REPERE ÎN EVOLUȚIA UNIUNII EUROPENE

Semnificaţia şi originea ideii de Uniune Europeană

Ideea de Uniune Europeană îşi are originea într-o serie de proiecte mai vechi şi
datează din 1814 când Saint - Simion propunea o construcţie europeană având drept
fundament alianţa dintre Franța şi Anglia, sugerând crearea unui “mare Parlament”. În anul
1848 Victor Hugo aduce în discuţie ideea de “Statele Unite ale Europei”. În 1922 austriacul
Richard Coudenhove - Kalregi, , milita pentru crearea unei Uniuni Paneuropene după modelul
SUA. După un an, el a creat la Viena mişcarea “Pan-europa” care mai târziu va avea o
mare influenţă asupra planului Marshall şi consecinţe importante pentru imaginea ulterioară a
Europei. În anul 1926 în cadrul Congresului de la Viena, reprezentanţii a 24 de state au
propus crearea unei “Uniuni Europene”.
În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, generalul De Gaulle declară într-un
discurs ţinut la Londra că “Franţa este dispusă în viitor să facă totul pentru Europa, împreună
cu acei ale căror interese, preocupări pentru apărare şi nevoi pentru dezvoltare se conjugă cu
ale sale şi se pot uni într-un mod practic şi durabil.” Dacă la început se vorbea de o anumită
grupare a statelor europene, ulterior, în anii ’50, găsim deja la el termenii de “alianţă”,
“asociere”, şi “uniune europeană”.
În iulie 1944 reprezentanții a 44 de tări, inclusiv SUA, s-au întâlnit la Bretten Woods,
pentru a planifica strategic economia mondială postbelică. Toate au convenit asupra unei
propuneri anglo-americane de promovare a liberului schimb, a non-discriminării și a unor rate
de schimb fixe ce au sprijinit perspectiva reconstruirii economiilor statelor europene și
plasarea lor pe o bază mai stabilă.
La 19 septembrie 1946, primul-ministru al Mariei Britanii, lansează într-un discurs la
Universitatea din Zurich ideea construirii “Statelor Unite ale Europei”, având ca punct de
plecare reconcilierea franco-germană. La 16 aprilie 1948 este constituita Organizația pentru
Cooperare Economică Europeană, în scopul coordonării aplicării Planului Marshall. Din
această organizație au făcut parte, bineînțeles, numai statele ce au acceptat sa aplice acest
plan, deci nici unul din statele comuniste sau de orientare comunistă nu au aderat la
organizație.
După cel de-al doilea război mondial au fost puse în practică teoriile referitoare la eventualele
avantaje ale integrării europene. După mai multe puncte de pornire, primul pas decisiv a fost
in mai 1950 luat printr-o conferința de presa ce a avut loc la Ministerul Afacerilor Externe din
Paris. Ministrul francez de externe, Robert Schuman, a prezentat jurnaliștilor un plan prin care
industriile cărbunelui și oțelului ale Franței și Germaniei urmau să fie administrate de o
singură autoritate comună.
La 9 mai 1950, cu ocazia aniversării a cinci ani de la sfârșitul celui de-al doilea război
mondial, într-o cuvântare inspirată de Jean Monnet, ministrul francez al afacerilor externe,
Robert Schuman, a propus ca Franța, Germania si alte tari europene care doresc sa li se
alăture ar trebui să-și constituie într-un cartel resursele de cărbune și oțel. Această luare de
poziție s-a numit ulterior Declarația Schuman. Acest experiment a fost primul pas spre
Uniunea Europeană de astazi. Existau trei priorități principale:reconstrucția economică
postbelică, dorința de a preveni naționalismul european să ducă din nou la conflicte și nevoia
de securitate în fața amenințărilor pe care le prezenta războiul rece.
Cei șase membri ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, fondată în 1952, au
continuat prin crearea Comunității Economice Europene, în 1958. Principalele obiective
aveau în vedere dezvoltarea unei politici agricole comune, acordul privind un tarif extern
1
comun pentru toate bunurile care pătrundeau în Comunitate, precum și dezvoltarea unei piețe
unice în cadrul căreia să fie posibilă libera circulație a bunurilor, capitalurilor, persoanelor și
serviciilor.

Repere istorice
1. La 9 mai 1950, Declarația Schuman propunea instituirea Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18
aprilie 1951. Acesta a creat o piață comună a cărbunelui și a oțelului între cele șase state
fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos).
Scopul, în urma celui de-al doilea război mondial, era de a asigura pacea între popoarele
europene învingătoare și cele învinse și de a le apropia, facilitându-le colaborarea de pe poziții
egale în cadrul unor instituții comune.

2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei șase au hotărât să instituie
Comunitatea Economică Europeană (CEE), bazată pe o piață comună mai extinsă,
incluzând o gamă largă de bunuri și servicii. Taxele vamale între cele șase state au fost
eliminate în totalitate la data de 1 iulie 1968, iar în decursul anilor ′60 au fost create politici
comune, în special în domeniul comerțului și al agriculturii.

3. Acest proiect a avut un succes atât de mare, încât Danemarca, Irlanda și Regatul Unit au
decis să se alăture Comunității. Prima extindere, de la șase la nouă membri, a avut loc
în 1973. În același timp s-au aplicat noi politici sociale și de mediu, iar în 1975 s-a înființat
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR).

4. În iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeană, prin organizarea
primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European. Aceste alegeri se
organizează o dată la cinci ani.

5. În 1981, Grecia s-a alăturat Comunității, urmată de Spania și Portugalia în 1986. Astfel a
fost consolidată prezența Comunității în Europa de Sud, urgentând nevoia de extindere a
programelor de ajutor regional.

6. Recesiunea economică mondială de la începutul anilor ′80 a adus cu sine un val de

„europesimism”. Cu toate acestea, speranța a renăscut în 1985, când Comisia Europeană, sub
președinția lui Jacques Delors, a prezentat Cartea albă privind calendarul pentru realizarea
pieței unice europene până la data de 1 ianuarie 1993. Acest țel ambițios a fost inclus în Actul
Unic European semnat în februarie 1986 și intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987.

7. Structura politică a Europei s-a schimbat dramatic odată cu căderea zidului Berlinului în
1989. Aceasta a condus la unificarea Germaniei în octombrie 1990 și la democratizarea țărilor
Europei Centrale și de Est prin eliberarea de sub controlul sovietic. Uniunea Sovietică a
încetat să existe în decembrie 1991.

În același timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeană,
adoptat în decembrie 1991 de către Consiliul European format din șefii de state și/sau de
guverne, la Maastricht. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a creat
Uniunea Europeană (UE), adăugând domenii de cooperare interguvernamentală structurilor
comunitare integrate existente.

2
8. Acest nou dinamism european, precum și schimbarea situației geopolitice a continentului
au determinat alte trei noi state – Austria, Finlanda și Suedia – să adere la UE la 1 ianuarie
1995.

9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea monedei
unice. Moneda euro pentru tranzacții financiare (sub altă formă decât numerar) a fost
introdusă în 1999, în timp ce bancnotele și monedele au fost emise trei ani mai târziu în
cele 12 state ale spațiului euro (cunoscut sub numele de zona euro). În prezent, euro este o
monedă importantă pentru plăți și depozite la nivel mondial, alături de dolarul SUA.

Europenii trebuie să facă față globalizării. Noile tehnologii și utilizarea tot mai extinsă a
internetului transformă economiile. Aceste transformări implică însă provocări și pe plan
social și cultural.

În martie 2000, UE a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea modernizării economiei

europene, astfel încât aceasta să devină competitivă pe piața mondială alături de alți mari
actori, precum Statele Unite și statele nou industrializate. Strategia de la Lisabona include
încurajarea inovației și a investițiilor în afaceri, precum și adaptarea sistemelor educaționale
europene, astfel încât acestea să corespundă cerințelor societății informaționale.

În același timp, șomajul și creșterea costurilor privind pensiile exercită o presiune asupra
economiilor naționale, făcând reforma cu atât mai mult necesară. Alegătorii cer tot mai mult
guvernelor lor să găsească soluții practice la aceste probleme.

10. Abia ajunsă la 15 membri, Uniunea Europeană a și început pregătirile pentru o nouă
extindere la un nivel fără precedent. La mijlocul anilor ′90, fostele state ale blocului
sovietic (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România și Slovacia), cele trei state
baltice care au făcut parte din Uniunea Sovietică (Estonia, Letonia și Lituania), una dintre
republicile fostei Iugoslavii (Slovenia), precum și două state mediteraneene (Cipru și Malta)
au început să bată la ușa UE.

UE a salutat șansa de a contribui la stabilizarea continentului european și de a extinde

beneficiile integrării europene asupra acestor democrații tinere. Negocierile privind statutul de
viitor membru au fost deschise în decembrie 1997. Extinderea UE la 25 de state a avut loc la 1
mai 2004, când 10 dintre cele 12 candidate au aderat la Uniune. Bulgaria și România au urmat
la 1 ianuarie 2007.

În cei peste 50 ani de existență, au avut loc şapte valuri de aderare:

1973: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie
1981: Grecia
1986: Spania și Portugalia
1995: Austria, Finlanda și Suedia
2004: Republica Ceha, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia,
Ungaria
2007: România şi Bulgaria
2013: Croaţia

3
2020: Marea Britanie se retrage din UE
După primele extinderi denumirea tot mai des folosită pentru această structura a fost
cea de Comunitatea Europeană, care subliniază unicitatea centrelor de decizie existente, de
fapt, încă din anul 1967, când s-au unificat Comisiile și Consiliile de Miniștrii ale celor trei
comunități (Parlamentul European și Curtea de Justiție au fost comune încă de la înființarea
CEEA și CEE).
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993,
Comunitatea Europeană a fost denumită Uniunea Europeană (UE). În mod concret,
Comunitatea Europeană continuă să existe ca parte esențială a Uniunii Europene, fiind de
altfel complet integrată, deoarece domeniile Politică Externă și de Securitate Comună (PESC)
și Justiție și Afaceri Interne (JAI) au încă la bază cooperarea interguvernamentală, cu toate
că Tratatul de la Amsterdam transferă o serie de competențe și în aceste domenii de la nivel
național la nivel comunitar. În același context, din noiembrie 1993 Consiliul CE a
devenit Consiliul UE, fiind desemnat astfel în special în actele adoptate în domeniile PESC si
JAI. În ceea ce privește Comisia CE, aceasta a devenit Comisia Europeană.
În timp, tratatele inițiale ale comunităților europene au fost revizuite prin:
Actul Unic European (1987)
Tratatul de la Maastricht (1992)
Tratatul de la Amsterdam (1997)
Tratatul de la Nisa (2000)
Tratatul de la Lisabona (2009)
Evoluţia Uniunii Europene
După al doilea război mondial prioritatea liderilor europeni era să creeze condițiile
care să-i împiedice pentru totdeauna pe europeni să mai intre în război unii cu alții.
Amenințările majore privind securitatea și pacea erau statul-națiune și naționalismul. În acea
perioadă problema esențială era Germania, ar fi trebuit să i se permită refacerea sistemului
politic și al bazei economice fără să amenințe securitatea europeană.
Grupurile naționale pro-europene au decis să organizeze o conferință pentru a face
publică ideea unității regionale. Pe data de 1 mai 1948 în cadrul Congresului Europei, întrunit
la Haga, au participat delegați din 16 state și observatori din Canada și SUA. Rezultatul a fost
apariția Consiliului Europei, fondat prin semnarea la Londra (1 mai 1949) a unui statut de
către zece țări vest-europene. Statutul a punctat necesitatea „unei unități mai strânse între
toate țările europene cu țeluri comune” și a prezentat obiectivele Consiliului, care includeau
„acțiune comună în materie economică, socială, culturală, științifică, administrativă și legala”
dar nu și apărarea.
În anul 1950 mulți realizează că Germania de Vest ar fi trebuit lăsată să-și refacă baza
industrială, dacă urma să joace un rol important în baza vestică. Încercând să găsească un
punct de pornire, Monnet s-a axat pe industriile cărbunelui și oțelului, care ofereau un
potențial important pentru organizarea europeană comună. Robert Schumann a dus mai
departe ideile rezultate în urma discuțiilor lui Monnet cu Cancelarul Germaniei de Vest. Prin
declarația sa, el a susținut că Europa nu va fi unită dintr-o dată sau pe baza unui plan, ci
treptat, prin realizări concrete. Schumann a propus că producția cărbunelui și a oțelului să fie

4
plasată sub ”o Înaltă Autoritate, în cadrul unei organizații deschise către participarea altor țări
ale Europei”.
Aceasta ar reprezentă un prim pas spre o federație a Europei și ar face din războiul dintre
Franța și Germania ceva imposibil din punct de vedere practic.
Crearea Comunității a Cărbunelui și a Oțelului a reprezentat un pas mic, dar remarcabil,
deoarece pentru prima dată guvernele cedează puteri semnificative către o organizație
supranațională.
Chiar dacă CECO a avut realizări modeste dar solide în primii patru ani, capacitățile sale erau
limitate, iar cei de la conducere simțeau ca trebuie să realizeze ceva mai mult. Astfel în martie
1957 s-a creat Comunitatea Economică Europeană (CEE). Prin Tratatul CEE, cele șase state
se angajau să creeze o piață comună pentru o perioadă de 12 ani prin eliminarea treptată a
tuturor restricțiilor comerțului intern, stabilirea unor tarife externe comune pentru comerțul
intern, stabilirea unor tarife externe comune pentru bunurile care pătrundeau în CEE,
dezvoltarea politicilor agricole și de transport comune.
În anii ’80 CEE își extinde granițele spre sud și vest. Datorită extinderii numărul de membri ai
CEE s-a dublat, iar aceasta a avut câteva consecințe politice și economice: a sporit influența
CEE, a complicat procesul de luare a deciziilor, a redus influența în ansamblu a Franței și
Germaniei și prin acceptarea statelor mai sărace a modificat balanța economică a CEE.
Din anul 1986 CEE este cunoscută sub numele de Comunitatea Europeană. Statele sale
membre aveau o populație de 322 milioane și reprezentau aproximativ o cincime din comerțul
mondial.
În anul 1979 a fost lansat Sistemul Monetar European (SME), ce utilizează un Mecanism al
Ratelor de Schimb (MRS) bazat pe un instrument contabil cunoscut drept Unitatea Monetară
Europeană (ECU), aceasta avea drept obiectiv crearea unei zone de stabilitate monetară in
cadrul căreia guvernul să ia masuri pentru a-și menține moneda națională la un nivel cât mai
stabil.
În anul 1989 Președintele comisiei Jacques Delors a decis să ducă UEM cu un pas mai
departe, prin elaborarea unui plan care să aibă la bază fixarea ratelor de schimb si apoi sa
transforme ECU într-o monedă unică.
În prezent în afara Norvegiei mai există și alte două țări vestice care nu fac parte din UE:
Islanda și Elveția.
În mai 2004 a suferit cea mai semnificativă extindere prin aderarea celor zece state
mediteraneene și din Europa de Est: Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovenia și Slovacia.
Simbolurile Uniunii Europene
Drapelul european este albastru, cu 12 stele. A fost adoptat inițial de către Consiliul
Europei, în 1955, și a devenit drapelul oficial al Comunității Europene în mai1986. Numărul
stelelor nu are legătură cu numărul statelor membre; ele formează un cerc si sunt dispuse
precum orele pe cadranul unui ceas, simbolizând plenitudinea și perfecțiunea.
Imnul european, adoptat în iunie 1985 de către Consiliul european de la Milano,
este „Oda bucuriei”, preludiul celei de-a patra părți a Simfoniei a IX-a de Ludwig van
Beethoven.

5
 Moneda unica europeană – Euro – a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999 și a început
să fie distribuită, în bancnote și monede începând cu 1 ianuarie 2002. Sigla monedei este
inspirată din litera grecească epsilon și de prima literă a cuvântului Europa, iar cele două linii
paralele simbolizează stabilitatea.   
Din mai 2000, Europa are și o deviză – „ Uniți in diversitate” -, rodul unui concurs la care
au participat, cu propuneri, 80.000 de tineri, între 10 si 20 de ani.
Obiectivele și pilonii Uniunii Europene
Obiectivele Uniunii Europene în interiorul frontierelor sale sunt:

 să promoveze pacea, valorile europene și bunăstarea cetățenilor săi

 să ofere libertate, securitate și justiție fără frontiere interne, luând, în același timp,
măsuri adecvate la frontierele externe pentru a reglementa azilul și imigrația și pentru
a preveni și combate criminalitatea
 să creeze o piață internă
 să asigure o dezvoltare durabilă bazată pe o creștere economică echilibrată și pe
stabilitatea prețurilor, să mențină o economie de piață deosebit de competitivă care să
favorizeze ocuparea integrală a forței de muncă și progresul social
 să îmbunătățească și să protejeze calitatea mediului
 să promoveze progresul tehnic și științific
 să combată excluziunea socială și discriminarea
 să promoveze justiția și protecția socială, egalitatea între femei și bărbați și protecția
drepturilor copilului
 să consolideze coeziunea economică, socială și teritorială și solidaritatea între țările
UE
 să respecte diversitatea culturală și lingvistică a popoarelor sale
 să creeze o uniune economică și monetară a cărei monedă să fie euro.

Obiectivele UE pe plan mondial sunt:

 să își susțină și să își promoveze valorile și interesele

 să contribuie la menținerea păcii și securității pe planetă și la dezvoltarea sa durabilă
 să promoveze solidaritatea și respectul reciproc între popoare și să contribuie la
asigurarea unui comerț liber și echitabil, la eradicarea sărăciei și la protecția
drepturilor omului
 să asigure respectarea strictă a dreptului internațional.

Obiectivele UE sunt prevăzute în din Tratatul de la Lisabona.

Valori

Uniunea Europeană este întemeiată pe următoarele valori:

Demnitatea umană
Demnitatea umană este inviolabilă. Trebuie să fie respectată și protejată și constituie baza
propriu-zisă a drepturilor fundamentale.

Libertatea
Libertatea de mișcare le dă cetățenilor dreptul de a se deplasa și stabili în mod liber pe
teritoriul Uniunii. Libertățile individuale, cum ar fi respectul față de viața privată, libertatea de
6
 gândire, libertatea religioasă, libertatea de întrunire, dreptul la informație și libertatea de
exprimare, sunt protejate de Carta drepturilor fundamentale a UE.

Democrația
Democrația reprezentativă este piatra de temelie a funcționării Uniunii Europene. Un cetățean
european se bucură automat de drepturi politice. Toți cetățenii din UE au dreptul de a candida
și de a vota la alegerile pentru Parlamentul European și la alegerile naționale organizate în
țara de reședință sau în țara de origine.

Egalitatea
Egalitatea presupune drepturi egale în fața legii pentru toți cetățenii. Principiul egalității între
femei și bărbați stă la baza tuturor politicilor europene și reprezintă piatra de temelie a
integrării europene. Se aplică în toate domeniile. Principiul plății egale pentru muncă egală a
fost integrat în Tratatul de la Roma din 1957.

Statul de drept
UE se bazează pe statul de drept. Tot ce face UE derivă din tratate, asupra cărora au convenit
toate statele membre, în mod voluntar și democratic. Dreptul și justiția sunt protejate de un
organism judiciar independent. Țările membre au conferit competență judiciară definitivă
Curții Europene de Justiție, ale cărei hotărâri trebuie respectate de toată lumea.

Drepturile omului
Drepturile omului sunt protejate de Carta drepturilor fundamentale a UE. Acestea includ
dreptul de a nu fi discriminat pe motive de sex, origine etnică sau rasială, religie sau
convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, dreptul la protecția datelor cu caracter
personal și dreptul de a obține acces la justiție.

Obiectivele UE sunt prevăzute la articolul 2 din Tratatul de la Lisabona și Carta

drepturilor fundamentale a UE.

În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace ca recompensă pentru susținerea unor cauze
majore precum pacea, reconcilierea, democrația și drepturile omului în Europa.

UE și-a luat în mod voluntar angajamentul de a-și stabiliza până în 2000 emisiile de
CO2 la nivelul înregistrat în 1990, un obiectiv pe care UE l-a atins. De asemenea, UE a avut un
rol indispensabil în negocierea și implementarea Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind
Schimbările Climatice din 1992 şi a Protocolului de la Kyoto din 1997.
În cadrul Protocolului de la Kyoto, cele 15 ţări care alcătuiau atunci UE şi-au asumat un
obiectiv ambiţios: de a reduce până în 2012 emisiile colective de gaze cu efect de seră cu 8% sub
nivelurile din 1990. Acest obiectiv global a fost tradus într-un obiectiv specific cu caracter
obligatoriu pentru fiecare stat membru, având la bază capacitatea acestuia de reducere a emisiilor.
Cu excepţia Ciprului şi a Maltei, toate cele 12 ţări care au aderat la UE din 2004 au obiective
individuale privind emisiunile în cadrul protocolului.
Obiective pe termen lung
În decembrie 2008, statele membre UE au adoptat o serie de obiective ambițioase, ia
parte dintr-un pachet de măsuri concrete de luptă împotriva schimbărilor climatice.
Acestea includ un angajament de a reduce, până în 2020, emisiile globale de gaze cu efect de seră
ale UE cu 20% față de nivelurile din 1990 și de a crește cota energiei regenerabile în consumul de
energie cu 20% pe teritoriul UE. Fiecare stat menbru are un obiectiv individual care reflectă

7
potențialul sau de a produce energie regenerabilă. Obiectivul UE de reducere a emisiilor va
creste cu 30% dacă alte tări dezvoltate sunt de acord să facă același lucru printr-un acord global.
Un obiectiv comun al tuturor statelor membre este ca până în 2010, pe teritoriul UE sa
se ajungă la o utilizare de 10% a biocombustibililor în transport, cu un set de reguli clare, care să
asigure că acest lucru se realizează în mod durabil.
De asemenea există obiective individuale pentru fiecare stat membru ca până în 2020 să reducă
emisiile din cladiri, transport, agricultură și deseuri cu o medie de 10% sub nivelurile din 2005.
Conform Tratatului de la Mastricht a luat naștere UE, bazată pe subsidiaritate, acquis
comunitar, cetătenie europeană și pe trei piloni:
1. Domeniul comunitar- cuprinde majoritatea politicilor sectoriale existente anterior
2. Politica Externa și de Securitate Comună (PESC)
3. Justiție și Afaceri Interne ( JAI)
Criterii de aderare
Aderarea la UE reprezintă un proces îndelungat și complicat de ajustare a tuturor domeniilor
interne ale statelor candidate la principiile, valorile și standardele UE. Numai în acest caz
integrarea ulterioară a noilor ţări membre nu va avea consecinţe dureroase şi nu va afecta
integritatea sistemului european. Pentru a orienta statele candidate asupra reformelor care
trebuie îndeplinite în vederea aderării la UE, Uniunea a stabilit câteva criterii de aderare.

Criteriile obligatorii pentru aderarea la Uniunea Europeană sunt următoarele:

1.Criteriul politic: existenţa unor instituţii stabile, care ar fi garante ale democraţiei,
supremația legii, drepturile omului și protecția minorităților. Acest criteriu a fost desfășurat
mai târziu în Tratatul de la Amsterdam, declarându-se că „Uniunea este fondată în baza
condițiilor de libertate, democrație, respectarea drepturile omului și a libertăților
fundamentale, supremației legii, principii care sunt comune pentru toate statele membre”.
Orice stat european care respectă aceste principii poate deveni membru al Uniunii.
2.Criteriul economic: existenta unei economii de piață funcționale, capabile să facă
fată presiunilor competitive și forțelor de piață din cadrul UE.
3.Capacitatea de adoptare integrală a acquis-ului comunitar: aderarea la obiectivele
politice, economice și monetare ale UE.
Ulterior la Consiliile Europene, care au urmat celui de la Copenhaga, criteriile de mai sus au
fost completate cu încă unul:
4.Existenţa unor structuri administrative și judiciare car vor permite adoptarea și
aplicarea acquis-ului comunitar: această condiție urma să asigure că extinderea Uniunii
Europene nu va periclita realizările Comunității și procesul de integrare, convenit la
Maastricht.
În decembrie 1997 Consiliul European de la Luxembourg, a decis completarea criteriilor de la
Copenhaga cu o nouă condiție – capacitatea UE de accepta noi membri, aceasta însemnând
sporirea angajamentului UE în procesul de extindere.
Criteriile expuse la summitul de la Copenhaga vin să completeze condiţia de bază pentru a
deveni membru al UE o constituie identitatea europeană, care a fost consacrată prin Tratatul
de la Roma din 1958 (orice stat european poate deveni membru al Uniunii Europene).

8
Îndeplinirea criteriilor de aderare de către statele candidate este monitorizată de Comisia
Europeană, care anual publică Rapoarte de Ţară privind succesele înregistrate de statele
candidate în acest domeniu.
La Consiliul European de la Copenhaga din 1993 Uniunea a făcut un pas decisiv către
extindere, convenind că “statele asociate din Europa centrală și de est să devină membri ai
Uniunii Europene dacă o cerere este formulată în acest sens ”. În ce priveste planificarea,
Consiliul European a hotărât ca aderarea să aibă loc de îndată ce țările asociate au capacitatea
să ducă la îndeplinire obligațiile de stat membru prin satisfacerea condițiilor economice și
politice stabilite.
Cu această ocazie au fost formulate criteriile de aderare, cunoscute sub numele de
"criteriile de la Copenhaga".
Consiliul European de la Copenhaga (1993)
Pentru a deveni stat membru, o țară candidată trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții:
• Instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, respectarea drepturilor
omului și protecția minorităților;
• Economie de piața funcțională, precum și capacitatea de a face față presiunilor
concurențiale din piața internă
• Capacitatea de a-și asuma obligațiile de stat membru, inclusiv adeziunea la obiectivele
politice, economice și monetare ale Uniunii Europene
Consiliul European de la Madrid (1995)
Calitatea de stat membru presupune crearea condițiilor pentru o integrare armonioasă prin
adaptarea structurilor administrative.
Este important ca legislația comunitară să fie transpusă în legislația națională, dar este mai
important ca aceasta să fie pusă în practică prin structuri administrative și juridice adecvate.
Aceasta este premisa pentru relația de încredere care fundamentează calitatea de stat membru.
Tratatele fondatoare ale UE
Legislația Uniunii Europene este alcătuită din două tipuri de documente:
A) Legislația primară (tratatele)
B) Legislația secundară (cuprinde actele adoptate de către instituțiile Uniunii Europene)
Legislația principala cuprinde următoarele documente:
- tratatele fondatoare: tratatele prin care au fost instituite Comunitățile Europene (Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice) și Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la
Maastricht);
- principalele tratate modificatoare ale tratatelor care au instituit Comunitățile Europene și ale
Tratatului privind Uniunea Europeană: Tratatul de fuziune, Actul Unic European, Tratatul de
la Amsterdam, Tratatul de la Nisa;
- protocoalele speciale, de exemplu Protocolul privind Antilele Olandeze, semnat în 1962;

9
- tratate adiționale, prin care sunt modificate anumite sectoare acoperite de tratate fondatoare,
de exemplu, cele două tratate bugetare, semnate în 1970, respectiv 1975;
-tratatele de aderare la Comunitățile Europene, respectiv la Uniunea Europeană.
Ţări candidate la Uniunea Europeană
Parlamentul a emis o evaluare pozitivă cu privire la eforturile depuse în 2009 de către
Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Parlamentul s-a exprimat şi cu privire la progresul limitat înregistrat de Turcia în îndeplinirea
criteriilor de la Copenhaga.
Aspecte precum statul de drept, libertatea de exprimare, relaţiile de bună vecinătate,
situaţia minorităţilor etnice, drepturile femeilor, precum şi lupta împotriva corupţiei şi a
crimei organizate raman a fi aderate.

Croaţia
Negocierile de aderare cu Croaţia ar putea fi finalizate în 2010, iar aderarea Croaţiei ar
putea da un "impuls pozitiv" procesului de integrare în UE a celorlalte state din Balcanii de
Vest, se arată în rezoluţia elaborată de Hannes Swoboda, adoptată cu 582 de voturi pentru, 24
împotrivă şi 37 de abţineri. Deputaţii îşi exprimă îngrijorarea faţă de scăderea sprijinului
public din Croaţia pentru integrarea în UE şi recomandă Consiliului deschiderea cât mai
curând posibil a capitolului de negociere "Justiţie şi Drepturi Fundamentale."
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei
Deputaţii speră ca negocierile de aderare să fie iniţiate "în viitorul apropiat", solicitând
în acelaşi timp Consiliului să confirme în cadrul summitului european din martie 2010 că
acceptă recomandarea Comisiei de începere a negocierilor. În rezoluţia elaborată de Zoran
Thaler, adoptată cu 548 de voturi pentru, 45 împotrivă şi 35 de abţineri, se salută "iniţiativa
noului guvern grec, care sugerează, în mod simbolic şi motivaţional, anul 2014 ca dată-ţintă
pentru aderarea la UE a ţărilor din regiunea Balcanilor de Vest."
Turcia
Potrivit rezoluţiei elaborată de Ria Oomen-Ruijten şi adoptată prin vot liber,
progresele Turciei în a adopta reforme concrete au fost limitate în 2009.
Parlamentul aminteşte că începerea negocierilor de aderare cu Turcia în 2005 "a reprezentat
punctul de plecare al unui proces deschis şi de durată."
Principalele beneficii oferite de aderarea la UE ar fi:
- un client politic și economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabilă
- predictibilitate și o stabilitate crescută a mediului economic
-cresterea competitivității pe piața internă, ceea ce conduce la motivarea si stimularea
agenților economici aurohtoni în sensul sporirii productivității și a eficienței prin dezvoltarea
de noi produse și servicii, introducerea tehnologiilor moderne și diminuarea costurilor de
producție
- dezvoltarea comerțului, un stimul important pentru economia națională si piața forței de
munca

10
 - accesul sporit la piețele de capital si investiții europene, la noile echipamente și sisteme
informaționale, la know-how-ul managerial și tehnicile organizaționale din țările dezvoltate
- prezența agenților economici români pe o piață unică de mari dimensiuni și cu o importanță
deosebită
- oportunități deosebite oferite de implementarea UEM
- oportunitatea de a participa plenar la procesele de luare a deciziilor privind viitoarea
configurare a Europei
- creșterea prestigiului și consolidarea statului României în relațiile cu alți actori statali, atât
pe plan politic cât și economic
- dobândirea de către cetățenii români a drepturilor decurgând din acordarea „cetățeniei
europene”.
Previziuni pentru viitorul economiei în UE
Anul 2011 va fi decisiv pentru viitorul Uniunii Europene şi pentru cel al zonei euro,
urmând să aibă loc revizuirea guvernanţei economice, a declarat preşedintele Băncii Centrale
Europene (BCE), Jean-Claude Trichet.
„Suntem confruntaţi cu un an decisiv. În 2011, va fi adoptat cadrul revizuit al guvernanţei, vor
fi discuţii aprofundate despre gestiunea financiară şi, poate, va debuta modificarea Tratatului
de la Lisabona," a afirmat Trichet, care a prezentat raportul BCE pentru 2009, în Parlamentul
European.
Este nevoie de o putere mai mare de decizie pentru ca Europa în ansamblul său şi zona euro
să facă faţă provocărilor viitoare.
Irlanda a apărut prima pagină a cotidianelor europene prin încăpăţânarea cu care a refuzat să
accepte ajutorul financiar oferit de UE. Ajutorul de peste 90 de miliarde de euro pe care l-au
acceptat, în cele din urmă, oficialii de la Dublin, le-au atras acestora critici dure din partea
opiniei publice.
În viitorul apropiat Portugalia va fi cea care va urma Irlanda în această criză a datoriilor.
Portugalia se află „în faţa unui scenariu în care părăseşte zona euro" dacă eşuează în a face
faţă provocărilor economice, a declarat Ministrul Afacerilor Externe portughez, Luis Amado.
Soluţionarea crizei presupune două măsuri majore:
1. ţările membre UE care au o situaţie economică bună să le sprijine pe cele care se află în
criză
2. ţările care primesc ajutor din partea UE şi a Fondului Monetar Internaţional trebuie să îşi
convingă cetăţenii să accepte măsurile de austeritate.
Romania şi UE– avantajele şi costurile aderării la Uniunea Europeană

Consiliul European constituit la Copenhaga (iunie 1993) a convenit ca țările asociate din
Europa Centrala și de Est, care doresc să adere la UE pot să o facă și să devină astfel membre ale
respectivei organizații. Aderarea urmează să aiba loc de îndată ce țara asociată în cauză va fi
capabilă să-și asume obligațiile ce decurg din actul aderării, adică să îndeplinească condițiile
economice și politice cerute.

11
 O abordare pragmatica a României în UE trebuie să se structureze pornind de la
premisele existente la Consiliul European de la Copenhaga drept criterii de limitare pentru
dobândirea calității de membru al UE:
-stabilirea instituțiilor ce garantează democrația, statul de drept, drepturile omului,
respectul față de minorități și protecția acestora
-existenta unei economii de piață funcționale, precum și capacitatea de a face față
presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii
-capacitatea de a-și asuma obligațiile ce recurg din calitatea de membru al UE, inclusiv
aderarea la țelurile uniunii politice, economice și monetare.
Calitatea de membru al UE va avea un impact major asupra vieții economice, politice și
sociale. Implicațiile economice vor fi precumpănitoare, însă se vor înregistra mutații radicale și în
domeniile politic, de securitate, social și cultural.
Din punct de vedere politic mecanismele de luare a deciziilor vor trebui reconfigurate, în
ceea ce privește transferul de competențe către instituțiile comunitare; în același ritm Romania va
beneficia de posibilitatea de a participa la procesele complexe decizionale din cadrul Uniunii,
putând astfel să-și promoveze și să-și protejeze interesele.
Principalele beneficii oferite de aderarea la UE ar fi:
- un client politic și economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabilă
- predictibilitate și o stabilitate crescută a mediului economic
-cresterea competitivității pe piața internă, ceea ce conduce la motivarea si stimularea
agenților economici aurohtoni în sensul sporirii productivității și a eficienței prin dezvoltarea de
noi produse și servicii, introducerea tehnologiilor moderne și diminuarea costurilor de producție
- dezvoltarea comerțului, un stimul important pentru economia națională si piața forței de
munca
- accesul sporit la piețele de capital si investiții europene, la noile echipamente și sisteme
informaționale, la know-how-ul managerial și tehnicile organizaționale din țările dezvoltate
- prezența agenților economici români pe o piață unică de mari dimensiuni și cu o
importanță deosebită
- oportunități deosebite oferite de implementarea UEM
- oportunitatea de a participa plenar la procesele de luare a deciziilor privind viitoarea
configurare a Europei
- creșterea prestigiului și consolidarea statului României în relațiile cu alți actori statali,
atât pe plan politic cât și economic
- dobândirea de către cetățenii români a drepturilor decurgând din acordarea „cetățeniei
europene”.
Neaderarea României la UE ar fi dus la:
- izolarea și indepărtarea de la procesele de luare a deciziilor, implicând dificultăți și
cheltuieli sporite pentru impunerea autonoma pe scena politică și economică
- izolarea economică a României, în conditiile în care UE detine în prezent 605 din
comertul exterior românesc
- restrângerea posibilităților de acces a produselor românești pe piața comunitară
- creșterea vulnerabilității produselor românești în fața măsurilor de apărare comercială și
a obstacolelor tehnice practicate de UE față de țările terțe
- cresterea decalajului economic dintre România și țările din zona care vor adera la UE,
datorită în principal imposibilității de a beneficia de fondurile comunitare de dezvoltare
- diminuarea șanselor de aliniere în perspectiva a aquis-ului comunitar, având în vedere
că integrarea inracomunitara evlueaza în permanență
- dificultăți în obținerea consensului la nivelul UE pentru aderarea altor țări candidate, în
condițiile creșterii numărului de state membre ale UE

12
 - scăderea posibilitățiilor României de a dezvolta o agricultură competitivă ca urmare a
neîntegrării la timp în mecanismele Politicii Agricole Comune.
Costurile ce trebuiesc suportate pentru aducerea economiei și a societății românești la
standardele europene, trebuie remarcat că aceste sacrificii și eforturi sunt inerente în etapa de
tranzacție actuală, ele nefiind determinate arbitrar de exigențele UE, ci constituind prețul
reformei indispensabile pentru relansarea României.
România a făcut pași remarcabili spre reformarea fundamentală a economiei prin
adoptarea reglementărilor legislative și inițierea politiciilor macroeconomice orientate către
satabilitate.

Concluzii
Europa a parcurs un drum lung după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. În
acel moment majoritatea statelor erau devastate însă incă exista posibilitatea redeclanșării
razboiului.
Cu scopul de a evita războaiele ulterioare și temându-se să nu fie implicați în rivalitatea dintre
marile puteri, liderii Europei de Vest au început să se gandească la o cooperare regională,
punând în comun interesele propriilor state și ajutând la creșterea credibilității și influenței
regiunilor lor.
Pentru început s-au unit șase state ce s-au înțeles să creeze o politică agricolă comună, o
uniune vamală și începutul unei piețe unice.
Putem observa că este un beneficiu ca un stat să fie membru al Uniunii Europene deoarece
restricțiile în cadrul uniunii sunt reduse(libera circulație a mărfurilor, persoanelor, taxe vamale
comune).
Consider că țările cu un grad redus de dezvoltare sunt mai avantajate deoarece ele sunt cele
care primesc de cele mai multe ori ajutorul țărilor dezvoltate.

Surse:

1. http://www.europarl.europa.eu/
2. http://www.semneletimpului.ro/stiri/Previziuni-sumbre-pentru-viitorul-UE-si-al-
monedei-unice--2044.html
3. http://ec.europa.eu/clima/sites/campaign/actions/euinitiatives_ro.htm
4. http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_1.pdf
5. https://ue.mae.ro/

6. https://ro.wikipedia.org/

13