Malpraxisul 

este un termen provenit din latină, care s-ar traduce astfel: malus = „rău”

și greacă: praxis = „practică”. Deci, reprezintă fie o eroarea, fie o greșeală profesională
săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic generatoare de prejudicii
asupra pacientului (asupra sănătății somatice/ psihice/ psiho-somatice), fiind analizat,
declarat și oficializat. Deci implică răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului
de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.
Malpraxisul este un termen aparte, ce trebuie deosebit de altele, care, la prima vedere par a
fi sinonime, și anume „greșeală” și „eroare”.
Greșeala reprezintă un insucces medical, care poartă un caracter preponderent subiectiv și
depinde de:
- Nivelul pregătirii specialistului;
- Gradul de organizare a sferei medicinii;
- Înzestrarea cu aparataj corespunzator necesităților;
- Asigurarea cu medicamente și preparate calitative și suficiente cantitativ;
- Nivelul logistic (dotarea cu toate utilitățile necesare, precum paturi,mese, plapume,
produse de igienă etc).
- Managementul medical.
Eroarea are un caracter obiectiv și poate apărea oriunde în lume, întrucât depinde de nivelul
medicinii universale.
Pentru orice act de malpraxis sunt definitorii 3 elemente:
1. Neglijența – orice deviere de la aplicarea standart a unei proceduri în circumstanțe
similare sau prin depășirea competenței.
2. Generarea unui prejudiciu
3. Demonstrarea legaturii directe între neglijența și prejudiciul creat.

Malpraxisul medical poate îmbrăca diferite aspecte: medicaţie şi doză inadecvată, diagnostic
greșit, persistenţa durerii după o intervenție, tehnici chirurgical inadecvate efectuate cu
instrumentar incomplet, infecţii nosocomiale severe ce pot evolua până la deces, lipsa
consimțământului pacientului la o anumită intervenție etc. Domeniile în care se întâlnesc cel
mai des cazurile de malpraxis sunt: medicina de urgenţă, chirurgia generală, neurochirurgie,
obstetrică și ginecologie, ortopedie, chirurgie toracică.
Pentru a aborda tema malpraxisului, este inevitabil de a concretiza drepturile și obligațiile
atat ale pacientului, cât și ale medicului.
Drepturile pacientului:
1. Dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate;
2. Dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare;
3. Dreptul la informaţia medicală;
4. Dreptul de a-şi exprima consimţământul privind intervenţia medicală;
5. Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi la viaţa privată;
 6. Dreptul de decizie în domeniul reproducerii;
7. Dreptul la tratament și îngrijiri medicale.
Obligațiile pacientului:
1. Obligaţia de a informa corect personalul medical cu privire la boala sa;
2. Obligaţia de a informa personalul medical cu privire la orice schimbare intervenită în
legătură cu boala de care este tratat;
3. Obligaţia de a respecta recomandările curative profilactice medicale;
4. Obligaţia de a respecta reglementările, ordinele interioare în conformitate cu care se
desfăşoară asistenţa medicală în instituţia furnizorului de servicii medicale căreia i s-a
adresat;
5. Obligaţia de a respecta demnitatea personalului medical;
6. Obligaţia de a plăti contribuţia către fondul de asigurări de sănătate sau
contravaloarea serviciilor medicale;
7. Obligaţia de a dovedi că a achitat contribuţia către fondul de asigurări de sănătate
sau contravaloarea serviciilor medicale.
Drepturile personalului medical:
1. Dreptul de a exercita independent şi liber profesia.
2. Dreptul de decizie asupra hotărarilor cu caracter medical.
3. Dreptul de a refuza un pacient in limitele legii.
4. Dreptul la demnitate.
5. Dreptul de a i se plăti contravaloarea serviciilor medicale.
Obligaţiile personalului medical:
1. de a realiza o asistenţă medicală curativ -profilactica de calitate, fără discriminare,
care să contribuie la menţinerea stării de sănătate şi la prelungirea speranţei de viaţă
a pacienţilor;
2. de a informa pacientul asupra posibilităţilor terapeutice cât si asupra stării reale de
sanatate/boala astfel încât acesta sa- şi poata exprima consimtamântul autonom
informat;
3. de a fi la curent cu progresele medicale în domeniul său de activitate, în vederea
realizării uneiasistenţe medicale optime;
4. de a nu refuza urgenţele medico-chirurgicale care, netratate în timp util si
competent, pot provoca consecinţe imposibil de remediat ulterior sau moartea
pacientului;
5. de a păstra secretul profesional;
6. de a respecta demnitatea pacientului.
Răspunderea medicală are o latură profesională și una juridică, ultima fiind rezultatul
încălcării normelor medicale ce au ca rezultat prejudicierea unei persoane.
O altă noțiune importantă este și actul medical, care reprezintă perioada de acțiune
medicală asupra pacientului. Actul medical se remarcă prin 5 faze:
 1. Faza de vizitator.
2. Faza de potențial pacient/ client.
3. Faza de stabilire a diagnosticului.
4. Faza tratamentului propriu-zis.
5. Finalitățile tratamentului:
- Însănătoșire definitivă
- Însănătoțire parțială
- Cronicizare neacută
- Cronicizare de gravitate diferită
- Îngrijire paleativă
- Sfârșit letal.
Fiecare caz de malpraxis este comis la una din aceste faze.
Un caz revoltător este cel în care o tânără mamă de doar 24 de ani a decedat la doar o zi
după internarea sa într-un spital de stat. Situația a fost următoarea:
Pacienta locuia cu soțul ei la Chișinău. După căsătorie, ea a rămas însărcinată, iar sarcina a
decurs absolut normal, fără nicio complicație. Ea a născut copilul într-un spital raional, fiind
în acel moment în vizită la niște rude. Acolo a fost internată câteva zile. După naștere,
femeia a început să acuze că se simte rău, avea febră, însă, în pofida acestui fapt, ea a fost
externată, fără a i se indica niște analize suplimentare. Ulterior ea a revenit la Chișinău, a
vizitat de medicul de familie de mai multe ori, la fel, fără ca pacientei să i se indice analize
suplimentare. Pe lângă febră au apărut și alte simptome – ea nu-și mai simțea jumătate de
față, i se inflamase piciorul, nu simțea gustul alimentelor.
Tânăra a fost dusă urgent la un spital din oraș. În primă fază, medicii i-au făcut o radiografie
la picior care nu arăta semne de traumă și au decis să o interneze pentru investigații
suplimentare. Ulterior au stabilit diagnosticul de Endometrită puerperală. A doua zi, seara,
soțul a fost anunțat ca femeia a decedat.
Întrebarea este ce s-a întâmplat de fapt? Care medic a admis prima greșeală? Putea fi
salvată? Cine se face vinovat? Care a fost cauza decesului? A fost oare de vină neglijența
medicală, care a cauzat un prejudiciu, și anume moartea pacientei? Poate fi calificat ca un
caz de malpraxis?
A fost solicitat medicul reanimatolog pentru a cateteriza vena subclavie, deoarece la
pacientă erau aproape invizibile venele periferice, greu de abordat, fiind necesară
introducerea substanțelor medicamentoase intravenos. Medicul reanimatolog care a văzut
pacienta a încercat cateterizarea venei subclaviculare stângi, ea fiind în stare gravă, iar în
timpul procedurii a admis o eroare, și anume lezarea plămânului stâng. Mai mult decât atât,
pacientei nu i s-a solicitat acordul pentru efectuarea procedurii pe motiv că starea ei era
gravă.
În urma efectuării expertizei medico-legale s-a constatat și cauza decesului: lezarea venei
subclaviculare și a apexului pulmonului pe stânga, complicat cu hemoragie masivă în
cavitatea pleurală și colabarea totală a pulmonului stâng. În cutia toracică pe stânga s-au
depistat 3 litri de lichid hemoragic, pe lobul superior stâng o leziune liniară cu hematom
subpleural.
Acestă întâmplare, cu siguranță, poate fi calificat ca un caz de malpraxis, întrucât neglijența
medicului anesteziolog a cauzat o daună considerabilă, și anume pierderea unei vieții
omenești, lipsind pruncul de iubirea, grija și căldura propriei mame. Eroarea a fost admisă în
faza a 4-a a actului medical, și anume la etapa de administrare a tratamentului propriu-zis.
Este evident că a fost o situație care putea fi evitată, dacă medicul era mai atent și mai
responsabil de riscurile ce le presupune cateterizarea venei subclaviculare.

Pentru medic, consecințele cazurilor de malpraxis pot deveni periculoase. Frecvent, aceste
cazuri se soldează cu pierderea reputației, a pacienților, a controlului în activitatea curentă,
inițierea sau agravarea unor stări morbide preexistente ale persoanei implicate, pierderea
resurselor financiare, dar și a dreptului de a profesa, iar cel mai grav – pierderea libertății.
Un caz de malpraxis, cu siguranță, generează o serie de efecte negative în viaţa personalului
medical, indiferent de specialitatea în care activează. Unul dintre aceste efecte este și
„sindromul de stres indus de malpraxisul medical“, care este exacerbat de reacţia colegilor, a
familiei, a mijloacelor media. Tabloul clinic al acestui sindrom se caracterizează prin:
anxietate, iritabilitate, oboseală, insomnie, dificultăţi de concentrare, teama excesivă,
hipertonie musculară, ce evoluează cu timpul în depresie, insatisfacţie profesională, dorinţa
de a practica o medicină defensivă cu implicaţii economice importante (investigaţii, teste,
spitalizări care nu sunt necesare), frica de a genera involuntar noi cazuri de malpraxis,
retragerea din activitate și chiar suicid.
Pentru a preveni, dar şi pentru a diminua efectele „sindromului de stres indus de malpraxis
medical“ se recomandă respectarea următorilor pași:
• identificarea, managementul corect al posibilelor riscuri în practica medicală curentă;
• prevenirea neglijenţei: limitarea numărului de bolnavi trataţi printr-o selecţie adecvată,
informarea corectă a bolnavului şi a rudelor acestuia, propunerea unui gest chirurgical care
să poată fi făcut cu facilităţile de dotare ale unităţii sanitare, dar şi faţă de care există
experiență suficientă câştigată prin studiu, activitate practică, educaţie medicală continuă;
• comunicare permanentă cu bolnavul în timpul tratamentului, astfel ca acesta să resimtă
sprijinul medicului, vizite mai dese, expunerea posibilei evoluţii, a complicaţiilor şi a
tratamentului acestora, urmărind o informare medicală cât mai completă;
• apariţia unei complicaţii va fi corect expusă, argumentată bolnavului, astfel încât bolnavul,
aparţinătorii, eventual avocaţii să discearnă că a fost o complicaţie inevitabilă şi nu o
neglijenţă;
• prezentarea corectă a faptelor – ascunderea lor va fi într-un final descoperită;
• implicare în recuperarea bolnavului astfel încât acesta să devină principalul apărător al
personalului medical;
• solicită ajutorul colegilor mai experimentaţi, al asociaţiilor şi al societăţilor medicale, al
expertului parte;
• încearcă rezolvarea cazului pe cale amiabilă, când este posibil, evitând expunerea lui în
instanţă;
• caută înţelegere, suport psihic din partea familiei, a colegilor.
În concluzie, sindromul de stres indus de malpraxis medical poate fi prevenit şi depăşit.
Soluţiile sunt educaţia medicală continuă, valabilă la orice vârstă, dar şi o bună comunicare a
personalului medical cu bolnavii şi aparţinătorii.

Unul dintre pașii esențiali în acordarea îngrijirilor medicale reprezintă semnarea unui acord
medical informat dintre medic și pacient. Acordului medical este contractul dintre personalul
medical și pacient, reprezentând acordul de voință între pacient, pe de o parte și un furnizor
de servicii medicale, pe de altă parte (personal medical sau unitate sanitară), realizat în
scopul prevenirii îmbolnăvirii, a depistării precoce a bolii și a păstrării sănătății, precum și în
scopul diagnosticării bolii deja instalate, a stabilirii și aplicării tratamentului necesar
vindecării bolii, prevenirii complicațiilor acesteia, recuperării și ameliorării stării de sănătate.
Acordul medical este un act juridic pentru că părțile se obligă reciproc una către alta. O
greșeală fundamentală în cazul de malpraxis expus este faptul că medicul nu a obținut
acordul în scris a pacientului pentru a efectua procedura de catererizare centrală a venei
subclaviculare.

Pentru a examina un caz de malpraxis se impune crearea unei comisii de experți

independenți – care să fie lipsiți de subiectivism și să examineze obiectiv și imparțial cazul de
malpraxis. Jurisprudența țării noastre este una extrem de săracă. Pentru a se ajunge în fața
instanței este o cale lungă și anevoioasă. Un rol esențial cred că are presiunea mediatică, ce
face auzite cazurile de culpă medicală.
Sunt de acord, este inadmisibil o astfel de greseală, care să ia viața unui om, dar oare există
om fără greseală? În general, oamenii au mereu pe buze celebra frază: „Medicii nu au
dreptul la greșeală”. Ea reflectă în același timp speranță, dar și o sentință. În această lume
perfectă ȋn care noi oamenii mâncăm sănătos, nu fumăm, nu consumăm alcool, nu poluăm şi
respectăm toate normele de igienă fizică şi psihică , ȋndrăzneşte cineva să greşească faţă de
sănătatea noastră, chiar dacă există protocoale de diagnostic și tratament? După cum
spunea profesorul de chirurgie de la Harvard Atul Gawande, “indiferent de ce măsuri s-ar
lua, medicii greșesc uneori și nu e deloc rezonabil să li se impună să atingă perfecțiunea. Este
rezonabil, în schimb, să li se ceară să nu înceteze să aspire la îndeplinirea unui asemenea
obiectiv".
Medicii mereu sunt curioși și dornici să vadă că şi cele mai mari nume greşesc şi, mai mult
decât atât, au puterea să o recunoască. Cu siguranță în nopțile nedormite, fiecare medic își
pune o sumedenie de întrebări: oare dacă..., ce-ar fi fost dacă..., oare nu era mai bine dacă
procedam altfel... oare diagnosticul, planul de tratament e corect...?
Nu de puţine ori ȋntrebările acelea rămase fără răspuns iau ȋn medici chipul infarctelor şi
accidentelor cerebrale, din păcate.
Consider că, ca şi ȋn viaţă, putem greşi atât timp cât recunoaştem şi ne ȋndreptăm greşelile,
iar ideal e când ȋnvăţăm din ele. Ale tale sau ale colegilor, greşelile se concretizează ȋn
experienţa oferită, alături de protocoale de tratament, bolnavilor.
Faptul că pe drumul public există reguli, semne de circulaţie şi limitări de viteză nu elimină
accidentele ci scade numărul lor. Un lucru este evident: acolo unde există activitate umană
există și greșeală.

Din păcate pentru pacienți și din fericire pentru medici, Legislația Republicii Moldova nu
cunoaște încă noțiunea de malpraxis, deși sub unele aspecte această categorie juridică este
totuși reglementată de Codul Penal, care încriminează erorile medicale comise din neglijență
de către un lucrător medical, erori care au adus daune sănătății pacientului sau au dus la
decesul acestuia. Nu este prevăzută însă răspunderea penală pentru cauzarea de daune
pacientului în cazul când dauna este de gravitate medie și ușoară. La fel, nu sunt prevăzute
mecanisme eficiente de protecție de malpraxis, cu excepția instanței de judecată.