Neuropsihologie

Suport didactic pentru

Specializarea
Psihologie
Program de studiu: Licență
An 1, semestrul 1

Titular disciplină:
Prof.univ.dr. Mihaela Gavrilă-Ardelean
 NEUROPSIHOFIZIOLOGIE
Neuropsihofiziologia reprezintă o ramură a neuroştiinţelor care este esenţială cunoaşterii şi înţelegerii
proceselor neuropsihice atât în domeniul neurofiziologiei, cât şi în cel al patologiei sistemului nervos.
Creierul este un ordinator, cu funcţie de percepţie, codare (a limbajului uman, a imaginilor),
decodare (crearea reprezentărilor), memorizare (stochează informaţiile), toate acestea au ca scop final
adaptarea comportamentului la variaţiile mediului.
Se poate astfel afirma că: neurobiologicul şi cognitivul sunt hardware-ul si software-ul
spiritului uman (Nicolau, Bălăceanu, 1967).
Cea mai mare parte a informaţiilor senzoriale sunt stocate în cortexul cerebral (o mică parte în
zonele bazale ale creierului sau măduva spinării) şi sunt utilizate în procesul de gândire pentru
producerea unui răspuns motor adecvat. Această capacitate de stocare a informaţiilor de catre SN este
denumită memorie. De fiecare dată când o informaţie senzorială parcurge o secvenţă de sinapse,
acestea îşi cresc capacitatea de a transmite aceleaşi semnale data următoare, exprimând funcţia de
facilitare. După uzitarea unei căi sinaptice ea devine atât de facilitată, încât se pot transmite impulsuri
nervoase pe aceeaşi cale, chiar dacă receptorul senzorial nu a fost excitat (semnalele iniţiale existând
doar în creier); persoana respectivă trăind percepţia senzaţiei autentice deşi de fapt nu este vorba decât
de amintiri ale senzaţiilor (Golu, 2003).
Prin procesele de gândire informaţiile sunt prelucrate, sunt comparate noile experienţe
senzoriale cu cele memorate; amintirile ajutând la selecţia noilor informaţii senzoriale importante,
canalizarea lor spre ariile corticale de stocare adecvate în scopul utilizării lor ulterioare sau spre arii
motorii pentru realizarea unor răspunsuri motorii; practic întregul ciclu se reia.
Neuronul este unitatea de structură şi funcţie a SN cu implicaţii trofico-metabolice.
Structura şi funcţiile sistemului nervos
Din punct de vedere anato-funcţional, SN se împarte în:
- somatic (al vieţii de relaţie): constituit din sistemul nervos central, SNC, compus din: encefal, la
rândul său format din trunchiul cerebral, cerebelul, diencefalul, emisferele cerebrale şi măduva
spinării şi sistemul nervos periferic, SNP care cuprinde nervii cranieni şi spinali;
- vegetativ (autonom) coordonează funcţionarea organelor interne şi prezintă o porţiune centrală în
trunchiul cerebral şi măduva spinării şi o porţiune periferică: ganglionii vegetativi şi fibrele nervoase
vegetative.
Macroscopic, SN prezintă:
- la exterior meningele: cerebrale şi spinale, cu rol trofic şi de protecţie;
- în interior: substanţa cenuşie şi substanţa albă, cu următoarea localizare: substanţa cenuşie este la
interior în măduva spinării şi fragmentată în trunchiul cerebral, iar în emisferele cerebrale şi cerebel
este la exterior, formând scoarţa cerebrală şi cerebeloasă, dar şi fragmentată în interior în nucleii
cerebrali şi cerebeloşi, iar substanţa albă este la exterior, excepţie fac emisferele cerebrale şi cerebelul
unde este sub scoarţă (cortexul).
Microscopic, SN prezintă o structură complexă constituită din (Miu, Olteanu, 2002) :
- neuroni în număr de 100 bilioane;
- celule gliale, denumite nevroglii; nevroglia: 100 miliarde, reprezintă 70-80% din celularitatea
sistemului nervos;
- celule neurosecretorii.

Structura şi funcţiile neuronului

Neuronul este unitatea morfofuncţională a SN, o celulă de diverse forme, cu una sau mai multe
prelungiri.
Componentele neuronale sunt reprezentate de către corpul celular şi prelungirile acestuia:
dendritele şi axonul.
 Neuronul este format din (Adams, 1989):
- corpul celular poartă denumirea somă sau pericarion;
- dendritele sunt prelungiri neuronale, acoperite de o membrană externă, denumită neurilemă;
- axonul este prelungirea neuronală unică, acoperit de axolemă;
- membrana neuronală are rol în excitaţie şi conducerea impulsului nervos;
- nucleul, situat central, are rol în sintezele proteice din ribozomii reticulului endoplasmic rugos (RER)
organizat în corpusculii Nissl (corpii tigroizi)
- reticulul endoplasmic neted (REN), organită neuronală cu rol în menţinerea constantă a concentraţiei
calciului intraneuronal prin depozitarea sa;
- aparatul Golgi prezintă rol neurosecretor (neurohormoni: hipotalamus);
- citoscheletul este constituit din microfilamente, neurofilamente şi microtubuli cu rol structural şi de
transport;
- mitocondriile sunt organitele care furnizează energie sub formă de acid adenozintrifosforic (ATP)
pentru sinteza de proteine şi mediatori chimici. Densitatea lor maximă este în butonii terminali ai
axonului unde furnizează energia necesară transmiterii sinaptice şi pentru sinteza unor
neurotransmiţători;
- enzimele specifice participă la degradarea moleculelor de mediatori chimici: monoaminooxidaza
(MAO) pentru serotonină şi catecholamine (adrenalina: A, noradrenalina: NA, dopamina), GABA
transaminaza pentru acidul gamaaminobutiric (GABA);
- axonul (fibră nervoasă) este prelungirea unică, lungă care conduce centrifug potenţialul de acţiune
PA (influxul nervos). Axonii sunt organizaţi în căi de conducere ascendente şi descendente în SNC şi
în nervii periferici. Axonul este constituit din axoplasmă, axolemă care la unii neuroni are 3 teci:
teaca de mielină, teaca Schwann şi teaca Henle.
Teaca Henle este situată la exterior şi are o structură conjunctivă, rolul ei este de protecţie, nutriţie şi
de legătură între fibrele neuronale.
Teaca Schwann este formată din celule Schwann (celule gliale) care secretă mielina.
Teaca lipoproteică de mielină, situată la interior este un izolator electric perfect. Din loc în loc este
întreruptă de strangulaţiile Ranvier (nodulii Ranvier), cu rol în creşterea vitezei de transmitere a influxului
nervos.
Mielinizarea la om începe de la a 2-a lună de viaţă extrauterină (iniţial căile extrapiramidale apoi cele
piramidale) şi se încheie la 2 ani cînd copilul umblă singur. Există şi fibre nervoase amielinice (Remach).
Clasificarea neuronilor se realizează după mai multe criterii (Dănăilă, 1979; Dănăilă, Golu, 2002).
Funcţie de mărime sunt:
- mari (100 – 160 µm), celulele piramidale (Betz) din scoarţa cerebrală, celulele Purkinje din
scoarţa cerebeloasă;
- mici (4 – 8 µm), neuroni cerebeloşi din stratul granular.
După formă sunt:
- sferici sau ovalară în ganglionii spinali;
- stelaţi în coarnele anterioare ale măduvei spinării;
- piramidali în scoarţa cerebrală, în zonele motorii;
- fuziformi în scoarţa cerebrală, în stratul profund.
Funcţie de prelungiri sunt neuroni:
 - multipolari (cu numeroase prelungiri dendritice: stelaţi, în scoarţa cerebrală);
- bipolari (două prelungiri ce pleacă de la polul opus al celulei: în retină sau în mucoasa olfactivă);
- unipolari (celulele cu conuri şi bastonaşe din retină);
- pseudounipolari (în ganglionii spinali: cu o prelungire unică ce se divide sub forma literei
„T”, axonul mergând spre SNC, iar dendrita la periferie).
După funcţie sunt neuroni:
- receptori sau aferenţi (senzitivi), pseudounipolari sunt celulele din ganglionii spinali (ganglionii
rahidieni) şi în ganglionii nervilor cranieni;
- efectori sau eferenţi (motori), celule mari, multipolare, cu axon lung (neuronii piramidali din
cornul anterior al măduvei spinării).
Fiziologia neuronului (după Guyton) posedă următoarele proprietăţi:
1. excitabilitatea;
2. conductibilitatea;
3. memoria.
Nevroglia
Totalitatea celulelor gliale din SN constituie nevroglia. Ele sunt de 10 – 50 de ori mai numeroase
decât neuronii şi nu au contacte sinaptice, nici axoni. Celulele gliale se divid pe parcursul vieţii, proliferând în
locul neuronilor distruşi.
Structural prezintă organite de tip mitocondrii, reticol endoplasmic (RE), ribozomi, ATP, glicogen,
lipide.
Clasificarea nevrogliei:
- astrocite (astroglia) cu funcţie de transport la nivelul capilarelor cerebrale, rol în metabolismul
cerebral;
- oligocitele (oligodendroglia) sunt formatoare de mielină în SNC;
- microcitele (microglia) cu rol fagocitar de apărare imună a SNC (virusuri, bacterii, detritusuri
celulare – rol cicatrizant).
Rolul nevrogliei este:
- de suport structural;
- în bariera hematoencefalică;
- trofic (nutriţie şi metabolism neuronal);
- reglator al microcirculaţiei cerebrale;
- reglator sinaptic;
- în activitatea bioelectrică;
- mielinoformator;
- în prcesele de somn, învăţare, memorizare, comportamentale, care au la bază modificări metabolice
gliale cu răsunet neuronal.
În metabolismul neuronal glucoza este singurul material energetic utilizat de către SNC! (Arseni, Golu,
Dănăilă, 1983)
În SN informaţia se transmite sub formă de impuls nervos, printr-o succesiune de neuroni. În
procesul de transmitere interneuronală, la nivel de sinapsă, se petrec o serie de fenomene, ele
reprezintă funcţiile sinaptice ale neuronilor şi sunt următoarele:
- integrarea impulsurilor provenite de la mai mulţi neuroni cu transmiterea ulterioară a unui
semnal nervos mai complex;
- blocarea unui impuls nervos, în transmiterea de la un neuron la altul;
- transformarea unui impuls singular, în stimuli de tip repetitiv.
La nivelul sistemului nervos central majoritatea sinapselor sunt de tip chimic, unde neuronul
presinaptic secretă neurotransmiţătorul (substanţa chimică), care acţioneză la nivelul membranei
neuronului postsinaptic asupra unei proteine receptor, cu inducerea excitaţiei, inhibiţiei sau variaţii ale
excitabilităţii lui. Există o mare grupă de substanţe chimice ce acţionează ca neurotransmiţători; cele
mai cunoscute fiind: acetilcolina, noradrenalina, histamina, acidul gamma-aminobutiric (GABA),
glutamatul, e.t.c.
Sinapsele au o caracteristică deosebit de importantă pentru funcţia de transmitere a
informaţiei, aceea de unidirecţionare a transmiterii impulsului nervos dinspre neuronul presinaptic,
spre cel postsinaptic; in baza pricipiului ergonomic, semnalul este îndreptat către un scop specific,
fiind astfel realizate cu o uimitoare exactitate miliarde şi miliarde de funcţii nervoase.
Clasificarea sinapselor se realizează după următoarele criterii (Miu, Olteanu, 2002):
1. morfologic, ce elemente ce compun sinapsa, sunt: axo-somatice, axo-dendritice, axo-
axonale, somato-dendritice, dendro-dendritice, neuro-musculare şi neuro-glandulare;
2. funcţional: chimice (adrenergice, colinergice, e.t.c.), electrice şi mixte; excitatoare şi
inhibitoare (presinaptice şi postsinaptice).
Din punct de vedere structural, sinapsele sunt constituite din triada:
1. porţiunea presinaptică;
2. porţiunea postsinaptică;
3. între cele două existând spaţiul sinaptic.
Porţiunea presinaptică este constituiă din butonii terminali (sinaptici), în care se găsesc
veziculele de transmiţător şi mitocondrii, alături de neurotubuli, neurofilamente şi reticol endoplasmic.
Un rol deosebit în transmiterea influxului nervos deţin veziculele sinaptice şi mitocondriile. Veziculele
sinaptice conţin neurotransmiţătorul, substanţa chimică ce odată eliberată în fanta sinaptică excită sau
inhibă neuronul postsinaptic. În tot acest proces, mitocondriile sunt elementele care furnizează energia
(ATP-adenozintrifosfat) necesară sintezei unor noi cantităţi de mediator.
Porţiunea postsinaptică este reprezentată de zona de contact cu butonul terminal. Aici sunt
localizaţi receptorii chimici specifici.
Spaţiul sinaptic este o fantă sinaptică cu dimensiuni variabile: de la absenţa unui spaţiu
propriu-zis, în sinapsele electrice unde există o apoziţie strânsă între cele două membrane sinaptice,
până la 20Å, 200Å, 300Å, 500Å.
Mediatorii sinaptici sunt substanţe chimice, în număr de peste 40, produse şi eliberate de către
neuroni, deţin rol în transmiterea influxului nervos la nivel sinaptic. Tot aici se găsesc şi
cotransmiţători, care optimizează răspunsul postsinaptic, precum şi neuromodulatori care deşi nu au
capacitatea de a determina răspunsuri sinaptice, influenţează capacitatea de răspuns a sinapsei.
După dimensiunea particulelor chimice din care sunt constituiţi, neurotransmiţătorii se
clasifică în:
- mediatori cu moleculă mică şi acţiune rapidă;
- neuropeptide cu moleculă mare şi acţiune lentă.
Cei mai importanţi neurotransmiţători cu moleculă mică sunt: colinergici (acetilcolina),
monoaminergici (adrenalina, noradrenalina, serotonina, dopamina, e.t.c.), aminoacidergici (GABA,
glutamat, glicina, e.t.c.). Ca şi co-mediatori se regăsesc în următoarele scheme: VIP (peptidul
intestinal vasoactiv), enkefalina şi substanţa P sunt co-mediatorii pentru acetilcolină; neuropeptidul Y,
neurotensina şi enkefalina, co-mediatori ai noradrenalinei, e.t.c. Unii au rol atât excitator, cât şi
inhibitor (acetilcolina), alţii sunt numai inhibitori (dopamina, glicina, GABA, serotonina) ai căilor
durerii din măduva spinării şi ajută la controlul dispoziţiei psihice, posibil şi la inducerea somnului
(Hobson, Stickgold, 1996).
Neuropeptidele cele mai cunoscute sunt:
- factori de eliberare hipotalamici, hormoni ce determină eliberarea hormonilor proprii hipofizei
(de exemplu TRH-hormonul de eliberare al tirotropinei, care este sitetizat în hipotalamus şi
este transmis adenohipofizei, unde stimulează eliberarea de TSH- tirotropină, controlând
funcţiile glandei tiroide);
- peptidele hipofizare, eliberate în hipofiza posterioară (de exemplu vasopresina –ADH);
- peptidele somnului, eliberate la nivel cerebral bazal, unde acţionează asupra unor neuroni
pentru a induce somnul.
Funcţie de tipul sinapsei: excitatorie sau inhibitorie, excitaţia sinaptică produce o depolarizare
sau o hiperpolarizare la nivelul membranei postsinaptice.
În transmiterea influxului nervos la nivelul sinapsei, potenţialul de acţiune de la nivelul
neuronului presinaptic determină depolarizarea butonului terminal al axonului, eliberarea mediatorului
în fanta sinaptică, difuziunea lui la acest nivel, urmată de recunoaşterea şi fixarea pe receptorii
specifici postsinaptici, cu modificarea conductanţei ionice în membrana postsinaptică, apariţia
potenţialului postsinaptic şi generarea răspunsului celular. Nu întreaga cantitate de neurotransmiţător
eliberat la nivel de sinapsă ajunge la membrana postsinaptică. O parte este inactivată enzimatic
(acetilcolina sub acţiunea colinesterazei), iar alta este recaptată (GABA).
 Ca funcţie, sinapsele au câteva caracteristici:
- transmiterea sinaptică se realizează unidirecţional, întotdeauna pre-postsinatic;
- potenţarea eliberării de mediator, prin succedarea stimulilor;
- întârzierea sinaptică (0,5-1 ms);
- fatigabilitatea, prin epuizarea mediatorului din butonul terminal, iar dacă stimulii se
succed un timp îndelungat sau foarte rapid; se blochează transmiterea sinaptică.
Oboseala sinaptică are efect protector împotriva activităţii neuronale excesive, de exemplu
încetarea unei crize epileptice, prin dominarea de către fatigabilitate a excesului de excitabilitate
cerebrală.
Efectele drogurilor asupra transmiterii sinaptice sunt atât de tip excitator (cafeina, teina), cât şi
inhibitor (anestezicele).
Transmiterea la nivelul plăcii motorii se face similar transmiterii sinaptice.

Nivelele funcţionale fundamentale ale sistemului nervos

Sistemul nervos uman are trei nivele funcţionale fundamentale, dotate cu funcţii specifice:
1. nivelul spinal;
2. nivelul cerebral inferior;
3. nivelul cerebral superior.
Nivelul spinal este reprezentat de către măduva spinării. Aceasta nu este doar o cale de pasaj a
semnalelor nervoase dinspre periferie spre creier şi invers, ea deţine un rol complex reflex şi integrativ
pentru organismul uman.
Nivelul cerebral inferior este constituit din: trunchiul cerebral, hipotalamus, talamus, cerebel şi
ganglionii bazali.
Nivelul cerebral superior este constituit din scoarţa cerebrală şi poartă şi denumirea de cortex
sau nivel cortical.
Aceste nivele deţin funcţii complexe.
S-a demonstrat că şi în urma secţionării măduvei spinării în porţiunea superioară, la nivel
cervical, mai pot fi îndeplinite diverse funcţii de tipul: retragerea diverselor segmente corporale faţă de
obiecte, reglarea vasomotorie, reglarea motilităţii intestinale, e.t.c.
Nivelele cerebrale superioare acţionează prin semnale care comandă centrii spinali pentru
obţinerea unui răspuns la nivel periferic.
Majoritatea funcţiilor inconştiente ale organismului uman sunt realizate prin intermediul
nivelului cerebral inferior, existând şi la animalul lipsit de un nivel cerebral superior. La acest nivel
sunt controlate tensiunea arterială, respiraţia prin bulbul rahidian şi punte; echilibrul în cerebel, bulb,
punte şi mezencefal, reflexele alimentare precum salivaţia secundară stimulării receptorilor gustativi
prin alimente sau linsul buzelor ca şi alte instincte de apărare, sexual, reacţia la plăcere, toate acestea
au sediul la nivel inferior.
Scoarţa cerebrală constituie nivelul cerebral superior şi reprezintă depozitul memoriei,
aducând precizia în realizarea comenzilor centrilor inferiori. Cortexul cerebral este esenţial pentru
majoritatea proceselor noastre cognitive, deşi el singur nu poate gândi. Funcţionalitatea sa este strâns
legată de nivelul cerebral inferior, aici generându-se starea de veghe a scoarţei cerebrale, deschizând
astfel mecanismelor cognitive banca de date mnestice. Putem astfel afirma că: cel care deschide lumea
în faţa conştiinţei noastre este cortexul nostru uman (Konorski, 1967).
În funcţie de ontogeneză, sistemul nervos este împărţit în sistemul nervos central, sistemul
nervos periferic şi sistemul nervos vegetativ.

Sistemul nervos central (SNC)

Este constituit din encefal şi măduva spinării. Sunt organe situate în axul median al corpului,
în interiorul cutiei craniene şi al canalului vertebral, purtând şi denumirea de sistem cerebro-spinal sau
nevrax (Kreindler, 1967).
SNC este acoperit de membrane conjunctive cu rol protector şi nutritiv care alcătuiesc
împreună meningele: duramater (extern), arahnoida şi piamater (intern); situate între cavitatea osoasă
şi ţesutul nervos.
Măduva spinării
 Măduva spinării nu ocupă în întregime canalul vertebral. Ea se întinde de la orificiul occipital
până la nivelul vertebrei lombare doi, datorită creşterii mai rapide a coloanei vertebrale. De aici se
termină prin conul medular ce se continuă cu o formaţiune subţire filum terminale până la vertebra
coccigiană doi. Nervii lombari şi sacrali în drumul lor spre găurile intervertebrale, prin care părăsesc
canalul vertebral, formează alături de filum terminale „coada de cal”.
Măduva spinării are aspectul unui cilindu uşor turtit antero-posterior, cu o lungime medie de
45 cm la bărbaţi şi 43 cm la femei şi un diametru de 1 cm. Are 4 regiuni: cervicală, toracală, lombară
şi sacrală; care însă nu se suprapun exact regiunilor anatomice ale coloanei vertebrale. De la nivelul
acestor regiuni pornesc nervii spinali: 8 perechi cervicali, 12 perechi toracali, 5 perechi lombari, 5
perechi sacrali şi 1 pereche coccigian. Măduva prezintă două intumescenţe: una cervicală unde îţi au
originea nervii plexului brahial şi alta lombară de unde pleacă nervii plexului lombar. Pe faţa
anterioară se găseşte fisura mediană anterioară, mai largă şi mai adâncă decât şanţul median posterior,
situat pe faţa dorsală. Corespunzător locusului de intrare şi ieşire a rădăcinilor nervilor spinali, se află
şanţurile laterale posterior şi anterior. La nivelul feţei dorsale a măduvei cervicale şi toracale
superioare, între şanţul median posterior şi cel lateral posterior, de ambele părţi, se găseşte câte un şanţ
intermediar posterior, care delimitează fasciculele de substanţă albă: Goll şi Burdach.
Structura internă a măduvei spinării
În secţiune transversală, măduva apare constituită din substanţă cenuşie dispusă în interior şi
substanţă albă la periferie (Kreindler, 1967).
Substanţa cenuşie, pe secţiune transversală are forma literei H, cu două coarne anterioare
(ventrale) şi două posterioare (dorsale) unite între ele prin comisura cenuşie, străbătută de canalul
ependimar în care se găseşte lichidul cefalo-rahidian (LCR). Între coarnele ventrale şi dorsale, se
găsesc de ambele părţi, coarnele laterale mai pronunţate în regiunea toracală şi lombară. Între coarnele
laterale şi cele posterioare şi periependimar, se găseşte substanţa reticulată, constituită din insule
neuronale „în reţea” în substanţa albă.
Coarnele posterioare conţin neuroni somato-senzitivi şi intercalari (de asociaţie), fiind zona
somato-senzitivă a măduvei spinării.
În coarnele anterioare, se găsesc neuroni motori somatici, somato-motori radiculari, denumiţi
astfel deoarece axonii lor constituie rădăcinile anterioare ale nervilor spinali. Constituie zona somato-
motorie a substanţei cenuşii a măduvei şi controlează activitatea musculaturii striate.
În coarnele laterale şi în comisura cenuşie se găsesc neuronii vegetativi ai simpaticului. În
jumătatea posterioară neuronii viscero-senzitivi primesc informaţii de le viscere prin fibrele aferente
senzitive din rădăcinile posterioare ale nervilor spinali. În jumătatea anterioară se găsesc neuronii
viscero-motori, care realizează motilitatea musculaturii netede viscerale, axonii lor părăsind măduva
prin rădăcinile anterioare ale nervilor spinali.
Substanţa albă este dispusă la periferia măduvei spinării sub forma a trei perechi de cordoane:
anterioare, laterale şi poaterioare şi este constituită în principal din fibrele nervoase mielinice.
Nervii spinali sunt de natură mixtă, constituiţi din fibre motorii, senzitive, somatice şi
vegetative. În componenţa lor au: rădăcini, trunchi şi ramuri periferice.
O fibră nervoasă secţionată se regenerează. Partea distală de punctul secţionat, se degenerează
prin detaşare de corpul celular care asigură troficitatea. După ce procesul de rezorbţie are loc, rămâne
doar tubul tecii Schwan (deegnearre de tip Waller). Mai rar se constată o degenerescenţă retrogradă a
nervului cu cromoliza si atrofia pericarionului.
Regenerarea unui nerv se realizează prin creşterea fibrelor în teaca segmentului inferior al
nervului. Fibrele nervului motor pot creşte în segmentul distal al unui nerv senzitiv şi invers. În baza
acestui principiu se practică neurorafia (suturarea nervilor secţionaţi).
Fiziologia măduvei spinării
Funcţiile măduvei spinării sunt: de conducere şi reflexă (Kreindler, 1967).
Funcţia de conducere se realizează prin tracturile nervoase lungi de proiecţie şi prin cele
scurte de asociaţie. Căile ascendente (ale sensibilităţii) sunt formate din fibre care vin din rădăcina
posterioară a nervului spinal sau de la neuronii intercalari din substanţa cenuşie.
Sensibilitatea generală a corpului este:
1. exteroceptivă (cutanată: tactilă, termică, dureroasă);
2. proprioceptivă (stimulii vin de la aparatul osos, muscular şi de la articulaţiile aparatului
locomotor);
 3. interoceptivă (visceroceptivă, stimulii vin de la viscere).
Căile ascendente specifice sunt proprii fiecărui tip de sensibilitate şi sunt constituite din trei
neuroni.
Protoneuronul (primul neuron) este localizat în ganglionul spinal, dendrita sa culege
informaţiile de la exteroceptorii cutanaţi: tactili, termici şi dureroşi, axonul intră în măduvă prin
rădăcina posterioară senzitivă a nervilor spinali. Aferenţele sensibilităţii tactile grosiere conduc
informaţiile de tipul presiunii tegumentare, sensibilitatea tactilă grosieră cu posibilităţi mai reduse de
loaclizare şi excitaţiile de diverse tipuri (gâdilat, sexuale, etc.) şi asociază o mare afectivitate.
Deutoneuronul (al doilea neuron) este situat în cornul medular posterior, pentru sensibilitatea
tactilă grosieră (protopatică), termică şi dureroasă; axonul celui de-al doilea neuron, trece în cordonul
lateral de partea opusă, formând fasciculul spinotalamic lateral termic-dureros sau în cordonul
anterior, formând fasciculul spinotalamic anterior tactil. Fibrele sensibilităţii tactile fine epicritice,
conduc informaţii tactile bine localizate (stereognozia: capacitatea de a cunoaşte cu ochii închişi un
corp după forma şi greutatea sa) şi au o asociere afectivă mai redusă. Acestea intră în măduvă direct în
cordonul posterior unde formează fasciculele spinobulbare Goll şi Burdach; deutoneuronul căii fiind
situat în bulb, în nucleii Goll şi Burdach. Cel de-al doilea neuron al căilor exteroceptive, în traseul său
ascendent, străbate: bulbul, puntea şi mezencefalul, ajungând în talamus.
Cel de-al treilea neuron este localizat în talamus.
Aria de proiecţie corticală a acestor căi este în lobul parietal, în girusul postcentral: aria
somestezică I.
Căile sensibilităţii proprioceptive, profunde, culeg informaţiile prin proprioceptori, de la
nivelul aparatului osteo-articular, muşchi şi prin conducerea lor ascendentă spre etajele superioare,
informează SNC-ul despre poziţia segmentelor corpului şi despre starea de tensiune şi de contracţie
musculară.
Protoneuronul este situat în ganglionul spinal, axonul intră în măduvă prin rădăcina
posterioară şi se împarte în fasciculele ce conduc sensibilitatea proprioceptivă inconştientă şi
conştientă.
Fasciculele sensibilităţii proprioceptive inconştiente au deutoneuronul în coarnele posterioare
senzitive şi formează prin cordoanele laterale fasciculele spinocerebeloase: direct Flechsig (dorsal –
pentru fibrele ce vin din partea inferioara a corpului) şi încrucişat Gowers (ventral – pentru fibrele ce
aduc informaţiile din partea superioară a trunchiului şi membrele superioare).
Fasciculele sensibilităţii proprioceptive conştiente poartă denumirea de fascicule spinobulbare
Goll şi Burdach şi sunt situate în cordoanele posterioare. Deutoneuronul este localizat în bulb, la
nivelul nucleilor Goll şi Burdach, de aici se încrucişează, străbate trunchiul cerebral şi face sinapsă cu
al treilea neuron în talamus. Proiecţia corticală este în aria somestezică I.
Căile nespecifice sunt căile sensibilităţii interoceptive, visceroceptive, informaţiile sunt
conduse prin tractul spino-talamic şi prin substanţa reticulată. Sunt căi multisinaptice, cu viteză lentă
de conducere.
Căile descendente, ale motilităţii sunt tracturile prin care informaţiile sunt conduse descendent
spre coarnele anterioare şi laterale ale măduvei. La nivelul substanţei albe sunt localizate în cordoanele
ventrale şi în partea internă a cordoanelor laterale.
Căile motorii sunt piramidale – ale motilităţii voluntare şi extrapiramidale care conduc
motilitatea involuntară.
Căile piramidale, corticospinale îşi au originea în cortexul motor, de unde urmează un traseu
descendent prin trunchiul cerebral, ajungând la motoneuronii somatici medulari, după încrucişare la
nivel medular: fasciculul piramidal direct din cordoanele anterioare; altele după încrucişare la nivel
bulbar: fasciculul piramidal încrucişat din cordoanele laterale.
Fasciculul corticobulbar este constituit tot din aceste fibre, dar care se opresc la nivelul
trunchiului cerebral; la centrii motori ai nervilor cranieni. Prin acestea se dirijează mişcările capului şi
ale gâtului.
Deutoneuronul acestor căi se află în coarnele medulare anterioare, motorii; axonul se
distribuie musculaturii şi glandelor. Dacă se secţionează fibrele piramidale, nu se produc paralizii,
doar o scădere a activităţii musculare şi o lipsă de îndemânare şi o dificultate în realizarea mişcărilor
voluntare.
 Căile extrapiramidale îşi au originea majoritar în diverşi nuclei ai trunchiului cerebral şi
formează fasciculele: tectospinal, rubrospinal, olivospinal, vestibulospinal şi reticulospinal.
Altele au neuronii de origine în diferite regiuni ale cortexului. Axonii lor fac sinapsă în nucleii
bazali (corpii striaţi) şi fibrele lor formează o parte din sistemul motor extrapiramidal cu traseu
medular.
Fasciculele întregului sistem motor fac sinapsă în cornul anterior medular, iar de aici, axonii
se distribuie spre musculatura scheletică.
Prin aceste căi motorii secundare sunt conduse impulsuri ce reglează tonusul postural,
mişcările automate asociate cu mersul, vorbirea, scrisul, îmbrăcarea, alimentaţia şi cu unele stări
afective.
Calea descendentă nespecifică conduce influxurile motorii cu rol în activitatea reflexă a
măduvei, prin cordoanele medulare anterioare.
Funcţia reflexă a măduvei spinării este actul reflex de răspuns la un stimul (extern sau intern),
cules de un receptor, iar prin aceasta se realizează legătura dintre diferitele părţi ale organismului şi
dintre organism şi mediul înconjurător. Această funcţie este efectuată de neuronii somatici şi vegeativi
din măduvă, coordonată de către centrii nervoşi din substanţa cenuşie. Funcţia reflexă se realizează
prin actul reflex, al cărui substrat anatomic este arcul reflex. Arcul reflex este un mecanism cibernetic
de autoreglare, prin care organismul îşi păstrează integralitatea şi echilibrul dinamic (Kogan, 1962).
Arcul reflex are în componenţa sa:
- calea aferentă, constituită din receptor şi fibrele nervoase aferente. Receptorii sunt celule
specializate sau dendrite ale neuronilor din ganglionul spinal sau ai omologilor lor
cranieni; sunt influenţaţi de modificări ale mediului intern sau extern, care generează un
influx nervos. Acesta se autopropagă prin fibrele nervoase aferente spre nevrax;
- centrul reflex este sediul la care ajung şi sunt prelucrate informaţiile culese de receptori;
de unde se generează impulsuri;
- calea eferentă este aceea prin care se transmit impulsurile nervoase generate de către
centrii nervoşi spre organele efectoare, determinând un răspuns caracteristic, reflex.
În substanţa cenuşie medulară se găsesc importante reflexe somatice şi vegetative.
Reflexele somatice sunt: monosinaptice – proprioceptive şi polisinaptice.
Reflexele proprioceptive sunt cele mai simple, constituite dintr-o singură sinapsă, în care
intră neuronul senzitiv din cornul posterior medular şi motoneuronul din cornul anterior. Această
sinapsă unică le conferă viteza rapidă de conducere şi o localizare precisă, fără iradiere (de exemplu
reflexele osteotendinoase: bicipital, tricipital, rotulian şi Achilian), (Sokolov, 1963).
Reflexele polisinaptice au în componenţa lor cel puţin trei neuroni, între neuronul senzitiv şi
cel motor fiind neuronii de asociaţie. Viteza de conducere este lentă, răspunsul motor este complex şi
iradiază. Cel mai tipic reflex din această categorie este reflexul de flexie (de exemplu: flectarea unui
membru la aplicarea unui stimul nociv tip curent electric, temepratură crescută, etc.), realizându-se
astfel un reflex de apărare a organismului.
Reflexele vegetative medulare sunt multiple; dintre care cele mai importante sunt:
cardioacceleratoare şi pupilodilatatoare, cu sediul în coarnele laterale ale măduvei cervico-dorsale;
reflexele vasoconstrictoare, sudorale, pilomotorii şi ale motilităţii digestive care au sediul în măduva
dorso-lombară; reflexele de micţiune, defecaţie şi sexuale au centrii în măduva lombo-sacrată:
coarnele laterale şi comisura cenuşie. Aceşti centrii sunt sub control bulbar, hipotalamic şi cortical.

Trunchiul cerebral
Encefalul ca şi componentă a nevraxului, este situat în cutia craniană şi este constituit din:
trunchiul cerebral, cerebel, diencefal şi emisferele cerebrale (Kreindler, 1967).
Trunchiul cerebral este situat în continuarea măduvei spinării, fiind localizat median, în etajul
inferior al cutiei craniene.
Dinspre inferior spre superior, este constituit din următoarele componente:
- bulbul rahidian;
- puntea lui Varolio;
- mezencefalul (pedunculi cerebrali, coliculi cavdrigemeni).
 Aspectul extern al trunchiului cerebral este de coloană cu două feţe: ventrală (în care
predomină substanţa albă) şi una dorsală (constituită predominant din substanţă cenuşie).
Bulbul rahidian este delimitat inferior de un plan orizontal sub decusaţia piramidală şi
superior de şanţul bulbo-pontin.
La nivelul feţei ventrale (antero-laterală) sunt mai vizibile următoarele formaţiuni, care au o
continuitate de la nivelul celorlalte structuri SNC:
- fisura mediană anterioară, situată median, se finalizează în şanţul bulbo-pontin;
- piramidele bulbare, delimitate de şanţurile antero-laterale, de cordoanele laterale ale
bulbului;
- olivele bulabre, situate în regiunea superioară a cordoanelor laterale.
La nivelul feţei dorsale a bulbului se continuă:
- şanţul median posterior;
- cordoanele posterioare.
Lateral şi ascendent se găsesc:
- pedunculii cerebeloşi inferiori care leagă bulbul rahidian de cerebel.
Puntea lui Varolio, denumită şi protuberanţa, este localizată transversal, între bulb; de care
este delimitată prin: şanţul bulbo-pontin; şi mezencefal, de care este delimitată prin: şanţul ponto-
peduncular (ponto-mezencefalic). Lateral prezintă pedunculii cerebeloşi mijlocii, prin care se
realizează legătura dintre punte şi cerebel.
Mezencefalul este situat între punte şi diencefal. Inferior este delimitat prin şanţul ponto-
peduncualar, iar superior prin chiasma optică; lateral continuându-se cu tracturile optice.
Este constituit din:
- anterior: picioarele pedunculilor cerebrali;
- median: calota, la nivelul ei se află nucleul roşu;
- posterior: lamina cvadrigemina (tectum), constituită din cei patru coliculi cvadrigemeni:
doi superiori şi doi inferiori.
În interiorul trunchiului cerebral se găseşte substanţa cenuşie reprezentată de substanţa
reticulată şi de numeroşi nuclei separaţi de către substanţa albă, ce este dispusă şi la periferie.
În bulbul rahidian se găsesc o serie de nuclei nervoşi. Aceştia sunt:
- motori: conţin neuronii de origine ai nervilor cranieni IX (glosofaringian), X (vag), XI
(accesor), XII (hipoglos);
- senzitivi: conţin al II-lea neuron ce face sinapsă cu fibrele senzitive ale nervilor IX, X, V
(trigemen), VII (facial), VIII (nucleii vestibulari ai nervilor vestibulo-cohleari);
- vegetativi: nucleul salivator inferior şi nucleul dorsal al nervului X (cel mai mare nucleu
vegetativ al trunchiului cerebral); care împreună cu cei din substanţa reticulată sunt centrii
unor reflexe viscerale controlate prin nervii: IX şi X;
- proprii: sunt sediul centrilor respiratori (inspirator, expirator), cardioinhibitori şi
vasomotori.
Tot în bulb au sediul şi nucleii Goll şi Burdach, nucleul olivar sunt staţii pe traseul căilor
senzitive şi motorii.
În punte se găsesc următorii nuclei:
- motori: ai nervilor cranieni V, VI (abducens), VII;
- senzitivi: ai nervilor VIII, V;
- vegetativi: VII;
- proprii: în substanţa reticulată, respiratori şi cardiovasculari.
În mezencefal se găsesc următorii nuclei:
- motori: III (oculomotor), IV (trohlear);
- senzitivi: V;
- vegetativi: accesori ai nervului III;
- proprii: substanţa neagră cu rol în motilitatea asociată şi în mecanismul somn-veghe,
nucleul roşu inhibitor al tonusului muscular.
La nivelul centrilor din substanţa cenuşie a trunchiului cerebral se închid o serie de reflexe cu
rol vital, cum sunt:
 - în bulb: refelxele secretorii şi motorii digestive (deglutiţie, vomă, salivar inferior –
glandele parotide), respiratorii şi adaptative cardio-vasculare (refelxele depresoare sino-
carotidian, aortic, etc.);
- în punte: reflexele salivar (submaxilar şi sublingual), masticator şi de supt, lacrimal,
corneean şi auditiv de clipire, auditivo-oculogir şi reflexele respiratorii şi cardio-vasculare
coordonate din substanţa reticulată.
o Reflexul lacrimal este declanşat de stimuli mecanici şi dureroşi aplicaţi la nivelul
corneei, pe conjunctivă şi mucoasa nazală. Sunt transmise excitaţiile centrului
lacrimal din nervul V. Eferenţele lacrimale sunt transmise prin nervul VII. Centrul
lacrimal poate fi stimulat şi de impulsuri corticale, prin stimulii afectivi ce
declanşează plânsul.
o Reflexul corneean de clipire este iniţiat de excitarea mecanică a conjunctivei sau
corneei. Este printre ultimele reflexe abolite, dispariţia lui este semnificativă
pentru profunzimea narcozei. Clipitul apare cu o frecvenţă de 2-10 secunde, apare
spontan, proporţional cu umiditatea oculară. Poate fi declanşat şi voluntar; mai
ales în stări emoţionale.
o Reflexul auditiv de clipire este reprezentat de clipitul stimulat de zgomot şi este
util în verificarea simulării surdităţii).
o Reflexul auditivo-oculogir constă din întoarcerea privirii în direcţia unui zgomot.
- în mezencefal: reflexele pupilar fotomotor şi de acomodare la distanţă, reflexele statice şi
stato-chinetice, iar în coliculii cvadrigemeni: reflexele de orientare.
o Reflexul fotomotor constă în contracţia pupilei la lumină. Impulsul este transmis
de la retină prin nervul optic (II) la corpul geniculat lateral şi apoi la centrul reflex
din mezencefal. Calea eferenta este a nervului III. Sinapsa cu neuronul periferic
are loc în ganglionul ciliar şi de aici impulsurile sunt transmise la muşchii ciliari
ai irisului, determinând mioza (contractia irisuluia). Prin încrucişarea parţială a
fibrelor, reflexul este concomitent la ambele pupile.
o Reflexul pupilar de acomodare la distanţă este un reflex bilateral, constând într-o
contracţie pupilară şi bombarea cristalinului, determinate de apropierea
obiectivului. Calea aferenta şi o parte din eferenţă este aceeaşi cu a reflexului
fotomotor. În anumite afecţiuni nervoase reflexul fotomotor dispare, dar persistă
cel de acomodare la distanţă, realizând semnul Argyll-Robertson, patognomonic
pentru sifilisul nervos.
o Reflexele de postură asigură poziţia normală a corpului şi echilibrul în mişcare.
Câmpul lor receptor este reprezentat de canalele semicirculare din utriculă, saculă
(din urechea internă) şi de proprioceptori.
Funcţia de conducere a trunchiului cerebral se realizează prin substanţa albă.
Prin fibre specifice: ascendente senzitive şi descendente motorii. Acestea sunt căi lungi ce
transmit impulsul nervos rapid (prin puţine sinapse) şi direct de la măduvă la emiseferele cerebrale şi
invers.
Se adaugă şi fibre scurte de asociaţie care fac legătura între nucleii trunchiului cerebral şi
fibrele pedunculilor cerebeloşi prin care formaţiunile trunchiului cerebral sunt legate aferent şi eferent
de cerebel.
Căile ascendente şi descendente nespecifice sunt căi situate în substanţa reticulată şi conduc
impulsul nervos printr-un mare numar de neuroni şi sinapse.
Căile ascendente nespecifice formează Sistemul Activator Ascendent (SAA), ce transmite
informaţii nespecifice, difuze spre etajele superioare ale SNC (Sager, Mareş, Neştianu, 1965). De
asemenea, proiecţia corticală a acestor informaţii se face nespecific, difuz şi astfel rolul lor informativ
este foarte redus. Ele provoacă o stare de excitabilitate corticală crescută, nespecifică, generalizată
„reacţia de trezire”. Întreruperea tuturor aferenţelor senzitivo-senzoriale prin blocare medulară,
secţionarea SAA, provoacă o stare de somn aproape continuă. Hormonii medulosuprarenalieni
(adrenalina, noradrenalina) acţionează asupra SNC, determinând o stare de alertă corticală, prin
stimularea SAA. Datorită impulsurilor venite pe calea SAA, se pregăteşte funcţional scoarţa pentru
perceperea impulsurilor intero-, proprio- şi exteroceptive, conduse prin căile ascendente specifice şi
sunt inhibate impulsurile de la alţi receptori. Astfel se selectează concentrarea atenţiei spre stimulul cel
mai important din punct de vedere biologic. Se crează un circuit cortico-reticulo-cortical, prin care
scoarţa cerebrală îşi autoîntreţine tonusul; prin trimiterea de impulsuri de la scoarţa activată prin SAA,
către formaţiunea reticulată, menţinând starea de hiperexcitabilitate a acesteia; tonusul cortical.

Cerebelul
Cerebelul este un component al SNC, care poartă şi denumirea de „creierul mic”.
Ca localizare este un organ care intră în constituţia nevraxului, este situat în etajul inferior al
cutiei craniene, la nivelul feţei dorsale a trunchiului cerebral; alături de care delimitează ventriculul
IV. Superior este acoperit de emisferele cerebrale, de care este delimitat de către un sept de duramater:
„cortul cerebelului”; care îl separă de lobii occipitali (Teodorescu şi colab., 1990).
Configuraţia externă: are un aspect ovoidal, cu diametrul mai mare dispus transversal.
Prezintă trei feţe:
- anterioară: concavă, participă la formarea tavanului ventriculului IV;
- superioară;
- inferioară.
Este constituit din două părţi laterale, lăţite: emisferele cerebeloase cu lobii anterior:
paleocerebel şi posterior: neocerebel; şi dintr-o parte mai îngustă cu direcţie anteo-posterioară, situată
median: vermis-ul. Acesta se continuă cu o formaţiune alungită: arhicerebelul (cel mai vechi
filogenetic), ce poartă denumirea de lob floculonodular.
Pedunculii cerebeloşi conectează cerebelul cu trunchiul cerebral la diverse nivele:
- pedunculii cerebeloşi inferiori: conectează cerebelul cu bulbul rahidian;
- pedunculii cerebeloşi mijlocii: leagă cerebelul de puntea lui Varolio;
- pedunculii cerebeloşi superiori: realizează conexiunea cu mezencefalul.
Suprafaţa cerebeloasă este străbătută de numeroase şanţuri de adâncimi diferite, dispuse
paralel:
- superficiale: delimitează lamele (folii) cerebeloase;
- mai adânci: delimitează lobulii cerebelului;
- profunde: şanţul primar şi şanţul postero-lateral, delimitează lobii cerebelului.
Vermisul şi emisferele cerebeloase prezintă mai mulţi lobuli.
Ca şi celelalte părţi ale SNC este constituit din substanţă cenuşie şi substanţă albă.
Substanţa cenuşie formează la suprafaţă scoarţa cerebeloasă, iar în profunzime nucleii
cerebeloşi.
Scoarţa cerebeloasă este structurată în trei straturi celulare:
1. stratul molecular superficial (Cajal), constituit dintr-un număr redus de neuroni de
dimensiuni mici. Conţine şi celule „în coşuleț”, axonii lor sunt dispuşi orizontal, prezintă
ramificaţii colaterale bogat arborizate care înconjoară pericarionii celulelor Purkinje, din
stratul subiacent, ca într-un paner;
2. stratul ganglionar mijlociu al celulelor Purkinje este cel mai important, conectează scoarţa
cerebeloasă cu alte etaje ale nevraxului. Conţine pericarionii piriformi ai neuronilor
Purkinje, neuroni mari, specifici cerebelului, dispuşi într-un singur rând. Dendritele sunt
groase, ramificate arborescent, ocupă în întregime stratul molecular. Axonii sunt lungi,
ajung în substanţa albă, se mielinizează şi fac sinapsă cu nucleii cerebeloşi;
3. stratul granular profund este constituit din mai multe tipuri de celule mici, stelate; în
număr foarte mare: celule granulare, celule Lugarno şi neuroni Golgi II (marile celule
stelate).
Celulele gliale ale scoarţei cerebeloase sunt reprezentate de: oligodendroglii, nevroglii
fibroase, microglii şi de celule gliale specifice: nevroglia penata Fananas, din stratul molecular; şi
nevroglia Golgi din stratul granular profund, ale cărei prelungiri ajung în stratul molecular.
Nucleii cerebeloşi, constituiţi din substanţa cenuşie din interiorul cerebelului, sunt în număr de
patru şi sunt situaţi în substanţa albă a vermisului şi a emisferelor cerebeloase.
În vermis se găsesc nucleii fastigiali.
În emisferele cerebeloase se găsesc nucleii: globus (medial), emboliform şi dinţat.
 Substanţa albă este denumită „arborele vieţii” datorită dispoziţiei sale sub form coroanei unui
arbore. Este constituită din axonii neuronali mielinizaţi ai celulelor Purkinje, din celule gliale şi ţesut
conjunctiv bogat vascularizat.
Fibrele nervoase ce intră în componenţa substanţei albe cerebeloase sunt de mai multe tipuri:
- aferente (pedunculii cerebeloşi);
- eferente (pedunculii cerebeloşi);
- de asociaţie şi comisurale (intracerebeloase).
Fibrele aferente provin de la măduva spinării (fasciculul spinocerebelos direct: Flechsig şi
încrucişat Gowers), trunchiul cerebral (tractul olivocerebelos, vestibulocerebelos şi bulbocerebelos) şi
de la scoarţa cerebrală (fasciculul corticopontocerebelos – cea mai mare aferenţă cerebeloasă).
Pricipalele aferenţe sunt de natură proprioceptivă.
Fibrele eferente au traseu spre maduvă (fasciculul fastigiovestibular şi vestibulospinal), spre
trunchiul cerebral (fasciculul dentorubric şi rubrospinal) şi spre talamus (fasciculele dentotalamic şi
talamocortical). Prin fibrele ce intră în constituţia sistemului extrapiramidal ajung să influenţeze
activitatea motoneuronilor spinali.
Fibrele intracerebeloase fac legătura între nucleii cerebeloşi şi cortexul cerebelos (fibrele de
asociaţie) şi cele care realizează interconexiunile emisferelor ceerbeloase (comisurale).
Din punct de vedere funcţional, cerebelul constituie un centru superior de integrare ale cărui
principale funcţii sunt cele de coordonare a activităţii motorii voluntare şi reflexe. Cerebelul nu are
capacitatea de a produce direct contracţia musculară, el secvenţializează, supraveghează şi corectează
permanent activităţile motorii declanşate din alte teritorii ale SNC. Primeşte continuu informaţii de la
diversele arii de control motor, care îl informează despre programul intenţional al contracţiilor
musculare; alături de alte informaţii senzoriale venite din periferie, pe baza cărora apreciază
modificările secvenţiale ale statusului momentan al diverselor segmente ale corpului (poziţia, viteza de
mişcare, direcţia de mişcare, etc); are capacitatea de a calcula anticipativ (cu câteva milisecunde) în ce
poziţie vor fi segmentele corpului. Cerebelul compară (prin complexul olivar inferior) mişcările reale
descrise de informaţiile senzoriale din periferie (feedback), cu modelul mişcării conceput de către
sistemul motor. Dacă există discordanţe între cele două elemente, transmite instantaneu semnale de
corectare către sistemul nervos motor, iar acesta creşte sau diminuă gradul activităţii musculare
specifice, o modulează, o adaptează.
Celulele Purkinje pot „învăţa” să corecteze erorile motorii. La executarea unei mişcări noi,
gradul de contracţie musculară, secvenţializarea mişcărilor nu sunt complet adecvate. Mişcarea devine
mai precisă, mai specializată prin repetarea ei (de câteva ori, iar altădată de sute de ori), obţinându-se
exact rezultatul dorit. În timpul procesului de „învăţare” a mişcării, se produce o adaptare progresivă a
sensibilităţii circuitelor cerebeloase.
Funcţiile cerebelului au fost studiate prin extirparea lui totală sau parţială, stimularea lui
electrică, înregistrarea potenţialelor evocate şi prin observaţia clinică.
Cerebelul a fost denumit „aria silenţioasă” a SNC-ului, pentru că stimularea sa electrică nu
provoacă nici o senzaţie şi rar determină manifestări motorii.
Extirparea cerebelului face ca mişcările corpului să devină complet anormale.
Extirparea totală, bilaterală, a cerebelului produce în primele zile tulburări grave motorii:
astazia cerebeloasă, constând în afectarea mobilităţii statice; astenia şi atonia musculară. În repaus (la
animalul de experiment) apare o cifoză vertebrală şi o extensie exagerată a membrelor. În timpul
mişcării modificările se accentuează, mişcările sunt: necoordonate, cu discordanţă între intenţie şi
execuţie, dezordonate, sacadate. În mers membrele se ridică exagerat, contactul cu solul executându-se
brutal, ca în mersul „de paradă”. Înotul este posibil prin păstrarea reflexelor labirintice, dar mişcările
sunt de asemenea exagerate şi muşchii cefei sunt anormal de contractaţi. Saltul este excesiv faţă de
obstacol, iar la contactul cu solul se remarcă dificultate în restabilirea echilibrului. Alimentarea se
realizează dificil: mişcarea de apucare a hranei se face fie hipermetric, fie hipometric; este prezent
„tremorul intențional”.
La om, rolul cerebelului este esenţial în controlul activităţilor musculare rapide cum sunt:
alergarea, cântatul la pian, vorbirea, etc. Pierderea funcţiilor cerebelului duce la o incoordonare totală,
dar niciodata la paralizie musculară.
Extirparea totală a cerebelului este compatibilă cu supravieţuirea. După aproximativ o lună,
tulburările dispar progresiv, fiind compensate prin activitatea scoarţei cerebrale (Botez, 1993).
 Prin extirparea unilaterală, în faza tardivă persistă tulburări motorii care afectează jumatatea
ipsilaterală.
Extirparea parţială a cerebelului a arătat că diversele porţiuni cerebeloase au funcţii diferite
(Black, 1991).
Arhicerebelul are legături cu aparatul vestibular (fasciculul vestibulocerebelos), extirparea sa
determină pierderea echilibrului.
Paleocerebelul este legat de sensibilitatea proprioceptivă (fasciculele spinocerebeloase), cu rol
în reglarea tonusului muscular, extirparea sa determină reflexe osteo-tendinoase (ROT) exagerate şi
tulburări de mers.
Neocerebelul prin fasciculul olivocerebelos participă la reglarea mişcărilor fine, extirparea sa
determină pierderea preciziei mişcărilor fine şi tulburări în mers.
La persoanele cu disfuncţie cerebeloasă, echilibrul este mult mai perturbat în timpul mişcărilor
decât în repaus, mai ales în executarea mişcărilor rapide, asociate cu schimbarea direcţiei (se
stimulează canalele semicirculare); în modificările rapide ale poziţiei corpului (De Renzi, Lucchelli,
1994).
Dismetria şi ataxia reprezintă cele mai importante simptome ale disfuncţiei cerebelului. In
absenţa cerebelului, sistemul subconştient de control motor, nu poate calcula cât de ample vor fi
mişcările ce urmează a fi executate. Ele sunt, de regulă, mişcări exagerate faţă de intenţie şi etajele
conştiente ale SN hipercompensează devierea în sens opus; fenomenul poartă denumirea de dismetrie.
Mişcările necoordonate rezultate, reprezintă ataxia.
Disdiadocokinezia (adiadocokinezia) reprezinta din punct de vedere clinic, imposibilitatea
trecerii line de la o mişcare la alta; prin pierderea temporară a proiecţiei poziţiei segmentelor corpului
la un moment dat, în cursul mişcărilor rapide. Astfel mişcarea următoare se iniţiază mult prea devreme
sau mult prea târziu; mişcarea de ansamblu are un aspect dezordonat (evidenţiată clinic prin proba
„marionetelor”).
Dizartria reprezintă tulburarea de vorbire de origine cerebeloasă. Apare în urma incoordonării
contracţiilor musculaturii laringiene, bucale şi respiratorii şi a incapacităţii de a prevedea intensitatea
şi durata emiterii sunetelor succesive. Se manifestă prin rostirea prea tare a unor silabe şi prea încet a
altora, alungirea unor sunete şi emiterea altora într-un timp mult scurtat, faţă de normal, vorbirea
rezultată este complet neinteligibilă (Delacour, 2000).
Tremorul intenţional reprezintă oscilaţiile membrului ce însoţesc o mişcare voluntară. Se
accentuează spre finalul mişcării şi rezultă din incapacitatea sistemelor cerebeloase de control de a
amortiza mişcarea (Dănăilă, Golu, 1988).
Nistagmusul cerebelos reprezinta tremorul globilor oculari, la încercarea de fixare a privirii în
lateral. Este tot o manifestare de incapacitate cerebeloasă de amortizare a mişcării. Apare cu precădere
în leziuni ale arhicerebelului şi asociază şi tulburări de echilibru (probabil prin afectarea căilor de
conducere dintre cerebel şi canalele semicirculare).

Diencefalul
Diencefalul este denumit şi creierul intermediar, datorită poziţiei sale: este situat sub
emisferele cerebrale şi deasupra mezencefalului.
Din punct de vedere al configuraţiei externe prezintă: două feţe laterale o faţă posterioară şi
una bazală. Aceasta este delimitată anterior de chiasma optică, iar lateral de tracturile optice.
Intern, diencefalul este structurat în patru mase de substanţă nervoasă, care sunt denumite:
- talamus;
- metatalamus;
- epitalamus;
- hipotalamus.
Talamusul este cea mai voluminoasă parte a diencefalului. Este constituit din două mase
ovoide de substanţă cenuşie; dispuse pe laturile ventricului III şi sunt unite printr-un istm denumit
masa intermediară, separat de nucleii bazali printr-o porţiune de substanţă albă, numită capsula
internă.
Talamusul este practic o aglomerare de nuclei: de releu şi de asociaţie, alături de nuclei
reticulaţi care participă la reglarea ritmului somn-veghe şi la menţinerea tonusului cortical şi a
vigilităţii persoanei. Prin nucleii talamici se realizează conexiunile acestei formaţiuni nervoase cu:
nucleii bazali, cerebelul, bulbul, măduva spinării şi scoarţa cerebrală. Toate fibrele nervoase
ascendente ale sensibilităţii specifice au al III-lea neuron la nivel talamic. Excepţie fac: fibrele
olfactive şi cele ale sensibilităţii viscerale (acestea ajung în talamus, după ce fac sinapsă în
hipotalamus). Neuronii de asociaţie integrează impulsurile de la mai mulţi nuclei talamici, alături de
neuronii specifici, stabilind astfel conexiunile subcorticale.
Metatalamusul este situat posterior talamusului şi este constituit din corpii geniculaţi (câte
două perechi) laterali, sunt o staţie de releu a căii vizuale şi mediali care sunt staţie de releu a căii
auditive.
Epitalamusul este localizat postero-superior şi este constituit din glanda epifiză şi nucleul
habenulei ce închide reflexele olfactivo-somatice.
Hipotalamusul, situat la baza diencefalului, este constituit din mai mulţi nuclei de substanţă
cenuşie, care sunt dispuşi astfel (Guillemin, 1987):
- anterior, au funcţie secretorie de neurohormoni (antidiureticul hipofizar: ADH şi
ocitocina) ce se depozitează în hipofiza posterioară, au rol în integrarea parasimpatică.
Lezarea nucleilor anteriori hipotalamici sau a lobului posterior hipofizar, determină
diabetul insipid, ce se manifestă clinic prin poliurie şi ingestia unor cantităţi de apă
corespunzătoare celor eliminate (10-12l/24h). Ocitocina acţionează pe musculatura genito-
mamară feminină, favorizând în sarcină expulzia fetală;
- posterior sunt nucleii cu rol în integrarea simpatică;
- nucleii mijlocii controlează activitatea secretorie a hipofizei anterioare (adenohipofiza), cu
rol în integrarea parasimpatică.
Unii autori clasifică şi nucleii laterali (nucleul tuberal şi nucleul hipotalamic lateral).
Funcţia hipotalamusului este complexă, este considerat „creierul vegetativ al organismului” şi
are rol în:
1. reglarea activităţii adenohipofizei şi prin aceasta a întregului sistem endocrin;
2. reglarea activităţii sistemului nervos vegetative (SNV);
3. reglarea metabolismului intermediar;
4. reglarea echilibrului hidric şi osmotic;
5. reglarea echilibrului energetic;
6. termoreglarea (termoliza şi termogeneza);
7. reglarea comportamentului alimentar (prin centrii foamei şi ai setei);
8. reglarea comportamentului sexual;
9. reglarea ritmului circadian;
10. accentuarea unor comportamente (emoţionale).
Hipotalamusul este un centru de integrare vegetativă (Arnulf, Bejjani, Garma, all, 1998). De
exemplu în cadrul termoreglării şi în speţă în procesul de termoliză, din hipotalamus pornesc impulsuri
ce determină (pe cale parasimpatică) vasodilataţie şi sudoraţie. Alte efecte parasimpatice hipotalamice
sunt cele de exacerbare a motilităţii gastro-intestinale, colecistokinetice, etc.
Dintre efectele simpatice se enumeră cele ce declanşează „starea de start” pentru efort, care
constă în: vasoconstricţie splanhnică, vasodilataţie musculară, tahicardie, piloerecţie, midriază,
creşterea tensiunii arteriale, stimularea metabolismului energetic, cu rol în termogeneză.
Participarea hipotalamusului în declanşarea stărilor şi reacţiilor emoţionale a fost demonstrată
prin diverse experimente de secţionare, extirpare şi excitare hipotalamică. Prin eliminarea influenţelor
inhibitorii asupra hipotalamusului, ca urmare a extirpării experimentale a emisferelor cerebrale sau ca
urmare a excitării hipotalamusului, se declanşează stări afective de tip furie sau teamă. Se realizează
pseudoturbarea (în experimentele la pisică), ce se caracterizează prin fenomene de excitaţie tip
răspunsuri simpatice: agresivitate, piloerecţie, scoaterea ghearelor, midriază, tahicardie, creşterea
tensiunii arteriale, hiperglicemie. Se declanşează starea de alarmă, de luptă a organismului. Starea de
furie sau de teamă poate fi obţinută şi prin stimularea unor zone din sistemul limbic sau din
hipotalamusul lateral. Furia declanşată pe această cale a fost denumită falsă furie sau turbare;
subliniindu-se astfel, lipsa unei participări subiective în această situaţie.
Prin teoriile expresiilor emoţionale, după James, Lange şi Sergie, s-a considerat că starea
subiectivă de nelinişte emotivă, reflectă modificările vegetative ale organismului. În realitate, emoţia
are o componentă subiectivă şi un ecou vegetativ secundar. Emoţia, cu componentele ei: subiectivă şi
vegetativă, apare ca o expresie a interconexiunilor cortico-hipotalamice (Berlucchi, 1983).
 Dacă se extirpă exclusiv neocortexul, apare starea de calm, impasibilitate, la fel ca în
decorticarea prin anoxie.
În prezenţa unui cortex nealterat, la un individ sănătos, în condiţii fiziologice pot apărea
reacţii de agresivitate ce însoţesc diverse stări emotive. Reacţia vegetativă este asemănătoare celei
experimentale, dar este modulată de cortexul limbic. Tot un mecanism asemănător este implicat şi în
starea de placiditate.
Stimularea hipotalamusului lateral (rol în comportamentul alimentar), declanşează senzaţia de
foame şi sete, dar are rol şi în declanşarea furiei şi a stării de luptă a organismului.
Stimularea diverşilor nuclei hipotalamici şi a ariilor înconjurătoare determină efecte
antagoniste stimulării ariilor laterale: senzaţia de saţietate şi calm.
Porţiunile cele mai anterioare şi mai posterioare din ariile hipotalamice sunt responsabile de
instinctele sexuale.
Hipotalamusul este implicat şi în procesul de motivaţie. Motivaţiile (instinctele) reprezintă un
complex de reflexe şi reacţii comportamentale, orientate într-un anumit sens biologic (instinctul
alimentar, de orientare, de apărare, sexual, etc.; ce asigură existenţa individului (în special instinctele
de conservare a speciei şi a individului). La om, prin complexitatea cortexului cerebral, recţiile
comportamentale instinctuale au un caracter special. Procesele corticale umane modulează motivaţia
în conformitate cu experienţa personală. Prin convieţuirea socială apar: simţul moral şi social,
conştiinţa socio-umană, ce constituie funcţii integrative superioare, exclusiv umane şi care modifică
permanent motivaţia individuală. Aceste funcţii sunt realizate de zone corticale specializate. Prin
afectarea zonei orbito-frontale apar modificări ale comportamentului moral, a capacităţii de
abstractizare şi planificare. Pe plan vegetativ, prin stimularea acestei zone, se produc reacţii digestive,
cardio-vasculare, respiratorii. Se demonstrează astfel, rolul acestei zone de etaj superior de integrare
psihovegetativă, ca şi participarea sistemului vegetativ la reacţiile emoţionale.
Motivaţia este iniţiată de către percepţie (stimuli: exogeni, endogeni, reflecşi şi umorali).
Calea parcursă de la stimul la răspuns, cunoaşte următoarea succesiune: senzaţia, conştientizarea ei,
decizia comportamentală, acţiunea ce determină satisfacţie sau evitarea unui pericol. Un rol important
în recepţionerea informaţiei şi organizarea răspunsului revine hipotalamusului. Dinamica motivaţiei
este elementul afectivo-emoţional.

Emisferele cerebrale
Sunt în număr de două şi constituie segmentul cel mai voluminos al SNC.
Localizarea lor este în cutia craniană, acoperă diencefalul şi parţial trunchiul cerebral.
Configuraţia externă arată o formă ovoidă, cu axul mare orientat antero-posterior. La exterior
sunt învelite de meninge, ce pătrunde şi între cele două emisfere cerebrale la nivelul fisurii
interemisferice. Aceasta le separă incomplet, ele fiind legate în porţiunea bazală prin formaţiuni de
substanţă albă: corpul calos, trigonul cerebral, comisurile albe: anterioară şi posterioară, datorită cărora
ele funcţionează simultan.
Fiecare emisferă cerebrală prezintă trei feţe:
- laterală sau externă (convexă);
- medială (plană);
- bazală.
La nivelul feţei bazale se găseşte emergenţa tracturilor olfactive, ce se termină prin bulbii
olfactivi, la care vin fibrele olfactive (la om această porţiune este mai redusă comparativ cu a
animalelor inferioare).
Feţele emisferelor cerebrale sunt brăzdate de multiple şanţuri:
- adânci (lateral – Sylvius; central – Rolando), delimitează lobii: frontal, parietal, temporal,
occipital şi insular;
- superficiale (calcarin), delimitează circumvoluţiile cerebrale (girusurile): precentral,
postcentral, hipocampic, etc.
Se descriu şi diverse arii corticale, fără însă o delimitare foarte netă din punct de vedere
anatomic, dar care sunt foarte utile pentru o mai bună identificare a localizărilor corticale (Ashby,
1960).
Faţa laterală, convexă, a emisferelor cerebrale, este străbătută de trei şanţuri mai adânci:
 - fisura (scizura) laterală a creierului: şanţul Sylvius, separă lobul temporal de restul
emisferei cerebrale;
- sanţul central Rolando separă lobul frontal de lobul parietal;
- şanţul perpendicular extern separă incomplet lobul parietal de lobul occipital;
- şanţul circular înconjoară lobul insulei, localizat în profunzimea scizurii laterale Sylvius.
Girusurile feţei externe ale emisferelor cerebrale sunt reprezentate de:
- girusul precentral sau frontal ascendent din lobul frontal, situat anterior de şanţul central
Rolando;
- girusul postcentral din lobul parietal este situat posterior de şanţul central;
- girusul temporal superior situat sub fisura laterală Sylvius.
Faţa medială, plană, prezintă următoarele şanţuri:
- şanţul corpului calos dispus superior şi paralel cu corpul calos;
- şanţul cinguli situat superior şi paralel cu şanţul calos;
- şanţul parieto-occipital, pe faţa medială a lobului occipital;
- şanţul calcarin.
Girusurile feţei mediale sunt:
- girusul cinguli între şanţul corpului calos şi şanţul cinguli;
- girusul parahipocampal, aparţine lobului temporal;
- girusul frontal superior.
Faţa bazală a emisferelor cerebrale, prezintă anterior lobul frontal (mai mic), iar posterior
lobul temporo-occipital (mai întins). La nivelul lobului frontal se află şanţul olfactiv, ce adăposteşte
bulbul olfactiv, continuat cu tractul olfactiv. Lateral de şanţul olfactiv se găsesc şanţurile orbitare,
dispuse sub formă de „H” şi care delimitează girusurile orbitare. La nivelul lobului temporo-occipital
se găsesc şanţuri antero-posterioare ce delimitează numeroase girusuri: occipito-temporal, lateral, etc.
În interiorul emisferelor cerebrale se găsesc ventriculii II şi I, ce comunică prin orificiile lui
Monroe cu ventriculul III din diencefal.
În ceea ce priveşte structura internă a emisferelor cerebrale, acestea sunt constituite din
substanţă cenuşie, dispusă la periferie: scoarţa cerebrală şi în regiunea bazală a emisferelor cerebrale:
nucleii bazali; şi substanţa albă dispusă la interior.
Scoarţa cerebrală reprezintă segmentul superior de integrare a organismului ca un tot unitar,
în echilibrul dinamic realizat cu mediul extern. La specia umană este segmentul cel mai dezvoltat al
SNC, cu o suprafaţă de 1400-2200 cm², un volum de 450-500 cm³ şi un număr imens de legături între
neuronii din structura sa.
Paleocortexul, denumit şi sistemul limbic, este constituit din două straturi celulare: receptor
(celule granulare) şi efector (celule piramidale). Paleocortexul cuprinde atât substanţa cenuşie cât şi
substanţa albă, structurile nervoase din componenţa sa sunt interconectate şi sunt dispuse sub aspectul
unui inel ce înconjoară hilul fiecărei emisfere cerebrale. Sistemul limbic reprezintă porţiuni ale lobilor
temporali şi frontal, regiuni din talamus, hipotalamus şi fibre care se interconectează. Sistemul limbic
este conectat şi cu alte porţiuni ale SNC. Funcţional, rolul său major este legat de simţul mirosului, dar
deţine şi alte funcţii importante în organism:
- centru de reglare a activităţii vegetative, alături de hipotalamus cu care constituie o unitate
funcţională;
- centrul mişcărilor somatice legate de actul alimentar: masticaţie, deglutiţie, etc;
- reglarea aportului alimentar prin controlul centrilor hipotalamici ai foamei şi ai saţietăţii
(foame la frig, anorexie la cald);
- reglarea activităţii sexuale;
- centrul unor reflexe condiţionate mai simple;
- este asociat cu procesele cognitive de învăţare; motivaţie, memorie, menţinere a atenţiei;
- este asociat comportamentului emoţional.
Neocortexul, denumit şi izocortex, este de 12 ori mai dezvoltat, la om, decât paleocortexul;
constituit din mai multe straturi, în cea mai mare parte din 6 straturi celulare, dispuse de la suprafaţă în
profunzime în următoarea ordine:
 stratul molecular (plexiform) este bogat în fibre şi sărac în celule;
  stratul granular extern, format din neuroni granulari (mici) şi neuroni piramidali (mici);
 stratul piramidal extern conţine celule piramidale mici şi mijlocii;
 stratul granular intern este „staţia majoră de recepţie”, cu celule granulare şi neuroni
piramidali de asociaţie;
 stratul piramidal intern (ganglionar), conţine neuroni piramidali mari şi foarte mari (celulele
Betz) şi de asociaţie;
 stratul polimorf, profund, constituit din neuroni motori de forme variate.
Neuronii granulari au rol receptor, iar cei piramidali sunt cu rol motor-efector.
Nutriţia scoarţei cerebrale se realizează prin ramuri arteriale din piamater şi substanţa albă,
între ramurile profunde şi cele superficiale se găsesc plexurile: superficial, mijlociu şi profund.
Funcţional, scoarţa cerebrală este constituită din:
- neocortexul receptor (senzitiv);
- neocortexul efector (motor);
- neocortexul de asociaţie.
Neocortexul senzitiv este zona de proiecţie corticală a diverselor sensibilităţi specifice (de
exemplu: zona de proiecţie a sensibilităţii cutanate exteroceptive tactile, termice, dureroase şi de
presiune şi proprioceptive conştiente, se găseşte în lobul parietal, girusul postcentral, aria somestezică
I, fiecare zonă a corpului are o proiecţie corticală.
Homunculus senzitiv este reprezentarea grafică a proiecţiei corticale senzitive, în care
diversele zone ale corpului au o pondere reprezentativă proporţională cu importanţa lor funcţională.
Astfel, cea mai întinsă reprezentare corticală o au: buzele, limba, mâna cu degetele şi în special
policele.
Aria somestezică I este conectata funcţional cu aria motorie învecinată. În acest mod se
explică obţinerea (20%) de răspunsuri motorii la stimularea ei, iar stimularea ariei motorii determină
uneori reacţii senzitive. Pe baza acestui principiu s-a concluzionat că cele două arii sunt conectate
funcţional, constituind aria senzitivo-motorie.
În peretele superior al şanţului lateral Sylvius s-a descris o arie somestezică secundară II, unde
cel mai probabil se proiectează sensibilitatea tactilă grosieră (protopatică).
Sensibilităţile speciale sunt proiectate în diverse arii cerebrale:
- sensibilitatea vizuală în lobul occipital. Cortexul vizual primar este localizat pe marginile
scizurii calcarine, aici fiind percepute forma obiectelor, strălucirea sau întunecarea părţilor
lor componente, etc. Ariile coricale învecinate sunt implicate în procese complexe
psihovizuale; prin decodarea informaţiei vizuale este redată imaginea globală a obiectelor;
- sensibilitatea auditivă în lobul temporal, girusul temporal superior;
- sensibilitatea gustativă, în vecinătatea zonei de proiecţie somestezică a feţei (la piciorul
circumvoluţiei postcentrale din lobul parietal);
- sensibilitatea olfactivă este localizată pe faţa medială a emisferelor cerebrale (gir
hipocampic), difuz în scoarţa lobilor temporali;
- aria de proiecţie a echilibrului se află în partea posterioară a primei circumvoluţii
temporale;
- sensibilitatea viscerală se proiectează în toată zona somestezică din lobii frontali şi
hipocamp.
Distrugerea diferitelor zone ale cortexului cerebral, cu menţinerea organelor receptoare
intacte, duce la pierderea sensibilităţii (pentru aria senzitivă) sau la pierderea funcţiei (în cazul zonelor
senzoriale): cecitate, surditate, anosmie, de tip central.
Neocortexul motor controlează motilitatea voluntară, fiind reprezentat de ariile corticale de
unde pornesc axonii căilor motorii piramidale şi unii ai căilor extrapiramidale. Aria motorie principală
este localizată în lobul frontal, girusul precentral, peretele anterior al şanţului central Rolando. Aici îşi
au originea 30% din fibrele fasciculului piramidal. Neuronii din aria motorie principală a unei emisfere
controlează motilitatea voluntară, rapidă, precisă şi coordonată a musculaturii scheletice din partea
opusă a corpului. Reprezentarea corticală motorie este similară celei senzitive: homunculus motor:
musculatura implicată în efectuarea unor mişcări mai fine (mâna cu policele, extremitate cefalică) este
mult mai larg reprezentată comparativ cu musculatura altor regiuni (trunchi, membe inferioare),
(Cusik, Kass, 1986).
 Fibrele eferente vegetative au o reprezentare corticală similară celei motorii somatice.
Neocortexul de asociaţie, constituit din zone extinse, determină activităţi psihosenzitive şi
psihomotorii prin asociaţiile funcţionale ale ariilor senzitive şi motorii. La om există trei asemenea
zone:
- prefrontală cu funcţie preponderent vegetativă, excitarea ei determinând modificări
circulatorii, gastrointestinale, renale, respiratorii; funcţia de sinteză este reprezentată de
determinarea personalităţii morale şi sociale;
- temporală este legată în special de memoria vizuală, dar are rol şi în reacţiile emoţionale şi
în controlul activităţii sexuale;
- parieto-occipitală care primeşte impulsuri de la aria auditivă primară, are rolul de a asocia
frecvenţa diferitelor sunete cu informaţiile provenite de la alte arii senzoriale; afectarea
exclusivă a acesteia determină afazia.
Unii din centrii de asociaţie conduc acte motorii achiziţionate pe parcursul vieţii:
- centrul motor al vorbirii din girusul frontal inferior (în emisfera stângă la dreptaci şi
dreaptă la stângaci) controlează aparatul fonator, afectarea lui determină afazie motorie;
- centrul motor al scrisului din girusul frontal inferior controlează activitatea musculaturii
mâinii în actul scrisului, iar lezarea lui duce la agrafie.
Subtanţa albă a emisferelor cerebrale constituită din axoni corticali şi subcorticali mielinizaţi,
alcătuieşte o masă compactă în jurul ventriculilor cerebrali şi este formată din trei tipuri de fibre:
- de proiecţie, care vin şi pleacă de la scoarţa cerebrală, conectând-o cu etajele inferioare ale
SNC, sunt fibrele căilor senzitive şi motorii;
- comisurale, ce leagă cele două emisfere cerebrale între ele: corpul calos, trigonul cerebral
şi comisura albă anterioară;
- de asociaţie (scurte şi lungi) care leagă între ele diferite zone ale scoarţei din aceeaşi
emisferă cerebrală.

Ganglionii cerebrali
- Denumiţi şi nuclei bazali, sunt mase de substanţă cenuşie, situate deasupra şi lateral de
talamus, la baza emisferelor cerebrale. Primesc aferenţe multiple, de la diverse nivele şi au
roluri importante în reglarea motilităţii automate, stereotipe, comandată de către scoarţa
cerebrală, face parte din calea extrapiramidală. Principala funcţie a ganglionilor bazali este
aceea de a modula mişcările active comandate de către scoarţa cerebrală. În repaus,
influenţele inhibitorii ale ganglionilor bazali asigură menţinerea poziţiei, prin repartiţia în
mod egal a impulsurilor motorii corticale, iar în mişcare prin repartiţia adecvată a
impulsurilor pentru musculatură.
- Afectarea sistemului extrapiramidal striat duce la rigiditate musculară a extensorilor şi a
flexorilor (degenerarea hepato-lenticulară progresivă: boala Willson sau sindromul
parkinsonian) şi la tremor de repaus, dispare în somn, coree, hemibalism, atetoza, coreo-
atetoza (Bowen, 1967).

Sistemul limbic
- Este o zonă componentă a encefalului, formată din substanţa albă şi cenuşie, ca structuri
nervoase interconectate, având un aspect de inel ce înconjoară hilul fiecărei emisfere
cerebrale. Cuprinde porţiuni din lobii frontali, temporali, porţiuni de talamus şi
hipotalamus, fibre ce le interconectează şi la rândul lor sunt conectate cu alte porţiuni ale
SNC. Formaţiunile componente ale sistemului limbic sunt: sistemul olfactiv, denumit şi
rinencefal, corpul amigdalian, stria terminala, aria septala, hipocampul.
- Principalul rol al sistemului limbic este olfactiv, dar este legat şi de procesul de învăţare,
memorare, în comportamentul emoţional, prin controlul proceselor afective și în
orientarea şi motivarea individului. Este centrul de reglare a activităţii vegetative
împreună cu hipotalamusul, cu care constituie o unitate funcţională (King, 1961).
- Sistemul olfactiv are rol în simţul mirosului şi este activator al unor sisteme neuronale
care influenţează comportamentul emoţional.
 - Corpul amigdalian este o masă nucleară sferoidală, localizată profund, superior şi medial
de cornul temporal al ventriculului lateral. La suprafaţă corespunde ariei periamigdaliene
şi se continuă posterior cu coada nucleului caudat. Corpul amigdalian intervine în
comportamentul alimentar, sexual, emoţional, are un prag scăzut de excitabilitate, fiind cu
predilecţie sediul debutului crizelor epileptogene (Aggleton, 1922; David, 1992).
- Stria terminala porneşte din partea postero-inferioară a corpului amigdalian şi în traseul
său ajunge la aria septala, care constituie zona de asociaţie a sistemului limbic cu
hipotalamusul, epitalamusul şi neocortexul.
- Hipocampul este o proeminenţă în podeaua cornului temporal al ventriculului lateral şi
este format din şapte straturi celulare. În cadrul vieţii individului, hipocampul intervine în
procesul de memorizare prin compararea şi fixarea informaţiilor repetate. Leziunile
hipocampului determină pierderea memoriei recente şi stau la baza mecanismelor
schizofrenice.

Nervii cranieni sunt: motori, senzitivi şi micşti.

Nervii cranieni sunt (Teodorescu şi colab., 1990):
- I. olfactivi, conduc impulsurile declanşate de miros către scoarţa cerebrală;
- II. optici, conduc spre scoarţa cerebrală impulsurile declanşate de către stimulii luminoşi;
- III. oculomotori, inervează o parte din muşchii globilor oculari (ramura somatică): drept
superior, drept inferior, drept intern, oblic inferior şi ridică pleoapa superioară: muşchii
circulari ai irisului şi muşchii corpului ciliar (ramura vegetativă);
- IV. trohleari, inervează muşchiul oblic superior al globului ocular;
- V. trigemeni, sunt compuşi din trei ramuri: oftalmică, maxilară şi mandibulară; primele
două inervează tegumentul şi musculatura feţei (senzitive); a treia inervează muşchii
masticatori (mixtă);
- VI. abducens, inervează muşchiul drept extern al globului ocular;
- VII. faciali, inervează musculatura mimicii, asigură sensibilitatea gustativă, secreţia
glandelor salivare sublinguale şi submaxilare şi a glandelor lacrimale;
- VIII. vestibulo-cohleari (statoacustic) sunt formaţi din două componente: cohleară
(acustică), conduce impulsuri auditive de la nivelul urechii interne şi vestibulară care
conduce impulsurile legate de echilibru de la nivelul urechii interne;
- IX. glosofaringieni se distribuie musculaturii faringiene, laringiene, asigură sensibilitatea
gustativă şi secreţia glandelor salivare parotide;
- X. vagi (pneumogastric) controlează activitatea muşchilor faringelui, laringelui şi a
majorităţii organelor interne (cord, pulmon, stomac, e.t.c);
- XI. accesori, inervează muşchii somatici: sternocleidomastoidieni şi trapezi;
- XII. hipogloşi, inervează musculatura limbii.
Nervii cranieni senzitivi sunt reprezentaţi de către: olfactivi (I), optici (II) şi nervii vestibulo-
cohleari (VIII).
Nervii cranieni motori sunt: oculomotori (III), trohleari (IV), abducens (VI), accesori (XI) si
hipogloşi (XII).
Nervii cranieni micşti sunt: trigemeni (V), faciali (VII), glosofaringiani (IX) şi vagi (X).
Nervii cranieni cu componentă vegetativă sunt: oculomotori (III), faciali (VII), glosofaringieni
(IX) şi vagi (X).

SINDROAMELE CORTICALE

Sindromul de lob frontal

Sindromul lobului frontal este dat de leziuni la acest nivel.
Anomaliile motorii ale lobului frontal sunt determinate de:
- leziuni ale cortexului motor:
- leziunea ariei 4 din cortexul motor primar, poate fi de tip:
o distructiv, când determină pareze sau plegii la nivelul hemifeţei şi a membrelor
de partea opusă leziunii;
 o iritativ, inducând crize motorii jacksoniene la nivelul hemicorpului contralateral
leziunii;
- leziunea cortexului premotor este însoţită mai mult de spasticitate şi apariţia reflexelor
patologice de supt şi de apucare forţată şi mai puţin de deficite motori;
- leziarea ariei 8, poate fi:
o distructivă, cu efect de deviere a capului şi a globilor oculari spre leziune;
o iritativă, cu devierea capului şi a globilor oculari de partea opusă leziunii;
- leziunea ariei Broca (44, 45 Brodmann) induce afazia motorie, agrafie, apraxie a feţei,
buzelor şi a limbii.
- leziunile cortexului prefrontal determină ataxie frontală (Burns – pseudoataxie frontală);
- leziunile părţilor posterioare ale girusului frontal superior determină incontinenţă pentru
urină şi materii fecale.
În leziunile cortexului prefrontal simptomatologia cea mai bogată a sindromului de lob frontal este
dată de tulburările psihice. Acestea se împart în (Goldstein, 1944):
- tulburări de afectivitate (moria):
- excitaţie psihomotorie;
- euforie;
- puerilism;
- tendinţa de a face glume, calambururi;
- tulburări de activitate:
- pierderea iniţiativei şi lipsă de interes, sunt apatici;
- tulburări intelectuale:
- sunt neatenţi, cu tulburări de memorie (amnezie de fixare, cu uitarea datelor recente);
- pierderea simţului autocritic;
- tulburări confuzionale:
- uşoară dezorientare temporospaţială până la sindromul Korsakov (pierderea memoriei
de fixare, dezorientare, false recunoaşteri, fabulaţie), (Robin, Holyoak, 1996).

Sindromul de lob parietal

- Sindromul lobului parietal este dat de leziuni la acest nivel.
Astereognozia reprezintă incapacitatea de a recunoaşte obiectele prin atingere.
Asomatognozie este pierderea înţelegerii spaţiale a schemei corporale proprii, cu următoarele
particularităţi (Botez, 1996):
- hemiasomatognozia reprezintă ignorarea hemicorpului contralateral leziunii;
- anosognozia constă în negarea deficitului motor;
- anozodiaforie indiferenţă faţă de deficitul motor;
- senzaţii de membru fantomă;
- autotopognozia: pierderea localizării părţilor corpului sau imposibilitatea de a descrie diferite
părţi ale corpului, mai ales în leziunile lobului dominant.
- asimbolia pentru durere: indiferenţa pentru durere deşi bolnavul o simte.
Leziunile emisferului drept (ca nedominant), determină sindromul Anton-Babinski, care include:
- neglijarea hemispaţiului contralateral;
- asomatognozie;
- tulburări trofice şi vegetative.
Leziunile emisferului stâng (ca dominant) determină tulburări bilaterale, manifestate prin:
- Sindrom Gerstmann: leziune la nivelul girusului angular, cu:
- agnozie digitală, este imposibilitatea de a recunoaşte şi a alege un
deget;
- acalculie;
- agrafie;
- confuzie dreapta-stânga;
- autotopognozie.
 Leziunile bilaterale ale lobilor parietali, determină apariţia sindromului Balint, în lezarea bilaterală a
cortexului parietal posterior, cu următoarea simptomatologie:
- simultagnozie: incapacitatea de a percepe mai mult de un stimul o dată;
- apraxie oculară: îşi poate mişca ochii dar nu poate fixa ţinta;
- ataxie optică: deficite în atingerea ţintei fără ghidare vizuală.
Apraxia ideomotorie, ideatorie sau de construcţie, apare în lezarea lobul parietal dominant.
Apraxia de îmbrăcare apare în leziuni ale lobului parietal nedominant.
În leziunile lobului parietal mai apar:
- tulburări trofice, manifestate prin: atrofii musculare contralaterale, mai frecvent localizate la
nivelul membrului superior şi distal, realizând sindromul Aran-Duchenne;
- tulburări de echilibru şi vestibulare, de tipul: ataxie tabetică sau cerebeloasă, explicată prin
lezarea căilor sensibilităţii profunde sau a căilor corticopontocerebeloase sau
cerebelotalamocorticale;
- tulburări vizuale şi oculomotorii, cu hemianopsie homonimă laterală (în cadranul inferior) şi
limitarea sau imposibilitatea mişcărilor voluntare ale globilor oculari spre stânga, prin leziuni
parietale drepte.

Sindromul de lob temporal

Ariile funcţionale ale lobului temporal sunt:

- cortexul auditiv primar, reprezentat prin ariile 41 şi 42, situate în girusul temporal transvers al lui
Heschl. Acelaşi rol este atribuit şi ariei 52;
- aria Wernicke este aria 22, situată adiacent ariei 42 în emisferul dominant, cu rol în înţelegerea
limbajului;
- cortexul limbic cuprinde ariile 20, 21, 27, 28, 29, 30, 34, 36, 38 şi are rol în emoţionalitate,
comportamente complexe şi în procesul de memorare. Lezarea lor determină amnezie, demenţă
Alzheimer, prosopagnozie (ariile 20, 21).
Leziunile lobului temporal determină (Biedermen, Gerhardstein, Cooper, Nelson, 1997):
- tulburări auditive, în lezarea ariilor 41 şi 42, care pot fi:
- iritative: sunete percepute ca un murmur continuu, zumzet sau clinchet;
- distructive, când nu se produce o pierdere semnificativă a auzului datorită bilateralităţii căilor
auditive centrale;
- agnozia auditivă pură, manifestată prinb imposibilitatea de a recunoaşte semnificaţia zgomotelor
auzite, este rar întălnită în leziunea lobului temporal stâng;
- tulburări de limbaj, prin lezarea ariei 22, în care:
- leziunile localizate la nivelul celor 2/3 posteriare ale circumvoluţiilor temporale I şi II stângi
(emisfer dominant), inclusiv circumvoluţiile lui Heschl, determină: tulburări de vorbire de tipul
afaziei Wernicke, în care caracteristic lobului temporal este surditatea verbală şi afazia amnestică
(anomie);
- tulburările olfactive sunt:
- hipo- sau anosmie prin distrugerea uncusului;
- halucinaţii olfactive care pot apărea singure sau care constituie aura unei crize uncinate;
- tulburări vizuale manifestate prin cadrananopsie homonimă superioară, frecvent inegală. Epilepsia
temporală se manifestă printr-un complex de crize paroxistice psihosenzoriale, motorii şi vegetative, în
care predomină simptomatologia tulburărilor psihice:
- halucinaţii auditive, vestibulare, vizuale elementare sau complexe, olfactive, gustative;
 - modificări ale stării de conştienţă, cu stare de vis în cadrul unor crize paroxistice cu durată de
câteva secunde, cu senzaţie de „deja-vu” sau „jamais-vu”;
- tulburări paroxistice de euforie şi anxietate, crize vegetative, manifestate prin dureri epigastrice şi
abdominale, modificarea ritmului respirator, tulburări vasomotorii;
- tulburări ale memoriei, emoţiilor şi comportamentului:
- tulburări ale învăţării şi memoriei, tulburări ale comportamentului şi emoţiilor;
- tulburări de echilibru;
- tulburări vegetative.

Sindromul de lob occipital

Anatomia funcţională împarte lobul occipital în următoarele arii:
- aria vizuală primară: aria 17, mai este denumită şi aria striată, primeşte radiaţiile optice, fiind situată în
pereţii ce formează girusurile fisurii calcarine;
- ariile vizuale de asociaţie sunt localizate în:
- cortexul parastriat: aria 18, mărgineşte aria 17;
- cortexul peristriat: aria 19, formează cea mai mare parte a suprafeţei laterale a lobului occipital.
Ariile 18 şi 19 primesc informaţii vizuale de la ambele arii striate şi au rol în percepţia vizuală
complexă a culorilor, mişcărilor şi direcţiei obiectelor (Mishkin, 1972).
Sindromul de lob occipital apare în lezarea acestuia şi se manifestă prin:
- tulburări de câmp vizual: în leziunile de la nivelul celulelor scoarţei occipitale şi ale fibrelor
radiaţiilor lui Gradiolet, sub formă de hemianopsie homonimă laterală de partea opusă leziunii;
- cecitate corticală, când leziunile sunt bilaterale la nivelul scoarţei occipitale. Poate fi însoţită de
halucinaţii vizuale, dezorientare spaţială, anosognozie (negarea pierderii vederii);
- agnozia vizuală constă în pierderea posibilităţii de recunoaştere a obiectelor cu ajutorul văzului,
în absenţa vreunei afectări senzitivo-senzoriale, apare în leziuni ale emisferului dominant, prin
afectarea ariilor de asociaţie vizuale şi a părţilor adiacente ale lobului temporal şi poate fi:
- agnozie vizuală pentru obiecte: este incapacitatea de a identifica obiectele din
jur, fie ele simple sau complexe, deşi câmpul vizual al pacientului este intact,
psihicul este normal, iar pacientul nu este afazic;
- agnozia vizuală spaţială: prin leziune la nivelul emisferului nedominant, constă
în rătăcirea bolnavului în locuri necunoscute, imposibilitatea de a descrie un
itinerar, nu poate localiza obiectele pe hartă;
- agnozia vizuală pentru cuvântul scris, reprezintă de fapt alexia sau cecitatea
verbală;
- prosopagnozia constă în incapacitatea pacientului de a identifica o faţă
familiară,
- agnozia culorilor reprezintă tulburarea de discriminare a culorilor;
- halucinaţiile vizuale sunt mai frecvent elementare, cu puncte luminoase sau colorate în
câmpul vizual. Rar apar halucinaţii vizuale complexe, bolnavul fiind convins de realitatea
lor;
- metamorfopsiile: apar prin leziuni ale scoarţei temporoparieto-occipitale, şi constau în
modificarea vederii contururilor, formei, distanţei şi a mărimii obiectelor sau a persoanelor;
- discromatopsiile sunt tulburări ale vederii colorate;
- tulburările oculo-motorii pot fi:
- tulburări de fixare reflexă a privirii;
- paralizia psihică a privirii, cu aderarea privirii de un anumit punct fix, cititul sau
număratul optic al obiectelor realizându-se cu dificultate;
- epilepsia occipitală se manifestă prin apariţia fosfenelor, scotoamelor sau a halucinaţiilor
complexe în câmpul vizual al pacientului, iar atunci când apar au semnificaţie de aură a unei
crize mai complexe sau pot constitui criza propriu-zisă (Kaas, 1989).