COMEDIA

O scrisoare pierdută
de I. L. Caragiale

I.L.Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, cunoscut fiind ca
cel mai însemnat dramaturg roman, ca autor al comediilor ,,O scrisoare pierdută”, ,,O noapte
furtunoasă”, ,,D’ale carnavalului” şi al dramei ,,Năpasta”.
Comedia este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care provoacă râsul
prin surprinderea unor moravuri sociale sau situații umane, având un final fericit cu un rol
moralizator. Comicul este o categorie estetică având drept efect râsul, determinat de contrastul
dintre aparența şi esenţa naturii personajelor.
Ca orice operă dramatică, comedia „O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale a fost scrisă cu
scopul de a fi reprezentată pe scenă şi este structurată în patru acte, împărţite pe scene construite
pe baza schimbului de replici dintre personaje..
Titlul desemnează un obiect de şantaj politic, o banală scrisoare amoroasă, care devine un
bun preţ pentru cine o deţine, atât la centru, în Bucureşti , cât şi în provincie, în capitala unui
judeţ de munte. Aceasta este mereu pierdută, semn că niciunul dintre cei care doresc să o
folosească în mod abuziv, nu este demn de statutul pe care şi-l doreşte.
Tema comediei este reprezentată de satirizarea moravurilor sociale, manifestate pe fondul
luptei politice, în vederea desemnării unui candidat pentru Adunarea Constituantă în anul 1883.
Timpul şi spaţiul actiunii sunt limitate, întâmplările relatate petrecându-se în capitala unui
judeţ de munte, în timpul alegerii de deputaţi în anul 1883.
Caracterul dramatic al operei este evidenţiat de folosirea dialogului şi a monologului
dramatic, precum şi de prezenţa indicaţiilor scenice prin care se fixează cadrul acţiunii şi se
evidenţiază unele dintre trăsăturile specifice personajelor. Descrierea şi naraţiunea nu sunt
prezente ca moduri de expunere decât în indicaţiile scenice ale autorului sau în replicile
personajelor.
Prezenţa conflictului dramatic este o altă trăsătură specifică acestui gen literar. În
expoziţiune, autorul pune faţă în faţă doua grupări politice adverse: cea de la putere, condusă de
Zaharia Trahanache, si cea din opoziţie, reprezentată de Nae Caţavencu. Această situaţie se
evidenţiază în schimbul de replici din prima şi a doua scenă, dintre prefectul judeţului, Ştefan
Tipătescu, şi poliţaiul Pristanda.
Conflictul piesei porneşte de la un fapt aparent mărunt, însă cu urmări foarte mari, care
constituie intriga: Zoe Trahanache pierde o scrisoare de dragoste primită de la Tipătescu,
scrisoare care, ajunsă în posesia lui Caţavencu, devine o armă de şantaj. Aceasta ameninţă cu
publicarea ei în ziarul ,,Răcnetul Carpaţilor", în cazul în care nu i se susţine candidatura ca
deputat. Tensiunea acestei scene, o constituie vestea că Nae Caţavencu nu vrea să restituie
scrisoarea decât în schimbul asigurării că va fi numit candidat pentru un loc de deputat, şi
apariţia lui Zaharia Trahanache care anunţă că a descoperit o plastografie a lui Caţavencu.
Desfăşurarea acţiunii prezintă o serie de răsturnări de situaţie care provoacă râsul: Zoe
decide să primească ,,târgul", dar Tipătescu pune să fie arestat Caţavencu, pe care soţia
prezidentului îl eliberează; Trahanache descoperă o poliţă falsificată cu care Caţavencu ridicase o
sumă de bani din avutul statului şi crede că şi scrisoarea este un fals; are loc o mare întrunire
electorală, prilej pentru rostirea de discursuri interminabile prin care aleşii poporului îşi
demonstrează lipsa de cultură şi demagogie. Scena discursurilor electorale se desfăşoară în actul
al treilea, în sala cea mare a pretoriului primăriei. Discursul lui Farfuridi ilustrează o adevarată
beție de cuvinte, o totală lipsă de logică, îmbinată cu agramatisme de toate felurile, iar cel al lui
Caţavencu este tipic demagogic.
Punctul culminant îl constituie momentul în care venerabilul prezident, dl. Zaharia
Trahanache, anunţă numele lui Agamiţă Dandanache, fapt ce produce o încăierare între cele două
grupuri politice adverse. Caţavencu pierde pălăria în căptuşeala căreia se află scrisoarea.
Cetăţeanul turmentat o regăseşte şi o returnează ,,adrisantului".
Conflictul se rezolvă şi deznodamântul ne înfățișează împăcarea foştilor rivali politici.
Caţavencu este obligat nu numai să renunţe la pretenţile sale, dar chiar să conducă petrecerea
dată în cinstea alegerii lui Agamiţă, candidatul trimis de la centru.
Mijloacele de realizare a comicului în piesa de teatru sunt variate, conferind substanță
capodoperei comice. În ansamblu, piesa se axează pe reliefarea, comicului de situatie, evident în
următoarele ipostaze: prezenţa triunghiului conjugal, a cuplului de factură comică Farfuridi-
Brânzovenescu, pierderea şi găsirea succesivă a scrisorii, evoluţia lui Caţavencu de la ipotetic
învingător la statutul de învins, sau deznodământul farsei electorale care se termină cu
mulţumirea tuturor, în sunetele muzicii.
Comedia, ,,O scrisoare pierdută" provoacă râsul atât prin situaţiile neaşteptate în care sunt
puse personajele, dar şi prin surprinderea moravurilor şi a unor tipuri de oameni. Astfel,
înfățișând relaţia dintre Tipătescu şi Zoe sau felul în care se desfăşoară alegerile pentru Cameră
,I. L. Caragiale realizează un comic de moravuri. Sunt vizate atât viaţa de familie, în care soţul în
vârstă acceptă şi prezenţa amantului, cât şi corupţia politicienilor.
Este prezent şi comicul de caracter, pentru că autorul portretizează diferite tipuri umane,
care provoacă râsul prin comportare şi trăsături de caracter. Pristanda stârneşte râsul prin
supunerea oarbă cu care duce la împlinire ordinele şefilor, Farfuridi şi Brânzovenescu devin
ridicoli prin teamă exagerată de trădare, iar Caţavencu prin discursul demagogic şi schimbarea de
atitudine din final, când din păcălitor devine păcălit.
Generatoare de comic sunt şi ticăiala venerabilului nenea Zaharia, dar şi prostia
ramolitului de Agamiţă Dandanache. Înseşi numele personajelor sunt alese magistral de
Caragiale, având rezonanţe care trimit la caracterul acestora: Caţavencu simbolizează vorbăria de
caţă, Zaharia - zahariseală, ramolirea, Agamiţă - decăderea,numele fiind un diminutiv al eroului
antic Agamemnon.
Comicul de limbaj este evident în exprimarea personajelor piesei, care dau dovadă de
incultură şi lipsă de logică. Excepţie fac însă două dintre ele, care se remarcă prin corectitudinea
exprimării: Ştefan Tipătescu şi Zoe Trahanache. La restul personajelor cuvintele sunt deformate
în manieră comică prin pronunţia
greşită: ,,bampir, ,,famelie", ,,renumeraţie", ,,enteres", ,,soţietate", etc.
Astfel, lumea personajelor lui Caragiale este o lume a compromisului moral, alcătuită
dintr-o galerie de arivişti, care acţionează după principiul „Scopul scuză mijloacele", urmărind
menţinerea sau dobândirea unor funcţii politice sau a unui statut social nemeritat. În afară de o
trăsătură dominantă, ele sunt exponente tipice ale clasei umane în orice timp şi societate,
diferenţiindu-se prin statut social, temperament, intelect sau limbaj. Personajele trăiesc natural şi
fără mustrări de conştiinţă, preocupându-se doar de păstrarea aparenţelor, a imaginii publice,
pentru că lumea oraşului de provincie are o singură pasiune bârfa.
Prin aceste tipuri de comic, I. L. Caragiale a reusit să realizeze umorul şi ironia, privind
cu mai multă sau mai puţină îngăduință personajele şi faptele lor. Realizând aceste categorii
estetice prin intermediul diverselor tipuri de comic folosite în cadrul unei structuri dramatice,
opera literară "O scrisoare pierduta" are toate caracteristicile unei comedii.
 Particularităţile de construcţie ale unui personaj dintr-o comedie O scrisoare pierdută
de I. L. Caragiale

Zaharia Trahanache

I.L.Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, cunoscut fiind ca
cel mai însemnat dramaturg roman, ca autor al comediilor ,,O scrisoare pierdută”, ,,O noapte
furtunoasă”, ,,D ale carnavalului” şi al dramei ,,Năpasta”.
Tema comediei este reprezentată de satirizarea moravurilor sociale, manifestate pe fondul
luptei politice, în vederea desemnării unui candidat pentru Adunarea Constituantă în anul 1883.
Personajele comediilor lui I.L.Caragiale nu au dimensiune psihologică, după cum afirma
Eugen Lovinescu, sunt personaje plate, nonevolutive, realizate în manieră realistă şi prin
mijloacele comicului.
Dintre personaje, se remarcă onorabilul nenea Zaharia prin dubla sa apartenenţă la tipul
comic al încornoratului şi cel al omului politic de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Însuşirile caracteriale reies, în mod indirect, din atitudinea, faptele şi vorbele
venerabilului politician, iar în mod direct din didascalii sau din opiniile, ori relaţiile cu celelalte
personaje, conflictul dramatic fiind realizat prin întreaga varietate a comicului.
Configuraţia generală a personajului Zaharia Trahanache din piesa ,,O scrisoare pierdută,
” de I. L. Caragiale, este stabilită de autor în mod direct, prin didascalii, în prima pagină a
textului dramatic: întruchipează tipul încornoratului, dar ca om politic îndeplineşte importante
funcţii în judeţ, fiind preşedintele partidului de guvernământ, filiala din judeţul X: „prezidentul
Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comitetului agricol şi al altor
comitete şi comiţii ”. El se bucură de o veche şi solidă autoritate, de prestigiu recunoscut chiar şi
de opoziţie „am ţinut la dumneata ca la capul judeţului nostru” (Caţavencu), Venerabilul neica
Zaharia susţine ideea integrităţii morale a societăţii, dar practică înşelăciunea, falsificând listele
cu alegători.
Însuşirile caracteriale reies, în mod indirect, din atitudinea, faptele şi vorbele
venerabilului politician, ori relaţiile cu celelalte personaje, conflictul dramatic fiind realizat prin
întreaga varietate a comicului.
Încă de la prima apariţie în scenă îşi dovedeşte ipocrizia, spunând că scrisoarea, pe care i-
o arătase Caţavencu este un fals. Este, însă , capabil să i-o reproducă, pentru că o citise de ,,zece
ori”, semn că aceasta avea mare importanţă pentru el. Este chiar insinuant când îi povesteşte
prefectului despre documentul citit: „Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! Să zici şi tu că e a
ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”.
Trahanache este cel care îi sugerează prefectului să aibă ,,puţintică dimplomaţie”, ceea ce
dovedeşte faptul că este un om politic versat, care ştie că mania nu este o soluţie pentru a obţine
ceea ce îşi doreşte. La finalul piesei el afirmă cu aceeaşi diplomaţie caracteristică ,,eu nu am
prefect! Eu am prieten”.
 Atunci când liniştea şi reputaţia lui sunt în pericol, constată „A, ce coruptă soţietate, nu
mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul”. Totuşi, ambiţia
politică şi comoditatea vieţii îl fac să păstreze cu străşnicie „enteresul” de a fi prieten cu
prefectul, care „i-a făcut şi-i face servicii”. Politician abil, ştie că funcţia sa în partid depinde de
şefii de la „Centru”şi se lasă manevrat cu uşurinţă de aceştia. El susţine, disciplinat, „candidatul
pe care-l pune pe tapet partidul întreg” şi aplică în practică deviza: „de la partidul întreg atârnă
binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru...”.
Trahanache îşi dovedeşte imoralitatea în special atunci când, împreună cu Farfuridi şi
Brânzovenescu, falsifică lista alegătorilor, îmbogăţându-o cu numele unor simpatizanţi, care nu
aveau drept de vot
Vanitos şi ridicol prin contrastul dintre aparenţă şi esenţă, „venerabilul” şi paşnicul
Trahanache reacţionează brutal atunci când este acuzat de trădare politică. Deşi plat în gândire, el
este numai aparent naiv, pentru că pregăteşte cu abilitate contraşantajul, fără nici un scrupul. El
găseşte imediat poliţa falsificată de Caţavencu şi-l şantajează la rândul său, ameninţându-l că o
va dă publicităţii.
Este incult, trăsătură reieşită din comicul de limbaj, dovada fiind ticul verbal „ai puţintică
răbdare”, repetarea mecanică a unor truisme, ilustrate de frazele împrumutate de la fiul său „de la
facultate”, pe care-l citează cu emfază: „Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie. Şi o soţietate
fără prinţipuri va să zică că nu le are”.
În relaţie cu Zoe, ,,cea mai distinsă prezenţă feminină”, din opera dramatică a lui
I.L.Caragiale, aşa cum o numeşte critica literară, Trahanache este abil în a păstra aparenţele
pentru că o iubeşte foarte mult, sfârşind mereu prin a-i face pe plac. Soţul încornorat se preocupă
permanent de reacţiile emoţionale ale soţiei, pe care o ştie foarte sensibilă şi simte nevoia să o
ocrotească părinteşte.
Numele său este definitoriu pentru comicul onomastic, atât de expresiv pentru caracterul
personajelor din comediile lui Caragiale. Zaharia, sugerează zahariseală, moliciune, lentoare, iar
Trahanache, faptul că poate fi modelat uşor (trahana = cocă moale) de către superiorii „de la
centru” sau de „enteres” şi de Zoe. Numai că, aparenta lentoare a lui Trahanache - „ai puţintică
răbdare” - este, în fond, o abilă armă politică, pe care personajul o foloseşte cu pricepere.
Comicul de situaţie, ilustrat şi de refuzul lui Trahanache de a considera scrisoarea altceva
decât „plastografie”, este relevant atunci când îl consolează pe Tipătescu să nu-şi mai facă sânge
rău, pentru că mişelia oamenilor merge până acolo încât „să vezi imitaţie de scrisoare! Să zici şi
tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!” .
Toate acestea îl includ pe Zaharia Trahanache în galeria tipologică, comicul de caracter, a
încornoratului simpatic, deoarece el îi este recunoscător amicului Fănică pentru serviciile pe care
i le face nu numai în plan politic, ci şi conjugal.
Personajul Trahanache este ilustrativ pentru viziunea autorului, prin el fiind reprezentată
impostura, făţărnicia, orgoliul, demagogia şi corupţia politicienilor, dar şi a întregii societăți.
Astfel, lumea personajelor lui Caragiale este o lume a compromisului moral, alcătuită
dintr- o galerie de arivişti, care acţionează după principiul „Scopul scuză mijloacele", urmărind
menţinerea sau dobândirea unor funcţii politice sau a unui statut social nemeritat. În afară de o
trăsătură dominantă, ele sunt exponente tipice ale clasei umane în orice timp şi societate,
diferenţiindu-se prin statut social, temperament, intelect sau limbaj. Personajele trăiesc natural şi
fără mustrări de conştiinţă, preocupându-se doar de păstrarea aparenţelor, a imaginii publice,
pentru că lumea oraşului de provincie are o singură pasiune bârfa.
 Construit din lumini şi umbre, personajul caragialian farmecă până astăzi publicul
spectator sau cititor, opera literară ,,O scrisoare pierdută” fiind cea mai complexă și rafinată
comedie a literaturii române, păstrându-şi valenţele dincolo de trecerea timpului. Deşi orice
comedie ascunde o dramă, aceasta are menirea de a delecta şi de a corecta în acelaşi timp
moravurile sociale, prin artă.