot să nu observ că
după 18 ani nu s-a schimbat nimic, suntem la fel! Dar aş vrea ca înainte de a începe lucrările
simpozionului să ţinem un moment de reculegere pentru cei care au fost cu noi în 1990, în acel
CPUN... Dumnezeu să-i odihnească în pace!
...Am luat act de propunerea domnului Fortuna. Ne aflăm aici la o masă rotundă
organizată de Institutul Revoluţiei Române. Domnul Scurtu este directorul ştiinţific al acestui
institut şi cred că este firesc să modereze toată desfăşurarea acestei mese rotunde.
Prof. Eugenia Iorga, membru în CPUN: Domnule Claudiu Iordache, în calitate de
director al IRRD, întrucât domnul Iliescu a declinat invitaţia de a conduce şedinţa, vă solicit, în
calitate de membru în Colegiul IRRD-ului, să conduceţi această şedinţă. Şi regret, mă aşteptam
să luaţi atitudine şi faţă de incidentul care a întunecat această ceremonie. Vă mulţumesc!
Claudiu Iordache: Vă mulţumesc pentru propunere, dar cred
că domnul Ion Iliescu este cel mai în măsură să onoreze întâlnirea
noastră.
În calitatea mea de director general am gândit că această
întâlnire este menită să ne apropie, şi nu să ne despartă. Nu a reuşit
să ne apropie, ci doar să ne despartă şi mai mult. Considerând că
au trecut 18 ani de la instaurarea a ceea ce a constituit o adunare
intermediară între Marea Adunare Naţională şi Parlamentul
României, acei oameni sunt aici şi ar trebui lăsaţi să îşi aducă aminte
că împreună au construit un moment de istorie imediată.

NR. 2(15)/2008
De la CFSN la CPUN
Ion Iliescu: Dacă-mi permiteţi, nu cred că ar trebui să

dramatizăm acest moment. Spiritul acestei reuniuni nu trebuie să
fie viciat de nişte manifestări cum am avut aici. Eu cred că în asta
constă utilitatea experienţei pe care am căpătat-o pe vremea CPUN-
ului, chiar şi cu ieşiri mai... ieşite din comun, cu temperamente, cu
impulsivităţi. Să le luăm ca atare, ca sechele ale acestui spirit, dar să
lăsăm să domine ceea ce am reuşit, în ciuda unor asemenea momente,
să ajungem la înţelegeri chiar pe problemele esenţiale.
Masa rotundă iniţiată de Institutul Revoluţiei Române din
Decembrie 1989, consacrată împlinirii a 18 ani de la constituirea
Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, are, cred, o semnificaţie deosebită, marcând un
moment important în evoluţia vieţii noastre politice după Revoluţia din decembrie 1989.
Eu mi-am intitulat intervenţia mea “De la CFSN la CPUN”, dorind să subliniez atât
schimbările cunoscute în plan politic, în societatea noastră, din momentul prăbuşirii de sistem
– din ziua de 22 decembrie 1989 până la sfârşitul lunii ianuarie, cât şi noutatea şi originalitatea
pe care o reprezenta structura noului organism al puterii de stat – Consiliul Provizoriu de
Uniune Naţională.
Ne amintim cu toţii împrejurările în care s-a produs prăbuşirea vechiului regim, viteza
cu care s-au desfăşurat evenimentele – după săptămâna de rezistenţă eroică a timişorenilor, care,
în urma ieşirii masive a muncitorimii din unităţile industriale şi, practic, a întregii populaţii, în
ziua de 20 decembrie, au proclamat oraşul liber Timişoara. Decizia lui Ceauşescu, de a organiza
mitingul din ziua de 21 decembrie, reflecta, pe de o parte, starea de derută a clanului Ceauşescu,
dar şi ruptura totală de realităţile din ţară. În locul unei manifestări de sprijin pentru regim şi
de condamnare a “revoltei” timişorenilor, cum ar fi dorit el, mitingul s-a transformat într-o
acţiune de protest, marcând începutul sfârşitului său. Încercarea de înăbuşire în sânge a acţiunii
de protest a tinerilor de pe baricada de la Intercontinental a grăbit deznodământul procesului
declanşat. Din nou s-a repetat experienţa de la Timişoara – ieşirea masivă a muncitorilor de
pe platformele industriale de la periferia Capitalei a fost semnalul sfârşitului, care l-a obligat pe
Ceauşescu – în faţa iminentei pătrunderi în sediul CC a manifestanţilor – să fugă cu elicopterul
– imagine simbol a victoriei Revoluţiei Române.
A urmat o descărcare uriaşă de trăiri – de bucurie, entuziasm şi euforie. În Capitală au
luat naştere spontan două tribune de exprimare a sentimentelor, gândurilor şi dorinţelor celor
mai diverse – dar convergente – curmarea, eliminarea regimului totalitar şi a urmărilor lui şi
construirea unei societăţi libere, democratice: balconul Comitetului Central şi studioul IV al
Televiziunii. Revoluţia Română a inaugurat o premieră mondială: prima revoluţie transmisă
direct la televiziune.
În acelaşi timp, trăiam un sentiment de îngrijorare firească: se prăbuşise un sistem, o
structură statală. A apărut un veritabil vid de putere şi iminenţa unei posibile stări de anarhie.
Ce era de făcut?
Nu discut asupra tuturor fabulaţiilor şi speculaţiilor care s-au emis pe seama constituirii
noii puteri. Am scris în detaliu despre ele. Cei ce am început să redactăm, în după-amiaza zilei de
22 decembrie, documentul intitulat “Comunicatul către ţară al CFSN”, a fost un grup constituit
spontan, care nu avusese niciun fel de legături anterioare. Nu discut acum nici despre dramatismul
momentului în care ne-am constituit – în condiţiile declanşării, în jurul orei 18.30, în sediul CC,
a diversiunii militare, care s-a extins imediat şi în alte puncte fierbinţi – diversiune care, în mod

din Decembrie 1989
evident, urmărea să împiedice structurarea unei noi puteri. Cei ce încearcă să deturneze sensul
evenimentului şi să pună pe seama celor ce şi-au asumat răspunderi şi riscuri pentru a da viaţă
unei noi structuri de putere democratică – răspunderea pentru acţiunea diversionistă, soldată
cu jertfe şi pierderi materiale – comit un act iresponsabil şi antinaţional. Noi eram ţinta acestor
acţiuni şi am trăit într-un permanent pericol, într-o veritabilă stare de asediu.
Aş vrea să mă opresc asupra denumirii de Front al Salvării Naţionale, pe care am
apreciat-o atunci ca potrivită momentului şi împrejurărilor în care ne aflam. Ea aparţinea, de
fapt, unui profesor de la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filozofie – Prof. Melian, pe
care nu l-am cunoscut, nici nu ştiam nimic, atunci, despre el şi care, ulterior, nu a manifestat
vreun interes de a intra în viaţa politică. Însă, cu 6 luni în urmă, apăruse un text-apel, conceput
de acesta – cum am aflat mai târziu, difuzat la “Europa Liberă”, semnat Frontul Salvării
Naţionale. Denumirea ni s-a părut tuturor potrivită pentru structura provizorie care să preia
puterea. Aşa a apărut denumirea de Consiliu al Frontului Salvării Naţionale.
Şi în alte ţări s-a apelat, odată cu prăbuşirea vechiului sistem comunist, dominat de
monopolul unui partid – la formule de larg consens naţional şi la denumiri adecvate, în vederea
trecerii la o nouă organizare democratică a societăţii.
Cehii au apelat la denumirea de Forum Civic. Ceva similar au folosit bulgarii şi
ungurii. Polonezii au pornit de la sindicatul “Solidaritatea”, care s-a transformat în structură
politică. La noi, timişorenii s-au prezentat, în ziua de 20 decembrie 1989, cu o platformă de
unitate sub denumirea de Front Democratic. Eu redactasem, la începutul anului 1989, un apel
către populaţie, care nu a mai ajuns la destinaţie (tot “Europa Liberă”), pe care îl prezentam
în numele unui Front Patriotic sau Popular. Nu ştiu ce l-a inspirat pe profesorul Melian în
formularea sa – Front de Salvare Naţională – care nouă, în seara de 22 decembrie, fără a
şti cui îi aparţine, ni s-a părut potrivită şi am adoptat-o. Iar, în contextul Comunicatului, era
exprimată următoarea idee: “În acest moment de răscruce, am hotărât să ne constituim în
Frontul Salvării Naţionale, care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de
naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi
demnităţii, în anii tiraniei totalitare”.
S-a afirmat că adoptarea acestei denumiri ar fi exprimat intenţia de a împiedica evoluţia
spre o organizare politică pluralistă – specifică unei democraţii parlamentare. Afirmaţia era
fără temei. În chiar textul comunicatului – în prezentarea celor 10 puncte programatice ale
Revoluţiei Române – se spunea, la primul punct: Abandonarea rolului conducător al unui
singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ.
Mai mult, printre primele acte legislative elaborate de Consiliul Frontului Salvării
Naţionale, la 31 decembrie 1989, se înscrie Decretul-lege privind înregistrarea şi funcţionarea
partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România.
Acesta a fost temeiul legal al apariţiei, în cursul lunii ianuarie, a 30 de partide. Din partea
Consiliului CFSN, am adresat invitaţii partidelor nou apărute să-şi desemneze reprezentanţi,
care să fie cooptaţi în Consiliu – ca structură a puterii de stat. Cu vreo 2-3 excepţii, am fost
refuzaţi. Spre sfârşitul lunii, când a apărut propunerea de organizare a unui partid pe platforma
program a Revoluţiei Române, adoptându-se şi denumirea de FSN, aceasta a provocat confuzie,
ca şi reacţii şi răstălmăciri – că s-ar dori suprapunerea structurii de stat cu cea de partid. Lucrurile
au fost lămurite într-o primă discuţie, pe care am avut-o împreună cu premierul Petre Roman,
cu liderii a trei partide – domnul Coposu (PNŢCD), domnul Radu Câmpeanu (PNL) şi domnul
Sergiu Cunescu (PSDR). Din păcate, pe 28 ianuarie a avut loc o manifestare a opoziţiei, care
risca să se transforme într-o încăierare cu urmări negative. Am reuşit să eliminăm suspiciunile
şi să conturăm ideea transformării CFSN într-o structură lărgită, cu atragerea reprezentanţilor
tuturor partidelor apărute. Ideea a fost concretizată într-o întâlnire cu reprezentanţii celor

NR. 2(15)/2008
30 de partide, în ziua de 1 februarie, când s-au precizat şi modul de restructurare a CFSN şi

de organizare a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională. Această decizie politică a fost
concretizată în formă legală, juridică, prin adoptarea de către CFSN a ultimului său Decret-lege
privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională.
Pe această bază, în ziua de 9 februarie 1990, a avut loc, în clădirea de pe Dealul
Mitropoliei, reuniunea reprezentanţilor CFSN, ai partidelor politice şi ai organizaţiilor
minorităţilor naţionale, care, după o dezbatere animată, au decis constituirea şi structura
noului organ al puterii de stat. Între 1 şi 9 februarie apăruseră opt partide noi, se constituiseră
unele organizaţii ale minorităţilor naţionale; participau, de asemenea, reprezentanţii AFDPR
(Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici). Reuniunea a decis includerea reprezentanţilor tuturor
acestor organizaţii în componenţa Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, urmând ca, în
cazul apariţiei de noi partide şi organizaţii, reprezentanţii acestora să poată lua parte la lucrările
CPUN, în calitate de observatori.
A luat, astfel, naştere o structură pluralistă, care reflecta procesul dinamic al reaşezării
vieţii noastre politice şi crea cadrul unei conlucrări structurate a partidelor şi organizaţiilor
reprezentative ale minorităţilor naţionale, într-o activitate comună cu caracter parlamentar. A fost
un fel de pre-parlament, cum l-a caracterizat atunci un vorbitor, a cărui misiune era de a asigura
conducerea ţării, pe o perioadă limitată de timp, de a contura cadrul legislativ al desfăşurării
vieţii societăţii noastre şi de a pregăti viitoarele alegeri parlamentare şi prezidenţiale.
În ciuda climatului tensionat din ţară şi a caracterului animat al dezbaterilor sale, CPUN
a avut o activitate fructuoasă. S-au adoptat peste 200 de decrete-legi, din care cea mai importantă
a fost Legea electorală, care includea şi prevederi cu caracter constituţional - fiind nevoie să
se definească ce avem de ales şi modul de desfăşurare a alegerilor: Preşedintele să fie ales prin
scrutin general sau de către Parlament; Parlamentul să fie mono sau bicameral. De asemenea,
având în vedere că misiunea principală a noului parlament, ales doar pentru 2 ani, era de a
elabora noua Constituţie a ţării – cum va lucra Parlamentul şi ca Adunare Constituantă.
A fost, cred, pentru toţi cei care am participat la această nouă structură politică de
conducere a ţării şi la activitatea sa de peste 3 luni, o experienţă utilă şi interesantă. Am exersat
împreună un mod deschis şi democratic de colaborare, în interesul ţării, într-o perioadă foarte
dificilă.

din Decembrie 1989
S-a comentat mult despre caracterul oarecum dezordonat şi cu unele elemente

folclorice al dezbaterilor din CPUN. Era firesc, ţinând seama de structura foarte neomogenă a
participanţilor, de lipsa de experienţă politică şi de cultură democratică. Dar, în acelaşi timp,
aceasta a fost o veritabilă şcoală a dialogului politic. În acelaşi timp, cred că putem aprecia
modul deschis al dezbaterilor, indiferent de calitatea expunerilor, dăruirea şi angajamentul
sincer al interlocutorilor.
Rămâne, cred, o pagină de istorie şi un exemplu de spirit creator, inovator şi, aş sublinia,
original, în care am căutat, cu toţii soluţii într-o situaţie inedită şi nu uşoară! În orice caz, cred
că poate fi apreciată substanţa comunicării, a dialogului politic şi al conlucrării absolut necesare
- în acel moment şi în condiţii dificile – care pot sluji de exemplu unora astăzi, când, pe acest
plan, calitatea dialogului s-a deteriorat, atunci când nu lipseşte cu desăvârşire!
18 ani este vârsta maturităţii. Din păcate, nu ştiu dacă se poate vorbi, încă, despre
maturizarea vieţii noastre politice!
CPUN - o experienţă indispensabilă pentru parlamentarismul

românesc
Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu: Este neîndoielnic că,
prin constituirea CPUN, forţele politice din acele momente de
tensiune au demonstrat, după opinia mea, înţelepciunea de a da
ţării o construcţie democratică credibilă, la începuturile societăţii
româneşti către un sistem pluralist bine structurat. Totuşi, doamnelor
şi domnilor, două întrebări stăruie şi astăzi în legătură cu modul în
care s-a constituit şi a funcţionat CPUN. Mai întâi, s-a pus problema
dacă acel miniparlament a fost constituit democratic. În al doilea
rând, s-a pus problema dacă a respectat, pe timpul cât a funcţionat,
regulile parlamentare. Încercând să răspundem la prima întrebare,
constatăm, dragi colegi, că acel miniparlament a fost constituit prin
negocieri democratice şi că partidele participante au avut un cuvânt
de spus în legătură cu principiile şi criteriile care au fost aşezate la temelia activităţii sale.
Evident, personalităţile care au intrat în structura Consiliului nu au fost promovate printr-un vot
popular, aşa cum se procedează în structurarea parlamentelor clasice. Dar, după cum se ştie, în
acele momente de tensiune, nu era posibil un vot popular, iar o structură de putere provizorie
a fost, în opinia noastră, cea mai potrivită opţiune. Pentru a da un răspuns la a doua întrebare
ar trebui să dăm replica unor reputaţi analişti ai dreptului parlamentar, iar pe de altă parte, să
aruncăm o privire asupra modului în care funcţionează parlamentele clasice. Evoc punctul de
vedere al unui analist pe care mulţi îl cunoaşteţi, Jean Jacques Rousseau, un mare gânditor,
care a acordat importanţă parlamentului şi care susţinea că locul acestuia este între autoritatea
suverană şi guvernământul arbitrar. J. J. Rousseau spunea că oamenii promovează deputaţii pe
care îi plătesc din banii lor, aşa cum plătesc şi armata. În acest mod, spunea el, oamenii „sfârşesc
prin a avea soldaţi pentru a înrobi patria şi reprezentanţi pentru a o vinde”. Opinia unanimă a
specialiştilor este că orice parlament funcţionează printr-un schimb de argumente, uneori pe o
adevărată confruntare de poziţii, opinii şi interese. Un mare specialist în acest domeniu – este
vorba de profesorul român Tudor Drăgan – spunea: „confruntarea punctelor de vedere nu este
numai firească, dar este şi necesară. Dacă aruncăm o privire la structura parlamentelor clasice
constatăm multe asemănări cu mina constituită de miniparlamentul nostru din februarie 1990:
dezbateri aprinse, confruntări de idei, interese promovate şi apărate, texte normative adnotate
şi adoptate. Din aceste considerente rezultă rolul CPUN ca structură parlamentară românească,
după victoria Revoluţiei din 1989.
10
NR. 2(15)/2008
Astăzi, la împlinirea a 18 ani de la acele începuturi ale democraţiei parlamentare, este

cazul să ne amintim aprecierile unui gânditor irlandez, Edmond Burke: ”Parlamentul nu este
un congres de ambasadori care exprimă interese diferite şi ostile, pe care fiecare urmăreşte să
le păstreze pentru sine. Parlamentul este adunarea deliberativă a unei singure naţiuni, având
un singur interes, ca un întreg”. Şi putem să spunem astăzi, la 18 ani de la acele evenimente, că
atunci când judecata a devenit prevalentă – cel puţin aşa sperăm – acel miniparlament a fost
cu adevărat o adunare deliberativă, promovând preponderent interesul, preocupările românilor
de a-şi structura un sistem democratic, pluralism la guvernare, ca expresie a drepturilor şi
libertăţilor cucerite în Revoluţie.
Radu Câmpeanu, vicepreşedinte al Biroului Executiv
al CPUN: Eu vreau să vă mărturisesc impresiile şi gândurile care
mi-au rămas cu această experienţă, pe care eu o consider – vorbesc
de CPUN – o experienţă indispensabilă pentru parlamentarismul
românesc. Este, indiscutabil, prima încercare de parlament, de
democraţie, pe care am avut-o după noaptea de 45 de ani de regim
totalitar. Vă mărturisesc, dacă nu ştiţi, că am stat în exil la Paris 18
ani. Acolo am avut tot felul de acţiuni politice româneşti, am avut
ocazia să cunosc cercuri şi personalităţi importante, am avut chiar
ocazia să vorbesc două ore la Parlamentul de la Starsbourg în numele
unei asociaţii pe care o constituisem. Când am venit în ţară am fost
foarte curios să văd ce se întâmplă în acest început de parlament. Evident că, dincolo de cele rele
şi de cele bune, cu ieşiri, strigăte, replici nepotrivite, ceea ce m-a frapat de la bun început a fost
sinceritatea, explozia fiecăruia, bucuria libertăţii din noi. Asta am remarcat, această eliberare a
democraţiei, această euforie, această instaurare a democraţiei româneşti. Aşa am văzut-o, aşa
am trăit-o. S-au făcut multe lucruri atunci şi mai ales aşa-zisele ciocniri care aveau loc între noi
au avut utilitatea lor pentru moment. Ţin minte că de multe ori eram înţeles foarte prost de unii,
când le spuneam că democraţia nu înseamnă război civil. Înseamnă o confruntare de idei, mai
mult sau mai puţin diferite, dar asta nu înseamnă că dacă cel din faţa mea are altă părere decât
mine trebuie să fie neapărat exclus, ba chiar mitraliat. Era încă vorba de violenţă, dar am văzut
spiritul acestei idei, şi am fost încântat să-l văd, chiar dacă de multe ori domnul Iliescu nu putea
veni să prezideze această adunare, iar mie, în calitate de vicepreşedinte, mi-era foarte greu de
multe ori să stăpânesc această adunare, ca să nu zic masă, de violenţi; însă ceea ce se vedea
întotdeauna erau sinceritatea exprimării, sinceritatea exploziei, a ideii bune sau rele, care venea
din fundul sufletului. Mărturisesc că aş vrea să văd şi astăzi acea sinceritate la mulţi dintre cei
de aici. Câteodată n-o văd, şi-mi pare rău. Atunci ea exista, exista chiar în formele ei violente.
A fost începutul experimentului parlamentar post-comunist. Din această cauză, vă mărturisesc
că eu am o amintire plăcută şi pozitivă. Îmi pare rău de declaraţiile care au fost făcute aici, dar
desigur, fiecare are dreptul să spună exact ce crede. Eu cred că e
momentul să depăşim toate aceste momente şi trebuia să le depăşim
de mult. Acum avem altceva de făcut: trebuie să desăvârşim ceea ce
am început atunci! Nu e uşor, dar trebuie să plecăm de la sinceritatea
convingerilor de atunci. Cu acest prilej, eu vă mulţumesc că m-aţi
invitat aici, mulţumesc celor care au organizat această masă rotundă,
pentru că CPUN-ul este un fapt determinant în lumea politicii
moderne româneşti.
Profesor universitar dr. Ion Mânzatu, vicepreşedinte al
Biroului Executiv al CPUN: Vă mulţumesc pentru cinstea pe care
mi-o acordaţi de a lua cuvântul în faţa foştilor colegi ai CPUN şi a
11
din Decembrie 1989
atâtor personalităţi care s-au adăugat ulterior la eforturile ce s-au făcut atât în cele câteva luni ale
CPUN-ului, cât şi în perioada ce a urmat în Parlamentul României. Am trăit trei etape distincte
din momentul 22 decembrie 1989, când, fără să fac vreodată apel public să se recunoască ce
am făcut în noaptea de 22 spre 23 – atunci au fost apărate nişte obiective majore ale Capitalei
şi amintirile sunt plăcute pentru mine, fiindcă am participat la acele evenimente şi am reuşit. Al
doilea moment a fost constituirea CPUN şi a Biroului Executiv, în frunte cu domnul Ion Iliescu,
care, în ciuda unor poziţii pe care le constat în continuare, a avut un rol deosebit în a calma
spiritele şi, în acelaşi timp, în a impune – chiar dacă n-au fost cele mai plăcute soluţii – o serie
de posibilităţi pentru a depăşi momentele grele care de atunci. Eu am avut privilegiul de a asista
până în ultimele clipe la ceea ce s-a întâmplat cu Piaţa Universităţii şi ştiu bine unde şi cum
s-au întâmplat lucrurile. În al treilea rând, aş vrea să amintesc de faptul că în 1996 am părăsit
scena politică din cauză că ceea ce visasem în CPUN nu s-a mai realizat în parlamentarismul
din aceste partide mărunte. Atunci am plecat şi nu m-am mai întors. Mi-am reluat meseria,
am realizat multe lucruri şi pot să vă spun cu mâna pe inimă că cei care au, într-adevăr, ceva
de realizat pentru ţară este mult mai bine s-o facă aşa, decât aşteptând la rând un cuvânt sau
ciorovăindu-se între ei, în Parlament. În sfârşit, ca să nu profit de timpul dumneavoastră prea
mult, aş vrea să subliniez trei lucruri, care cred că ar trebui luate în considerare, chiar dacă noi
suntem bătrâni în raport cu parlamentarismul actual din România: cred că românii trebuie să fie
în stare de respect reciproc şi de impunerea celor mai bune soluţii, nu cu ambiţia „a mea e cea
mai bună soluţie”. Democraţie înseamnă să îl respecţi pe cel din faţa ta şi, dacă el are dreptate,
să îi dai dreptate; mi-ar face plăcere ca, spre sfârşitul vieţii, căci nu am mai mult decât am avut
până acum, să observ că tot ceea ce putem să dăm pentru această ţară, să dăm, înainte să ne pară
rău că nu am dat nimic şi am irosit forţa noastră internă şi mai ales spirituală pentru nimicuri;
este, cred, în asentimentul tuturor celor de faţă, sau aproape al tuturor, ideea că o ţară nu se
poate construi nici pe ură, nici pe ceartă, nici pe ceea ce se cheamă abordare tactică, ci pe un
intelectualism de înaltă ţinută, care e vecin şi cu divinitatea, şi cu popularitatea masivă pe care
o doreşte tineretul actual şi nu mai este legat de ceea ce s-a întâmplat în trecutul apropiat şi mai
îndepărtat.
Eu cred că noi, cei care ne aflăm în jurul acestei mese, putem să contribuim cu tot ce
avem mai bun pentru a da tineretului un exemplu de direcţia spre care trebuie să se îndrepte
pentru a putea să realizeze pentru ei şi pentru urmaşii lor ceea ce noi nu am putut să obţinem.
Să nu ne pară rău că am pierdut un timp în CPUN ori un alt timp, unii dintre noi, în partide şi în
Parlament. Eu vă urez tuturor, cu dragostea prietenească a celui care în noaptea de 22 spre 23
decembrie a putut să plângă pentru prima dată pentru ceea ce a însemnat pierderea unei vieţi în
familia lui şi în al doilea rând vă doresc să aveţi numai bine, sănătate şi la mulţi ani.
Contribuţia CPUN la promovarea noilor transformări economice

Prof. univ. dr. docent Constantin Ionescu, membru în
CPUN: Aş dori să mă refer la un aspect pe care îl consider a fi cât
se poate de relevant în condiţii de azi, şi anume, la contribuţia adusă
de CPUN, care a fost caracterizat pe bună dreptate ca fiind “o formă
provizorie sui generis de parlament” (Ion Iliescu, Revoluţie şi reformă,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 105.), la promovarea unor
reglementări noi în domeniul activităţii economice.
Trebuie subliniat, de la bun început, că în decursul activităţii
sale de câteva luni, CPUN şi-a propus, de fapt, obiective care în alte
ţări nu s-au înfăptuit decât în câţiva ani. Din acest punct de vedere,
efortul depus pentru promovarea noilor reforme poate fi considerat
12
NR. 2(15)/2008
meritoriu, chiar dacă – aşa cum era şi firesc – multe dintre reglementările adoptate atunci au fost
îmbunătăţite sau perfecţionate în condiţiile istorice ce au urmat, de către noul Parlament ales al
României, în anul 1940.
Pe fond, activitatea întreprinsă de CPUN, în scurta dar densa sa existenţă, în promovarea
relaţiilor economice se axează în jurul a câteva acte normative deosebit de importante, la care
dorim să ne referim în cele ce urmează.
În primul rând, se cuvine a fi menţionat Decretul-lege nr. 139 din 11 mai 1990 care
a definit şi afirmat caracterul neguvernamental şi autonom al Camerei de comerţ şi industrie,
instituţie cu personalitate juridică şi cu gestiune economică, menită să sprijine interesele
comercianţilor în raporturile lor cu organele guvernamentale, să reprezinte aceste interese
în ţară şi în străinătate. Mai trebuie notat că prin acelaşi decret-lege au fost consacrate largi
atribuţiuni în competenţa camerelor de comerţ şi industrie teritoriale, care trebuiau să sprijine
realizarea proiectelor de dezvoltare a comerţului şi industriei “inclusiv a celor bazate pe libera
iniţiativă”.
Îndepărtându-ne de la
prin-cipiile stricte ale Decretului
nr. 424/1972 pentru constituirea,
organizarea şi funcţionarea socie-
tăţilor mixte în România, Decretul-
lege nr. 96 din 14 februarie 1990
privind unele măsuri pentru atragerea
ca-pitalului străin a permis, pentru
prima dată, înfiinţarea în România
de societăţi comerciale cu capital
integral străin. Aportul în natură al
părţii străine la capitalul social era
scutit de plata taxelor vamale, iar
aportul părţii române putea cuprinde
şi echivalentul dreptului de folosinţă
a terenului necesar, pus la dispoziţia
societăţii pe toată durata de funcţionare a acesteia. Potrivit prevederilor aceluiaşi decret-lege,
societăţile comerciale astfel constituite erau scutite de impozit pe beneficiu pe o perioadă de doi
ani de la realizarea de venituri impozabile, iar pentru următorii trei ani calendaristici, Ministerul
Finanţelor era în măsură să aprobe reducerea impozitului pe beneficiu cu 50%.
Se cuvin a fi menţionate şi importantele dispoziţii ale Decretului-lege nr. 146 din 11
mai 1990 pentru modificarea şi abrogarea unor prevederi din legea nr. 3/1988 privind încheierea
şi executarea contractelor economice prin care s-a pus capăt unui sistem extrem de complicat
ce prevedea penalizări, controale şi nu rareori sancţiuni nejustificate pe care trebuiau să le
suporte unităţile economice. Totodată, Decretul-lege nr. 146/1990 a abrogat prevederea potrivit
căreia organele centrale aveau obligaţia să controleze activitatea de încheiere a contractelor
economice, ca şi obligaţia Ministerului Justiţiei şi Ministerului Comerţului Interior de a “ţine
evidenţa” litigiilor de comerţ exterior.
Au fost, desigur, adoptate în toată această perioadă şi alte acte normative în probleme
ca: îmbunătăţirea salarizării unor categorii de salariaţi şi acordarea unor drepturi, majorarea
unor pensii, organizarea şi disciplina muncii în unităţile de stat, modificarea sau abrogarea unor
dispoziţii care limitau libertatea muncii, restituirea părţilor sociale ale salariaţilor etc. Ceea ce
dorim să subliniem în legătură cu măsurile în domeniul economic adoptate în perioada fostului
13
din Decembrie 1989
CPUN – dintre care am menţionat succint numai câteva, pe care le-am considerat mai relevante
– este ideea că toate aceste măsuri au reprezentat la timpul lor elemente de reper, care au facilitat
adoptarea unor reglementări corespunzătoare. Ele îşi păstrează, fireşte, importanţa, care ni se
înfăţişează astăzi, cu atât mai mare, prin perspectiva timpului, dacă ne gândim la momentul
istoric în care actele normative la care ne-am referit au fost elaborate şi adoptate. Multe dintre
ideile enunţate aici şi-au găsit, fireşte, dezvoltări sau concretizări ulterioare ori au apărut soluţii
noi, determinate de practică.
Privite prin prisma realităţilor prezentului, unele dintre actele juridice emise de CPUN
în domeniul economic par, poate, uneori, stângace sau insuficient elaborate. Nu trebuie să uităm
însă că ele au fost edictate în condiţii în care se acţiona “contra cronometru”, spre a se desluşi o
cale eficientă de trecere de la vechiul sistem economic, ce se dovedise ineficient, către economia
de piaţă. Reglementările şi soluţiile de atunci şi-au păstrat şi îşi păstrează o importanţă care
depăşeşte momentul în care au fost dezbătute şi adoptate. În perspectiva istoriei, niciun act
juridic nu poate fi judecat decât raportându-l la conţinutul epocii în care a fost elaborat.
Referindu-ne, prin urmare, la măsurile economice adoptate în perioada CPUN – care
de altfel au fost sprijinite de toate forţele politice de atunci – putem spune cu toată convingerea
că ele au marcat un important moment de progres în viaţa noastră economică şi au deschis
drumul unor viitoare reglementări care, îmbogăţindu-le, concretizându-le şi diversificându-le
pe cele adoptate atunci, aveau să ducă totuşi mai departe orientarea lor de principiu.
O Românie în armonie cu ea însăşi

Adrian Constantin, membru în Comisia pentru cercetarea abuzurilor care au
dus la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului şi pentru reabilitarea victimelor
dictaturii: Stimaţi colegi şi camarazi, vă salut cu aceeaşi emoţie trăită în acele momente din
1990, de prietenie, solidaritate şi entuziasm, în spiritul unei Europe libere şi unite şi a unui cadru
în care ţara noastră să îşi reafirme şi să îşi respecte valorile. Mulţi dintre dumneavoastră mi-au
împărtăşit aceste idealuri, dovadă şi prezenţa la acest ceas de aniversare. A fost mult, foarte
mult faţă de tăvălugul de informaţii interne şi externe cărora a trebuit să le facem faţă în acel
moment. Şi cu acest prilej aş vrea să onorez cu un gând bun pe cei care nu mai sunt printre noi,
pentru dăruirea cu care au luptat alături de noi. Îi amintesc şi pe Virgil Bâţă, şi pe Alexandru, şi,
sper, pentru mulţi, pe neuitatul Dan Iosif, dar şi pe cei care şi-au jertfit viaţa la Revoluţie pentru
ca noi să trăim acel CPUN. Este un moment solemn pe care îl cinstim de 18 ani, dar este şi un
moment de bilanţ, de raport onest al aşteptărilor şi realizărilor.
Fiecare trebuie să răspundă în felul său şi în sinea sa la întrebările de bun simţ: Am făcut
bine? Am făcut totul? Arată astăzi România cum am sperat şi am gândit atunci? Toţi am fost
animaţi de bune intenţii, de altruism, de solidaritate, indiferent de statutul social, de profesie sau
însemnătate ca individ. Personal, sunt dezamăgit, frustrat, trist că trăiesc o realitate pe care nu
mi-am imaginat-o vreodată. Mă simt străin în propria ţară pentru că tot ceea ce mă înconjoară
îmi răpeşte demnitatea şi nu-mi apără nimeni interesele. Mă simt străin în marea familie a
Uniunii Europene din care fac parte, dar în şi de care sunt tratat ca cetăţean de mâna a doua sau
a treia. Trăiesc într-o ţară cu o justiţie hâdă, oarbă, cu relaţii interumane stăpânite de lăcomie şi
egoism, cu soluţii economice improvizate, cu oameni din ce în ce mai săraci.
Am trăit cu toţii trei administraţii, nu mă refer la mandate, ci pur şi simplu la administraţii
sub trei preşedinţi. Au fost câteva schimbări într-o anumită administraţie, dar multe nu s-au
schimbat, aş putea spune chiar nimic. Demnitate rămâne un cuvânt uitat pentru mine, umilirea
revine. Demnitate pentru românul umilit în propria ţară – Nu! O viaţă mai bună – Nu! Respect pe
14
NR. 2(15)/2008
plan internaţional – Nu! O clasă politică cum am meritat-o – Nu! Din contră, o clasă politică care-
şi uită cetăţenii, putredă moral, fariseică, aservită propriilor interese de Securitate, oameni cocoţaţi
la putere, tot felul de oportunişti, de mincinoşi, care arată cu degetul spre alţii. Alţii ne-au lăsat
moşteniri grele, dar ei niciodată! Au lăsat doar haos, căci în patru ani de mandat au reuşit doar să
facă şi să desfacă legi, să-şi consolideze cumetriile de familie, cu principii făcute în grabă pentru a
avea succes, tranzit pe linie politică, pentru a lua tot. Oamenii care preferă găunoşenia, viciată de
sistem şi periculoasă, sau genul actual, foarte activ, dătător de adrenalină unui popor moleşit.
Poate greşeala noastră a fost absenţa unei alternative reale la clasa politică actuală. Alţii,
după ce au căzut în dizgraţie, reapar brusc pe la televiziuni, sunt cosmetizaţi şi scapă câte o mărgică
pe la vreun editorial de succes, au soluţii pentru tot şi pentru toate, cu tot ştaiful, dar nu să scârţâie
în altă parte, ci numai în Parlament sau într-o funcţie cât mai înaltă. Sau se erijează în salvatori ai
poporului, salvatori care concep prin eutanasiere soluţii politice mai noi sau nu, sau în x sau în y.
Ne mai trezim acum, Doamne fereşte, că ambiţiile doamnei Hillary Clinton sunt fondate, dar să
mai admitem pe scena politică mioritică o candidatură ca a Elenei Udrea e prea mult!
Domnilor, nu-mi cereţi mie o soluţie, soluţia o dăm toţi pentru şi împotriva a ceea ce
se întâmplă în ţară, să luptăm pentru nevoile noastre, ale tuturor. E timpul ca toţi să ne gândim
la o schimbare totală, nu să cosmetizăm, pe ici, pe colo, din patru în patru ani. Să investim în
sănătatea morală a acestei ţări, să ne respectăm şi să fim respectaţi. Noi alegem să învăţăm să ni
se dea răspunsuri, să cerem socoteală.
Vă mulţumesc şi vă doresc o Românie în armonie cu ea însăşi, în armonie cu toţi ceilalţi,
o Românie aşa cum merităm.
Ion Radu Zilişteanu, membru în Comsia pentru
învăţământ: Stimaţi colegi, nu o să fiu atât de filozof, codubitativ
şi cu iz de bloc ca Adrian Constantin, o să spun doar că aici suntem
invitaţi de IRRD, această întâlnire are un iz istoric şi trebuie să
repunem istoria în drepturile ei. Din „Cronologie”, din filmul preluat
de la TVR şi prezentat aici şi din ceea ce a prezentat domnul Iliescu
ar trebui să ştie cei de la IRRD că a mai fost o întâlnire, la fel de
importantă. Eu, pe acea vreme, reprezentam ceea ce s-a numit ulterior
Gruparea Democratică de Centru, iar pe data de 31 ianuarie a mai
avut loc o întâlnire la Palatul Victoria între CFSN şi reprezentanţii
acestor partide, pentru că trebuie să vă reamintesc contextul istoric
în care s-au întâmplat toate lucrurile astea. În fond, toată mişcarea populară care a avut loc la
sfârşitul lunii ianuarie era cauzată de intenţia FSN-ului de a se transforma în partid politic şi
de a participa la alegerile ce aveau loc în mai 1990. De acolo s-a produs toată acea revoltă,
mai ales plecată de la simpatizanţii partidelor istorice… Vreau să vă reamintesc că, în afară de
FSN şi de partidele istorice, mai erau partide mici ale centrului eşichierului politic, considerate
de stânga, FSN-ul de dreapta, această Grupare Democratică de centru, mijlocul eşichierului
politic. Dacă la 31 ianuarie 1990, la acea întâlnire, s-ar fi căzut de acord cu reprezentanţii acelor
partide, probabil că alta ar fi fost evoluţia, dar aţi văzut că lucrurile au fost prezentate şi aici;
trebuie spus că acest CPUN nu a fost un miniparlament, ci mai degrabă un preparlament sau
un pseudoparlament, a fost un produs secundar al Revoluţiei, aşa cum FSN a fost un produs
primar al Revoluţiei. Atunci când se va scrie istoria cea adevărată este bine să se ţină seama de
toate lucrurile astea. Dacă suntem la 18 ani de la acel moment, eu zic că nu este vorba de un
majorat, ci intrăm de-a dreptul în istorie, după cum s-a menţionat şi aici, mulţi dintre noi nu se
află aici pentru că au părăsit această viaţă… Aş mai ridica o chestiune: câţi dintre noi, care mai
15
din Decembrie 1989
sunt aici din fostul CPUN, au îmbrăţişat cariere politice? Extrem de puţini! Însă, după cum se
vede, CPUN-ul a fost o şcoală bună, pentru că dintre tarele şedinţelor noastre care erau urmărite
de români până târziu în noapte, transmise de Televiziunea Română, politicienii de astăzi au
preluat multe din obiceiuri, pe care le-au rafinat, pe care le expun în mod public şi le exhibează
la televizor; deci, nu au învăţat numai lucruri bune de la noi, ci mai ales lucrurile rele. Având în
vedere că România a reintrat la 1 ianuarie 2007 în marea familie europeană unde în mod firesc
îi era locul, închei prin a spune că şi eu cred că şi acel preparlament, CPUN-ul, a pus o cărămidă
la această evoluţie.
Caracteristici specifice ale înlăturării de la putere a structurilor de

conducere rezultate din Revoluţie
Conf. univ. dr. Lorin Fortuna: Domnule
��
preşedinte, stimaţi
��
invitaţi, aş dori să prezint o comunicare intitulată „Caracteristici
specifice ale înlăturării de la putere a structurilor de conducere
rezultate din Revoluţie”, care se referă, mai mult sau mai puţin,
la Timişoara şi Bucureşti, prezentând cele două cazuri şi reflectând
situaţia lor prin anumite caracteristici specifice. Îmi cer scuze,
totodată, pentru ieşirea mea de la începutul acestei şedinţe, am
făcut-o cu bună credinţă, deoarece am acţionat, în mod deosebit – şi
colegul meu Claudiu Iordache ştie – ca să apăr existenţa Institutului
Revoluţiei Române şi o voi face şi în continuare.
Ca urmare a răsturnării fostului regim ceauşist, la Timişoara,
s-a format o structură de putere locală, care a avut anumite
caracteristici, în sensul că majoritatea a format-o Frontul Democratic Român. Prin acţiunea de
la 20 decembrie 1989, prin care s-a constituit Frontul Democratic Român (FDR), în ilegalitate,
cu rolul de a organiza corespunzător revolta timişorenilor, începută în data de 16 decembrie
1989, şi de a o transforma în revoluţie, dându-i o formaţiune politică şi un program revoluţionar
(care a fost difuzat, la nivel principial, în data de 20 decembrie 1989, din tribuna revoluţionarilor
de la Timişoara: balconul Teatrului Naţional şi al Operei, iar, în data de 21 decembrie 1989, a
fost prezentat sub formă de: Proclamaţia Frontului Democratic Român şi citită din oră în
oră, constituind astfel primul document important al revoluţiei. Această formaţiune politică
s-a impus, de fapt, şi ca singura care a pregătit şi declanşat Revoluţia română din decembrie
1989, şi pe care a condus-o până după căderea fostului regim comunist-ceauşist, când, în
capitală, s-a constituit Frontul Salvării Naţionale (FSN). Trebuie să ştiţi că abia după ce a
căzut fostul regim comunist ceauşist (nu înainte şi nici prin încercări anterioare), conducerea
Armatei din Timişoara ne-a comunicat intenţia de a fraterniza cu revoluţia. Au fost înainte
anumite evenimente, de colaborare, cu anumiţi conducători ai unor eşaloane militare, dar aceştia
au acţionat, ca nişte conducători de formaţiuni militare, izolaţi de împrejurări (exemplu: cazul
unui tanc înconjurat de demonstranţi, a cărui conducător a pactizat cu revoluţionarii), dar nu şi
o colaborare, la nivel de conducere, cu conducerea superioară a armatei din Timişoara sau cu
un conducător superior al oraşului Timişoara. Trebuie să infirm, în acest context, opinia falsă
precum că, la Timişoara, Armata ar fi fraternizat cu protestatarii încă în ziua de 20
decembrie 1989, opinie introdusă inclusiv în cadrul cunoscutului document, intitulat în
mod neadecvat: Proclamaţia de la Timişoara, dat publicităţii în data de 13 martie 1990,
de către Societatea Timişoara. Aşa cum am precizat şi cu alte ocazii, retragerea forţelor
armate, la Timişoara, în perimetrul sediilor unităţilor militare, în după-amiaza zilei de 20
16
NR. 2(15)/2008
decembrie 1989, s-a datorat nu unei intenţii de fraternizare cu protestatarii, şi nici de

sprijinire tacită a acestora, cum s-a afirmat de către anumite persoane, în anumite ocazii,
ci faptului că se schimbase scenariul de represiune, urmând a se acorda întâietate unor
forţe speciale de represiune, formate din gărzi patriotice, înarmate cu ciomege şi coordonate
de ofiţeri de Securitate, trimise din Oltenia spre Timişoara, cu 16 trenuri speciale, care
urmau să ajungă la destinaţie şi să fie operative în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989,
dacă conducerea FDR nu ar fi aflat, din timp, de acest scenariu, şi nu ar fi trimis mii de
oameni, în gările Timişoarei, să le întâmpine, contracarând astfel această primă acţiune
de represiune, de tip mineriadă. Ulterior, în capitală, după fuga fostului dictator, cu elicopterul,
din clădirea fostului CC al PCR, s-a format o structură de preluare a puterii în stat, care, la
propunerea lui Ion Iliescu (care, în acel moment, şi-a asumat un rol coordonator al respectivei
structuri), a preluat denumirea propusă de către generalul Nicolae Militaru (care făcea, de
asemenea, parte din respectiva structură), şi anume cea de: Frontul Salvării Naţionale (FSN),
deşi noi ne-am fi aşteptat, în virtutea a ceea ce a însemnat Timişoara, ca şi la Bucureşti să se
constituie tot Frontul Democratic Român. Aici vin şi spun că: încă din acest moment s-a
manifestat, la Bucureşti, din iniţiativa lui Ion Iliescu, o încercare de a prelua şi de a confisca
puterea, precum şi de a nu recunoaşte ce s-a realizat la Timişoara, adică de a nu da tributul
corespunzător Timişoarei. Acest aspect a fost reliefat indirect şi de intervenţia domnului Leon
Nica, în cadrul prezentului simpozion, care l-a acuzat, de asemenea, pe Ion Iliescu de faptul că
încerca să introducă în structura de conducere care urma să se formeze şi pe care o coordona
persoane din afară (făcând liste în acest sens), persoane care nu erau însă legitimate de participarea
la revoluţie şi dintre care unele aparţineau, ca mentalitate şi obedienţă, fostului PCR. Un alt
exemplu este Aradul, care s-a intitulat primul oraş judeţean liber, după Timişoara, în cadrul
revoluţiei, şi a constituit tot Frontul Democratic Român. Pentru noi, la Timişoara, acest fapt (de
confiscare şi deturnare a revoluţiei) nu a prezentat o importanţă corespunzătoare la vremea
respectivă, deoarece eram prea marcaţi şi eram prea fericiţi, la acea vreme, de căderea regimului
comunist-ceauşist, fiind deosebit de bucuroşi că s-a ridicat şi Bucureştiul. Eram după două zile
de la începutul revoluţiei, şi după mai multe zile de la teroarea cu care s-a încercat reprimarea
revoltei timişorene, începută în data de 16 decembrie 1989, deci într-o tensiune existenţială
maximă, şi nu ştiam dacă vom mai apuca ziua următoare. Am acceptat aşadar această soluţie cu
17
din Decembrie 1989
o modestie, dar şi cu o inconştienţă, pe care mulţi acum ne-o reproşează, chiar în mod foarte
violent, şi ne-am afiliat Frontului Salvării Naţionale, considerând că ceea ce se întâmpla în
capitală era la fel de curat şi de cinstit ca ceea ce se întâmplase la Timişoara şi că numai de la
nivelul întregii ţări putea fi condusă, în mod eficient, revoluţia, astfel încât să poată învinge, iar
eventualele neînţelegeri puteau fi, ulterior, corespunzător atenuate. Am trimis, în acest scop, o
adeziune scrisă, din partea Frontului Democratic Român (FDR), în care ne-am manifestat
solicitarea de a adera la Frontul Salvării Naţionale (FSN), din capitală, şi am salutat chiar
constituirea Frontului Salvării Naţionale, solicitând includerea FDR în FSN, până la victoria
deplină a revoluţiei, considerând FSN, de atunci, ca pe o formaţiune politică similară, dar mai
largă, de nivel naţional, capabilă să integreze şi alte organizaţii locale, sau teritoriale, care s-au
constituit, în cadrul revoluţiei, în ţară. Am solicitat, cu aceeaşi ocazie, includerea Biroului
Permanent al FDR în cadrul Consiliului Naţional al Frontului Salvării Naţionale, constituit la
Bucureşti. Din nefericire, unul dintre cei care au dus acest mesaj a decupat partea de jos a
documentului şi, în locul rămas liber, a lipit o listă cu aproximativ 60 de nume de membri
fondatori ai FDR (probabil pentru a figura şi el în cadrul acestei componenţe false a Biroului
Permanent al FDR), creând astfel şi o situaţie specială, deoarece lista, astfel modificată, avea
mai mulţi membri decât cei din componenţa, de atunci, a Consiliului Naţional a FSN. Ştim cine
este acest om, care ne-a creat şi ulterior multe prejudicii, nouă şi Revoluţiei române, şi menţionăm
că, din motive pe care nu le-am înţeles, respectiva persoană (Tudorin Burlacu) s-a bucurat
ulterior de o atenţie specială din partea unor conducători ai FSN, şi în special din partea lui Ion
Iliescu şi a lui Iosif Dan. Cert este că acel Consiliu al FSN s-a format neţinând cont de documentul
respectiv şi fără a menţiona măcar acest document (a cărui existenţă şi primire, domnul Ion
Iliescu a confirmat-o, public, la Timişoara, cu prilejul unei manifestări din cadrul celei de-a
15-a aniversări a Revoluţiei române din decembrie 1989), astfel încât niciun membru din
componenţa Biroului Executiv al FDR nu a fost inclus în respectivul Consiliu al FSN. Aceasta
este motivaţia cu care voi veni oricând va fi nevoie şi o voi prezenta ca fiind: tentativa de
confiscare şi de deturnare a Revoluţiei române din 1989 de către o structură de putere,
care s-a constituit în capitală, şi-a ales denumirea pe care a ales-o (FSN), şi a grupat o serie
de factori umani, dintre care unii au fost participanţi autentici la revoluţie, alţii au fost
incluşi în calitate de sprijinitori, iar alţii (precum: Doina Cornea Laszlo Tökes, Mircea
Dinescu, Ana Blandiana, Andrei Pleşu ş.a.) au fost incluşi pentru a da o anumită coloratură
elitistă respectivei structuri. Din nefericire, nici oraşele mari, care au participat la revoluţie,
nu au fost reprezentate cum ar fi trebuit. Mă refer astfel la: Timişoara, Cluj, Arad, Braşov şi
18
NR. 2(15)/2008
altele, care erau şi centre universitare. Eu am fost cooptat, până la urmă, în acest Consiliu, mai
târziu, dar nu în calitatea mea de preşedinte al FDR, ci ca reprezentant al judeţului Timiş, după
cum, la fel, au fost reprezentate toate judeţele ţării. La vremea respectivă, neavând o experienţă
politică corespunzătoare şi bucurându-ne prea mult că revoluţia a izbândit, iar noi am scăpat cu
bine, nu am acordat atenţia necesară acestor aspecte. Am acordat-o însă ulterior. Vă spuneam
astfel că am preluat puterea la nivel judeţean, în Timişoara, cu o structură compusă, în majoritate,
din reprezentanţi ai Frontului Democratic Român (FDR), partid despre care v-am spus că a fost
constituit în ilegalitate, când PCR şi dictatorul Nicolae Ceauşescu erau încă la putere (spre
deosebire de FSN, care s-a constituit după căderea regimului comunist - ceuşist) şi care a
declanşat Revoluţia română, la Timişoara, în data de 20 decembrie 1989, a redactat şi difuzat un
program revoluţionar (Proclamaţia FDR) şi a făcut să fie cunoscute aceste fapte în întreaga ţară.
Ţin să menţionez, în acest context, că un fost angajat de la Închisoarea Jilava, pe care l-am
cunoscut întâmplător, mi-a mărturisit, iar ulterior a dat şi o declaraţie scrisă, în acest sens, că
primii arestaţi care au fost aduşi la închisoarea Jilava, în data de 21 decembrie 1989, au fost doi
tineri timişoreni. De asemenea, un membru al Asociaţiei „21 Decembrie”, din Bucureşti, mi-a
comunicat, în scris, că în data de 21 decembrie 1989, după-amiază, în piaţa din faţa hotelului
Intercontinental, un grup de timişoreni încerca să explice populaţiei bucureştene ce se întâmpla
la Timişoara şi s-o mobilizeze, pentru a acţiona corespunzător în apărarea Timişoarei. De altfel
şi procurorul militar Dan Voinea (principalul anchetator al dosarelor Revoluţiei române) a
menţionat telefonic, în cadrul unui simpozion dedicat rolului Frontului Democratic Român în
revoluţie, desfăşurat la Timişoara, în urmă cu doi ani, că, printre încercările de a sparge mitingul
organizat în data de 21 decembrie 1989, la Bucureşti, de către fostul regim comunist - ceauşist,
a fost şi cea realizată de către un grup de tineri timişoreni, care strigau: „Timişoara!” şi încercau
să se facă remarcaţi. Toate acestea demonstrează că efortul nostru de a face cunoscut, prin
metode şi mijloace specifice, ceea ce se întâmpla la Timişoara, precum şi în alte localităţi, a avut
un efect corespunzător, inclusiv în capitală. Pe de altă parte, dacă nu se ridica Bucureştiul,
probabil că nu am fi avut o revoluţie în ţară, ci doar o revoltă socială. Mulţi spun, şi asta ne
onorează, că adevărata revoluţie a avut loc la Timişoara, dar eu obiectez şi menţionez că dacă o
revoluţie nu are loc în întreaga ţară, atunci nu avem de-a face, de fapt, cu o revoluţie, ci doar cu
o revoltă sau cu o răscoală populară. Deci am constituit această structură de putere judeţeană cu
o parte din Frontul Democratic Român, o parte din Armată (după ce Armata anunţase oficial că
19
din Decembrie 1989
trecuse de partea revoluţiei) şi o altă parte formată din personalităţi propuse de către diverse
persoane, pe care le-am consultat, în calitate de specialişi în administraţie (între cei consultaţi
fiind şi fostul prim secretar PCR Radu Bălan, care ni s-a părut că avusese o atitudine binevoitoare,
în cadrul desfăşurării revoluţiei, fără să ştim însă, la acea dată, că el şi-a asumat, de fapt, ordinul
de deschidere a focului, în Timişoara, transmis de la Bucureşti). Am pornit cu această structură
de conducere, şi ne-am pomenit, ca şi în capitală, cu o contestare puternică, care s-a dovedit a
fi, până la urmă, stimulată şi coordonată de către reprezentanţi ai fostelor structuri de putere. Un
fost ofiţer al Securităţii ne-a declarat, la acea vreme (a fost filmat totul, dar casetele au dispărut,
fiind confiscate de un ofiţer al Armatei, din Timişoara, sub ameninţare, de la operatorul TV care
le filmase), că, la nivelul Timişoarei, erau peste 1.000 de informatori ai Securităţii, prin
intermediul cărora, de fapt, era agitată populaţia, inclusiv prin difuzarea de zvonuri false şi
calomnii la adresa noilor conducători proveniţi din FDR. Ne-am confruntat astfel cu demonstraţii
în aproape fiecare seară, până în data de 12 ianuarie 1990, când primul reprezentant oficial al
conducerii FSN, domnul Dumitru Mazilu, a venit la Timişoara. Am avut o discuţie cu dumnealui,
după care ne-am trezit cu o grupare de oameni, în calitate de protestatari, dintre care mulţi erau
ameţiţi de băutură, într-o zi în care distribuţia băuturii fusese interzisă, deoarece acea zi a fost
oficial declarată ca zi de comemorare a celor căzuţi pentru victoria revoluţiei. Am aflat ulterior
că ar fi venit nişte furgonete care au descărcat băutură, oferind-o gratuit celor doritori, în parcul
din spatele catedralei mitropolitane. Menţionez că, în paralel, în capitală s-a declanşat şi se
desfăşura o manifestare similară şi ne-am mirat să-i vedem pe Dumitru Mazilu, pe Ion Iliescu,
precum şi pe alţi conducători ai FSN, expunându-şi opiniile şi chiar confruntându-se, în faţa
unei mulţimi dezlănţuite, de pe o tribună ad-hoc, constituită pe un tanc. Fostul ofiţer de Securitate
care a dat declaraţia (înregistrată TV) referitoare la numărul de informatori ai fostei Securităţi,
existenţi în Timişoara, ne-a atras atunci atenţia că, printre manifestanţii care demonstrau afară
şi ajunseseră să ceară demisia noii conduceri şi inclusiv a mea, se remarcau mai mulţi informatori
ai Securităţii, pe care el îi cunoştea, şi care aveau un rol deosebit de activ în agitarea mulţimii
de protestatari, în care acţionau incitator inclusiv persoane din conducerea ziarului Renaşterea
bănăţeană (fostul ziar: Drapelul Roşu - organ de presă judeţean al PCR), conducere care fusese
anterior contestată şi se ceruse schimbarea acesteia. La un moment dat s-a ajuns să se strige şi:
„Generalul, generalul!”, cu referire la generalul Gheorghe Popescu, proaspăt reactivat şi avansat,
din rezervă, de către noul Ministru al Armatei: generalul Nicolae Militaru. Sub presiunea a ceea
ce se întâmpla afară, pentru a calma situaţia, m-am hotărât să demisionez, adică, de fapt, să-mi
anunţ demisia, în sensul că mi-o voi prezenta Consiliului Frontului Salvării Naţionale al
judeţului Timiş, la prima întrunire, acesta fiind organul abilitat să aprecieze cererea de demisie,
în sensul de a o accepta sau de a o respinge. Unii dintre cei care erau acolo au interpretat însă
de o manieră aparte oferta mea, considerând probabil că demisia mea era echivalentă cu demisia
întregii conduceri a Consiliului Judeţean Timiş al FSN, şi, într-un timp record (aproximativ 15
minute), a apărut generalul Gheorghe Popescu, care a avut un rol extrem de nociv şi subversiv,
în Timişoara, la acea vreme, declarând mulţimii de protestatari că a venit să preia, la cererea
protestatarilor, puterea judeţeană, la Timişoara. Atunci i-am spus că dacă îndrăzneşte să preia
puterea judeţeană, la Timişoara, va comite o lovitură judeţeană militară, iar a doua zi va trebui
să dea socoteală pentru aceasta. Între noi existau anumite divergenţe, după cum existau deja şi
anumite divergenţe între membrii FDR, incitate de către noua conducere locală a Armatei,
precum şi de la nivelul central al FSN (exemplu: un rol extrem de nociv, în acest sens, consider
că l-a avut Ioan Marcu, ajuns ulterior: senator FSN, care în data de 12 ianuarie 1990, la prânz,
incita oamenii, în piaţa Operei din Timişoara: „să meargă să dea jos pe cei de la judeţ”, fiind
fotografiat în această postură, şi care ulterior, cerând să vadă proba, a smuls fotografia din mâna
celei care o deţinea – Mihaela Munteanu – şi a rupt-o, fără nici o explicaţie). Alte exemple ce
20
NR. 2(15)/2008
merită a fi menţionate sunt: Cornel Eustaţiu, care, în acea seară, a cerut Armatei să preia puterea,
ajungând apoi preşedinte al Camerei Judeţene de Comerţ, proaspăt înfiinţată; Sorin Oprea, care
a constituit o structură dizidentă, în cadrul FDR, precum şi Florin Marton, care, în acea zi, a
încercat să provoace o schimbare forţată a conducerii executive a Consiliului Judeţean al FSN.
Mai trebuie menţionaţi şi Ioan Savu şi, mai ales, Vasile Onofrei, care, nefiind membri ai FDR,
ba mai mult fiind susţinători ai fostului prim secretar PCR, Radu Bălan, au acţionat deosebit de
activ şi eficient pentru a elimina FDR de la conducerea judeţului Timiş, pentru a împiedica
conducerea Consiliului Judeţean FSN să organizeze alegeri anticipate, la nivel judeţean, precum
şi ca FDR să poată prezenta candidaţi proprii la respectivele alegeri. În aceeaşi zi, generalul
Jean Moldoveanu, din cadrul Ministerului de Interne al Guvernului condus de Petre Roman, a
dat telefon, pe telefonul oficial guvernamental, solicitând să stea de vorbă exclusiv cu Ioan
Marcu. În acest context, a doua zi dimineaţa, a venit la sediul Consiliului Judeţean FSN Timiş
un număr mare de ofiţeri, din cadrul Garnizoanei militare Timişoara, ca să preia puterea, la nivel
judeţean, dar au fost contracaraţi cu o reacţie puternică din partea reprezentanţilor FDR, care au
contestat un asemenea drept, precum şi o asemenea decizie. Ceea ce a urmat a fost un soi de
colaborare, la nivelul conducerii judeţului, între FDR şi conducerea Armatei, soluţie

organizatorică menită să pregătească alegeri anticipate la nivel judeţean şi local. Trebuie să se
cunoască faptul că, la Timişoara, spre deosebire de Bucureşti, s-a cerut, şi s-a obţinut, de
către anumiţi protestatari, organizarea de alegeri libere anticipate, astfel încât cei care
vor ajunge să conducă, la nivel local şi judeţean, să aibă calitatea de aleşi, în acest scop, de
către populaţie. Conducerea judeţului Timiş şi-a recunoscut, în acest context, doar un rol
interimar, angajându-se să organizeze aceste alegeri la sfârşitul lunii ianuarie 1990. Tot în
acest context a apărut însă şi o acţiune de contestare a dreptului conducerii interimare a
judeţului Timiş de a organiza aceste alegeri, precum şi o contestare ca FDR să poată
prezenta candidaţi proprii la respectivele alegeri, acest drept urmând a fi rezervat numai
întreprinderilor din judeţul Timiş, pe baza numărului de angajaţi. Deşi s-a pregătit o
metodologie specială de realizare a alegerilor, care a şi fost dată publicităţii, de către conducerea
judeţeană (FSN al judeţului Timiş), devenită interimară, aceasta a fost contestată, formându-se
o comisie electorală ad-hoc, denumită cetăţenească, de organizare a acestor alegeri, care a
obţinut sprijinul conducerii Garnizoanei militare Timişoara (general Gheorghe Popescu),
21
din Decembrie 1989
precum şi al conducerii redacţiei ziarului Renaşterea bănăţeană, comisie care şi-a şi stabilit
sediul în redacţia ziarului respectiv şi care a obţinut astfel câştig de cauză, în organizarea
respectivelor alegeri, în dauna conducerii interimare a judeţului Timiş, rezultată din revoluţie.
Noi am înţeles ce însemna atunci acea nelinişte postrevoluţionară şi am fost de acord
să organizăm alegeri anticipate, pentru calmarea situaţiei, la nivel judeţean şi local, dar sub
presiunea fostelor structuri şi, în principal, a fostului ziar „Drapelul roşu”, precum şi a
generalului Gheorghe Popescu (care deja, prin faptele sale, demonstra că era coordonat din altă
parte şi că nu făcea el ce vroia, în funcţia pe care o deţinea), am fost puşi în imposibilitatea de a
organiza aceste alegeri şi s-a dat dreptul, de către acest general Popescu, unei structuri alcătuită
ad-hoc, denumită Comisie Electorală Cetăţenească de a organiza alegerile anticipate.
Datorită propagandei efectuată public, prin ziarul Renaşterea bănăţeană, precum şi

datorită presiunilor exercitate de către generalul Gheorghe Popescu, s-a ajuns până acolo încât
s-au creat disensiuni majore inclusiv în cadrul conducerii FSN al judeţului Timiş. Exemplific
această stare de lucruri cu faptul că, în cadrul conducerii FSN al judeţului Timiş, s-a constituit
o grupare (condusă de Florin Marton), care, în urma unor consultări cu anumiţi reprezentanţi
ai Guvernului condus de Petre Roman (exemplu: generalul Jean Moldoveanu, din cadrul
Ministerului de Interne), au încercat să impună adoptarea unor măsuri violente (de tip mineriadă)
împotriva celor care doreau organizarea de alegeri anticipate, intenţionând să mobilizeze forţe
ostile acestei opinii, din judeţul Timiş şi oraşul Timişoara, pe care să le direcţioneze în acţiuni
represive împotriva adepţilor organizării de alegeri anticipate. Această grupare din cadrul
conducerii FSN al judeţului Timiş, prin acţiunile sale iresponsabile, a ajuns să submineze
dreptul şi posibilitatea conducerii FSN al judeţului Timiş de a organiza alegeri anticipate, în
favoarea respectivei Comisii Electorale Cetăţeneşti autoconstituite în acest scop. Pentru a stopa
organizarea unor manifestări de reacţie violentă împotriva organizării de alegeri anticipate, la
nivelul judeţului Timiş, într-un context în care un segment semnificativ al populaţiei acestui
judeţ ajunsese deja la concluzia că organizarea alegerilor anticipate ar putea constitui o cale de
stabilizare a situaţiei, precum şi de reconciliere a populaţiei, o parte din conducerea executivă
(Biroul Permanent) a FSN judeţean Timiş (între care: Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache,
membri ai FDR) au decis să demisioneze din organul executiv respectiv, pentru că numai
22
NR. 2(15)/2008
printr-o asemenea acţiune s-a putut împiedica adoptarea unei decizii de recurgere la forţă de
către organul executiv al FSN judeţean Timiş în vederea blocării opţiunii de a organiza alegeri
anticipate.
În final, datorită celor menţionate anterior, acţiunile represive nu s-au mai putut organiza,
organul de conducere executivă al FSN judeţean Timiş devenind nestatutar, prin demisiile unor
membri, iar alegerile anticipate au avut loc, la sfârşitul lunii ianuarie 1990, organizate însă de
Comisia Electorală Cetăţenească menţionată, cu interzicerea dreptului ca FDR să poată prezenta
candidaţi la respectivele alegeri, fapt ce a determinat ca în noile structuri de conducere, rezultate
din respectivele alegeri, FDR să aibă un număr foarte redus de reprezentanţi, care au fost aleşi
candidând ca reprezentanţi ai unor întreprinderi (exemplu: Claudiu Iordache).
Acestea au fost caracteristicile specifice a ceea ce s-a întâmplat la Timişoara în perioada
imediat următoare căderii regimului comunist-ceauşist şi reflectă modul în care au fost înlăturate,
de la putere, la nivelul judeţului Timiş, structurile de conducere rezultate din revoluţie.
M-am întrebat, de multe ori, cum se pot defini, şi care ar fi formula juridică, constituţională,
sau politică, care ar putea caracteriza, sau denumi, cel mai bine, structurile politico-administrative
care s-au constituit, la noi, după revoluţie, şi au funcţionat o anumită perioadă de timp (de
exemplu la Timişoara, Bucureşti, Arad ş.a.). Cred că denumirea de „organisme ad-hoc” ar fi cea
mai potrivită formulă, utilizată şi de istoria ţării noastre, în perioada unirii principatelor care
au format România, acest mod de constituire impus de evoluţia precipitată a unor evenimente,
putând crea avantaje, dar şi dezavantaje corespunzătoare, în funcţie de calitatea oamenilor pe
care îi reuneşte în componenţa organismelor respective.
Pe de altă parte, ce s-a întâmplat la Bucureşti, în acelaşi context, în mare parte am putut
vedea în filmul prezentat anterior, în cadrul simpozionului. În capitală s-a creat o structură de
conducere, de către oameni cu mai multă experienţă, sau, mai bine zis, cu mai multă
isteţime politică, în care cei care erau până atunci (Consiliul FSN) au decis, tot ca urmare
a unor presiuni de efectuare a unor alegeri anticipate (mai ales după anunţarea faptului
că FSN, considerat, de către mulţi, ca o organizaţie politică interimară, cu rol de arbitru
social-politic, şi-a anunţat intenţia de a participa la alegeri) să formeze o nouă structură
de conducere: Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), prin extinderea
Consiliului FSN, deja existent, cu un număr egal de membri, în care să intre reprezentanţi
ai partidelor politice care s-au înfiinţat între timp, astfel încât Consiliul FSN forma o
jumătate, iar cei care s-au adăugat o altă jumătate. Dacă la Timişoara s-au făcut alegeri
anticipate, la Bucureşti nu, soluţia CPUN-ului înlocuind, de fapt, soluţia alegerilor locale sau
generale anticipate. Astfel, problema contestării, la nivel central, nu a fost rezolvată, ci a
continuat prin fenomenul protestatar denumit Piaţa Universităţii, deoarece soluţia înfiinţării
CPUN, după opinia mea, nu a constituit, de fapt, o soluţie, ci o pseudosoluţie, fiindcă organismul
de conducere respectiv, astfel alcătuit, nu a rezultat din alegeri, ci dintr-o cooptare (printr-o
lărgire), prin dublarea numărului de membri, în care cei care au intrat nu au fost aleşi de către
populaţie, ci de către conducerile partidelor politice, care i-au delegat în acest scop, partide
care, aşa cum s-a putut remarca, în timp, nu erau partide politice autentice, ci structuri politice
clientelare, care doreau să profite de posibilităţile oferite de politică, nu pentru a contribui
corespunzător la redresarea României, ci pentru a-şi satisface prioritar interesele clientelare.
Sper că cei care se vor ocupa de istoria revoluţiei vor remarca şi menţiona corespunzător şi acest
aspect. În cadrul filmului prezentat m-a surprins, în mod deosebit, un punct de vedere al celor
prezentaţi în cadrul filmului, şi exemplific pe Andrei Pleşu, care a sintetizat foarte bine situaţia
respectivă, afirmând: „suntem aici pentru a căuta soluţii”. Mă întreb însă: oare ce soluţii a
găsit CPUN-ul, ce soluţii au găsit partidele politice, şi cum poate fi caracterizată calitatea
acestor soluţii, având în vedere situaţia deplorabilă în care România se află în prezent? O
23
din Decembrie 1989
masă imensă de oameni a fost nevoită să plece în pribegie, pentru a găsi de lucru, chiar dacă,
constituţional, suntem: stat naţional suveran, independent, democratic, social, unitar şi
indivizibil, de drept, dar nu şi de fapt. Având timpul corespunzător, am considerat necesar să
studiez ce înseamnă revoluţia, am urmat Facultatea de Drept (chiar dacă nu mi-am dat examenul
de stat, pentru că nu mă interesa să devin jurist), dar am studiat dreptul constituţional şi mi-am
pus problema care este contribuţia ideologică a Revoluţiei române? Pentru că am constatat că
Vladimir Tismăneanu, un politolog preferat de către actualul preşedinte al ţării (Traian Băsescu),
pus să pună la zid printr-un raport perioada comunistă, practic nici nu vorbeşte despre revoluţie,
iar în Raportul său de condamnare a Comunismului confundă Revoluţia din decembrie 1989 cu
Proclamaţia de la Timişoara, un fenomen postrevoluţionar, din martie 1990, demonstrând că
nici măcar nu ştie ce s-a întâmplat, în decembrie 1989, în România. De aceea, vorbind cu mai
multe persoane, care afirmau că, în decembrie 1989, în România, nu a avut loc o revoluţie, ci
o lovitură de stat, i-am întrebat retoric: Bine, dar voi cunoaşteţi cum a avut loc Revoluţia
franceză? A, da, aceea a fost revoluţie, mi s-a răspuns. Bine, dar ştiţi ce a urmat după ea? A
revenit monarhia şi apoi imperiul, dar ideologia respectivei revoluţii a avut câştig de cauză,
până la urmă, iar astăzi inclusiv sistemul nostru constituţional este emanat din rodul gânditorilor
ideologiei Revoluţiei franceze. În acest context, ne-am pus problema: ce lăsăm noi în legătură,
sau aferent, ideologiei Revoluţiei române? Am încercat de multe ori să pun această problemă
în discuţie, să mă adresez unor oameni corespunzători valorii ideologice a acestei probleme.
Am rămas profund dezamăgit când, supunând această idee Colegiului Naţional al IRRD, în
dezbaterea planului de manifestări şi acţiuni pe anul în curs, propunerea mea de a organiza şi o
manifestare specifică dedicată ideologiei Revoluţiei române din decembrie 1989, a fost refuzată,
de o manieră descalificantă, de către preşedintele Colegiului: Ion Iliescu. Am tăcut atunci,
pentru că mi-am dat seama că cel în cauză nu avea, de fapt, un organ corespunzător pentru a
percepe o asemenea propunere. Mi-a replicat ulterior că am criticat Constituţia, în timp ce au
fost mulţi alţii, mai calificaţi, care au lăudat-o. M-am gândit însă că aceştia nu au fost sinceri,
ci, în calitate de oaspeţi, i-au spus preşedintelui Ion Iliescu ceea ce i-ar fi plăcut să audă, aşa
cum au făcut şi mulţi alţii, şi nu adevărul, care probabil nu i-ar fi făcut plăcere. Vă rog să mă
credeţi, am studiat dreptul constituţional cu mare atenţie şi consider că avem una dintre cele
mai proaste Constituţii posibile. De ce? Pentru că afirmă că suntem stat de drept,
democratic, naţional, suveran, independent, unitar, indivizibil, social ş.a., dar nu precizează
şi ce înseamnă respectivele concepte, precum şi ce trebuie să facem ca să ajungem să fim
24
NR. 2(15)/2008
şi de fapt un asemenea stat. Neprecizarea corespunzătoare a acestor concepte fundamentale,

precum şi a modului în care trebuie realizate, la nivel principial, chiar în cadrul Constituţiei,
care trebuie validată printr-un referendum, lasă deschisă calea unor interpretări şi modificări
diferite, de la o guvernare la alta, urmate de schimbări legislative corespunzătoare, prin
intermediul unor legi realizate de către Parlament, sau chiar de Guvern (Hotărâri de Guvern),
lăsate la cheremul partidelor aflate la guvernare, care pot ajunge astfel, aşa cum s-a întâmplat şi
în România, ca prin acţiuni legislative specifice, prin interpretări diferite, precum şi prin
influenţarea, pe cale politică, a componenţei Curţii Constituţionale, să dea prevederilor
Constituţiei interpetarea pe care o doresc şi care le convine, înlăturând-o pe cea care nu o doresc
şi nu le convine. De exemplu, dacă suntem un stat social, înseamnă că statul trebuie să asigure,
într-o anumită măsură, mijloace corespunzătoare de trai populaţiei, astfel încât întreaga populaţie
să aibă parte de un nivel de existenţă minimală demnă (prevedere menţionată, ca atare, în art.
47, aliniatul 1, din Constituţia României). Cum face statul aşa ceva, când milioane de oameni
au trebuit să părăsească ţara, pentru a găsi în afară un loc de muncă. Trebuie să se ştie că, în
acest context, oricine se consideră nedreptăţit, din acest punct de vedere, poate da în judecată
statul pentru comiterea acestei infracţiuni constituţionale, de nerespectare a prevederilor
menţionate anterior, şi poate cere daune corespunzătoare, cu atât mai mult, cu cât guvernările
postrevoluţionare nu au făcut mai nimic, în acest sens, ba chiar au lichidat sectorul economic de
stat, lăsând astfel statul fără un segment economic strategic minimal, adică fără pârghiile
necesare pentru a crea şi a menţine statul social. Închei, menţionând că, la Timişoara, ne-am
adunat o grupare de oameni şi am redactat ideologia specifică unei Constituţii, bazată pe cinci
puteri în stat, extensibile la şase, pe considerentul că ideologia constituţională lăsată moştenire
de către Revoluţia franceză de la 1879 este depăşită, în prezent, şi nu mai poate asigura existenţa
statului democratic. Am denumit generic proiectul nostru: Proiectul constituţional „Timişoara”,
şi îl considerăm ca pe un rod al Revoluţiei Române din 1989, pe care dorim să-l difuzăm
corespunzător, pentru a fi cunoscut. Dacă printre dumneavoastră sunt doritori, vă pot da proiectul
respectiv, să-l consultaţi.
Animaţi de dorinţa de a schimba ceva în România

Stelian Cincă, membru CPUN: Bine ne-am revăzut, dragi
colegi! Ţin să vă spun că simt o oarecare răspundere pentru ceea
ce s-a întâmplat din 22 decembrie şi până astăzi. Trebuie să vă
mărturisesc că ceea ce se întâmpla în CPUN, din ianuarie până în
mai 1990, se făcea cu sinceritate şi suflet. Că sufletele nu ne erau
alterate şi eram euforici – este o evidenţă şi se reflectă şi în scenele
din documentarul pe care l-am văzut astăzi. Nu-mi pare rău că
am făcut parte din CPUN, cu toate că împotriva şi asupra lui au
fost aruncate tot felul de invective, fără acoperire. Comparativ cu
structura, cu combativitatea şi acurateţea unor susţineri din CPUN
cu ceea ce se întâmplă astăzi în viaţa politică, vă spun, fără nici o
lipsă de modestie, că CPUN-ul este incomparabil. Atâtea abateri, nesocotinţe ale moralei, ale
bunului simţ, ale legii elementare şi comportamentului civilizat nu erau de imaginat acolo,
cu toate ieşirile unuia sau altuia dintre noi, care n-aveam nici o experienţă politică decât cea
învăţată înainte de 1989 la sindicat… Eram, pur şi simplu, animaţi de dorinţa de a face ceva, de
a schimba ceva în România postcomunistă. Demersurile ulterioare n-au fost pe placul nostru,
n-au fost în consonanţă cu idealurile care ne-au scos în stradă, dar am făcut ceea ce trebuia,
25
din Decembrie 1989
ceea ce istoria ne cerea la acel moment şi în acele condiţii. Este adevărat că unele forţe politice
au reeditat comunismul, cu ideologie şi idealuri comuniste, au influenţat şi şi-au pus amprenta
asupra lucrărilor noastre, şi-au impus punctul de vedere; cu toate acestea, aceste forţe n-au fost
atât de draconice şi dictatoriale încât să înfrângă dorinţa noastră de a deschide calea democraţiei
într-o Românie ruinată de comunism. Aici aş vrea să fac o observaţie tehnică la o afirmaţie a
preşedintelui Iliescu: spune, domnia sa, şi este consemnat şi în Decretul de constituire a CPUN-
ului, că FSN intră la paritate cu partidele în CPUN. Ce paritate poate fi între un singur partid,
o formaţiune PSD şi 30 de partide constituite la înfiinţarea CPUN-ului? Este o exagerare şi de
aceea a venit acea furtună în CPUN, în care ne băteam jumătate plus 1 sau jumătate plus „n” cu
membrii CPUN-ului ca să fim cu FSN-ul.
Nu mai este cazul să aducem acuzaţii şi invective unui timp trecut şi din care prea puţin
am învăţat. Noi ne-am reunit astăzi sub egida sau la chemarea unei asociaţii numită Clubul
CPUN. Este înfiinţat de cinci sau şase ani şi până acum a stat în amorţeală. Trebuie să-i dăm
vitalitate, să facem un forum de discuţii în care să ne spunem părerea, indiferent cât de radicali
am fost sau suntem, să ne spunem deschis punctele de vedere şi membrii CPUN care, astăzi,
fac parte din structurile statului să vină să ne asculte şi să transmită mai departe mesajul nostru,
pentru că în sufletele noastre, ale celor care am renunţat la o politică activă, zace încă acel
sentiment de dragoste şi de libertate. Este necesar să facem ceva să urnim lucrurile din loc.
Aş mai face o observaţie… s-a vorbit de Constituţie. Domnule preşedinte, este o
Constituţie de toată mizeria politică posibilă: fiecare al doilea articol se încheie cu sintagma „în
condiţiile legii”. Atunci nu mai avem condiţii constituţionale, avem condiţii legale. Când spui
că un drept este garantat şi apoi adaugi „în condiţiile legii”, dintr-o dată acea garanţie nu mai
există. Nu mai vorbesc de crima pe care aţi introdus-o în Constituţia din 2003, unde cea mai
înaltă instituţie a statului, ca organ juridic, este Curtea Constituţională, acest grup de obedienţi
– nu mai ştiu cui, dacă unui partid sau altuia – care au transformat ţara şi Parlamentul într-un
bâlci, într-o grădină zoologică. Nu este admisibil ca nouă indivizi, unii senili, alţii beţivi notorii
– îi cunosc personal pe unii dintre ei, de 30 de ani – să ia decizii pentru un întreg popor şi să dea
la o parte Parlamentul şi preşedintele ales de ţară. Dacă cinci dintre aceştia vor să declare mâine
că statul român a fost constituit neconstituţional, o pot face, şi ne ducem dracului din Carpaţi!
Nu este posibil, găsiţi o soluţie în Parlament, amendaţi Constituţia, desfiinţaţi această şleahtă
de deviaţi din viaţa noastră.
Vreau doar să vă mai spun despre acest Club CPUN şi să cerem ajutorul autorităţilor
statului, alese sau numite, să ne sprijine pentru a putea face ceva, căci situaţia în care ne aflăm
nu este deloc fericită, noi stăm aici şi discutăm, iar un sfert din populaţia ţării se zbate într-o
sărăcie cruntă.
Tache Pîrvulescu, membru în Comisia pentru ştiinţă
şi tehnologie: Dragi colegi, vreau să fiu foarte scurt, căci timpul
nu ne permite… S-a vorbit aici mult despre majoratul CPUN-ului.
CPUN-ul nu era o structură care trebuia să aniverseze un majorat,
a fost înfiinţat atunci, ca măsură imediată, şi-a făcut treaba şi a
murit. Majoratul se face la partidele care s-au născut atunci, după
Revoluţie. Aţi văzut că în acea perioadă aveam păr mai mult, acum
îl avem mai alb, deci în compensaţie ar trebui să avem şi minte mai
multă. În aceşti 18 ani s-a făcut o cernere, o parte dintre noi s-a dus
în lumea politică, alţii, din păcate, au trecut în lumea celor drepţi, iar
majoritatea dintre noi ne-am regăsit lumea din care ne-am aruncat la
26
NR. 2(15)/2008
momentul Revoluţiei. Vreau să adresez o rugăminte colegilor care încă mai sunt în politică, să
îşi amintească cântecul de lebădă al CPUN-ului, acea lege din 1990…observaţi că se vorbeşte
tot mai mult despre votul uninominal, care în 1990 nu era posibil. Dar în Parlament au apărut
şi alte clase, au apărut manelişti, cei care fac pomeni cu televiziunea după ei. Haideţi să nu
aprobăm această lege prin presiunea de timp, să nu ne trezim cu un CPUN mult mai neproductiv
decât cel care a fost acum 18 ani, care, totuşi, a făcut ceva legi care persistă şi astăzi, tocmai
probabil datorită acestei contradicţii între opiniile partidelor din CPUN. Am propus atunci, la
alegerile din 1990, demnitatea de senator de drept, sprijinul armatei, bisericii, care vedeţi că,
după 20 de ani, sunt pe primele locuri în topul încrederii populaţiei… Nu s-a acceptat! Am
discutat ca în rândul senatorilor de drept să fie incluşi şefi de stat, personalităţi ale Revoluţiei,
inclusiv Majestatea Sa Regele Mihai, şi acest fapt presupune că-s un republican convins. Nici
această idee n-a fost acceptată! În acest mod, mi-am asumat răspunderea propunerii ca pentru
toţi candidaţii la Preşedinţie să se facă un control psihiatric de o comisie de specialişti din
străinătate. Discuţiile văd că au reapărut şi sincer cred că ar trebui această idee inclusă în legea
asta a uninominalului…nu ar fi rău ca, periodic, să fie examinat şi preşedintele în funcţie. Este o
boală a puterii şi aş vrea să cred că cei care încă sunt la putere vor avea grijă ca o astfel de lege
să nu fie cu repercusiuni neplăcute pentru ţară.
Gheorghe Susanu, membru CPUN: Stimaţi invitaţi, prezenţa noastră la această masă
rotundă…cei 18 ani care au trecut, ani de frământări, de căutări, de realizări, neîmpliniri şi multe
altele. Tot ce este înapoi este istorie. Să avem discuţii inutile despre ceea ce a fost, ce n-a fost,
de ce a fost aşa şi nu aşa, ne îndepărtează astăzi de la ceea trebuie să facem azi şi mâine. Istoria,
prin natura sa, consemnează desfăşurarea cronologică a unor fapte, evenimente, care arată
evoluţia de la statul primitiv la civilizaţia contemporană. Unde ne găsim noi acum? Ne găsim în
momentul în care se trece de la etnia naţională la specie înstrăinată…Uniunea Europeană este o
realitate necesară, şi nu e singura. Sunt şi vor mai fi centre de putere şi pe alte continente. Marea
tragedie a omenirii este aceea că chiar de la început a săvârşit grave erori de evoluţie. Prima şi
cea mai gravă a fost aceea de a impune stratificarea socială pe criteriul îmbogăţirii cu orice preţ
şi împotriva oricui. A doua, nu separarea forţată, ci în duşmănia comunităţii care a dus la imense
distrugeri materiale şi suprimări de vieţi omeneşti la fiecare generaţie. Ce facem noi azi şi
mâine? Este foarte bine că trebuie să ne corelăm comportamentul vis-a-vis de toţi cooperatorii şi
colaboratorii noştri. De fapt, când omenirea va ajunge să determine comportamentul interuman
pe baze exclusiv şi absolut de cooperare şi respect între oameni, toate nenorocirile pe care
le avem se vor frânge. Ne confruntăm în România cu o situaţie fără precedent: producţia de
alimente din ţară nu satisface nici măcar 30% din necesar, importăm foarte mult şi vă întreb un
lucru…De ce vine fabrica asta de calculatoare din Germania la Cluj? Simplu, pentru că îi costă
mai puţin, dar nu va reduce preţul telemobilelor, sau îl va reduce relativ. Problema esenţială
este alta: orice vine dintr-o comunitate umană trebuie să se încadreze în problemele comunităţii
respective. Comunităţile umane au fost şi rămân mediul în care se formează comportamentul
uman şi atitudinile. Din nefericire însă, noi încă suntem tributari unor amintiri ale trecutului,
războiului. Şi mai puţin formării individului pentru viitorul unei societăţi mai bune. Am încercat
să vă demonstrez că istoria reprezintă cronologia faptelor, a evenimentelor şi nu a încercărilor
partizane. Ideea este că noi trebuie să găsim soluţii viabile prin prisma integrităţii şi protecţiei
fiecărei comunităţi umane, a fiecărui cetăţean al acestei patrii. Vă mulţumesc.
27
din Decembrie 1989
Nica Leon, membru CPUN: Este momentul comemorării

a 18 ani de la înfiinţarea CPUN-ului şi, după cum a spus domnul
Zilişteanu, dezvăluindu-vă câte ceva din culise, am încercat, noi,
cei care am făcut revoluţia, să vă aducem libertate, egalitate şi
prosperitate… Şi pentru că s-a tot vorbit aici despre istorie, vreau
să mă adresez presei în primul rând, pentru că noi ne-am luptat ca şi
voi să aflăm adevărul, să îl facem cunoscut, aşa cum şi voi încercaţi
să redaţi mereu adevărul cetăţenilor acestei ţări. Dar, din păcate, nici
măcar aici, nici măcar astăzi, acest lucru nu e posibil… Adevărul
e prezentat trunchiat datorită unor domni educaţi pe la „Ştefan
Gheorghiu” şi în academii ruseşti, unde au deprins tehnici de manipulare. Nu vi s-a spus că
CPUN-ul a fost o construcţie forţată. Nici dumneavoastră nu v-aţi întrebat atunci de ce s-a
propus ca opoziţia – partidele care nu făceau parte din FSN şi mai puţin cele istorice – să aibă
câte trei membri, iar cei care au participat în mod legal la alegeri trebuiau să fie jumătate, adică
90 de indivizi.
Acesta este răspunsul pentru care CPUN-ul s-a făcut din câte trei reprezentanţi de la
partidele legal înfiinţate atunci şi din 90 de indivizi, cum ar fi trebuit să fie dacă se respecta
măcar o literă din protocolul încheiat, 90 de inşi din aşa-zisul CFSN. Dar, după cum aţi observat
şi din imaginile prezentate, de la prima şedinţă, comuniştii, care nu au respectat niciodată nimic
şi nu au avut vreodată bun-simţ sau onoare, au votat participarea acestora şi nu s-au mulţumit
numai cu aceşti 90, ci au mai adus, dacă vă uitaţi în mape, se termină numărul celor care au
făcut parte din CPUN la 269. De ce? Pentru că îşi doreau puterea cu orice preţ.
Voi încheia aici spunând că nu mi-a făcut deloc plăcere reîntâlnirea cu unii, care au venit
şi cu bodyguarzi, încercând să mă scoată din sală…
Ion Iliescu: Cred că ne-am lămurit cu toţii: acesta este Nica Leon! Aşa l-am suportat în
CPUN, aşa este şi acum… L-am ascultat atunci pentru că nu prea conta, oricum trăiam aerul
acela de libertate şi de euforie. Sunt însă asemenea oameni cu obsesii care îi urmăresc o viaţă
întreagă şi care nu pot trăi ca oamenii normali. Democraţia, în ultimă instanţă, se verifică prin
confruntarea cu alegătorii, cu cetăţenii, dincolo de aceste figuri folclorice care au apărut pe
parcursul revoluţiei şi care sunt provizorii, alegerile din mai 1990 au fost expresia opţiunii
populare şi a alegerii libere şi a decis toate aceste chestiuni. Altminteri, aici doar în spirit de
toleranţă, pe care l-am avut şi în CPUN, am stat să suportăm asemenea lucruri. Nu aveau ce să
caute între noi, la o dezbatere civilizată, oameni care au defecţiuni grave de natură psihică. Este
rolul unui provocator care caută să strice climatul unei reuniuni şi vă rog să scoatem această
paranteză din ce a însemnat desfăşurarea acestei întâlniri.
Lorin Fortuna: Domnule Iliescu, vă rog să nu introduceţi cenzura la acest simpozion.
Ceea ce Leon Nica a afirmat în afara simpozionului, poate să fie omis, dar ce a declarat în cadrul
simpozionului nu, ci poate fi doar combătut, tot în cadrul simpozionului, cu atât mai mult cu
cât consider cele declarate referitor la modul în care s-a constituit structura de putere, în cadrul
fostului CC-PCR, în seara de 22 decembrie 1989, nu doar interesante, ci şi importante.
28
NR. 2(15)/2008
Rostul dialogului este de a ajunge la soluţia cea mai bună

Cazimir Ionescu, vicepreşedinte al Biroului Executiv al
CPUN: Da, am şi eu câteva lucruri de spus, nu vreau să vă răpesc
mult timp, cred că toate aceste intervenţii nu fac decât să ne răpească
un timp preţios. V-aş propune, domnule profesor, domnule director
al Institutului, ca întâlnirile anuale, comemorative etc., să fie făcute
printr-un simpozion, dar un simpozion ştiinţific. Mor eroii revoluţiei,
nu vom mai avea posibilitatea să schimbăm opinii şi impresii direct
şi dvs., ca profesori universitari, ca membri ai Academiei, aveţi
obligaţia morală să ne ajutaţi să organizăm întâlniri care să lase
aceste materiale în urma noastră. Cu această ocazie sper să învăţăm
cu toţii că atunci când este declarată o temă şi venim să vorbim despre
CPUN, există cineva care conduce şedinţa, are un clopoţel, un ciocănel, care ne trage atenţia:
„Domnule, aţi ieşit din subiect, astăzi vorbim despre CPUN!” Nu putem să ne întâlnim tot
timpul şi să vorbim despre toate, aici îl parafrazez pe Petre Roman, care a spus că nu discutăm
concret, ci ne gratulăm cu „ba tu, ba eu, ba mumă-ta!” Nu se mai poate aşa. Informaţia şi
cunoştinţele pe care le-am trăit personal, eventual în contradicţie cu ale celorlalţi, dar în final
din această construcţie trebuie să iasă o soluţie lucrativă, nu una mereu beligerantă. Eu sper că
toţi am ajuns la o înţelepciune şi ne dăm seama că rostul dialogului e de a ajunge la soluţia cea
mai bună, de adevăr coordonat cu cea mai mare putinţă…pe cel absolut nu-l deţine încă nimeni.
Ideea că venim aici şi vrem să avem dreptate cu orice preţ, că vrem să ne luptăm cu morile de
vânt, e drăguţă ideea unui Don Quijote, dar este mult mai mult de atât: cine vrea să aibă dreptate
mereu, să stea acasă şi să vorbească în faţa oglinzii.
Mihai Bălăşescu, membru în Comisia pentru Tineret: Stimaţi organizatori, dragi
colegi. Pentru mine CPUN a reprezentat un lucru care mi-a marcat tot restul vieţii. Am fost cel
mai tânăr membru, aveam 22 de ani neîmpliniţi când am devenit membru al acestui organism.
Am rămas în politică, am continuat să fac politică, sunt membru al PNL şi fac politică la nivel
de activist al PNL, în sensul bun al cuvântului, nu peiorativ. Pentru mine este o mare bucurie
că pot să închid luările de cuvânt de astăzi. Nu vreau să trag concluzii şi nici să dau adevărurile
absolute. Nu le am şi bănuiesc că nici unul dintre noi nu le are. Sunt tare trist. Sunt trist pentru
că am crezut că ne vom întâlni aici să aniversăm ceva frumos, aşa cum am aniversat cinci
ani, 10 ani, 15, şi cum mi-aş fi dorit să putem aniversa 20, 25, de ce nu, pentru unii dintre noi,
chiar 50. Suntem din ce în ce mai puţini. Suntem puţini pentru că suntem constrânşi de cauze
naturale, ca moartea, sau datorită lipsei de interes. Eu cred că ar fi fost mult mai cinstit din
partea organizatorilor să ne spună că suntem sub lupă. Vă spun sincer că, în lipsa unei invitaţii
în care să ni se spună că va avea loc un simpozion sau un consiliu ştiinţific – pentru că asta a
fost astăzi, o dezbatere a unui consiliu ştiinţific al IRRD în care oamenii s-au confruntat, exact
aşa cum spunea Cazimir, în stilul „ba tu, ba eu” – eu n-am să mai particip la aşa ceva.
S-a vorbit de faptul că astăzi am fost invitaţii Clubului CPUN, dar, din păcate, clubul pe
care am încercat să îl înregistrăm la Judecătorie nu funcţionează. Poate nu are bani, dar acest club
se înfiinţează ca orice asociaţie sau partid mic şi este susţinut de persoane care vor să se asocieze
liber unor astfel de organisme. Avem bani să facem un club, bine! Nu avem bani, îl înfiinţăm şi
atragem fonduri, de la IRRD,de exemplu, care pare să fie interesat de studierea activităţii CPUN
ca produs al Revoluţiei Române. În acest caz, dânşii trebuie să ne sprijine. Nu cred că este o
problemă să ne întâlnim o dată la fiecare şase luni, de exemplu, şi să depănăm amintiri, cu tot
29
din Decembrie 1989
ceea ce am făcut. Bun sau rău. Dar eu nu mai îmi pot permite să vin de fiecare dată şi să aud
aceleaşi discuţii: ce a fost CPUN, ce n-a fost, a fost perfect, n-a fost chiar perfect…
Domnilor, CPUN nu a fost şi nu avea cum să fie cea mai perfectă formulă de organizare
pentru momentul respectiv. A fost exact ce s-a putut face atunci, cu materialul clientului, cu
figuri pitoreşti, cu folclor, cu oameni cu experienţă politică, pentru că, fără îndoială, a existat
manipulare care a dus la rezultatul alegerilor din 1990. Da, a fost cea mai bună formulă cu care
s-a ieşit din Revoluţie şi s-a putut merge spre democraţie. Se putea mai bine? Asta este treaba
istoricilor, a cercetătorilor ştiinţifici, şi aceste confruntări pe care le avem mereu sper că îi vor
impulsiona şi mai mult pe istorici să se aplece asupra fenomenului CPUN. Să ne gândim noi
acum că era mai bine dacă… Asta e! Am fost 267! Dacă ne vom întâlni în cadrul clubului, unde
să ne aducem aminte şi să discutăm, voi participa cu mare plăcere. Dacă ne întâlnim în cadrul
organizat al unor comunicări ştiinţifice, al unor dezbateri pe teme date, voi veni cu plăcere, dacă
voi şti tema. Dar să vin să asist la astfel de discuţii, eu personal, ca cel mai tânăr dintre dvs., vă
spun Nu! Haideţi, totuşi, să bem o cupă de şampanie în onoarea acestui eveniment, căci cred că
acesta era scopul venirii noastre aici.
NOTA BENE. Pe parcursul dezbaterii au fost intervenţii care au ieşit din cadrul subiectului
stabilit. Există o cutumă a redacţiei de a un publica în paginile revistei abaterile de la tema propusă,
atacurile la persoană, injuriile, incriminările, calomniile, devierile de limbaj, considerându-le ca
nefiind de interes public.
Ilustraţiile de la paginile 4,5,9, 13, 17, 18, 19, 21, 22 şi 24 reprezintă aspecte din timpul
discuţiilor.
SEMNAL EDITORIAL

O carte care abordează toate problemele Revoluţiei – de
la „Scurt istoric al României în sec. Al XX-lea” până la ...”Sta-
rea de fapt actuală”. Aşa ar putea fi caracterizată lucrarea lui
Gheorghe Cocea, apărută anul trecut la Editura Timpul din Iaşi.
Autorul trece prin toate momentele importante ale Revoluţiei,
atacând aproape toate temele controversate: activitatea agenturilor
străine împotriva României; cauzele şi împrejurările care au favori�
zat declanşarea manifestanţiilor de la Timişoara şi din toată ţara;
rolul marilor puteri în prăbuşirea comunismului în România şi în cele�
lalte ţări din estul şi centrul Europei; Timşoara în decembrie 1989;
unele evenimente din decembrie 1989 petrecute în Bucureşti;
comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale
– reacţiile pe care acest document le-a produs în rândul partidelor
istorice; procesul lui Nicolae şi Elena Ceauşescu; rolul principale-
lor agenţii de informaţii străine în evenimentele petrecute înainte
şi după decembrie 1989; unele aspecte privitoare la armata română
începând din anul 1943. Mişcarea sau starea de spirit CADA.
Un evantai de teme pretenţios, mult prea amplu, raportat de cele mai multe ori la o singură
sursă documentară (sunt folosite articole, declaraţii şi anchete dintr-un cotidian central!) şi interpre�
tat cam simplist şi tezist.
30
NR. 2(15)/2008
INTERVIU
Mărturii de la Baricadă (II)
Dumitru Dincă: Guvernul Verdeţ a însemnat doar

trecerea unor inşi pe o listă

- ... Am înaintat spre intrarea în clădirea C.C. Ceauşescu încă se

afla în sediu. Am socotit că este absolut necesar ca oamenii aflaţi în
apropierea balconului să fie cât mai vehemenţi, pentru că tentativa
lui, din 21 decembrie – „că vă dau 300, că vă dau 200, că vă dau 50
de lei“ – putea foarte uşor să-i păcălească pe oameni şi aceştia să dea
înapoi. Cel puţin asta aveam în momentul acela în cap. Ăsta a fost
motivul pentru care am înaintat spre C.C. Când am ajuns la intrare,
se forţa pătrunderea în clădire.
- ��
Până la momentul acela, Ceauşescu a avut o tentativă de a
ieşi. Ştiţi momentul acela?
- ��
Cred că aş minţi, dacă aş ��
spune prea multe lucruri despre
acest moment. Îmi amintesc de această tentativă, îmi amintesc că au fost huiduieli care l-au
determinat pe Ceauşescu să se retragă imediat, care l-au determinat în final să şi fugă. Momentul
în care Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe clădirea C.C., momentul în care revoluţionarii au
pătruns deja în sediu – înseamnă victoria revoluţiei din decembrie 1989. Dărâmasem pilonul
principal!
- ��
Când a plecat elicopterul, v-aţi dat seama că în el se află Ceauşescu?
- Imaginaţi-vă
�� nişte
�� oameni
��
care merseseră ��
împotriva lui ��
Ceauşescu, ��
împotriva represiunii
de atunci... Bucurie nemărginită. Cu toate că eram convinşi 100% că înăutru erau oameni cu
arme, oameni care puteau să ne măcelărească, am pătruns în sediul C.C. În momentul în care
Ceauşescu fuge, are loc această pătrundere. Bănuiesc că intrarea, asaltul clădirii s-au produs în
acest moment din cauza forţei pe care ne-a dat-o plecarea lui Ceauşescu, dar şi abdicarea celor
care păzeau intarea în C.C. Am senzaţia că o parte dintre ei, dacă nu chiar toţi, au fugit din pază
şi asta a făcut posibilă intrarea în clădire. N-am pătruns primul, dar am fost printre primii. Cel
puţin în momentul în care am intrat eu în C.C., cred că înaintea mea pătrunseseră în jur de o
mie de persoane, dacă nu mai mult; eu nu am găsit acolo forţe care să opună rezistenţă. Ce am
constatat eu, la intrare, a fost faptul că se găseau acolo arme şi muniţii, iar oamenii îşi luau deja
arme, care cum găsea, care cum apuca. Iarăşi, nu vreau să exagerez, dar era un tip acolo pe care
l-am întrebat cine a dat voie celor care au intrat să ia arme. Mi s-a răspuns că nimeni nu a dat
voie, şi-au luat ei. „Armele pe care le daţi, le daţi numai pe bază de buletin! Nu lăsţi pe nimeni
31
din Decembrie 1989
să ia arme fără să avem o evidenţă a armelor“. Din momentul acela, s-a încercat ca armele să
fie date unor oameni care puteau fi identificaţi. Dar, până atunci existau deja o serie întreagă de
indivizi care puseseră mâna pe arme.
21 Decembrie 1989, ora 14.00, la Univeristate
- ��
Ce sentiment aţi avut când aţi intrat în citadela comunismului? Vă mai amintiţi
care a fost primul lucru pe care l-aţi făcut?
- Cine
�� înceară
�� să
��
construiască poveşti nemuritoare,
��
greşeşte total. În primul rând că toţi
cei care am intrat acolo, pe lângă curajul pe care îl aveam, aveam şi o anumită teamă, pentru
că nu ştiam ce vom găsi. Noi intrasem într-o zonă total necunoscută, despre care ştiam că este
arhipăzită, o zonă care nu ne aparţinea. Revoluţionarii pătrunseseră la toate etajele. Toţi erau
foarte tineri. Îmi pare rău că sacrificiul acestor oameni, expunerea acestor oameni deosebit de
tineri nu a fost şi nu este luată în calcul. Eu nu am văzut oameni bătrâni care să intre în C.C., să
spună: „eu am făcut armata şi mă pricep la arme“. Nu, erau pur şi simplu tineri care avuseseră
de-a face, poate, cu armele când îşi făcuseră stagiul militar. Nu erau oameni experimentaţi să
organizeze o eventuală luptă cu forţele care existau în clădire. Norocul nostru, avantajul nostru
era că cei care aveau sarcina să apere C.C., pe Ceauşescu, renunţaseră, abdicaseră, plecaseră.
Unii se ascunseseră în subsolurile acelea care există în tot perimetrul centrului, alţii pe la etajele
superioare, alţii încercau să iasă prin alte locuri, alţii au rămas în ideea că, dacă se predau, nu
aveau ce să le facă. Ţinta noastră era, bineînţeles, Cabinetul 1 si Cabinetul 2. Ăsta a fost şi
motivul pentru care ne-am dus direct la Cabinetul 1 şi 2, care dă spre balconul C.C-ului.
- ��
Dar ştiaţi care e Cabinetul 1?
- Intuitiv. Nu aveam de unde să ştiu lucrul ăsta. Tot intuitiv, nişte oameni care vor să se
adreseze mulţimii, se duc undeva unde există o ieşire. Deci, ne-am dus pe balcon.
- Ce aţi văzut, ce aţi făcut dvs.? Deci intenţia asta a fost: să ieşiţi în balcon, să
vorbiţi mulţimii.
- Ce am putut să văd, la momentul acela, pe mine m-a îngrozit. O parte dintre cei care
pătrunseseră î��
��
n Comitetul
�� Central,
��
pe lângă dorinţa aceea de libertate, aveau şi��
dorinţa de a lua
32
NR. 2(15)/2008
ceva de acolo, de a se căpătui cu ceva, de a câştiga ceva din toată chestia asta. S-au furat multe
lucruri. Personal, am avut nişte conflicte tot cu tineri care încercau să plece cu diverse lucruri, să
şi le însuşească. A fost un haos total în momentul în care s-a pătruns în C.C. şi, în mod special,
când am pătruns în cabinetul 1 şi 2. Unii căutau bani, alţii căutau ţigări, alţii băutură, alţii voiau
să vadă ce este acolo. Unora dintre noi ne era teama de câinii care erau acolo...
- Cum? Erau câini acolo?...
- Da. Da, erau doi câini. Câinii lui Ceauşescu erau în Cabinetul 1.
- Şi cum au reacţionat când au văzut atâta mulţime, că de obicei îşi apără
stăpânul?
- Nu ştiu cum să spun – nu au muşcat pe nimeni, dar nici noi nu ne-am dat la ei.
- Erau şi ei îngroziţi.
- După aceea, bănuiesc, au fost luaţi de cineva şi duşi undeva, pentru că nu puteam să
stăm cu ei, mai ales că erau nişte dogi, din aceia, germani. Erau nişte câini mari, fumoşi. Noi
încercam, după pătrundere, să găsim o cale de comunicare cu cei de afară. Nu ştiam prea multe
lucruri, dar ne parveneau nişte informaţii; or, aceste informaţii nu puteau să ne parvină decât
de la nişte oameni care cunoşteau incinta: că există o staţie de amplificare pe care o folosea
Ceauşescu atunci când vorbea. Am încercat să punem în funcţiune acea staţie de amplificare.
N-am prea reuşit noi. Ăsta a şi fost motivul pentru care Dan Iosif s-a apropiat cu maşina aceea
cu staţie de amplificare, aflată în Piaţa Palatului, până în faţa balconului, pentru că nu ştiam să
umblăm cu staţia aceea de amplificare, care era instalată şi era fixă în C.C. Încercam să folosim
acea staţie de amplificare de pe maşină, pentru a comunica cu cei din piaţă. Intuitiv, noi am
realizat atunci că efectul cel mai mare pe care îl poate da este comunicarea cu oamenii. Nu
puteai să laşi oamenii acolo. Au venit în Piaţa Palatului, da? Ei, şi ce făceau? Stăteau, pur şi
simplu. Trebuia să comunici cu ei, să îi pui să strige „Jos comunismul, jos Ceauşescu!“; şi să
nu uit un lucru extrem de important - de acum în Piaţa Palatului se striga frecvent „Ole, ole ole,
Ceauşescu nu mai e!“. Toată nebunia aceasta a durat câteva ore.
- Când s-a vorbit de la balcon prima data? Cu ce staţie s-a vorbit? Cu asta
interioară? A pus-o cineva în funcţiune? Sau cu cea exterioară, adusă de Dan Iosif?
- S-a încercat să se vorbească cu cea de pe maşină însă, între timp, s-a pus în funcţiune
staţia (interioară). Prima dată s-a vorbit – cel puţin aşa bănuiesc – s-a vorbit de la microfonul
de pe automobil, dar, ulterior, s-a pus în funcţiune staţia de amplificare a C.C.-ului. Domnule
Domenico, important pentru foarte mulţi oameni este faptul că noi, acolo, nu eram o masă de
oameni omogenă, eram o masă de oameni eterogenă, nu ne cunoşteam între noi. De aceea se
şi fac speculaţii cu privire la importanţa actului din decembrie 89. Unii au dreptate, alţii n-au
dreptate. Citeam undeva, dacă nu mă înşel, în Caietele Revoluţiei – că în timp se modifică
condiţiile care determină afirmaţii de genul: a fost revoluţie sau n-a fost revoluţie?! Vreau să
spun că la noi a fost o revoluţie atipică. De ce? Pentru că, din punct de vedere istoric, revoluţie
înseamnă organizarea în prealabil, cu program, cu lideri ş.a.m.d. La noi a fost vorba la început
de o revoltă populară, care revoltă populară la Timişoara durează până în momentul constituirii
Frontului Democratic Român. Iar la Bucureşti până în momentul constituirii Frontului Unit
Muncitoresc, în seara de 21 decembrie, la Baricadă. Din momentul acela putem vorbi de
Revoluţie…
- O dată ce aţi lansat un program, acceptat de manifestanţii de la Baricadă… Dar,
lucrurile sunt foarte complicate… Să nu ne îndepărtăm. Când au apărut primele încercări
de coagulare a unui grup, în interiorul C.C., să se pună ordine…
33
din Decembrie 1989
- Asta încercam să vă spun eu acum. Nu ne cunoşteam unii pe ceilalţi. Erau grupuri,

grupuleţe. Cel mult doi-trei se cunoşteau. În momentul în care am intrat, eu m-am trezit în faţa
unor figuri absolut necunoscute, pe care nu le văzusem în data de 21. Poate că ei fuseseră în data
de 21, dar eu nu avusesem atunci capacitatea să înregistrez fiecare figură. Şi, la un moment dat,
am încercat să ne constituim, să ne înţelegem, să comunicăm, să ne cunoaştem noi între noi, cei
care intraserăm acolo. De aceea, starea aceasta de incertitudine dăinuie începând cu încercarea
lui Ilie Verdeţ de a forma un guvern.
- Când l-aţi întâlnit pe Verdeţ? Cum v-aţi dat seama că e Verdeţ? Că nu cred că
l-aţi întâlnit până atunci.
- O parte dintre liderii comunişti erau cunoscuţi publicului din tablouri: Ilie Verdeţ,
Angelo Niculescu. Nu erau ei cunoscuţi cum era Ceauşescu, evident, dar chiar figura lui Ilie
Verdeţ îmi era cunoscută.
22 Decembrie 1989, ora 15.30, în Cabinetul 1, din fostul sediu C.C. al P.C.R.
- Deci, unde l-aţi întâlnit prima dată, când l-aţi întâlnit şi ce încerca el să facă?
��- Nu eram în Cabinetul 1. Eram undeva, pe la etajul II, dacă nu mă ��
î��
nşel, când s-a��
pus
problema organizării. Nu puteam să existăm în haosul acela; trebuia să ne organizăm, pentru
că oamenii de afară trebuiau mobilizaţi, dirijaţi într-o anume direcţie, în direcţia victoriei
revoluţiei. Dar, astea nu sunt cuvintele lui; acestea sunt cuvintele mele. Cuvintele lui, după câte
îmi amintesc, au fost următoarele: „E necesar să ne organizăm pentru că ţara trebuie condusă
şi încercăm să creăm o structură formată din revoluţionari“. Ca să fiu sincer, Verde��ţ��a fost
��
mai
sincer decât Iliescu. Pentru că Verdeţ a încercat, probabil din disperare, să constituie o structură
cu cei din interior. Încercarea asta a lui este cunoscută sub numele de “Guvernul celor 20 de
minute”.
- Au fost vreo 3-4 ore, cred eu.
- Nu. Încercarea lui Verdeţ a fost, este adevărat, cea mai semnificativă la momentul
dat. De aceea este cunoscută ca Guvernul celor 20 de minute. A eşuat Guvernul Verdeţ. De
34
NR. 2(15)/2008
fapt, ce era Guvernul Verdeţ? Să

vedeţi care e povestea omului care
a participat direct la chestia asta.
Ce spune Verdeţ la un moment dat?
“Pentru organizarea noastră trebuie să
ne trecem acolo, să facem o listă. Ne-a
luat prin surprindere. Niciunul nu ştia
mare lucru despre aceste lucruri. Şi în
momentul în care am fost invitaţi să ne
trecem pe lista, unul spunea Popescu
Ion, altul Stănescu etc. În condiţiile
astea, m-am trecut şi eu pe listă. La un
moment dat, cel puţin aşa îmi apare
mie în amintire, unul dintre oamenii
care s-a împotrivit acestui Guvern de
20 de minute, a fost Dide Nicolae.
Cel puţin, dacă nu îmi joacă memoria
feste, omul acesta a spus: „Ce? Facem
guvern cu Verdeţ?“ Şi a început să-l
21 Decembrie 1989, ora 15.30, pe Bd. Magheru
blameze. Pentru mine a fost un şoc. Şi
eu am reacţionat la momentul acela. Şi
nu numai eu, ci şi ceilalţi. Deci, ce a însemnat guvernul acesta în existenţa lui de 20 de minute?
Trecerea oamenilor pe acea listă. Cam atât a durat. Trecerea unui număr de oameni pe listele lui
Verdeţ. Să nu-şi imagineze cineva că se împărţiseră funcţii, se dăduseră atribuţii cuiva. Probabil
că au mai fost încercări. După câte mi-am dat seama, tinerii au încercat să se organizeze. Chiar
a ieşit o fătucă în balcon şi a dat o listă de nume care ulterior mi-au devenit cunoscute: Romeo
Raicu, Radu Silaghi, Ovidiu Popescu şi alţii care au încercat să se organizeze. După aceea,
lucrurile s-au derulat în aceeaşi stare de incertitudine pe care v-am semnalat-o încă de la început.
Lucrurile au început să se mai aşeze oarecum în momentul în care în sediul C.C. intră Dumitru
Mazilu. Personal, atunci am simţit pentru prima dată că noi avem o treabă în C.C. Până atunci,
nu aveam această impresie. Dumitru Mazilu era o figură cunoscută şi răscunoscută, cel puţin de
mine, care ascultam Europa Liberă. De altfel, Dumitru Mazilu este una dintre persoanele care
au fost trecute, în seara de 21 decembrie, la Baricadă, pe lista Frontului Unit Muncitoresc. Ceea
ce am omis să vă spun este că, atunci, l-am trecut şi pe Silviu Brucan. Deci, în momentul în care
a intrat Dumitru Mazilu, am crezut că avem pe cineva care ne va conduce cu competenţă. Aşa s-
a şi întâmplat, de altfel, pentru că profesorul Mazilu, imediat după intrarea lui în sediul C.C., a
spus cine este. El n-a spus ca Verdeţ: „este necesar să ne organizăm“. El a spus altceva: „Trebuie
să facem un program“. Eu elaborasem Programul Frontului Unit Muncitoresc şi o parte dintre
punctele acestuia au fost trecute de Dumitru Mazilu în programul domniei sale. La un moment
dat, le-a citit. Au fost 10 puncte, dacă nu mă înşel. Am încercat ca, din acel moment, să stau
numai în preajma profesorului Mazilu. Am remarcat că profesorul era singur. Nu avea un grup
de presiune, şi-şi “crease” unul – dacă se poate spune aşa – dintre noi, oameni pe care nu ne
văzuse şi nu ne cunoscuse niciodată. În condiţiile în care s-a simţit nevoia şi a unui comandant
militar, cu toate că Dumitru Mazilu nu a refuzat, am simţit, din atitudinea lui, că nu era de acord
cu generalul Guşă. Voi reveni mai târziu asupra acestui subiect deoarece acest lucru iese în
evidenţă în noaptea de 22 spre 23.
35
din Decembrie 1989
În jurul orei 16.00, când noi deja îl vedeam preşedinte pe Dumitru Mazilu, intră în
C.C. Ion Iliescu cu un grup de presiune deosebit de consistent. Imaginaţi-vă ce însemnau
două-trei persoane care se cunoşteau între ele – şi aşa se întâmpla în tot C.C.-ul – şi ce
înseamna o persoană, care apare cu un grup numeros, între 30 şi 50 de persoane. Poate că o
parte dintre cei care l-au însoţit au fost şi oameni din C.C. care s-au alăturat grupului, dar, în
mod cert, Ion Iliescu a venit însoţit de oameni care au creat o anumită presiune asupra celor
care au intrat în C.C., încercând să impună autoritatea lui Iliescu în acele momente. Dacă vreţi,
un argument în susţinerea acestei afirmaţii este faptul că, atunci când Ion Iliescu a intrat în
balconul C.C.-ului, mie, care am fost în 21 împreună cu Dan Iosif conducătorii manifestaţiei
din Piaţa Universităţii, nu mi se permitea intrarea în balconul C.C.-ului. Asta înseamnă că erau
oameni care ori nu fuseseră în Piaţa Universităţii, şi nu mă cunoşteau, ori fuseseră în Piaţa
Universităţii, dar nefiind revoluţionari, având alte sarcini, nu considerau oportună prezenţa mea
acolo, pentru că puteam ştirbi oarecum din autoritatea celui care trebuia să devină, după opinia
lor, preşedintele României. O parte dintre ei erau băieţi tineri, vânjoşi, bine îmbrăcaţi, puşi la
ştaif, în comparaţie cu revoluţionarii care arătau ca mine şi ca Dan Iosif, îmbrăcaţi sărăcăcios,
fără pardesie, fără cravată. Acesta a fost lucrul care m-a intrigat în momentul apariţiei lui Ion
Iliescu. Ceea ce mă face să cred că Ion Iliescu a fost impus şi că s-a profitat de naivitatea celor
care au fost în momentul acela în C.C., dar şi în faţa C.C.-ului, este faptul că, atunci când a
încercat să vorbească Dăscălescu, s-a strigat de jos „fără comunişti“, când a vorbit Verdeţ s-a
strigat „fără comunişti“; atunci când se propunea ceva de către cei de care oamenii ştiau că
sunt comunişti spuneau „fără comunişti“. Iniţial, când Ion Iliescu li s-a adresat, din balcon, cu
„tovarăşi“, oamenii au strigat, din nou, „fără comunişti“. Însă, chiar dacă nu este înregistrată
acea voce, a existat cineva, care făcea evident parte din grupul lui Ion Iliescu, care a spus: „Ion
Iliescu este prietenul lui Gorbaciov, este singurul care are calitatea de a ne reprezenta“. Să-
mi fie iertată această paranteză pe care am făcut-o, pentru că este necesar să amintim spiritul
care îi anima pe foarte mulţi oameni la ora aceea. Circula zvonul că există o persoană care se
numeşte Iliescu şi de care s-a interesat Gorbaciov, cu ocazia vizitei pe care a făcut-o pe timpul
lui Ceauşescu. Deci, oamenii, când l-au acceptat pe Iliescu, l-au acceptat pentru că cel care a
încercat să-l impună – şi a şi reuşit – s-a folosit de această stratagemă. Adică este prieten cu
Gorbaciov, ori toată lumea sau aproape toată lumea din România îl percepea pe Gorbaciov ca
pe promotorul ideii de libertate şi de democraţie, care se născuse în blocul est-comunist. Ion
Iliescu s-a comportat încă din capul locului ca un şef.
- În ce sens?
��- Iliescu nu a avut niciodată atitudinea lui Mazilu, de a sta şi de a se sfătui cu noi.
După ce a ţinut cuvântarea, în balcon, Iliescu pleacă şi, ulterior, am aflat că a plecat la M.Ap.
N. Apariţia lui Ion Iliescu în C.C. se deosebeşte net de prezenţa prof. Mazilu prin aceea că
sfătuitorii lui Iliescu nu erau revoluţionari, ci erau oameni pe care el îi cunoştea. Îmi amintesc
că noi, revoluţionarii, încercam să fim de faţă la modul în care Ion Iliescu şi apropiaţii lui voiau
să organizeze activitatea în C.C. şi nu numai. De fiecare dată, însă, Ion Iliescu invoca motivul că
nu poate să lucreze, că nu se poate lucra şi că să-i lăsăm să lucreze. De vreo două ori au şi fugit
de noi. S-au mutat în alte birouri. Culmea este că această fugă a lui Ion Iliescu de revoluţionari
se făcea transportându-şi grupul cu care discuta în diferite încăperi. Îmi pare rău că nu mai ţin
minte cu exactitate nici etajele şi nici încăperile în care acesta se refugia. Apoi a plecat. Aici
este foarte important! Nu se poate să trecem peste acest episod, pentru că toată revoluţia nu
ar mai avea nici un sens. Dacă până în jurul orei 18, nu s-a vorbit nimic despre terorişti, chiar
dacă au existat momente de panică, cum că s-a tras la Biblioteca Universitară, aceste lucruri nu
36
NR. 2(15)/2008
erau de natură a introduce panica generală, care să-i transforme pe revoluţionari în carne de tun.
Părerea mea este că, după ce Ion Iliescu a discutat la MApN cu Victor Atanasie Stanculescu, dar
mai ales după ce a apărut în C.C. însoţit de generalul Nicolae Militaru, a apărut, pentru prima
dată, cuvântul „terorist”. Iar pentru prima dată eu l-am auzit pronunţat de Ion Iliescu. Din acel
moment, după părerea mea, totul a devenit diversiune.
22 Decembrie 1989. În sediul C.C., în jurul orei 14.00, Ilie Verdeţ prezintă revoluţionarilor primele măsuri
privind asigurarea ordinii şi continuarea activităţii economice. Între alţii, sunt prezenţi: generalul Iulian Vlad,
actorul Ernest Maftei, generalii în rezervă Vasile Vâlcu şi Mihail Burcă.
- Când l-aţi auzit pe Iliescu spunând cuvântul „terorist“?

- După ce a plecat de la C.C. la MApN apare la Televiziunea română, dacă nu mă
înşeală memoria, şi cu generalul Militaru şi acolo – cel puţin aşa îmi amintesc – sunt documente
şi putem să le consultăm – Iliescu, având în vedere faptul că se vorbise despre arestarea lui
Ceauşescu, vorbeşte despre acţiuni teroriste şi despre existenţa unor grupuri de terorişti. Dacă
greşesc, Dumnezeu să mă ierte.
- După apariţia lui Iliescu, aţi mai observat, cumva, în C.C. vreo mişcare a lui
Verdeţ, a celorlalţi? Ace��
ş��
tia s-au retras? Au dispărut? Ce s-a întâmâplat cu ei?
- Dacă la început a existat această tendinţă, de a se forma grupuri, grupuleţe, de a ne
organiza – vezi Guvernul Verdeţ, vezi încercarea lui Mazilu de a coagula un grup în jurul
său format din revoluţionari autentici – în momentul în care Iliescu a fost impus ca „lider” al
revoluţiei (dar lider vreau să fie pus între ghilimele), nimeni nu a mai încercat să înfiinţeze vreo
altă structură. Chiar şi profesorul Mazilu nu mai are sorţi de izbândă şi trebuie să se ralieze la
forma de organizare pe care o impusese Iliescu, pentru a avea şi el un loc în această structură.
Interviu realizat de
Viorel Domenico
37
din Decembrie 1989
MĂRTURII
Mircea Duzineanu
Am acţionat în sediul fostului

C.C. al P.C.R.
Subsemnatul Duzineanu Mircea am acţionat, în grup

spontan, în acele momente de grea cumpănă, la asaltul principalului
bastion şi la preluarea sediului fostului Comitet central al Partidului
Comunist Român (în condiţii de insecuritate şi grea incertitudine).
După implicarea mea în evenimentele tensionate din 21
decembrie 1989, la baricada de la hotel Intercontinental, unde am
scăpat ca prin minune ca să nu fiu împuşcat, am continuat în ziua de
22 decembrie 1989, după fuga tiranului cu elicopterul la orele 12 şi
20, când am pătruns cu ceilalţi revoluţionari (călcând pe uniformele
abandonate ale securiştilor), în sediul fostului C.C. al P.C.R. şi am
început să ne organizăm revoluţionar (deşi alţi torţionari, prezenţi
aici, au încercat în acest timp să iniţieze un nou guvern comunist, sub conducerea lui Ilie
Verdeţ).
În aceste prime momente de haos se născuse o teamă generală că acest sediu important
putea fi minat şi declanşatorul să fie comandat de un dispozitiv automat de tipul „time-control”
sau printr-o telecomandă acţionată din afară.
Pentru a contracara acest pericol potenţial, în calitatea mea de inginer electronist de
telecomunicaţii (secţia telefonie-telegrafie), specialist atestat în aplicaţii de tehnică nucleară
şi sublocotenent de transmisiuni (specialitatea 68), în rezervă, am fost capacitat de liderii ad-
hoc şi în special după sosirea (din reţinere) a liderului necontestat, domnul prof. dr. Dumitru
Mazilu, ca să acţionez tehnic pentru depistarea ştiinţifică a unor eventuale asemenea dispozitive
explozibile controlate şi a preîntâmpina o acţiune criminală de telecomandă.
Faţă de această situaţie disperată, m-am implicat direct profesional şi mi-am asumat
riscul de a putea fi pulverizat în orice moment, dar faptul că puteam face o acţiune importantă
în interesul revoluţiei era mai puternică decât orice frică.
În cabinetul 2 (al tiraniei) a fost descoperită o anticameră plină cu echipamente electornice
profesionale şi domestice, care au fost verificate şi de mine, pentru a ne asigura că nu există nici
un risc potenţial. Am putut să constatăm că nu există nici câmpuri electromagnetice de înată
frecvenţă şi nici radiaţii nucleare, ionizante, ridicate ca nivel peste fondul natural admisibil,
care să pună în pericol viaţa revoluţionarilor şi a celorlalte persoane prezente. Am procedat la
dezafectarea unor circuite de curenţi slabi, suspecte, şi chiar la întreruperea unor trunchiuri de
centrală telefonică, pentru a preîntâmpina unele eventuale telecomenzi agresive.
Din acest punct de vedere, totul s-a desfăşurat normal, reuşind să înlăturăm panica din
această locaţie şi să preîntâmpinăm orice manevră de comandă a unor dispozitive explozive sau
atacuri armate spontane, dat fiind că dispuneam de arme şi muniţie.
38
NR. 2(15)/2008
Prof. dr. Dumitru Mazilu, care a devenit liderul mişcării revoluţionare din această
importantă locaţie, m-a însărcinat să-mi asum riscul şi să supraveghez ambientul şi paza
personală, dat fiind că la Cabinetul 2 erau prezente şi personalităţi din conducerea ceauşistă
(cum ar fi, printre alţii, generalul de securitate Iulian Vlad, căruia i s-a pus la dispoziţie un
telefon direct pentru a interveni la subordonaţii săi să se retragă în cazărmi), care puteau să
reacţioneze neprevăzut.
Filă din Agenda telefonică pentru uzul membrilor CPEx.

Document recuperat din fostul sediu al C.C, al P.C.R.
Reţin episodul, cu risc maxim, din seara zilei de 22.12.89, când asupra sediului C.C. a
început să se tragă, din clădirile vecine, majoritatea fiind pregătiţi să ripostăm alături de militarii
din incintă. Unii participanţi „mai slabi de înger” au căutat să fugă prin ferestrele dosnice de la
parter, lăsând locul numai celor curajoşi.
Cea mai cumplită expunere, cu riscul vieţii, am suportat-o în noaptea de 23. 12. 1989,
când, fiind tot în Cabinetul 2, s-a stins instantaneu lumina electrică (din toată locaţia) şi a început
să se tragă cu arme în infraroşu, de către persoane necunoscute, asupra noastră. Am blocat uşa,
dar se trăgea foc continuu asupra încuietorii, pentru a se pătrunde în interior. Noroc că, probabil
conform consemnului agresorilor, timpul stabilit a trecut, a încetat focul şi s-au aprins din nou
luminile. Am constatat că cei ce erau postaţi pe direcţia tirului au fost ciuruiţi, iar pe sală erau
mulţi soldaţi împuşcaţi în frunte. Scăpasem şi de această dată, deoarece am stat alăturat biroului
domnului prof. Mazilu, care era postat întâmplător în afara direcţiei tirului. Mai am şi acum, ca
talisman, un tub gol de cartuş, dintre acelea cu care s-a tras asupra noastră (îl păstrez ca să-l ofer
ca o primă piesă Muzeului Revoluţiei, pe care am propus să-l înfiinţăm).
Bucureşti, 22 iunie 2005
39
din Decembrie 1989
Comandorul Vasile Maluţan
Nicolae Ceauşescu m-a avertizat:

“Nu spui nimic nimănui,
unde suntem şi ce facem!”
Publicăm, în acest număr, fragmente din stenograma audierii comandorului Vasile
Maluţan, pilotul elicopterului cu care Nicolae şi Elena Ceauşescu au părăsit sediul C.C. al
P.C.R. în ziua de 22 decembrie 1989, orele 12.08.
Audierea a avut loc în anul 1994 în fostul sediu al C.C. al P.C.R., unde a funcţionat,
în cadrul Senatului, Comisia Parlamentară pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie
1989.
Titlurile şi subtitlurile aparţin redacţiei.
“Când am ajuns deasupra pieţei,

am raportat prin radio că nu se poate ateriza
din cauza mulţimii”
Sergiu Nicolaescu (S.N.): Pe 21, noaptea, a fost ceva?

Vasile Maluţan (V.M.): Nu. Noi am dormit liniştiţi.
Dimineaţa (22 decembrie – n.r.) a început o agitaţie, pe la 8
şi ceva…Dă telefon Tenie, comandantul unităţii militare, şi
zice: „Repede, la hangar, că e vorba să decolaţi!”. Am fugit
la hangar, după care ne-a trimis înapoi: ”Mergeţi din nou la
odihnă, staţi liniştiţi acolo.” Alarma propriu-zisă a fost dată
pe la 11 şi vreo 25 de minute, când am primit ordin să plecăm
– două mici şi două mari (elicoptere – n. r.), aveam un Dauphin
principal – în care eram eu comandant, şi un elicopter de
rezervă, dacă aveam o defecţiune, ceva, să fie un echipaj ca să
aducă elicopterul, scurt. Să-l schimbe, să nu se aştepte.
S. N.: Deci, alarma a fost dată pentru două Dauphin-
uri şi două…
V.M.: Şi două 2017 – că erau cele mai puternice şi le aveam în forţă atunci, aveam piese
de schimb. Încă aveau resursa. Şi, deci, patru echipaje care au fost ridicate în aer, cam la 11,33-
11,35 am decolat la insistenţele lui Tenie. A venit în maşină şi: ”Băi, grăbeşte, ce tot o…” „Staţi,
domne, să se încălzească motoarele, e frig afară, e rece!”
S. N.: Care a fost ordinul pe care l-aţi primit?
V. M.: Să venim să aterizăm aici. Unde veneam de-l luam de obicei, aici, în faţă aterizam.
Când am intrat deasupra pieţei, dinspre Athenee Palace…
S. N.: Deci, în mod normal trebuia să aterizaţi aici, în faţă, în locul obişnuit de
unde-l luaţi pe el…
40
NR. 2(15)/2008
V. M.: Exact! Când am ajuns deasupra pieţei, am raportat prin radio – având legătura cu
comandantul aviaţiei – că nu se poate ateriza din cauza mulţimii.
S. N.: Cu cine aveaţi legătura, persoana cu care vorbeaţi?
V. M.: Persoana…nu ştiu cine…În orice caz, mă auzea şi Tenie, de la pupitrul nostru,
de la punctul de comandă şi, pe aceeaşi frecvenţă, stătea şi Comandamentul Aviaţiei. Probabil.
După ce am raportat că nu se poate ateriza, zice: ”Vezi, pe acolo, pe undeva…”M-a întrebat: ”Pe
clădire poţi să aterizezi?” „Da, bineînţeles că pot!”, i-am răspuns.
S. N.: La ce oră aţi ajuns sus şi cât a durat până aţi aterizat?
V. M.: Aici, deasupra? Am făcut un tur…
S. N.: Cât aţi stat în aer?
V. M.: De la Otopeni până aici, eu ştiu, poate zece minute.
S. N.: Daţi-mi voie să vă pun următoarea întrebare: apare o contrazicere…Dvs.
vi se spune să aterizaţi în faţă, pe locul normal. Deci, nu vi se spune că va fi o aterizare
specială.
V. M.: Nu, nu mi s-a spus…
S. N.: Bun. Asta înseamnă că aţi plecat patru elicoptere şi aţi ajuns toate patru aici,
deasupra?
V. M.: Nu.
S. N.: Păi, vedeţi? De ce nu aţi ajuns toate patru?
V. M.: În momentul când... Noi am fost eşalonaţi în spaţiu – eu fiind primul, ajungând
deasupra am zis: „Aici în orice caz nu se poate ateriza!”
S. N.: Deci, dvs. aţi avut o comunicare cu…
V. M.: Cu colonelul Tenie…
S. N.: Şi aţi anunţat că nu se poate ateriza decât cu un singur elicopter pe clădire.
Asta a venit de la dvs.!
V. M.: Da, da.
S. N.: Şi vi s-a spus, atunci, ce?
V. M.: Aterizează!
S. N.: Aterizează singur.
V. M.: Da.
S. N.: Celelalte elicoptere unde erau în acel moment?
V. M.: În acel moment, colonelul Tudose era într-unul din cele 2017. Şi el mă auzea tot
timpul ce vorbesc. Şi am zis: ”Luaţi măsuri să ţineţi elicopterele undeva, să nu ne ciocnim în
aer”, că nici condiţiile de vizibilitate nu erau grozave…adică era strâns, aşa, aproape ceaţă. Au
hotărât ca unul să rămână în zonă, la Băneasa, în general cam la verticala Bănesei.
S. N.: Când s-au luat aceste măsuri?
V. M.: După ce am raportat eu că nu se poate ateriza aici.
S. N.: Dvs., când aţi venit aici, aţi făcut un tur. Deci în timpul acestui tur a fost
această comunicare. Eu vă întreb, ca unul care a fost în piaţă, deci ştiu lucrurile astea.
Deci în acest moment aţi avut aceste convorbiri. Cine vă dădea răspunsul – că dvs. auzeaţi
la radio şi vocile le cunoşteaţi, a lui Rus, a lui Tenie, ştiaţi cine vorbeşte?
V. M.: Numai cu Tenie, pe el l-am recunoscut.
S. N.: Dar mai era şi o altă voce, în afară de cea a lui Tenie?
V. M.: N-a mai intervenit…
S. N.: Deci aţi fost în conversaţie numai pe Tenie.
V. M.: Şi Tudose se mai auzea din M.I.-17.
41
din Decembrie 1989
S. N.: Şi din 2017, din când în când, Tudose…

V. M.: Da, din unul din ele vorbea Tudose. Mai vorbeau piloţii între ei…
Şerban Săndulescu (S.S.): Domnule colonel, elicopterele celelalte erau goale, sau
aveau în ele…
V. M.: Nu, erau numai echipajele…Într-unul din ele era Tudose, care, mă rog…conducea
din aer activitatea. Făcând trecerea aia, a zis să aterizez pe terasă. După aceea a apărut acel băiat
cu cearceaful, deci cu o perdea din astea…
S. N.: Un moment! De ce vă spun că există o contrazicere: în timp ce dvs. eraţi în
aer şi nu ajunseserăţi aici, terenul de sus a fost pregătit…
V. M.: Ei s-au gândit la eventualitatea…
S. N.: Deci cei din interior au ştiut că…bine, ei vedeau că nu puteaţi ateriza în
faţă şi au pregătit aterizarea sus. Cine, dacă
ştiţi, cine a dat acest ordin de eliberare, sus, a
terasei?
V. M.: Eu bănuiesc că numai generalul
Stănculescu a putut să facă lucrul ăsta…
S. N.: De ce Stănculescu şi de ce nu
Neagoe?
V. M.: Pentru că pe Neagoe nu l-a mai
văzut şi nu l-a mai auzit nimeni pe aici! Eu, cel
puţin, mult după aceea, în timpul procesului celor
patru, l-am întrebat pe unul…chiar pe aghiotantul
lui Ceauşescu, unde a fost Stănculescu. Şi mi-a
spus că n-a ieşit de după uşă! Deci, n-a apărut pe
terasă. Eu nu l-am văzut pe terasă…
S. N.: Nu, n-a fost pe terasă. Dar vă pun
întrebarea: de ce aţi spus Stănculescu? Pentru
că Stănculescu, în momentul acela, pentru dvs.,
nu avea nici o calitate!
V. M.: Da, ştiu că era doar adjunct al
ministrului. Noi auziserăm că ministrul, într-
adevăr, s-a sinucis…
S. N.: Ştiaţi…
V. M.: Ştiam şi treaba asta – lucru pe care mi l-a confirmat, după aceea, mai târziu,
Madam Ceauşescu, la Snagov. Mi-a zis: ”Ai auzit că au fost şi trădători?”. Lucrul ăsta m-a făcut
să mă gândesc…
S. N.: Staţi, să nu sărim! Deci, ce mă miră pe mine, de ce aţi spus Stănculescu?
În mod normal, ordinele, la unitatea dvs., le dădea o singură persoană, în legătură cu
zborurile astea cu Ceauşescu, cine era acea persoană?
V. M.: În legătură cu zborurile astea prezidenţiale, comandantul aviaţiei.
S. N.: Rus.
V. M.: - Da.
S. N.: Şi el cu cine lua legătura, ştiţi?
V. M.: Da. Cu şeful Direcţiei a V-a.
S. N.: Generalul Neagoe…deci, cele două persoane care puteau să transmită nu
puteau fi decât Neagoe – prima mână şi, a doua mână – Rus. Corect?
Valentin Gabrielescu (V.G.): Adică Neagoe prin Rus.
42
NR. 2(15)/2008
V. M.: Eu acum sunt influenţat şi de faptul că cunosc ce s-a întâmplat…

S. N.: De ziare şi alte lucruri…Nu! De aia v-am oprit! Pentru că…nu depăşiţi ce
ştiaţi la ora respectivă! M-aţi înţeles?
„Terasa era liberă pentru aterizare”
V. M.: De acord! Deci, am venit, am aterizat pe terasă. Într-adevăr - cum spuneaţi dvs.
- era pregătită pentru că am văzut antene de televizor care erau culcate jos, aveau un sistem de
rabatare, aşa…Au fost culcate antenele şi practic terasa era liberă pentru aterizare.
S. N.: Şi acum intraţi în detalii…
V. M.: Deci, am aterizat…Aşteptarea a fost de circa 20 şi ceva de minute – timp în care,
într-adevăr, eram îngrijorat: ”Ce se întâmplă?”… Nu ştiam ce se întâmplă…
S. N.: Aţi avut discuţii, în timpul acesta, cu baza sau cu elicopterele care rămăseseră
în aer?
V. M.: O singură discuţie am avut cu…Da, şi cu cele care au rămas în aer am avut şi cu
cel care zbura deasupra… Era un elicopter deasupra mea, un M.I.-8, de la regiment. Eram mai
multe unităţi acolo. Regiment de transport…şi întreb: ”Care eşti, mă, deasupra?”, că dădea şi
cu fluturaşi. Şi pilotul: ”Eu sunt, nea Vasile!” Era un băiat – maior, acum cred că e locotenent
colonel, Ioniţă Emil.
S. N.: Era din cele două care aruncaseră, în dimineaţa respectivă, fluturaşi…
V. M.: Nu ştiu dacă au fost două…ştiu că unul…
S. N.: Unul l-aţi văzut! Era străin.
V. M.: Era de la unitatea vecină. Noi ne cunoşteam…
S. N.: Acum iar vă pun o întrebare care mă miră: în mod normal, când dvs. zburaţi
în aer cu preşedintele ţării, exista o dispoziţie că nu mai există în aer pe teritoriul ţării
nimeni! E adevărat?
V. M.: Absolut! Da, exista un asemenea ordin: în momentul în care se ridica, deci era
instituită misiune de zbor de importanţă excepţională – aşa se numea, asta era terminologia – se
dădea o restricţie din partea Comandamentului Aviaţiei Militare – zona respectivă şi un număr
de kilometri, stânga, dreapta, se forma un culoar, se introducea restricţie de zbor - deci nimeni
nu mai avea voie să zboare.
S. N.: Deci, în dimineaţa asta, de 22, nu se respectă ordinul respectiv: apar nişte
elicoptere care nu ţineau de unitatea dvs.!
V. M.: Se pare că astea au fost ridicate în aer înaintea noastră! După ce am aşteptat pe
terasă, l-am chemat pe acel ofiţer de la Direcţia a V-a, era un căpitan, noi…Tase îi spuneam,
după aceea am aflat cum îl chema: Tănăsie Paulică. El mi-a făcut semn cu perdeaua. Am aflat,
după aceea, că era o perdea de la etajul VI luată. L-am întrebat: ”Unde sunt, mă, ai voştri? Tu
cu cine ţii legătura?” Zice: „Numai noi între noi, cu aceste radio-telefoane”- pe „Simplex”, că
aveau şi altele, care mergeau „Duplex”. Deci, ţinea legătura cu ăştia din interiorul CC-ului. Şi,
singurii care au fost atunci…
S. N.: Dar ce funcţie avea el?
V. M.: Cred că era în cercul al 2-lea. Primii erau aghiotanţii ăştia, gărzile de corp, cum
era Rusu Marian al lui Madam Ceauşescu şi celălalt, Vasile Tălpeanu, de serviciu în ziua aceea.
Zic: ”Ce se întâmplă?” Zice: „Tovarăşul stă de vorbă cu demonstranţii”, la care: ”Dar tu nu ştii?
Nu-ţi spune nimeni?” Zice: „Mai aşteptaţi, că trebuie să apară!” E, am văzut…eram către sud,
paralel cu sala asta, şi intrarea pe terasă era în spate, undeva, la vreo 20-30 de metri…Exact,
şi din poziţia mea, dreapta-faţă, eu nu m-am dat jos din elicopter, nu vedeam. Şi îl întreb pe
43
din Decembrie 1989
mecanic: „Ce se întâmplă?”.”Mi se pare că se precipită ceva, mi se pare că vin!” Deci, au

apărut. Când au apărut la elicopter, părerea mea a fost…
S. N.: Cum au apărut? Ce aţi văzut dvs.?
V. M.: Deci, cei din gardă, tot din cercul acesta al 2-lea, David Aurel parcă, unul din
băieţi, maior, acest Rusu Marian şi cu celălalt, Florian Raţ, care au fost în elicopter, la un
moment dat, îi aduceau mai mult pe sus – asta a fost senzaţia mea, erau atât de speriaţi! Aveau
nişte figuri transfigurate, de oameni speriaţi, pur şi simplu! S-au urcat, buluc, în elicopter şi…
„Aveau nişte figuri de oameni speriaţi...”
S. N.: Cum s-au urcat, cine…

V. M.: Ceauşescu şi-a ocupat locul lui din stânga – fotoliul principal, Ceauşeasca - pe
fotoliul din dreapta principal, în spatele piloţilor, pe bancheta din spate s-au urcat cei doi – Bobu
şi Manea Mănescu – şi cei din gardă – Rusu Marian şi Raţ Florian. Raţ, practic, n-ar fi trebuit
să urce, dar ştiu eu… Probabil că şi acesta…pentru că l-am întrebat la proces: ”Dar de ce te-ai
urcat, totuşi?” Zice: ”Mi-a fost frică să rămân acolo! Am văzut ce vin în urma noastră!” Tălpeanu
s-a ascuns! N-a mai vrut să apară! S-au urcat…Mecanicul de-abia a avut loc să închidă uşa. El
a avut grijă să închidă toate uşile şi l-am întrebat: „Bă, ce facem?” „Vedeţi şi voi ce faceţi!”. Şi
am început să…
S. N.: Avea Ceauşescu sau Ceauşeasca o geantă sau…Purtau ceva cu ei, aţi văzut
sau nu?
V. M.: Da, am văzut o mapă. O mapă pe care am văzut-o la Rusu Marian.
S. N.: Deci, Rusu Marian ţinea o mapă. Atenţie: la urcarea sus, acum, nu mai
târziu! Nu după Snagov!
V. M.: Mapa, în orice caz, cred că au avut-o cu ei!
S. N.: Deci, au plecat de aici cu ea. Sunteţi sigur sau nu sunteţi sigur?
V. M.: Da, era o mapă, oricum, nu era vorba de o geantă…Aşa mi-o amintesc eu! Aşa am
văzut-o şi atunci şi aşa îmi şi amintesc… O mapă de culoare gri. Ca o mapă studenţească! Aşa,
nu voluminoasă, nu groasă, ca şi când ar fi avut nişte acte. În elicopter a pătruns şi mecanicul.
El a fost ultimul care a închis uşa din stânga, din spatele piloţilor, şi s-a aşezat între scaunul
lui Ceauşescu şi uşă, aşa puţin înghesuit, că loc nu prea era acolo! Adică aşa, ca şi cum ar fi
stat în braţe…Eu eram cu motoarele…Eu n-am redus motoarele! Pe tot timpul staţionării n-am
redus motoarele! Am mers cu motoarele reduse la ralanti…oricând puteam să…Şi am decolat!
Procesul de decolare a fost destul de dificil, în sensul că urmăream parametrii să văd cum, ce
se întâmplă. Aveam de depăşit balustrada. Balustrada de la marginea terasei. Pe de altă parte,
un mic plan de decolare mi-am făcut, că am văzut că, de jur-împrejur, nu se putea ieşi în altă
parte. S-ar fi putut ieşi peste piaţă, dar ar fi însemnat să mă întorc…Am găsit că cel mai bine e
să intru între clădiri, deci pe latura aceea, „C”, a clădirii…Şi…e o manieră de a intra în viteză:
l-am lansat, pur şi simplu, cred că vreo trei etaje am coborât aşa, sub nivelul clădirii, după care
am intrat în viteză şi am reuşit să ies…După ce am luat înălţimea de siguranţă, am intrat în
viraj către Nord şi l-am întrebat: ”În ce direcţie?”…pe Ceauşescu…Era firesc să-l întreb în ce
direcţie…Zice: „Ai luat legătura cu judeţele astea apropiate, cu Argeşul, cu Doljul?” Zic: „N-
am luat legătura cu nimeni”. Era vorba de reţeaua pe care o aveam cu ei prin staţiile Sthorno.
Nu mai răspundea nimeni la radio prin reţeaua lor, iar cu aviaţia…pe ai mei i-am anunţat că
decolăm şi atunci…
44
NR. 2(15)/2008
„Ceauşescu mi-a indicat să merg către Snagov”
S. N.: În ce moment aţi anunţat baza că v-aţi ridicat de pe clădire?

V. M.: Am încercat să comunic chiar la momentul decolării…Nu ştiu dacă m-au auzit
atunci…Oricum, după aceea m-au auzit…Şi, după ce am discutat cu Ceauşescu… S-a sfătuit
puţin şi cu Madam…şi mi-a indicat să merg către Snagov.
S. N.: Nu v-a dus întâi spre „23 August”?
V. M.: Nu, n-a fost vorba de „23 August”.
S. N.: Se uita în jos, pe străzi?
V. M.: Cred că s-a uitat…Eu bănuiesc că s-a uitat, mai cu seamă că…ştiau ce s-a
întâmplat. În momentul când decolam, adică atunci când ne pregăteam de decolare, norocul
– zic noroc pentru cei care s-au aflat în zonă – este că cei care s-au urcat pe terasă n-au venit
către elicopter. Că, dacă se agăţau câţiva de elicopter, nu mai puteam să decolez. Ba, poate mai
rău, încercam să decolez şi ne prăbuşeam peste ei şi se întâmplau alte nenorociri.
S. N.: Cineva, care a fost de faţă, deci unul dintre cei doi agenţi însoţitori, a spus că,
în momentul când v-aţi ridicat în aer, Ceauşescu ar fi spus: ”La Uzina 23 August”, la care
ea a intervenit, au schimbat câteva cuvinte, pe care nici el nu le-a auzit, după care a spus
el, din nou, către dvs.: ”La Snagov”. Vă aduceţi aminte de aşa ceva? Era posibilă o astfel
de conversaţie?
V. M.: Era posibilă…dar eu nu-mi aduc aminte…
S. S.: Dvs. v-aţi scos căştile. Aţi stat mult timp cu căştile scoase?
V. M.: Nu, doar atât cât l-am întrebat. După aceea mi le-am pus la loc. El, când voia să-
mi comunice ceva, mă bătea pe umăr.
S. N.: În momentul când v-a spus: ”La Snagov!” aţi comunicat cuiva direcţia pe
care aţi luat-o?
V. M.: Da, le-am spus celor de la Bază că mergem către „Balta Mică” – aşa era ştiut
Snagovul: ”Balta Mică”. Şi el m-a avertizat să nu cumva să comunic unde mergem! Şi, după ce
m-a avertizat, am spus către Bază: ”Să ştiţi că nu ştiu în ce direcţie mă îndrept!”
S. N.: Aţi trecut pe deasupra aeroporturilor?
45
din Decembrie 1989
V. M.: Am trecut pe deasupra ambelor aeroporturi.

S. N.: Vreo comunicare cu ei?
V. M.: Nu.
S. N.: Când aţi trecut peste Baza dvs., n-aţi avut vreo comunicare cu colegii de
acolo?
V. M.: La întoarcere. La dus, când le-am spus că nu ştiu în ce direcţie merg, m-au lăsat
şi ei în pace. Că au văzut că vocea mea nu mai era vocea mea! Nici eu nu m-am mai recunoscut
când am auzit înregistrarea…
S. S.: Nici ei nu v-au mai zis nimic când aţi trecut pe deasupra lor? Nu v-au zis
că…
V. M.: Unii au zis: ”De ce nu aterizezi aici?” Zic: ”Da, deocamdată respect un ordin!”
Mă gândeam la el, că era încă preşedinte…Aterizăm la Snagov, în zona clădirii noi – noul palat,
în anul acela cred că l-a şi inaugurat – între palat şi sala de şedinţe sau ce este acolo, restaurant,
nu ştiu ce e…Între ele…E o livadă de pomi, unde era decupat un patrulater, aşa, fără copaci.
Am aterizat acolo, chiar cu rulaj, ca avionul, şi am aterizat până la marginea unde sunt dalele
de piatră, deci unde începe aleea. Exact acolo m-am oprit. Şi au coborât. M-a luat repede, zice:
”Vino cu mine! Să iei legătura telefonică cu Rus!” A fost prima dată când am intrat într-o incintă
prezidenţială!
S. N.: Deci aţi intrat în clădire. Pe care intrare?
V. M.: Pe intrarea principală. Pe nişte sinuozităţi, pe acolo, prin bucătărie, am ajuns la
un telefon – care era singurul telefon operativ: în cabinetul acela prezidenţial nu erau derivate
telefoanele. Atunci, la sfatul unuia dintre băieţii ăştia de la „interne”, am mers la…Au zis că este
un telefon activ afară, face legătura cu centrala din Ciolpani sau din Tâncăbeşti, nu ştiu unde…
parcă Ciolpani, că era mai aproape. Şi, de acolo, centralista mi-a făcut legătura cu comandantul
aviaţiei, generalul Rus.
„Tenie îmi zice:

<<Vasile, fii atent că, din momentul de faţă,
nu se mai ridică nici un elicopter...>>”
S. N.: Care a fost conversaţia?
V. M.: Ceauşescu mi-a cerut să-i raportez generalului Rus că are nevoie de două
elicoptere mari, cu trupe pentru însoţire, că se simţea descoperit. Nu avea gardă ca lumea – aşa
bănuiesc eu! Şi a insistat pe treaba asta. Ei, am luat legătura cu Rus, care zice: „Gata, eu m-am
îmbrăcat şi am plecat către voi!”
S. N.: Un moment: ce v-a spus Rus?
V. M.: Păi asta! Zice: ”M-am îmbrăcat şi am plecat către voi! Şi tu, acum, mă întrerupi…
Discută direct cu Tenie şi raportează ce mi-ai raportat mie!” Adică ordinul lui Ceauşescu. Am
făcut lucrul acela imediat, mi s-a dat legătura, am vorbit cu Tenie. La care, Tenie zice: ”Vasile,
fii atent că, din momentul de faţă, nu se mai ridică nici un elicopter! Aşa că orientează-te!”
Lucrul acesta m-a încurajat extraordinar! M-am simţit orfan în momentul acela, mai cu seamă
că…
S. N.: Deci, dvs. aţi transmis ce a spus Rus, şi Tenie v-a spus altceva!
V. M.: Exact, mi-a spus că din momentul acela nu se mai ridică nimic de la sol, nu mai
decolează nimeni! Ei, şi atunci, dându-mi seama de…
S. S.: Credeţi că primise ordin de la altcineva ca să nu se mai ridice nici un
elicopter?
46
NR. 2(15)/2008
V. M.: Nu ştiu, o fi fost orientarea lui de moment…şi-a dat seama că…

S. N.: Nu, e mai greu de crezut! Nu, dar supoziţii nu ne interesează deocamdată
din partea dvs. Dvs. spuneţi ce s-a petrecut! Deci dvs. nu l-aţi văzut pe Ceauşescu în
interior…
V. M.: Nu, vă raportez imediat! Asta a fost prima ipostază a intrării…toţi s-au ţinut
după mine. Era unul în faţă, care ştia drumul, eu mă ţineam după acela, Ceauşescu în urma mea,
doamna Ceauşescu, Bobu, Manea Mănescu, băieţii ăştia de la „interne” – unul în faţă, altul în
spate. Şi am ajuns toţi, tropa, tropa, acolo la scări, unde am vorbit ce v-am relatat mai înainte.
S. N.: Ceauşescu, în timpul acesta, a plecat de lângă dvs.!
V. M.: Nu. A stat pe scări, lângă mine, să audă ce vorbesc! M-a auzit ce am vorbit, a
dat din mână nemulţumit, dar el n-a ştiu că Tenie mi-a spus treaba asta! Eu lui Ceauşescu i-am
raportat că elicopterele se pregătesc şi o să vină. Eu, acum, îmi pregăteam o minciună, că voiam
să plec de aici şi să-i zic că trebuie să schimbăm elicopterul – că l-am suprasolicitat la decolarea
de pe C. C. şi nu prezintă garanţie! Dacă vrea să plece de aici şi să decoleze din nou, eu nu-i mai
garantez că ajungem întregi! Cu elicopterul acesta! Deci am încercat să-l mint! Îi am martori şi
pe băieţi, că le-am spus ce le-am spus!
S. S.: I-aţi zis lui Ceauşescu treaba asta?
V. M.: Da, bineînţeles!
S. S.: Şi?
V. M.: La care, madam Ceauşescu zice: ”Dar pe noi cui ne laşi, dacă tu pleci cu ăsta?”
„Vin cu celălalt, de rezervă! Cu ăla bun!” Eu vroiam să mă văd plecat de acolo.
S. N.: În momentul acesta înseamnă că aveaţi bănuieli că el nu mai este…nu mai
are şansă…
V. M.: Mai cu seamă că,
după aia, iar am intrat înăuntru şi
până au stabilit băieţii ăştia legăturile
cu diferitele telefoane din interior,
Rusu Marian s-a apropiat de mine şi
mi-a spus: ”Vasile, vezi că a căzut
Televiziunea!” Am înţeles că a fost
ocupată de demonstranţi, de…asta am
înţeles, nu că a căzut turnul de acolo!
Fizic nu s-a dezintegrat. Şi mi-am dat
seama că din momentul ăsta trebuie
să se întâmple ceva! Adică trebuie
să divorţăm de Ceauşescu – aşa am
gândit-o eu, atunci! După care eu am
ieşit afară. Ştiu că un sergent-major
parcă a rămas înăuntru, în cabinetul lui. Oricum, eu am ieşit din incintă şi m-am dus la elicopter.
Am vorbit cu băieţii: ”Uite, măi băieţi, am încercat şi treaba asta, să reuşim să-l păcălim, să
fugim cu elicopterul la unitate. N-a fost de acord!” Eu nu ştiam ce forţe au ei acolo. Că dacă
ştiam că sunt numai doi soldaţi şi nu ştiu ce, porneam motoarele şi fugeam! Lucru pe care,
plănuindu-l aşa, între timp am fumat o ţigară cu sergentul acela major, şi mă cheamă iar în
interior. Vine ăsta, Raţ, şi zice: ”Hai, repede, că te cheamă şefu!” Am mers înăuntru: ”Băi, ia
mă legătura din nou cu ăştia, ce dracu întârzie atâta? Să chemi elicopterele!” Deci el o credea
pe aia: că vin elicopterele! Când am venit din nou la telefon, am vorbit din interior, chiar din
cabinetul ăla, din biroul lui…da, era lângă mine acolo.
47
din Decembrie 1989
S. N.: De data asta mergeau telefoanele?

V. M.: Da, deci le-au activat între timp. Am luat legătura cu unitatea, cu Tenie, bineînţeles,
că vorbeam de formă! Şi-a dat seama că nu vorbesc aiurea…Zic: ”Ce faceţi cu elicopterele, uite,
tovarăşul preşedinte aşteaptă elicopterele alea!” Tenie: ”Băi, ţine-l de vorbă!” Vă daţi seama ce
situaţie! La care – eu îmi făceam planul cum să fug de aici! Cum să scap de ei. Deci asta a fost
a doua oară. M-au mai chemat o dată! Iar am plecat către elicopter. Iar mă cheamă: ”Băi, vino
înapoi şi dă din nou telefon, să vină ăştia!”
S. S.: Cu Rus n-aţi vorbit, numai cu Tenie?
V. M.: Nu m-am mai auzit cu Rus, nici nu ştiu care a fost poziţia lui! Dacă a ajuns la
flotilă, dacă n-a ajuns, nu ştiu ce s-a întâmplat cu el! Mă întorc înapoi, iar telefonul de formă,
acelaşi telefon – degeaba. Şi acum am plecat. Eu: ”Mă duc şi vă aştept la elicopter!” Între timp,
le-am raportat că nu mai pot să-i iau pe toţi, de acolo nu mai pot decola cu toţi, că n-am unde să-i
dau drumul la vale, aşa cum am făcut de pe C. C.! Şi zic: ”Intru în copaci. Nu se poate!” Atunci,
Manea Mănescu şi cu Bobu au zis că ei se vor descurca cu o maşină, ceva. Dar ăştia, băieţii din
gardă, cel puţin Raţ Florin, zice, tremurând, aşa: ”Şi pe noi ne laşi aşa?” „Bă, dacă vreţi să vă
plimbaţi cu elicopterul, veniţi, nu-i nici o problemă! Eu n-am nimic împotriva voastră!” Şi au
venit, într-adevăr.
S. N.: Un moment! Deci, discuţia asta a avut loc tot în interior?
V. M.: În interior. N-au mai ieşit afară, decât numai când…
S. N.: Aţi plecat.
V. M.: Am venit, deci, după al treilea…La un moment dat, în interior, acolo când, după
ce mi-a spus Rusu Marian că a căzut Televiziunea, Ceauşescu mă trage de mânecă şi mă întreabă
dacă „servesc cauza!”. La care m-am uitat aşa, puţin…, că eu nu am mai auzit cuvântul acesta!
Era vreo parolă între ei, cei care lucrau în C.P.Ex., în orice caz am făcut ochii mari şi am dat
din umeri. Nu i-am răspuns nimic! După care cer permisiunea să plec la elicopter. Asta a fost
prima dată, când am ieşit din clădire…Ultimul apel telefonic pe care l-am făcut la Tenie – care
se dădea de formă, el mă avertizase de prima dată că nu se va mai ridica nimic. Zic: ”Mă duc
afară şi încerc să…” – asta aveam în cap. M-am dus la băieţi. Zic: ”Băieţi, nu ştiu cum ieşim
din povestea asta, dar oricum, noi pornim motoarele şi dacă cumva apar, o să poată să dea ordin
la ăştia să tragă în noi, deci pornim motoarele şi o ştergem la unitate – că nu ne dă nimeni jos!”
Ştiam noi cum să ajungem, să nu ne dea nimeni jos! Să nu ne ridicăm prea sus! Zburam la nivel,
da, exact. Şi pornesc primul motor…Când au auzit zgomotul motorului, au venit, alergând,
către elicopter.
S. N.: Deci, erau el, ea şi cei doi însoţitori…
V. M.: Cei doi din gardă…Au venit şi Manea Mănescu şi Bobu.
S. S.: Domnule Maluţan, când aţi vorbit la telefon – în cele trei reprize – cu Tenie,
era Ceauşescu lângă dvs., era şi ea sau ea nu era pe acolo?
V. M.: A doua oară, când am vorbit din interior, din biroul lui, ea nu mai era acolo.
S. S.: Ea nu mai era acolo, dar fusese acolo.
V. M.: Da, la început, când am intrat în clădire – era acolo. După aceea, nu ştiu! M-am
înţeles cu mecanicul. Zic: ”Înainte de a apărea ei, tu eşti atent, dacă am pornit şi al doilea motor
şi ţi-am făcut semn că suntem gata de decolare, te-ai urcat, ai tras uşa şi…am şters-o!” Cu
scările lăsate, ca şi cum îi aşteptam pe ei. Dar, v-am raportat, după ce am pornit primul motor,
au apărut ei, în pas vioi, au venit la elicopter. N-am avut ce face! Dacă dădeau ordin să se tragă?
Dacă trag – ne omoară ca pe nişte proşti. Că nu ştiam ce au în cap. Şi i-am aşteptat, s-a întâmplat
povestea aia, cu Manea Mănescu, când i-a sărutat mâna lui Ceauşescu şi şi-au luat la revedere.
48
NR. 2(15)/2008
S. S.: Când i-a sărutat mâna lui Ceauşescu – aţi văzut scena, nu? – Ceauşescu i-a
lăsat-o sau…cum?
V. M.: E, a fost un gest umil, aşa, scena s-a întâmplat în faţa mea. L-a prins de mână şi
i-a pupat mâna!
S. S.: O întrebare, înainte de a trece mai departe: În drumul de aici, de la C. C.,
până la Snagov, ăştia doi, Bobu şi Mănescu, au vorbit, au zis ceva?
V. M.: Nu ştiu, că acolo, în spate, era şi mecanicul, deci erau cinci oameni acolo, în
spate. Nu, nu i-am auzit.
„Înainte de a decola, Ceauşescu mi-a ordonat:

<<Mergi spre Boteni!>>”
S. N.: Şi, când v-aţi ridicat în aer, ce s-a întâmplat mai departe, ce direcţie aţi luat?
Şi cine v-a spus în ce direcţie?
V. M.: Înainte de a decola, a spus: ”Mergem spre Boteni!” Deci, n-a vrut să spună că are
o ţintă anume.
V. G.: Dvs. aţi intrat, aţi ieşit, aţi vorbit la telefon, dar ei n-au vorbit cu nimeni?
Ceauşescu, Bobu, Mănescu?
V. M.: Nu am ştiut, dar bănuiesc că au încercat să ia legătura cu judeţe apropiate.
V. G.: Dar n-aţi fost de faţă!
V. M.: Nu, nu!
S. N.: Domnule colonel, o întrebare foarte importantă: v-aţi întors spre Otopeni
sau nu v-aţi întors?
V. M.: Da, fără să-i raportez lui Ceauşescu, după decolare, eu am venit spre Otopeni.
Am trecut la verticală, chiar! Dar şi-a dat seama imediat!
S. S.: Nu v-a cerut el s-o faceţi? El v-a zis să mergeţi la Boteni!
V. M.: Exact! Şi, după decolare, şi-a dat seama, la vreo două-trei minute şi mă bate pe
umăr şi-mi spune: ”Dar de ce mergi spre Otopeni?”. „Păi, dacă mi-aţi cerut să ridicăm alea două,
să vedem ce fac ăia acolo…”, eu crezând că îl şi conving să aterizăm la Otopeni! Mă simţeam
în siguranţă la Otopeni, că eram în unitate la mine, nu? Şi ajungem …N-a mai comentat. N-a
zis: ”Ia-o, neapărat, spre…”. Am trecut la verticală la Otopeni. Aici aveam legătură cu turnul
de control şi aveam o frecvenţă şi cu ai noştri. Trecând la verticală, unul din băieţii noştri, din
mecanicii noştri de bord din elicopterele de la sol, zice: ”Ai radio deschis, cumva?”. Era vorba
de Radiodifuziunea română. Zic: ”Uite, că nu m-am gândit la asta!” Şi pun frecvenţa Radio-
România – era programul I atunci – pe 603 kHz – şi ascult ce se întâmpla atunci, la radio! În
căşti, bineînţeles! Numai noi, echipajul, auzeam treaba asta! Lucrul acesta mi-a întărit hotărârea
mea de a scăpa de Ceauşescu! Oricum, ne gândeam să scăpăm de el, cumva! Aveţi cuvântul meu
de onoare! Aşa am gândit şi atunci, aşa o gândesc şi acum, chiar dacă… Şi, trecând la verticală,
îl întreb acum: ”În ce direcţie doriţi să…”. „Bă, ia-o spre Piteşti!” Deci el n-a fost stabil, cred
eu, nu a avut o idee fixă, să meargă într-un anumit punct. A oscilat…
S. S.: Tenie v-a mai răspuns, când aţi fost deasupra punctului?
V. M.: Nu! Nici el, nici Rus.
S. N.: Era, în momentul acela, în zbor, se ridicase un BAC – e vorba de BAC-ul
prezidenţial – se ridicase în aer?
V. M.: Nu, nu. N-a zburat nici unul din avioane şi elicoptere!
S. N.: Sunteţi sigur?
49
din Decembrie 1989
V. M.: În mod sigur. Ştiu că, în mod intenţionat, Tenie a dat ordin ca avioanele să fie
indisponibile, să li se ia o piesă vitală, să nu poată să decoleze! Asta mi-au confirmat-o oameni
care au lucrat la treaba asta! Din cei care au pus mâna şi au dez…
S. N.: Sunteţi sigur că BAC-ul nu s-a ridicat în aer?
V. M.: În mod categoric nu s-a ridicat nici un avion de la noi!
S. N.: Pentru că cei de la instalaţiile radar, care înconjoară Otopenii, au marcat în
aer BAC-ul şi, respectiv, întoarcerea dvs. Eu de acolo ştiu de întoarcerea dvs., că asta n-aţi
declarat-o niciodată până acum!
V. M.: Că m-am întors?

S. N.: Da!
V. M.: Ba da! Sigur! Puteţi să vizionaţi filmul acela al lui Gladin, pentru că, dacă am
făcut reconstituirea, am făcut-o exact cum au decurs lucrurile.
S. N.: Deci nu ştiţi nimic de acest BAC?
„Rusu Marian m-a întrebat:

<<Nu crezi că o să dăm socoteală?>>”
V. M.: Nu, nu ştiu. Trecând la verticală, l-am întrebat dacă vrea să aterizeze în incinta
unităţii. A zis: ”Nu! Ia-o către Piteşti!” Am făcut viraj, am luat cap de Piteşti şi …eu ştiu, să nu
creadă lumea că eu vreau să fug undeva cu elicopterul, să fie ca o ţintă aeriană, am luat înălţime,
am urcat la circa 700 de metri, ţinând legătura cu organele civile. Nu am mai pus frecvenţă
militară, chiar am terminat cu ei. Am ţinut legătura cu ăştia de la organele de trafic civil, care
mi-au zis: ”Ştii, ar fi bine să nu te îndepărtezi prea mult!” Asta am luat-o ca pe o ameninţare!
Atunci eram la circa 33 de kilometri de Otopeni, deci mă apropiam de zona Titu, de zona asta, a
Boteniului. La care, pe parcursul acesta, am luat căştile, după care am început să ascult Radio-
România, am vrut să iau căştile să i le dau lui Ceauşescu, să audă ce se întâmplă…Pentru că
era, într-adevăr, se simţea ceva deosebit ce n-a mai simţit niciodată vreun român în viaţă până
atunci, doar poate cei care au parcurs războiul, ceva deosebit se întâmpla: ”Fuga Tiranului!”
50
NR. 2(15)/2008
ş.a.m.d. Am auzit atunci… Îmi venea să şi râd, dar cel mai mult eram speriat! Am vrut să-i dau
căştile şi… ”Nu asculta, mă, că alea-s minciuni, ce auzi tu acolo! Vezi-ţi de treabă!” Am vrut
să fac un viraj înapoi. Rusu Marian, aghiotantul ei, zice: ”Nea Vasile, nu e bine ce faci! Vezi,
deocamdată, e preşedintele României, ăsta!”. Da, îmi spunea de Ceauşescu. Zic: ”Bine, mă!”
V. G.: Şi Rusu cum vă auzea?
V. M.: A luat căştile de la mecanicul meu de bord, din spate. Dacă el i-a luat căştile
tehnicului, deci eu cu tehnicul nu comunicam, că avea ăsta căştile pe urechi şi mă asculta pe
mine ce vorbesc. Deci, el a ştiut tot, şi ce am vorbit cu ăia de la sol. Şi, atunci, după ce ăsta îmi
zice să nu fac viraj – eu am făcut viraj să vin înapoi, să mă întorc la Otopeni!...sesizând treaba
asta, am făcut 90 de grade pe dreapta înapoi. Zic: ”Bă, dar voi nici nu ştiţi ce vreţi să faceţi de
fapt, aveţi vreun obiectiv?” Zice: ”Vezi-ţi de treaba d-tale!” Atunci, îi raportez lui Ceauşescu că
am fost depistaţi de…atunci mi-a trecut prin cap treaba asta! Am fost depistaţi de radiolocaţie
şi vom fi pulverizaţi într-un minut sau două!
S. N.: Rusu nu v-a contrazis? Să spună: ”Nu, domne! N-am auzit nimic prin
cască!”
V. M.: Nu, nu a zis nimic! Nici nu ştiu ce o fi spus el la proces, că, practic, la procesul lor
eu am fost doar audiat vreo trei ore jumătate…Ceauşescu evident s-a speriat, i-a crescut nivelul
adrenalinei şi zice: ”Dă-i drumul jos!” „Păi, zic, se vede Boteniul. Mergem la Boteni?”. „Nu,
nu! Aterizează lângă şosea!” Şi am aterizat lângă şosea. Nu, n-a vrut în unitate. Am aterizat
acolo, lângă şosea. Rusu şi cu Raţ Florian au fugit repede în şosea. Doar Raţ s-a dus, ăstălalt
a stat aşa, mai lângă ei, să le asigure o oarecare gardă. Raţ a oprit nişte maşini. Primul a fost
un „Mercedes” alb, care venea dinspre Titu. După aceea s-a oprit o maşină roşie, care venea
dinspre Bucureşti, cu trei bărbaţi şi o femeie – o femeie cu căciulă de blană…Ştiţi, sunt nişte
imagini care nu se pot şterge!
S. N.: A fost „Dacia” aia roşie!
V. M.: Nu! A fost o pură întâmplare că el s-a urcat într-o „Dacie” roşie! A doctorului
Decă. Nu, a fost după aceea…Nu, nu s-a urcat la ăia! Deşi oamenii, după gesturi, îl pofteau
chiar! Dar, după aterizare, eu am rămas cu capul pe casca aceea a bordului…normal, eram şi
eu speriat, nu ştiam ce o să se întâmple în continuare… La care secundul, Mihai Ştefan, zice:
”Vedeţi că vă cheamă Ceauşescu la el!” „Ce mai vrea, mă? Gata, am terminat!” „Nu, serios,
insistă!” Dar eu nu am ridicat capul de acolo – nu de frică, să nu mă uit la el! „Insistă să mergeţi
la el, face din mână!” M-am dat jos, m-am dus la el… Asta e a treia oară – a mai fost o dată,
în aer, când am trecut deasupra Otopenilor – când m-a întrebat dacă „servesc cauza”, la care a
rămas acelaşi răspuns implacabil, fără vorbe… n-am înţeles, de fapt, ce „cauză”? Iar, acuma,
când am venit jos la el, când m-a chemat la el, zice: ”Bă, tu chiar nu serveşti cauza?” „Păi, care
cauză? Nu ştiu dacă am avut o cauză comună…”, la care el a dat a lehamite din mână şi zice:
”Şi acuma ce faci?” „Păi, mă întorc la unitate, echipajul şi elicopterul le ducem la unitate, la
Otopeni”. Mi-a întins mâna, am dat mâna cu el, i-am urat „noroc”. Madam Ceauşescu zice:
”Păi, şi cum ne laşi pe noi aşa?” „Păi, zic, n-avem ce face – ne ridicăm în aer şi ne fac ăştia
ţăndări!”
S. N.: Şi n-a avut atâta minte să zică: ”Dar d-ta de ce te ridici în aer?” (Rumoare)
V. M.: Nu i-a trecut prin cap, atunci! După care Rusu Marian a fost mai caustic şi zice:
”Nu crezi că o să dăm socoteală?” Zic: ”Toţi o să dăm socoteală… pentru faptele din activitatea
noastră…” Am plecat, am decolat şi am venit spre Otopeni.
V. G.: La plecarea dvs., ei erau tot acolo?
V. M.: Da, încă nu plecaseră, dar mi-a zis: ”Vezi, nu spui nimic, nimănui, unde suntem
şi ce facem!”
51
din Decembrie 1989
STUDII
Dimensiunea religioasă a Revoluţiei

Române
Prin emisia TVR din 22 decembrie 1989, orele 12.51, se lansează pe orbita mondoviziunii
realitatea televizată şi televizuală a Revoluţiei Române. Încă din prima secvenţă transmisă în
direct, invocarea lui Dumnezeu în instituţia care difuzase până atunci doar ateism ostentativ şi
intolerant plasează timpul acestor evenimente sub incidenţa providenţei, legitimându-le.
Ion Caramitru: Fraţilor, mulţumită lui Dumnezeu, (îşi face cruce) ne aflăm în studiourile
televiziunii; Mircea Dinescu: Dumnezeu şi-a întors faţa către români1. Anunţul difuzat imediat
(„Peste zece minute vom da un apel către popor”2) instituie un interval de aşteptare înfrigurată a
evenimentului, iar repetarea frecventă („Vom reveni din 10 în 10 minute. Aşteptaţi Proclamaţia)3
impune un ritm temporal şi, de aici, un timp propriu televiziunii. Timpul telerealităţii se va
măsura de acum în asemenea intervale de aşteptare a unor mesaje importante, ajungându-se
ca, în 26 decembrie 1989, să se impună cu brutalitate audienţei interne şi internaţionale, prin
tensiunea extremă provocată de tergiversarea difuzării celei de-a doua părţi a casetei „Procesul
Ceauşeştilor”: „Toate echipele străine sunt prevenite că în câteva minute o să difuzăm caseta”;
„Daca nu ne daţi caseta vom fi linşaţi şi noi împreună cu voi”; „Vom difuza caseta peste câtva
timp”4.
Prin invocarea mediatică a Dumnezeirii, spaţiul telerealităţii este şi el consacrat:
„Suntem în ajunul Crăciunului. Se naşte Iisus pe acest pământ”5.
Însă, dincolo de această înscriere a timpului şi spaţiului televizual pe orbita sacrului,
mesajele difuzate vor construi imaginea unui spaţiu citadin dispersat într-o mulţime de focare
vulnerabile sau ameninţătoare. Bucureştiul are imaginea unui oraş cu sedii vitale în pericol:
„Televiziunea română, inima României noi”6; „Spre televiziune se înaintează cu 2.000 de
terorişti... antiterorişti... ajutaţi-ne”7; „Centralele Rahova şi Dorobanţi sunt atacate”8; „O
coloană blindată motorizată se îndreaptă spre Piteşti pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria,
rezervoarele de cianură, barajul de la Curtea de Arges! Ne paşte o mare primejdie!”9. Anunţul
prezicea, aşadar, o multiplă catastrofă, apocaliptică, prin foc, prin apă, prin otravă, cristalizând
în imaginarul colectiv reprezentarea inamicului ca forţă a răului paroxistic.
Sunt evocate toposuri simbolice şi conflictuale ale ţării (Timişoara, Braşov, Sibiu,
Târgovişte sau zone ale Bucureştiului). Semnificaţia Pieţei Palatului şi a clădirii fostului CC
al PCR este redefinită în spaţiul capitalei. Între dimensiunea orizontală, în care este plasată
mulţimea, şi cea verticală, a balconului, se derulează frenezia comunicării şi legitimarea
mediatică a unor personalităţi institutoare ale noii ordini.
Dar, tot aici este locul în care se derulează panica şi suspiciunea: „Se trage!…Staţi
liniştiţi”; „Sunt securişti!…Nu sunt securişti, sunt ai noştri”10.
52
NR. 2(15)/2008
În acest topos, steagul găurit este simbolul cel mai pregnant, reactivându-şi toate
straturile de semnificaţii, de la cele politice, naţionale, până la cele primordial metafizice, de
„punte între oameni şi zei, între sus şi jos, cer şi pământ”11. Prin lozinca lansată înspre mulţime
„Dumnezeu este-n drapel”12, simbolul devine rezonant13. Decuparea stemei din steag, iniţiată
în zilele Timişoarei şi perpetuată la nivel naţional, operează simbolic o excizie a comunismului
din trupul ţării, o exorcizare a răului. Însă, locul gol rămas exprima, în acelaşi timp, absenţa
unei alternative politice clar definite14.
Mesajele televiziunii, cu conţinut emoţional negativ, structurează un câmp psihologic
al temerii, al suspansului, al angoasei colective faţă de ameninţări din partea unor entităţi greu
şi gradual identificabile de-a lungul celor unsprezece ore de emisie din 22 decembrie 1989. De
la non-identificare, prin mesaje impersonale, eliptice, fără specificarea agresorului („Români,
apăraţi ţara!”15), se trece prin alternări ale evaluărilor pozitive, cu cele negative ale Armatei,
Miliţiei, respectiv Securităţii, până când se instituie o simbolizare eminamente pozitivă a Armatei
- prezentată permanent în opoziţie cu imaginea negativă a Miliţiei, şi mai ales a Securităţii şi
până la lansarea, pentru prima dată, a termenului de „terorişti”. În jurul acestor entităţi confuze,
mesajele televiziunii vor reactiva un întreg arsenal al simbolisticii răului.
Emisiile TVR din noaptea de 22 spre 23 decembrie şi din ziua de 23 decembrie 1989
sunt marcate de tensiunea opoziţiei dintre „simbolurile nocturne, nefaste şi simbolurile diurne,
faste”16. Apelurile patetice ale crainicilor către populaţie, de a ieşi în stradă cu torţe, induc
asocierea teroriştilor cu simbolurile întunericului, ale lumii subterane şi a animalelor ce o
populează: „Mai sunt câteva ore de întuneric; duşmanul nu poate acţiona decât în întuneric”;
„Să stăpânim această hidră ucigaşă”17; „ (...) ultimele zvârcoliri ale teroriştilor”18; „(…) arătaţi
care sunt intrările în buncăre, ca să îi scoatem ca pe şobolani din vizuină”19.
Luând ca grilă de lectură consideraţiile lui Raoul Girardet din ,,Mythes et Mythologies
Politiques”, regăsim aici elemente esenţiale din recuzita „mitului politic al conspiraţiei malefice”20.
Oamenii complotului scapă prin definiţie regulilor celor mai elementare de normalitate socială. Iată
zvonuri care circulau despre terorişti: „săreau de pe blocuri de opt etaje şi, îndată ce atingeau solul,
o rupeau la fugă”; „ieşeau noaptea din tunel şi trăgeau în populaţie şi, după aceea, se ascundeau
acolo”; „aveau puterea să-şi ascundă arma şi muniţia înainte de a muri”21.
53
din Decembrie 1989
Ei încarnează „străinul”, în sensul larg al termenului, element cu care au fost impregnate

reprezentările despre terorişti. Astfel, se spunea în acele zile că teroriştii ar fi fost libieni sau
palestinieni sau iranieni, făcând parte dintr-o reţea de forţe loiale lui Ceauşescu, iar de aici,
contagiunea suspiciunii asupra oricărui individ care avea vagi semnalmente ale populaţiei din
acele zone ale lumii, dar care, de cele mai multe ori, erau paşnici bucureşteni22.
Incontestabil, rolul cel mai important
jucat de TVR în Revoluţia Română în
Direct a fost acela de instanţă prin care se
produce „naşterea filmată a unei autorităţi”23
şi legitimarea ei în faţa lumii, în sensul
weberian, de cucerire a adeziunii populare.
Totul s-a petrecut în câmpul
emoţional al telespectatorului-participant
la revoluţie24. Experienţa inedită trăită în
faţa televizoarelor în acele zile, de cea mai
mare parte a populaţiei româneşti, a fost atât
de puternică, încât dădea iluzia participării
efective la evenimente. Transmisiile în direct
ale TVR au oferit celor care nu ieşiseră în
stradă „alibiul participării la lume”25, o formă
de participare mediată, care deculpabilizează
conformismul.
Prima imagine a „Televiziunii
Române Libere” rămâne memorabilă prin
contrastul violent faţă de imaginile specifice
televiziunii ceauşiste: cadru plin, cu Ion Caramitru, figură cunoscută, şi Mircea Dinescu, nume
cunoscut, în prim-plan; civili şi tineri cu drapel, în plan secund; obosiţi, nebărbieriţi, surescitaţi;
vestimentaţie banală, ponosită, caracteristică oricărui român mediu. Mircea Dinescu, în pulovăr
negru, de casă, cu dungi subţiri galbene, lălâi, inducea telespectatorului derutat şi incitat al acelor
zile, obişnuit cu figurile ca de ceară ale crainicilor telejurnalelor, un sentiment de nesfârşită
familiaritate.
Invocarea, de la bun început, a Dumnezeirii bulversează toate convenienţele ateiste.
Plonjăm, astfel, într-un timp şi spaţiu mitice, populate cu imagini de sacrificaţi şi călăi, de
entuziasm şi oroare, de început şi sfârşit de lume.
Reprezentările revoluţiei se construiesc în opoziţie cu reprezentările perioadei contestate
a ceauşismului, dezvoltate, în stratul lor latent de semnificaţie, în jurul unor cupluri de simboluri
polare: lumină/ întuneric; ascendent/ descendent; veghe/ somn.
„Sunt momente în care Dumnezeu şi-a întors faţa către români”26; „Avem nevoie sus de
doi sociologi, doi economişti, doi avocaţi, din toate păturile sociale câte doi”27.
Invocarea aceasta pare versiunea modernă a biblicei arce a lui Noe, a începutului de
lume nouă de după Potop. Referirile la această lume sunt ca „Renaştere spirituală, posibilităţi
imense”; „ani de lumină”28. În contrast cu acestea, referirile la lumea veche, dispărută, suna
astfel: „Întunericul a dispărut”29; „Să ieşim din groapă”30; „Vremurile lui s-au terminat”31;
„Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte”32. Odată stârnită sensibilitatea mitologică, ea
54
NR. 2(15)/2008
se va revărsa în subteranul tuturor reprezentărilor despre revoluţie, hrănindu-se din elementele

de tensiune dramatică, din mesajele abundente în conţinut emoţional ridicat.
Premergătoare primei intrări în scenă a lui Ion Iliescu sunt câteva referiri discrete,
valorizate pozitiv, la adresa sa: „Rog pe tovarăşii care sunt patrioţi desăvârşiţi, ajutaţi poporul
acesta, rog pe tovarăşul Ion Iliescu…”33. Prezentată de crainicii televiziunii, apariţia lui Ion
Iliescu în Studioul 4 provoacă reacţii vii de simpatie (aplauze, un cetăţean îl sărută), înfăţişându-
l ca pe un personaj care polarizează admiraţie şi nevoia de afectivitate.
Prima sa intervenţie pe post se constituie într-un discurs lung, complex şi coerent, care,
supus analizei, relevă o articulare logică în trei părţi; de la început, imaginea lui Ceauşescu
este supusă unui proces de simbolizare negativă, printr-o tonalitate patetică ascendentă, al cărei
punct de extrem este atins prin culpabilizarea maximă a fostului preşedinte şi prezentarea lui ca
personificare a răului:
„Vinovatul principal este Ceauşescu! (...) Acest om fără inimă, fără creier”...(voce din
off care completează: „fără raţiune”34; este o contaminare a efectului de dispreţ al lui Iliescu
faţă de conducătorul renegat, ce se răspândeşte în întreg Studioul 4 şi, fireşte, şi dincolo de
ecrane).
În partea a doua a discursului său, Iliescu revine de la vehemenţă la tonul degajat,

cordial, care răspândeşte încredere: „Am vorbit acum 20 de minute cu generalul Stănculescu”35
(Generalul invocat atât de insistent prin televiziune, dar care rămâne mereu în umbră). Iliescu
este singura persoană care a putut intra în legătură cu el, fără dificultate. Prin puterea cuvântului
său („S-au restrâns trupele în dispoziţie de tragere”; „S-a întors înapoi o coloană de blindate”36),
forţele ostile se lasă îmblânzite. El este purtătorul cuvântului de ordine ca înfruntare „a haosului
şi a dezordinii în care ne-a împins clica bezmetică”37.
În ultima parte a discursului, liderul politic impus pe scena mediatică a revoluţiei,
le dă întâlnire peste două ore „tuturor celor responsabili, care se pot angaja în această operă
constructivă”, la ora 17.00, la sediul CC al PCR. Astfel el consacră timpul şi spaţiul de instituire
55
din Decembrie 1989
a noii ordini. Imaginea se construieşte permanent în opoziţie cu imaginea lui Ceauşescu şi cu a

vechii lumi care este retoric repudiată.
Noua structură de putere va primi un nume: „Frontul Salvării Naţionale”. În jurul acestei
entităţi politice se va construi mediatic mitul Salvatorului, al eroului pozitiv, al protectorului,
tinzând de la bun început spre o dramatică personalizare a puterii. Se instituise deja, prin
mesajele televiziunii, un timp al aşteptării unei autorităţi: „S-a creat un vid de putere, care
trebuie neapărat înlăturat, avem nevoie de linişte, ordine, de o conducere înţeleaptă”38.
Poetul Ioan Alexandru: Sunt fericit în vecii-vecilor că, în noaptea de 21 decembrie ‘89, am luat parte la
manifestaţia din Piaţa Universităţii cu o cruce în mână, cu Sfânta Scriptură şi cu Icoana Mântuitorului*
Era nevoie, aşadar, de o entitate conducătoare care să umple nu doar vidul de putere, cât
mai ales vidul afectiv al populaţiei lăsată pradă urii dezlănţuite împotriva conducătorilor renegaţi
şi angoasei ubicuităţii teroriştilor. De aceea, anunţurile despre transmiterea unui „comunicat
foarte important”, în spatele cărora se prefigurează cuvântul noii autorităţi, structurează atât
de pregnant acel câmp emoţional de aşteptare, dând naştere la intervale de timp trăit, în care
apariţiile mediatice ale noii puteri sunt receptate cu aviditate.
Prin derularea unor mesaje pozitive despre instituiri temporare ale liniştii, în intervalele
de aşteptare a comunicatelor, se generează un câmp emoţional pozitiv, care va fi asociat de
fiecare dată cu momentul apariţiei reprezentantului noii puteri. Dar, imediat după încheierea
comunicatelor enunţate în numele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, de fiecare dată
proliferează mesaje alarmante, despre atacuri şi ameninţări paroxistice, care exacerbează
tensiunea.
* În Emil Şimândan, „Dialoguri cu Ioan Alexandru. Poetul şi Revoluţia“, Fundaţia Ioan Slavici, Arad, 1993,
p. 11
56
NR. 2(15)/2008
Alternarea brutală a şirurilor de mesaje pozitive cu şiruri de mesaje negative frânge

echilibrul emoţional al telespectatorului, lăsând să ţâşnească, din adâncul psihicului uman,
reprezentări mitologice ale ancestralei lupte dintre bine şi rău şi ale complementarităţii lor
ontologice.
Dacă Binele nu se poate manifesta decât în opoziţie cu Răul, atunci Mitul Salvatorului
nu se poate clădi decât în opoziţie cu Mitul Inamicului, şi în prezenţa sa ca ameninţare, după
cum imaginea pozitivă a CFSN nu s-ar fi putut construi şi nu s-ar fi legitimat mai pregnant,
decât în opozitie cu imaginea teroriştilor. Tensiunea, provocată de dramatismul acestei opoziţii
simbolice, ancestrale, a fost catalizatorul reprezentărilor sociale ale revoluţiei române trăite în
decembrie 1989.
Ilona Boeru
expert, Institutul Revoluţiei Române
din Decembrie 1989
NOTE
1
Mihai Tatulici (coord.), Revoluţia română în direct, Bucureşti, 1990, 21.
2
Idem.
3
Idem.
4
Arhiva TVR, rola 11957 RRD.
5
��
Mihai Tatulici (coord), ��
op. cit., p. 25.
6
Ibidem, p. 31.
7
Ibidem, p. 65.
8
Ibidem, p. 106.
9
Ibidem, p. 61.
10
��
Mihai Tatulici (coord.), ��
op. cit., p. 226.
11
Valentin Vischi, Steagul şi stema sau diabolicul simbol, în Echinox, 3-5, 1995, p. 33.
��
12
��
op. cit., p. 87.
13
Despre rezonanţa simbolurilor ca trăsătură definitorie a acestor entităţi, vezi Jean Chevalier, Alain Gheerbrant,
Dicţionarul de simboluri, Bucureşti, Artemis, 1995, p. 47.
14
Pavel �� Simbolurile Revoluţiei din Decembrie 1989, în Polis, 4, 1994, p. 182.
�� Câmpeanu,
15
��
op. cit., p. 35.
16
�� Chevalier,
Jean �� Alain
��
Gheerbrant, ��
op. cit., p. 36.
17
18
Ibidem, rola 11958 RRD.
19
Idem.
��
20
Vezi
�� Raoul Giradet, Mithes et Mythologie Politiques, Paris, ed. Du Seuil, 1986, p. 25-62.
��
21
Vom muri şi vom fi liberi, p. 129-130.
22
23
Nestor Rateş, Revoluţia încâlcită, Bucureşti, Litera, 1994, p. 68.
24
Alina Mungiu, Românii după 89, Bucureşti, Humanitas, 1995, 256.
��
25
��
Jean Baudrilland, ��
op. cit., p. 34-40.
26
��
op. cit., p. 21.
27
Ibidem, p. 23.
28
29
��
Mihai Tatulici, ��
op. cit., p. 112.
30
Ibidem, p. 73.
31
Ibidem, p. 43.
32
Ibidem, p. 58.
33
��
op. cit., p. 40.
34
Ibidem, p. 42.
35
Idem.
36
Idem.
37
Ibidem, p. 43.
38
��
op. cit., p. 43.
57
din Decembrie 1989
DICŢIONARUL GENERAL AL REVOLUŢIEI ROMÂNE
Mihai Lucreţiu Gîtlan +

(9 aprilie 1970 – 21 decembrie 1989)
Erou-martir al Neamului
21 decembrie 1989, ora 16,30. Bucureşti, zona hotelul In�

tercontinental-sala Dalles. Un autocamion militar DAC, aparţinând
Armatei, încărcat cu lăzi de muniţie, se deplasează din Piaţa
Universităţii spre Piaţa Romană. De-o parte şi de alta a carosabilu�
lui, zeci de manifestanţi scandează lozinci împotriva dictaturii. Unii
pătrund pe carosabil, încercând să blocheze strada. Şoferul maşinii
militare, soldatul Nicolae Cismaru, lovit în cap cu o cărămidă
aruncată de un manifestant, îşi pierde cunoştinţa. Scăpat de sub con�
trol, autocamionul intră în viteză în mulţime, dar şi în cordoanele de
militari. Se
înregistrează morţi şi răniţi.
În această situaţie confuză, în
care demonstranţii ajung faţă în faţă
cu cordoanele de ordine, unii militari
intră în panică şi trag fără comandă.
Din nou, cad victime.
Printre cei 13 tineri ucişi în faţa
sălii Dalles, din Bucureşti, în după-
amiaza zilei de 21 decembrie 1989 se
afla şi Mihai Lucreţiu Gîtlan.
Avea doar 19 ani!
S-a născut la 9 aprilie 1970, în
Bucureşti, fiind primul din cei cinci
copii, trei fete şi doi băieţi, ai familiei
lui Ion Gîtlan. A absolvit liceul “Di-
mitrie Bolintineanu” din Bucureşti. A
fost distins cu Premiul “Scînteia tine-
retului”, 1988.
Pasionat de muzică, a făcut
parte din formaţiile “Ritmic 86”
(1986-1988), “Conex” (1988-1989) şi
“Interval”, ultimul grup în care a cân�
tat. “Era un sufletist, primul peste tot!”
– îl caracterizează prietenii şi membrii
trupei “Interval”.
58
NR. 2(15)/2008
Prof. Eugenia Iorga

Luptător cu merite deosebite în Revoluţia din decembrie 1989. În noap�
tea de 21 decembrie 1989 este prezentă la sala Dalles din Bucureşti, fiind “o
voce din mulţimea de manifestanţi” care protestează împotriva dictaturii. A
doua zi, după fuga lui Nicolae Ceauşescu, intră odată cu valul de revoluţionari
în sediul C.C. al P.C.R. De aici, cu alţi revoluţionari, se deplasează la sediul
Televiziunii, în Studioul 4, unde va rămâne până în ziua de 29 decembrie
1989. În 23 decembrie, tânăra profesoară de la Liceul “Gheorghe Lazăr”
se adresează, din Studioul 4, liceenilor din Bucureşti, îndeosebi liceenilor
“lăzărişti”, amintindu-le că “şansa de libertate” despre care le-a vorbit de
nenumărate ori a devenit realitate. Din acelaşi studiou, citeşte Salutul de
Crăciun al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN) adresat poporu�
lui francez şi, totodată, transmite condoleanţe pentru moartea ziaristului Jean Louis Calderon. În 27 decem�
brie participă la prima şedinţă a CFSN.
S-a născut la 17 decembrie 1954, în Bucureşti, în familia lui Dumitru şi Jeniţa
Ferariu. A absolvit liceul “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti (1969-1973) şi Facultatea de filolo�
gie a Universităţii Bucureşti (1976-1980). Profesează la Şcoala generală nr. 7 şi la Liceul
“Ion Maiorescu” din Giurgiu, după care revine, ca profesoară, acolo unde a fost elevă: Liceul
Gheorghe Lazăr. A fost expert parlamentar şi prezidenţial (1993).
Încă din 22 decembrie 1989 figurează pe lista (rămasă deschisă) a celor 39 de membri ai CFSN
şi, ulterior, ai CPUN.
Este deputat în legislatura 1990-1992, ca independent pe listele FSN, municipiul Bucureşti.
Distinsă cu Medalia Revoluţiei (1990) şi titlul “Luptător cu merite deosebite în revoluţia din
decembrie 1989” (1992), fără a beneficia de drepturile prevăzute de Legea nr. 42, titluri pe care le deţine
şi în prezent.
Este membru fondator şi secretar general al Clubului CPUN.
Din 2004, este membră a Colegiului Naţional al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989.
SEMNAL EDITORIAL

Ioan Scurtu, La Révolution Roumaine de Décembre 1989 dans le con-
texte international de l’époque, Deuxième edition révisée et augmantée,
Bucarest, 2008, 382 p.
Apărută în condiţii grafice moderne, cu 109 fotografii, ediţia în lim�
ba franceză a lucrării istoricului Ioan Scurtu este un prim pas pe care
IRRD îl face pentru mai buna cunoaştere în străinătate a evenimentelor
revoluţionare din decembrie 1989 care au dus la căderea dictaturii din
România şi au marcat începutul democratizării ţării.
59
din Decembrie 1989
Lorin Ioan Fortuna

Născut la 7 mai 1948 în Rădăuţi, judeţul Suceava, în familia lui
Aurel (jurist) şi Silvia Maria Olga (casnică, de etnie germană, născută
Seibel). A urmat şcoala generală şi cursurile liceului „Eudoxiu Hurmuzachi”,
din localitatea natală, pe care le-a absolvit în 1966. În cadrul liceului s-a
remarcat mai ales la matematică, limba română şi sport.
După absolvirea Facultăţii de Electronică şi Teleco-municaţii,
secţia Telecomunicaţii, din Institutul Politehnic Bucureşti (1967-1972),
este repartizat la Centrul teritorial de calcul electronic din Timişoara,
prima instituţie de acest tip înfiinţată în România (ulterior, vor fi înfiinţate
centre similare în toate judeţele). În toamna anului 1976 se transferă la
Institutul Politehnic Timişoara, unde parcurge treptele ierarhice până la
cea de conferenţiar universitar, titlu pe care îl deţine, în prezent, la aceeaşi
instituţie. În decembrie 1989 era şef de lucrări-suplinitor.
În 1991 susţine teza de doctorat, la Institutul Politehnic Bucureşti, în domeniul Telecomunicaţii,
obţinând titlul de doctor inginer.
Este autor şi coautor a peste 60 de lucrări ştiinţifice publicate, precum şi a peste 10 invenţii
brevetate. Are o activitate publicistică remarcabilă, fiind autorul a zeci de articole publicate în cărţi
şi periodice. Este editorul a trei reviste: Naţiunea română, Politica naţională şi Astral, dar cu apariţie
neperiodică. În timpul revoluţiei de la Timişoara, din decembrie 1989, a fost iniţiatorul şi editorul ziarului
Victoria, publicaţie a Frontului Democratic Român care a apărut în perioada decembrie 1989 - ianuarie
1990. Este coordonatorul volumului Rolul Frontului Democratic Român în cadrul Revoluţiei române
din decembrie 1989, apărut, în 2006, la Timişoara.
A publicat cinci volume de poezie, precum şi o antologie poetică în două ediţii.
În cadrul Revoluţiei Române din decembrie 1989, începând cu data de 20 decembrie, a
fost iniţiatorul acţiunii de constituire, în ilegalitate, a Frontului Democratic Român, prima şi singura
formaţiune politică de opoziţie faţă de Partidul Comunist Român, având sediul central la Timişoara, în
clădirea Teatrului Naţional şi a Operei Române. În 20 decembrie, Timişoara devine primul oraş liber de
dictatură.
Proclamaţia Frontului Democratic Român care a fost prezentată manifestanţilor din Piaţa
Operei de către Lorin Fortuna, a devenit program al Revoluţiei Române, declanşată, la Timişoara, în
20 decembrie 1989. Frontul Democratic Român şi-a asumat rolul de coordonator al revoltei timişorene
izbucnită în ziua de 16 decembrie 1989, împotriva regimului comunist-ceauşist, precum şi de transformare
a acesteia în revoluţie.
A fost preşedintele Frontului Democratic Român de la înfiinţare până la autodesfiinţare, în
luna februarie 1990.
După victoria revoluţiei, în calitate de membru al FDR, a fost ales primul preşedinte al
Consiliului Judeţean Timiş. În perioada 1992-1996 a fost consilier judeţean în cadrul Consiliului
Judeţean Timiş, din partea Partidului Republican, preşedinte al Comisiei pentru cultură, învăţământ
şi culte religioase a judeţului Timiş, precum şi membru în Consiliul de conducere al revistei Banatul,
editată de Consiliul Judeţean Timiş.
În calitate de membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei Victoria a luptătorilor în revoluţie,
din Timişoara, a coordonat organizarea anuală a Simpozionului cu tema Revoluţia română din decembrie
1989 – fapte, semnificaţii şi implicaţii.
Preocupat de faptul că Revoluţia Română nu a avut o ideologie proprie, Lorin Fortuna a
elaborat Proiectul Constituţional Timişoara.
Deţine titlul de Luptător cu merite deosebite în Revoluţia română din decembrie 1989. Este
distins cu Medalia Revoluţiei Române din Decembrie 1989.
Din 2004 este membru al Colegiului Naţional al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie
1989.
60
NR. 2(15)/2008
POEMELE REVOLUŢIEI
Miracol “cu acte-n regulă”

La două veacuri de la căderea
Bastiliei, Bucureştiul asediat
de… LIBERTATE! Turma sacrificată!
Câinii de pază muşcă – cu guri de foc.
La adăpostul nopţii.
Lumina purificatoare reînvie.
“Cu moartea pre moarte călcând”.
Cad mieii… Cei mai frumoşi,
cei mai albi, cei mai blânzi.
Sângele lor cald încă, înfometat
de Nesomn întru Nemurire.
Strada, altădată pustie, stearpă,
i-a strâns la pieptul ei,
le-a deschis Calea.
Sfânta Vineri duh le-a dat,
să înfrunte Noaptea, s-o îmbrace-n Sărbătoare,
din zori până-n milenii.
Crăciunul victorie le-a dat.
Şi totul s-a numit Miracolul celor trei zile
şi s-a săvârşit.
Al nevinovaţilor sacrificaţi,
Al anonimilor eroi ai neamului.
Pentru ei, între un certificat de naştere
şi unul de deces, o poză doar, la necrologul României Libere!!!
Pentru noi, un Certificat de Renaştere!
* *
*
eu l-am văzut pe Dumnezeu plângând
la ora zero când se lasă ceaţa
într-un oraş din care fuge viaţa
într-un oraş cu muritori de rând
eu l-am văzut într-adevăr cum plânge

îngenunchind pe vechiul caldarâm
într-un oraş cu floare de salcâm
într-un oraş amirosind a sânge
61
din Decembrie 1989
eu l-am văzut plângând pe Dumnezeu

pe-un bulevard la colţ cu piaţa
într-un oraş din care fuge viaţa
……………………………….
Poet basarabean
Bat clopotele-n noi

Cerul e greu de albastru pe cruci.
Scapătă noaptea prin cuiburi de cuci.
Lacrimi şi flori pentru piepturi de ceară,
Lacrimi şi flori pentru ruga de seară.
Se-aud pribegind pe la colţuri de timp

Ai noştri ostateci, fugiţi din Olimp,
Scrâşneşte zăpada-nroşită sub vis.
Miroase-a cenuşă şi-a suflet încins.
Bat clopote-n noi şi bat clopote-afară.

Să stăm în genunchi pentru ruga de seară.
Lacrimi şi flori revărsaţi pe morminte,
Lacrimi şi flori în aduceri aminte.
Iulia Dora Marinescu
Poezia a apărut în publicaţia “Miracol” nr. 2/1991, album document închinat celor care au plătit cel mai scump
preţul libertăţii noastre. Poezia a fost scrisă de o nepoată a lui Nicolae Mateescu, împuşcat în cap în seara zilei de
21 decembrie, în timp ce ajuta la căratul unor răniţi, în zona Piaţa Universităţii-Spitalul Colţea.
„Goliciune“- Coman Mihaela - clasa a XI-a A
62
NR. 2(15)/2008
FOTO - DOCUMENT
Legitimaţii/permise
Imediat după asaltul sediului

Comitetului Central al P.C.R., în interiorul
clădirii au intrat mii de cetăţeni, care au
creat o aglomeraţie şi o dezordine greu
de stăpânit în acele momente. După circa
2-3 ore, când acel du-te-vino aiuritor s-a
mai potolit, liderii ad-hoc ai acestui centru
revoluţionar au încercat să pună ordine în
clădire. Prima măsură luată a fost aceea de
a închide uşile de acces în clădire, de a pune
pază la toate intrările şi de a evacua indivizii
dubioşi, puşi pe căpătuială. În acest scop
au fost realizate primele legitimaţii, tip
permis de intrare-ieşire din sediu, care erau
eliberate periodic, în funcţie de persoana
împuternicită să le semneze sau de apariţia
noilor structuri de putere.
Prima legitimaţie eliberată în
22 decembrie 1989 a fost scrisă, pur şi
simplu, de mână, pe o hârtie tip sugativă,
de culoare verde-deschis, fiind semnată, în
dreapta-sus, indescifrabil (foto 1).
Al doilea tip de legitimaţii era
dactilografiat pe carton alb, la o maşină
de scris cu car mare, purtând semnătura
olografă a lui Dumitru Mazilu (foto 2).
Începând din 23 decembrie,
pe legitimaţii a fost aplicată o ştampilă
improvizată – confecţionată dintr-o radieră
– cu iniţialele CFSN. (foto 3).
63
din Decembrie 1989
Adeverinţă/împuternicire
După constituirea Con-

siliului Frontului Salvării Naţionale
şi a noului Guvern al României
post-decembriste, centrul de putere
revoluţionară din clădirea fostului
C.C. al P.C.R. îşi pierduse raţiunea de
a mai exista. Ca atare, revoluţionarii
au început să părăsească, rând pe
rând, clădirea – unii fiind cooptaţi în
noile structuri de putere centrală sau
locală, în conducerea unor instituţii
şi întreprinderi sau pur şi simplu la
fostele lor locuri de muncă.
La părăsirea clădirii C.C. al
P.C.R., Consiliul Frontului Salvării
Naţionale le elibera tuturor nişte
adeverinţe sau împuterniciri, fie pentru
a-şi motiva absenţele de la locul de
muncă (foto 1), fie ca recomandări de
angajare în noile structuri (foto 2), fie
ca atestate de “participare la luptele
revoluţionare desfăşurate în perioada
22-31 decembrie 1989 (foto 3).
64

Caietele Revolutiei. Nr. 2 (15) - 2008

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caietele Revolutiei. Nr. 2 (15) - 2008

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE

din Decembrie 1989

Nr. 2 (15) /2008

Acad. Dan BERINDEI

Coperta: Palatul Patriarhiei, sediul în care a funcţionat C.P.U.N.

© INSTITUTUL REVOLUÞIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

ISSN 1841 - 6683

Masa rotundă cu tema:

Dicţionarul General al Revoluţiei Române

Poemele Revoluţiei...... ....................................................................................................61

„Să salutăm cu ceremonie înaltă majoratul CPUN!“

Ion Iliescu: Dacă-mi permiteţi, nu cred că ar trebui să

30 de partide, în ziua de 1 februarie, când s-au precizat şi modul de restructurare a CFSN şi

S-a comentat mult despre caracterul oarecum dezordonat şi cu unele elemente

CPUN - o experienţă indispensabilă pentru parlamentarismul

Astăzi, la împlinirea a 18 ani de la acele începuturi ale democraţiei parlamentare, este

Contribuţia CPUN la promovarea noilor transformări economice

O Românie în armonie cu ea însăşi

Caracteristici specifice ale înlăturării de la putere a structurilor de

decembrie 1989, s-a datorat nu unei intenţii de fraternizare cu protestatarii, şi nici de

colaborare, la nivelul conducerii judeţului, între FDR şi conducerea Armatei, soluţie

Datorită propagandei efectuată public, prin ziarul Renaşterea bănăţeană, precum şi

şi de fapt un asemenea stat. Neprecizarea corespunzătoare a acestor concepte fundamentale,

Animaţi de dorinţa de a schimba ceva în România

Nica Leon, membru CPUN: Este momentul comemorării

Rostul dialogului este de a ajunge la soluţia cea mai bună

Mărturii de la Baricadă (II)

Dumitru Dincă: Guvernul Verdeţ a însemnat doar

- ... Am înaintat spre intrarea în clădirea C.C. Ceauşescu încă se

21 Decembrie 1989, ora 14.00, la Univeristate

- Asta încercam să vă spun eu acum. Nu ne cunoşteam unii pe ceilalţi. Erau grupuri,

fapt, ce era Guvernul Verdeţ? Să

- Când l-aţi auzit pe Iliescu spunând cuvântul „terorist“?

Am acţionat în sediul fostului

Subsemnatul Duzineanu Mircea am acţionat, în grup

Filă din Agenda telefonică pentru uzul membrilor CPEx.

Bucureşti, 22 iunie 2005

Comandorul Vasile Maluţan

Nicolae Ceauşescu m-a avertizat:

“Când am ajuns deasupra pieţei,

Sergiu Nicolaescu (S.N.): Pe 21, noaptea, a fost ceva?

S. N.: Şi din 2017, din când în când, Tudose…

V. M.: Eu acum sunt influenţat şi de faptul că cunosc ce s-a întâmplat…

„Terasa era liberă pentru aterizare”

mecanic: „Ce se întâmplă?”.”Mi se pare că se precipită ceva, mi se pare că vin!” Deci, au

„Aveau nişte figuri de oameni speriaţi...”

S. N.: Cum s-au urcat, cine…

„Ceauşescu mi-a indicat să merg către Snagov”

S. N.: În ce moment aţi anunţat baza că v-aţi ridicat de pe clădire?

V. M.: Am trecut pe deasupra ambelor aeroporturi.

„Tenie îmi zice:

V. M.: Nu ştiu, o fi fost orientarea lui de moment…şi-a dat seama că…

S. N.: De data asta mergeau telefoanele?

„Înainte de a decola, Ceauşescu mi-a ordonat:

V. M.: Că m-am întors?

„Rusu Marian m-a întrebat:

Dimensiunea religioasă a Revoluţiei

Ei încarnează „străinul”, în sensul larg al termenului, element cu care au fost impregnate

se va revărsa în subteranul tuturor reprezentărilor despre revoluţie, hrănindu-se din elementele

În partea a doua a discursului său, Iliescu revine de la vehemenţă la tonul degajat,

a noii ordini. Imaginea se construieşte permanent în opoziţie cu imaginea lui Ceauşescu şi cu a

Alternarea brutală a şirurilor de mesaje pozitive cu şiruri de mesaje negative frânge

DICŢIONARUL GENERAL AL REVOLUŢIEI ROMÂNE