UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTABILITATEA

ŞI FISCALITATEA ENTITĂŢII ECONOMICE
Cuprins:
1.1. Noţiuni de bază privind organizarea contabilităţii la nivelul entităţii
economice
Test de autoevaluare 1.1.
1.2. Aspecte generale privind fiscalitatea entităţii; Relaţia dintre contabilitate
şi fiscalitate
Test de autoevaluare 1.2.
1.3. Componentele sistemului fiscal
Test de autoevaluare 1.3.
Rezumat
Bibliografie

Obiective:
După studiul acestei teme, veţi reuşi să:
● înţelegeţi delimitarea celor două secţiuni ale contabilităţii, precum şi a
obiectivelor proprii acestora, pentru a facilita înţelegerea implicaţiilor fiscale ale
principalelor impozite, taxe şi contribuţii din temele ulterioare;
● cunoaşteţi obiectivele fundamentale ale fiscalităţii şi, respectiv, relaţia dintre
contabilitate şi fiscalitate;
● reţineţi principalele elemente comune ale impozitelor, taxelor şi contribuţiilor.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare: 2 ore

1.1. Noţiuni de bază privind organizarea contabilităţii la nivelul

entităţii economice
Economia naţională a oricărei ţări, ca parte componentă a economiei mondiale,
cuprinde mai multe activităţi desfăşurate de persoane juridice şi persoane fizice, ce
aparţin ţării respective, precum şi de persoane aflate în afara ţării. Între economiile
naţionale ale ţărilor apar relaţii internaţionale generate de diviziunea internaţională a
muncii la circuitul economic mondial sub forma unor fluxuri de bunuri sau servicii
economice, fluxuri de credite, fluxuri de capital şi a celor generate de schimburile
valutare. Aceste fluxuri internaţionale influenţează fluxurile din interiorul economiei
naţionale din fiecare ţară.
Informaţia şi, îndeosebi, informaţia economică este, astăzi, prezentă în toate
domeniile de activitate, fiind un element indispensabil al progresului. Prin conţinutul lor,
informaţiile economice subordonează toate celelalte activităţi, angajate în activitatea de
producţie, consum, schimb şi repartiţie.
Valorificarea eficientă a informaţiei economice se poate realiza numai în cadrul
unui sistem informaţional economic în care contabilitatea este o componentă de bază a
acestuia.
Entitatea reprezintă o componentă a mediului economic, care este influenţată de
acesta şi pe care poate, eventual, să-l influenţeze.
În cadrul entităţii, se realizează producţia bunurilor, executarea lucrărilor,
prestarea serviciilor, circulaţia bunurilor şi valorilor economice (titluri de valoare) şi alte
operaţii secundare acestora care, toate acestea, trebuie reflectate în contabilitate.

Contabilitate şi fiscalitate 5 
 
 Entitatea (întreprinderea) reprezintă o denumire generică, deoarece, în realitate,
capătă forme diferite, în funcţie de diferite criterii luate pentru delimitarea lor (societăţi
comerciale, companii naţionale, regii autonome, instituţii publice, persoane fizice care
desfăşoară, în mod independent, activităţi economice, etc.).
Legea contabilităţii constituie cadrul general care reglementează principalele
obiective privind: entităţile care sunt obligate la organizarea contabilităţii; cerinţele privind
organizarea contabilităţii; întocmirea situaţiilor financiare de raportare periodică
(semestriale şi anuale); auditul şi depunerea situaţiilor financiare.
• Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome,
institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi
celelalte persoane juridice; instituţiile publice, asociaţiile şi celelalte
persoane juridice cu şi fără scop patrimonial.
Conform • Subunităţile fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care
legislaţiei1, în aparţin persoanelor prevăzute anterior, cu sediul în România, precum şi
subunităţile fără personalitate juridică din România care aparţin unor
sfera persoane juridice cu sediul în străinătate.
entităţilor • Organismele de plasament colectiv care nu sunt constituite prin act
obligate să constitutiv, astfel cum sunt prevăzute în legislaţia pieţei de capital, fondurile
organizeze şi de pensii facultative, fondurile de pensii administrate privat şi alte entităţi
să conducă organizate pe baza Codului civil.
contabilitatea • Persoanele fizice care desfăşoară activităţi producătoare de venituri au
financiară, se obligaţia să conducă contabilitate simplificată, bazată pe regulile
includ: contabilităţii în partidă simplă (aceste persoane întocmesc Registrul-jurnal
de încasări şi plăţi şi Registrul-inventar). Cu excepţia persoanelor fizice,
celelalte persoane organizează şi conduc, după caz, şi contabilitatea de
gestiune, potrivit reglementărilor elaborate în acest sens.
Conform Legii contabilităţii, contabilitatea este definită ca fiind activitatea specializată în
măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor
proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea persoanelor juridice şi fizice.
La nivelul unei entităţi ● contabilitatea financiară
se disting două secţiuni ale (denumită şi generală sau externă);
 
contabilităţii: ● contabilitatea de gestiune
(denumită şi managerială sau internă).

● înregistrează şi urmăreşte toate tranzacţiile (operaţiile) care afectează

activele, capitalurile proprii şi datoriile;
  ● principalul obiectiv al acesteia îl constituie furnizarea de informaţii
sintetice privind poziţia financiară, performanţa financiară şi celelalte
# În principal, informaţii referitoare la activitatea desfăşurată;
obiectivele ● asemenea informaţii sunt prezentate în situaţiile financiare, ce se
contabilităţii întocmesc periodic şi sunt destinate atât conducerii entităţii, cât şi diverşilor
financiare utilizatori externi (investitori de capital, societăţi bancare, angajaţi,
furnizori, clienţi, guvern şi instituţiile sale, precum şi publicului);
sunt
● organizarea şi conducerea contabilităţii financiare are la bază norme
următoarele:
unitare şi obligatorii pentru toate entităţile (spunem că este standardizată),
asigurând, în acest fel, informaţiile necesare tuturor utilizatorilor, permiţând
comparabilitatea indicatorilor de gestiune economico financiară între
diferite entităţi.
Poziţia financiară a unei entităţi economico-sociale este influenţată de resursele
economice pe care le controlează, de structura sa financiară, de lichiditatea şi
solvabilitatea sa, de capacitatea de a se adapta schimbărilor mediului în care îşi
desfăşoară activitatea entitatea respectivă.
● Contabilitatea de gestiune, a doua secţiune a contabilităţii, se organizează în
funcţie de specificul activităţii şi de necesităţile informaţionale proprii, în vederea

                                                            
1
Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în 2008, modificată şi completată ulterior, art. 1. 

6                                                                                                                 Contabilitate şi fiscalitate
     
realizării actului decizional. Conform ultimelor reglementări2 în domeniu ea “asigură, în
principal, înregistrarea operaţiilor privind colectarea şi repartizarea cheltuielilor pe
destinaţii, respectiv pe activităţi, secţii, faze de fabricaţie, centre de costuri, centre de
profit, după caz, precum şi calculul costului de achiziţie, de producţie, de prelucrare al
bunurilor intrate, obţinute, lucrărilor executate, serviciilor prestate, producţiei în curs
de execuţie, imobilizărilor în curs etc., din unităţile de producţie, comerciale,
prestatoare de servicii, financiare şi alte domenii de activitate”.
Contabilitatea de gestiune se organizează de administratorul persoanei juridice.
Realizarea contabilităţii de gestiune se efectuează, fie utilizând conturi specifice (adică
cele din clasa 9), fie dezvoltând conturile din contabilitatea financiară, fie cu ajutorul
evidenţei tehnic-operative proprii. Fiind principalul furnizor de informaţii necesare
conducerii subunităţilor, componente ale entităţii, reprezintă un instrument intern în luarea
deciziilor şi în realizarea controlului de gestiune.

#  De reţinut: Obiectivele pe care trebuie să le realizeze entităţile care

organizează şi conduc contabilitatea proprie sunt următoarele:
● întocmirea documentelor justificative pentru toate operaţiile care modifică
activele, datoriile şi capitalurile proprii;
● înregistrarea cronologică şi sistematică a tuturor operaţiilor consemnate în
documentele justificative (în acest sens, reţinem registrele contabile obligatorii: Registrul
jurnal, Registrul Cartea mare, cu cele trei variante şi Registrul inventar);
● organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor
şi capitalurilor proprii ale entităţii, precum şi valorificarea rezultatelor acestora (se reţine
în acest sens, Ordinul M.F.P. nr. 2861/9.X.2009);
● controlul asupra operaţiilor înregistrate (cu ajutorul balanţei de verificare);
● respectarea regulilor de întocmire a situaţiilor financiare de raportare periodică
cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi alţi indicatori privind activitatea
desfăşurată; depunerea acestora la organul fiscal teritorial; publicarea acestora conform
normelor legale (se reţine, în acest sens, Ordinul 1802/2014, pentru aprobarea
Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare individuale şi situaţiile financiare
consolidate3, care a abrogat ordinele 3055/2009 şi 2239/2011);
● păstrarea documentelor justificative, a registrelor de contabilitate şi a situaţiilor
financiare de raportare (Legea contabilităţii şi Ordinul MFP nr. 3512/2008);
● organizarea contabilităţii de gestiune, adaptată la specificul activităţii (Ordinul
1826/22.XII.2003).
Distincţia între cele două secţiuni ale contabilităţii (contabilitatea financiară şi,
respectiv, contabilitatea de gestiune) se face la nivelul informaţiilor obţinute şi pe care
entitatea acceptă sau este obligată să le furnizeze. Informaţiile furnizate de contabilitatea de
gestiune sunt confidenţiale.
Principalul obiectiv al situaţiilor financiare este acela de a oferi informaţii referitoare
la activele, datoriile, capitalurile proprii, veniturile, cheltuielile şi rezultatul final al
exerciţiului (profit sau pierdere). Aceste informaţii, sintetizate în bilanţ şi contul de profit
şi pierdere, sunt completate cu notele explicative prin care sunt furnizate informaţii privind
fluxurile de numerar (trezorerie) ale entităţii pe baza cărora utilizatorii pot estima
momentul şi gradul lor de certitudine pentru a se realiza.
Pentru aplicarea corespunzătoare a reglementărilor contabile aplicabile,
entităţile economice trebuie să-şi elaboreze politici contabile proprii.
"  Politicile contabile sunt definite ca fiind principiile, bazele, conventiile, regulile
şi practicile specifice aplicate de o entitate la întocmirea şi prezentarea situatiilor
financiare anuale.

                                                            
2
O.M.F.P nr. 1826/22.12.2003, pentru aprobarea Precizărilor privind unele măsuri referitoare la organizarea şi
conducerea contabilităţii de gestiune (publicat în M.Of. 23/12.01.1004). 
3
Ordinul 1802/2014 a fost publicat în M.Of. nr. 963/30.12.2014 şi a intrat în vigoare la 01/ian 2015. 
Contabilitate şi fiscalitate 7 
 
 Aceste politici trebuie elaborate având în vedere specificul activităţii, de către
specialişti în domeniul economic şi tehnic, cunoscători ai activităţii desfăşurate şi ai
strategiei adoptate de entitate. La elaborarea politicilor contabile entităţile trebuie să
respecte principiile contabile generale, prevăzute de reglementările în vigoare.
Politicile contabile aplicate trebuie să asigure continuitatea şi comparabilitatea
situaţiilor financiare de la o perioadă la alta. Modificarea politicilor contabile se face
foarte rar, ea fiind permisă doar dacă este cerută de lege sau are ca rezultat informaţii
mai relevante sau mai credibile referitoare la operaţiunile entităţii.
Exemple de politici contabile sunt urmatoarele: alegerea metodei de amortizare a
imobilizăilor; reevaluarea imobilizărilor corporale sau păstrarea costului istoric al
acestora; înregistrarea, pe perioada în care imobilizările corporale sunt trecute în
conservare, a unei cheltuieli cu amortizarea sau a unei cheltuieli corespunzatoare ajustării
pentru deprecierea constatata; alegerea metodei de evaluare a stocurilor; contabilitatea
stocurilor prin inventarul permanent sau intermitent etc.
Actualele reglementări contabile conţin prevederi referitoare la: formatul şi
conţinutul situaţiilor financiare anuale; principiile contabile generale; regulile generale
de evaluare (de bază şi alternative); regulile generale de întocmire, aprobare, auditare şi
publicare a situaţiilor financiare; alte prevederi necesare în aplicarea reglementărilor
(planul general de conturi, transpunerea conturilor de la o reglementare la alta).
În vederea stabilirii cerinţelor de raportare, reglementările contabile, aprobate prin
Ordinul 1802/2014, delimitează următoarele categorii de entităţi:
- microentităţi;
- entităţi mici;
- entităţi mijlocii şi mari.
Microentitățile    sunt  unitățile,  care  la  data bilanțului, nu depăşesc  limitele  a  cel 
puțin două dintre urmatoarele trei criterii: 
• totalul activelor: 350.000 euro;
• cifra de afaceri neta: 700.000 euro;
• numarul mediu de salariati in cursul exercitiului financiar: 10.
Asemenea entităţi întocmesc situaţii financiare (simplificate) ce conţin un bilanţ
prescurtat, un cont de profit şi pierdere prescurtat şi note explicative care includ un
numar redus de informaţii (prevăzute de ordinul menţionat anterior).
Acest  sistem  simplificat  de  contabilitate  a  fost  introdus  în  țara  noastră  în  anul 
2011  şi  a  fost  aplicat,  opțional,  doar  de  entitățile  care  aveau  în  exercițiul  financiar 
precedent  o  cifră  de  afaceri  netă  sub  echivalentul  în  lei  al  sumei  de  35.000  euro, 
inclusiv, şi totalul activelor sub echivalentul în lei al sumei de 35.000 euro, inclusiv. 
Entitatile  mici sunt  societățile  care,  la  data  bilanțului,  nu  se  încadrează  în 
categoria  microentităților  şi  care  nu  depăşesc  limitele  a  cel  puțin  două  dintre 
următoarele trei criterii: 
• totalul activelor: 4.000.000 euro;
• cifra de afaceri neta: 8.000.000 euro;
• numarul mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50.
Aceste entităţi mici au obligaţia întocmirii unui bilanţ prescurtat, a unui cont de
profit si pierdere prescurtat, iar notele explicative sunt mai puţin detaliate față de cele
prevăzute pentru entitățile mijlocii și mari.
Opţional, entităţile mici (prevăzute la pct 9, alin. 3 din reglementări) pot întocmi
situaţia modificărilor capitalului propriu şi/sau situaţia fluxurilor de trezorerie.
Situațiile financiare anuale ale entităților mici şi microentităților se verifică, după 
caz, de cenzori, potrivit legislației. 
Entitățile  mijlocii  şi  mari (prevăzute  la  pct  9,  alin.  4  din  reglementări)  sunt 
entitățile care, la data bilanțului, depăşesc limitele a cel puțin două dintre următoarele 
trei criterii: 
• totalul activelor: 4.000.000 euro;
• cifra de afaceri neta: 8.000.000 euro;
• numarul mediu de salariati in cursul exercitiului financiar: 50.

8                                                                                                                 Contabilitate şi fiscalitate
     
 Asemenea entităţi, precum şi entităţile de interes public, întocmesc situaţii
financiare anuale cu cinci componente:
- bilanţ;
- cont de profit şi pierdere;
- situaţia modificărilor capitalului propriu;
- notele explicative la situaţiile financiare anuale.
Situaţiile financiare anuale ale entităţilor mijlocii şi mari, precum şi ale
societăţilor/companiilor naţionale, societăţilor cu capital integral sau majoritar de stat si
regiilor autonome sunt auditate de unul sau mai multi auditori statutari sau firme de audit,
iar situatiile financiare anuale ale entitatilor mici şi microentităţilor se verifică, după caz, de
cenzori, potrivit legii4. 
O entitate analizează permanent, pentru fiecare dată a bilanţului, dacă a depăsit,
respectiv a încetat să depăşeasca criteriile de mărime corespunzatoare.
Entitatea schimbă categoria în care se încadrează doar dacă în două exerciţii
financiare consecutive depăseste sau încetează să depăsească criteriile de mărime. Ca
urmare, modificarea criteriilor de mărime nu determină automat încadrarea entităţii într-o
nouă categorie.
Prin două exercitii financiare consecutive se înţelege exerciţiul financiar precedent
celui pentru care se întocmesc situaţiile financiare anuale şi exerciţiul financiar curent,
pentru care se întocmesc situaţiile financiare anuale.
Ca urmare, prin noile reglementari, intrate în vigoare la 1 ianuarie 2015, criteriile de
marime s-au modificat (au fost majorate), iar sfera entităţilor care aplică noul sistem
simplificat a fost extinsă.
În scopul creşterii încrederii diferitelor categorii de utilizatori de informaţii
furnizate de situaţiile financiare acestea trebuie să fie însoţite de o declaraţie scrisă a
persoanelor care răspund de organizarea şi conducerea contabilităţii
(administratorul, ordonatorul de credite sau altă persoană care are obligaţia gestionarii
unităţii respective). Prin această declaraţie persoanele respective îşi asumă răspunderea
pentru întocmirea situaţiilor financiare5 şi confirmă următoarele: (a) politicile contabile
utilizate la întocmirea situaţiilor financiare anuale sunt în conformitate cu reglementările
contabile aplicabile; (b) situaţiile financiare anuale oferă o imagine fidelă a poziţiei
financiare (active, datorii, capitaluri proprii), performanţei financiare şi a celorlalte
informaţii referitoare la activitatea desfăşurată; (c) persoana juridică îşi desfăşoară
activitatea în condiţii de continuitate.
Entităţile care aplică reglementările conforme cu directivele europene şi
Standardele Internaţionale de Raportare Financiară şi-au schimbat, total, poziţia în
privinţa întocmirii situaţiilor financiare nu doar pentru a informa fiscul ci pentru
informarea financiară a utilizatorilor, în vederea fundamentării deciziilor economice.
Pentru ca informaţiile financiare să fie utile, ele trebuie să fie relevante şi să
reprezinte exact ceea ce îsi propun să reprezinte. Caracteristicile calitative fundamentale
sunt relevanţa şi reprezentarea exactă.
Utilitatea informaţiilor prezentate în situaţiile financiare este dată şi de
caracteristicile lor calitative: să fie comparabile, verificabile, oportune şi inteligibile.
# De reţinut:
● Contabilitatea are un caracter universal, în sensul că dacă bunurile, lucrările şi
serviciile obţinute de o entitate sunt diferite, contabilitatea, sub aspectul principiilor,
tehnicilor şi regulilor de bază, este aceeaşi, indiferent de domeniul în care se aplică.
● Contabilitatea reprezintă o sursă privilegiată de informaţii pentru organele
fiscale, majoritatea obligaţiilor fiscale fiind stabilite pe baza datelor din contabilitate. În
teoria economică, au fost, şi sunt, încă, preocupări în privinţa stabilirii unei relaţii de
ordine între fiscalitate şi contabilitate, adică să se precizeze cine influenţează mai mult
pe cine.
Pentru concilierea celor două categorii de norme, contabile şi fiscale, mai întâi,
trebuie definite cu multă claritate, lucru care a început să se realizeze prin aplicarea
                                                            
4
Vezi Capitolul X, pct. 563, alin. şi alin. 3 din Ordinul 1802/2014.
5
 Art. 30 din Legea contabilităţii.  

Contabilitate şi fiscalitate 9 
 
Codului fiscal şi a Codului de procedură fiscală. Este necesar, de asemenea, ca atât
entităţile, cât şi organele de control ale statului să cunoască principiile, regulile şi
tehnicile contabile şi fiscale şi să aplice corect prevederile legislaţiei privind calcularea,
înregistrarea şi decontarea obligaţiilor fiscale.
● organizarea unui sistem informaţional capabil
Contabilitatea, privită prin să garanteze securitate şi eficienţă în domeniul
impactul său cu fiscalitatea, are gestiunii fiscale;
următoarele obiective: ● respectarea principiilor contabile pentru a
asigura imaginea fidelă a poziţiei şi
performanţei financiare şi a altor indicatori
privind activitatea desfăşurată.
● Contabilitatea aplicată în entităţile din ţara noastră, trebuie să fie
independentă, ceea ce se asigură prin deconectarea ei de fiscalitate. Aceasta nu
înseamnă determinarea incorectă a obligaţiilor fiscale (impozite, taxe şi contribuţii). Ea
(contabilitatea) trebuie să respecte normele, standardele şi regulile de natură contabilă
general acceptate. În acest context, se reţin două aspecte distincte în sensul de respectare
a regulilor fiscale şi, implicit, a relaţiei entităţii cu statul şi organizarea contabilităţii pe
baza principiilor contabile, în scopul reflectării poziţiei financiare (activelor, capitalurilor
şi datoriilor) a unei entităţi sau persoane care organizează contabilitatea proprie, pentru
fundamentarea deciziilor economice de către utilizatorii interni şi externi.

Test de autoevaluare 1.1.

1. Ce sunt politicile contabile pe care trebuie să le elaboreze o entitate pentru

aplicarea corespunzătoare a reglementărilor contabile, conforme cu directivele europene?
Răspuns:
2. Informaţiile privind poziţia financiară a unei entităţi sunt reflectate în: 
a. situaţia modificărilor capitalurilor proprii;
b. contul de profit şi pierdere;
c. bilanţ;
d. notele explicative ale situaţiilor financiare.
A = b+c; B = a +c; C = a +d; D = c.
Răspuns:

3. Contabilitatea aplicată în entităţile din ţara noastră, trebuie să fie:

a. organizată în conformitate cu cerinţele impuse de managerul entităţii;
b. independentă, ceea ce se asigură prin deconectarea ei de fiscalitate;
c. organizată în concordanţă cu principiile fiscale, în scopul furnizării de
informaţii instituţiilor statului;
d. obligatoriu conectată la fiscalitate pentru a furniza informaţiile înscrise în
declaraţiile fiscale.
A = a + b; B = b + c; C = b; D = c +d.
Răspuns:

1.2. Aspecte generale privind fiscalitatea entităţii economice.

Relaţia dintre contabilitate şi fiscalitate

Problemele financiare care vizează constituirea resurselor, în vederea repartizării

judicioase, pentru acoperirea necesităţilor publice au impact asupra domeniilor
economic, social, fiscal şi politic. Implicaţiile de natură fiscală se manifestă prin
intermediul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, generate de nevoia de bani a statului de
a-şi asigura veniturile bugetare.
A gestiona eficient resursele financiare, materiale şi umane de care dispune
10                                                                                                                 Contabilitate şi fiscalitate
     
entitatea economică înseamnă a lua în calcul şi mărimea fiscală a afacerilor. Odată cu
dezvoltarea afacerilor orice tranzacţie generează un element fiscal. Impozitul penetrează
tot ce este tranzacţie, intersecţie între entitate şi mediul economico-social, acumulare şi
distribuire de resurse.
Pentru buna funcţionare a mecanismului economico-social, perceperea
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor reprezintă o cerinţă esenţială, context în care
organele împuternicite ale statului elaborează cadrul legal pentru reglementarea bazelor
de impozitare, sumele ce trebuie plătite, precum şi sancţiunile fiscale.
Perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor se face numai în baza reglementărilor
legale care au apărut şi s-au impus în timp, ca urmare a experienţei acumulate de instituţiile
statului şi datorită evoluţiei doctrinei în domeniu. Ca urmare, fiscalitatea s-a dezvoltat prin
texte legislative, hotărâri, norme şi instrucţiuni care reglementează impozitele, taxele, şi
contribuţiile, pe baza cărora se realizează politica financiară a statului.
Prin reglementări legale, fiecare stat, ca reprezentant al intereselor unei naţiuni, îşi
constituie fondurile necesare pe care, apoi, le redistribuie, în funcţie de cerinţele
economice, fiscale şi sociale, în vederea realizării echilibrului macroeconomic.
În domeniul fiscal se operează cu mai multe noţiuni, fiecare din ele fiind definite într-
un mod specific de diferiţi autori. În principiu, toate se referă la impozite, taxe şi obligaţii
fiscale care, de fapt, constituie obiectul fiscalităţii.
Fiscalitatea se individualizează ca un sistem de norme privitoare la stabilirea,
perceperea şi încasarea impozitelor şi taxelor de la contribuabili, prin intermediul unui
aparat specializat. Noţiunea de ”fisc” este definită ca fiind “organul de stat care are
sarcina stabilirii, încasării, urmăririi şi administrării contribuţiilor către stat”6. Este
utilizat, de asemenea, şi termenul fiscal care se referă la fisc sau care ţine de fisc şi
competenţele care îi revin.
Fiscalitatea, fiecărei ţări, necesită, organizarea unui sistem fiscal, care este
reprezentat de “totalitatea impozitelor şi a altor venituri pe care statul, prin organele
sale specializate, le percepe, în baza surselor legislative, şi în urma cărora ia naştere
creanţa fiscală a statului asupra contribuabililor”7.
Sistemul fiscal poate fi definit, pe scurt, ca fiind ansamblul impozitelor şi taxelor
provenite de la persoane juridice şi fizice destinate formării bugetului public pentru
acoperirea nevoilor publice. În sfera noţiunilor cu caracter fiscal, se delimitează şi instituţia
administraţiei de stat care stabileşte şi urmăreşte încasarea impozitelor/taxelor şi
contribuţiilor către buget.
Tranziţia la economia de piaţă a determinat reforme în plan economic, fiscal,
social, etc., precum şi o legislaţie nouă adecvată. Toate aceste reforme sunt specifice
fiecărei ţări.
Trebuie să se reţină faptul că, sistemele fiscale au, din punct de vedere istoric, un
caracter naţional, fiind elaborate în condiţiile specifice economiilor naţionale. Astfel,
nivelul, structura şi cotele de impunere corespund nevoilor de alocare şi redistribuire.
Altfel spus, modelul impozitării diferă de la ţară la ţară atât ca nivel, cât şi ca structură,
ca urmare a multiplilor factori, determinanţi fiind cei economici.
Integrarea crescândă a economiilor dezvoltate a determinat o mai mare mobilitate
geografică a capitalurilor şi resurselor umane şi a eliminat multe bariere în desfăşurarea
unor activităţi. În acest context, s-a intensificat concurenţa între state, iar plătitorii de
impozite şi taxe exercită o constrângere asupra guvernelor. Guvernul fiecărei ţări, prin
măsurile promovate, încearcă, prin sistemul de impozitare, să nu se abată, prea mult, de la
cel al altor ţări concurente, deoarece ar determina o deplasare a contribuabililor şi, deci, a
resurselor către alte ţări, respectiv activităţi.
Armonizarea ratelor de impozitare, în condiţiile aderării ţărilor la Uniunea
Europeană, este foarte controversată şi improbabil să se întâmple din cauza
opoziţiilor puternice din partea statelor membre cu rate de impozitare scăzute. Statele
                                                            
6
Colectiv de autori, Mic dicţionar enciclopedic, Ed. St. şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 658. 
7
Ristea M., şi colaboratorii, Contabilitatea şi fiscalitatea întreprinderii, Editor Tribuna economică, Bucureşti
1995, pag. 10. 
Contabilitate şi fiscalitate 11
 
membre sunt libere să ia propriile decizii asupra politicii economice şi au, încă, un
grad considerabil de independenţă în ceea ce priveşte fiscalitatea. Însăşi, Uniunea
Europeană nu poate să impună taxe şi impozite, deoarece bugetul acesteia provine
din contribuţiile statelor membre.

Obiectivele fundamentale ale fiscalităţii sunt realizate prin promovarea

politicilor fiscale în domeniul financiar, economic şi social, ş.a.
● Prin politica fiscală în domeniul financiar, statul asigură resursele
necesare acoperirii cheltuielilor publice. Acest obiectiv principal este realizat prin
promovarea şi respectarea principiilor fiscale. Se poate realiza un volum mai mare al
impozitelor printr-un număr mai mare de contribuabili, introducerea de noi impozite
sau extinderea bazei de impozitare.
Impozitul are un randament ridicat dacă prezintă un caracter universal cu cote
mici de impozitare, astfel încât acesta să fie rezonabil pentru orice entitate sau
persoană. Venituri bugetare mai mari şi mai sigure se pot realiza prin cote
rezonabile pentru contribuabili decât aplicarea unui număr mare de impozite şi cu
cote procentuale mari.
● Politica fiscală în domeniul economic urmăreşte dezvoltarea unor ramuri
din economie prin diferite pârghii de influenţare a producţiei unor sectoare de
activitate, dezvoltării serviciilor şi a agriculturii. Un obiectiv prioritar, cu consecinţe
favorabile pe ansamblul economiei naţionale, îl reprezintă dezvoltarea exporturilor şi
reducerea importurilor, astfel încât să se realizeze echilibrul balanţei comerciale. În
cadrul măsurilor de limitare a importurilor se înscrie şi aplicarea de taxe vamale mari
sau accize pentru anumite produse. Totodată, realizarea acestui obiectiv, trebuie
efectuată în corelaţie cu dezvoltarea sectorului productiv din ţara noastră, pentru
bunurile economice care sunt deficitare. În acest mod, se pot crea noi locuri de
muncă, ce influenţează favorabil creşterea veniturilor impozabile şi, implicit,
reducerea resurselor financiare pentru protecţia şomerilor.
Încurajarea entităţilor pentru a dezvolta anumite activităţi se realizează prin
acordarea scutirilor de la plata impozitului pe profit sau pe profitul reinvestit,
facilităţi privind amortizarea imobilizărilor (deducerea unei amortizări suplimentare
sau utilizarea unei amortizări accelerate în primul an de achiziţie a imobilizărilor).
● Politica fiscală în domeniul social urmăreşte acordarea de facilităţi
contribuabililor cu venituri relativ mici, aceştia fiind scutiţi de impozite până la un
anumit nivel. În acest context, fiscalitatea intervine cu impozite şi taxe mari pentru
limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătăţii, cum este alcoolul, tutunul şi
produsele din tutun (începând cu 1.01.2006 s-au introdus noi taxe pentru ţigări şi
alcool, care sunt destinate fondului de sănătate).
Încasarea veniturilor la bugetul statului este recunoscută ca fiind un interes
naţional. Pentru a fi realizat, elaborarea politicii fiscale, ca act de decizie deosebit de
complex, trebuie să vizeze reducerea inflaţiei, a instabilităţii economice, protejarea
veniturilor consumatorilor şi stimularea dezvoltării, deoarece impozitele, taxele şi
contribuţiile, ca forme de prelevare, modifică distribuţia iniţială a veniturilor,
influenţând activitatea economică, investiţiile şi consumul.
Politica fiscală trebuie să realizeze folosirea conştientă a tuturor instrumentelor
şi procedeelor cu caracter fiscal pentru stabilirea nivelului şi structurii impozitelor,
taxelor şi contribuţiilor, operaţiile impozabile, regimul exonerărilor şi al creditelor
fiscale, astfel încât procesul repartiţiei produsului social să asigure fondurile
necesare cheltuielilor publice şi a celor pentru protecţie socială. Sistemul fiscal
trebuie să se caracterizeze prin aşezarea sarcinilor fiscale potrivit principiului justeţei
sociale, fără nici un fel de discriminare între contribuabili. Impozitul perceput ţinând
seama de mărimea venitului, averii sau obiectelor impozabile, răspunde unor criterii
de echitate şi satisface funcţia socială, ca trăsătură a sistemului fiscal, prin care sunt
favorizate categoriile de contribuabili dezavantajate, datorită veniturilor mici, ca şi
entităţile care utilizează anumite categorii de personal cu capacitate redusă sau
absolvenţi de învăţământ superior (în primul an de la absolvire).
12                                                                                                                 Contabilitate şi fiscalitate
     
 Politica fiscală urmăreşte, cu prioritate, o aşezare cât mai bună a veniturilor
bugetare ale statului, cu instrumente fiscale eficiente şi un aparat fiscal în care
specialiştii din domeniu să fie, mai întâi, consilieri şi apoi să aplice sancţiunile în
cazul când constată abateri de la normele fiscale.
Organizarea unui sistem de impozitare adecvat, cu o administrare raţională a
impozitelor şi taxelor, prezintă o importanţă deosebită deoarece vizează realizarea
veniturilor bugetare la un nivel suficient pentru acoperirea cheltuielilor publice şi
eliminarea deficitului bugetar.

Relaţia dintre contabilitate şi fiscalitate trebuie să fie analizată şi explicată şi

prin măsura în care contabilitatea este conectată sau deconectată de fiscalitate.
Pentru entitatea economică, fiscalitatea poate fi interpretată sub două aspecte: un
prim aspect se concretizează în prelevări obligatorii ale entităţii către stat, cu influenţe
asupra trezoreriei entităţii, ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, sarcina fiscală pe care o
suportă o entitate; în al doilea rând, entitatea poate folosi şi în interesul ei principiile şi
regulile fiscale (prin stabilirea corectă a obligaţiilor fiscale şi declarare cu sinceritate a
acestora, entitatea poate evita aspectele neplăcute ale evaziunii sau ale fraudei fiscale)
Fiscalitatea are propriile reguli care nu, în toate cazurile, răspund cerinţelor
principiilor contabile prin care se asigură reflectarea imaginii fidele a poziţiei
financiare şi a performanţelor entităţii. În funcţie de politica economică, fiscalitatea
reprezintă un factor de stimulare pentru entităţi, zone defavorizate, pentru anumite
entităţi sau produse, alteori ea intervine ca factor de restrângere a unor activităţi sau de
inhibare a unor produse, pentru a fi comercializate şi consumate, prin aplicarea unor
suprataxe. În cazul în care apar incompatibilităţi între regulile contabile şi cele fiscale
divergenţele se rezolvă pe cale extracontabilă, prin retratarea informaţiilor contabile
cu privire la rezultat pentru obţinerea rezultatului fiscal.
Relaţia dintre contabilitate şi fiscalitate, pe plan european, este caracterizată prin
existenţa a două sisteme de contabilitate:
● Sistemul (modelul) anglo-saxon în care ● sistemul (modelul) continental, în care
contabilitatea este deconectată de contabilitatea este conectată la fiscalitate, în care
fiscalitate, caracterizat prin mai multe predomină intervenţia autorităţii publice şi influenţa
reguli, dintre care se reţin: informaţiile regulilor fiscale, în domeniul reglementării contabile.
furnizate de contabilitate sunt orientate, cu Acest model îl aplică entităţile din Franţa, Germania,
prioritate, să asigure necesităţile Italia, România. Acest model este caracterizat printr-o
informaţionale ale diverşilor utilizatori; aliniere a regulilor contabile la cele fiscale. În cazul în
regulile contabile sunt stabilite de care contabilitatea este conectată la fiscalitate,
profesionişti contabili, iar normalizarea informaţiile oferite de contabilitate sunt destinate
contabilă revine, prioritar, profesiei asigurării interesului fiscal. Altfel spus,
contabile liberale, independentă de contabilitatea din ţara noastră este conectată la
autorităţile publice; entităţile pot efectua fiscalitate. Acesta este motivul pentru care, de multe
deduceri fiscale permise de legislaţie, fără ori, contabilitatea este confundată cu fiscalitatea. O
ca acestea să fie contabilizate. asemenea legătură se explică prin rolul major pe care
statul îl joacă în reglementarea contabilă, apărându-şi
interesele sale, prin utilizarea pârghiilor fiscale.
Deoarece în România atât normele contabile, cât şi
cele fiscale sunt elaborate de ministerul finanţelor
publice, interdependenţa dintre contabilitate şi
fiscalitate este foarte strânsă, ceea ce face ca
influenţele fiscale asupra contabilităţii să pară şi mai
evidente.
Conectarea contabilităţii la fiscalitate ridică problema concilierii raporturilor dintre
principiile contabile şi cele fiscale.
Studiul relaţiei contabilitate - fiscalitate pune în evidentă tendinţa de
armonizare a intereselor dintre cele două, dar şi unele situaţii de divergenţe
dintre acestea. Din nevoia de asigurare a veniturilor bugetare, care să fie suficiente,
pentru acoperirea cheltuielilor publice, uneori, nivelul crescut al impozitelor, taxelor
şi contribuţiilor, ce trebuie plătite de persoanele juridice sau fizice, respectiv
totalitatea acestora, devine pentru entitate ca ceva greu de suportat.

Contabilitate şi fiscalitate 13
 
 Fără a intra în detalii, relaţia contabilitate-fiscalitate se circumscrie la probleme care
vizează determinarea profitului impozabil, în condiţiile în care se au în vedere: evaluarea
patrimonială; acceptarea funcţionării mecanismului provizioanelor (pentru riscuri şi
cheltuieli); ajustărilor pentru deprecieri şi pierderi de valoare; abordarea mai multor sisteme
de amortizare sub incidenţa fiscalităţii; delimitarea în timp a cheltuielilor şi veniturilor, toate
acestea având ca scop armonizarea informaţiei contabile cu imaginea fidelă a poziţiei
financiare a entităţii.
Probleme care conduc la conflicte între contabilitate şi fiscalitate în privinţa
realizării imaginii fidele a poziţiei financiare (patrimoniului) se întâlnesc în constituirea
provizioanelor (pentru riscuri şi cheltuieli) sau ajustărilor pentru deprecieri şi pierderi de
valoare, care, în puţine cazuri, sunt deductibile fiscal la determinarea impozitului pe profit.
Independenţa (deconectarea) contabilităţii de fiscalitate nu înseamnă
determinarea incorectă a obligaţiilor fiscale (impozite, taxe şi contribuţii).

Test de autoevaluare 1.2

 
1. Ce este fiscalitatea? 
Răspuns:

2. Ce se urmăreşte prin politica fiscală în domeniul economic?

Răspuns:

3. a) Care sunt cele două sisteme de contabilitate organizate la nivel european;

b) prin ce se diferenţiază acestea?
Răspuns:

1.3. Componentele sistemului fiscal

Componentele sistemului A. Impozitele, taxele şi contribuţiile;

fiscal funcţionează în B. Mecanismul fiscal;
interdependenţă şi sunt: C. Aparatul fiscal.

1.3.1. Impozitele, taxele şi contribuţiile – componente ale sistemului

fiscal
 
Impozitele reprezintă prelevări obligatorii către stat fără contraprestaţie din
partea statului, în scopul acoperirii cheltuielilor publice.
Taxele reprezintă contravaloarea serviciilor efectuate de instituţiile statului la
cererea persoanelor fizice şi juridice.
Contribuţiile reprezintă obligaţii ale entităţilor faţă de bugetul asigurărilor sociale de
stat, de sănătate, pentru pensii şi pentru şomaj. Sunt datorate şi plătite de persoane juridice
sau fizice care utilizează forţa de muncă pe o perioadă nedeterminată sau determinată.
Privitor la impozite, taxe şi contribuţii prezintă importanţă cunoaşterea a 2
aspecte:
- gruparea veniturilor bugetare în funcţie de anumite criterii luate ca bază pentru
caracterizarea lor;
- cunoaşterea elementelor specifice şi comune ale impozitelor, taxelor şi contribuţiilor.
În  legătură  cu  primul  aspect,  fără  a  intra  în  detalii,  menționăm  delimitarea 
impozitelor, taxelor şi contribuțiilor potrivit clasificației bugetare a veniturilor, astfel: 
I. Veniturile curente, care, la rândul lor, se împart în:
(a) venituri fiscale; şi (b) venituri nefiscale.
Veniturile fiscale sunt formate din:

14                                                                                                                 Contabilitate şi fiscalitate
     
 ● impozite directe care sunt plătite de contribuabil, în cunoştinţă de cauză, în categoria
acestora incluzându-se: impozitul pe profit, impozitul pe veniturile microîntreprinderilor,
impozit pe veniturile de natura salariilor şi asimilate acestora, din activităţi independente, din
cedarea folosinţei bunurilor, impozitul pe dividende şi dobânzi, impozitul pe clădiri, taxa
asupra mijloacelor de transport, impozitul şi taxa pe teren, etc.;
● impozite indirecte care sunt suportate, în general, de consumatorul final, prin
intermediul preţurilor bunurilor şi tarifelor pentru lucrări şi servicii. Exemplificăm,
printre cele mai importante: taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.), accize, taxe vamale,
impozitul pe spectacole, etc.
Veniturile nefiscale provin din vărsămintele din profitul net al regiilor autonome, al
societăţilor bancare, din veniturile realizate de instituţiile publice, taxele consulare, etc.
II. Veniturile din capital se referă la veniturile realizate de instituţiile publice prin
valorificarea unor bunuri ale acestora, precum şi cele provenite din valorificarea rezervei
de stat şi de mobilizare, venituri din vânzarea activelor imobilizate, în cadrul procesului
de restructurare economică.
Pentru determinarea şi înregistrarea corectă a impozitelor şi taxelor, toţi
contribuabilii, persoane juridice şi fizice, trebuie să cunoască prevederile legale, să
calculeze şi să vireze la timp obligaţiile fiscale.

Privitor la al II-lea aspect, se reţine faptul că, în individualitatea lor, fiecare venit
bugetar poate fi caracterizat prin trăsături specifice, determinate de rolul lor în economia
ţării, de modul de stabilire şi percepere. Totodată, impozitele, taxele şi contribuţiile
prezintă elemente comune, reieşite din reglementările legale, elemente ce permit
stabilirea, realizarea, urmărirea şi controlul acestora.

 Elementele comune ale impozitelor, taxelor şi contribuţiilor includ:

(a) subiectul impozabil (subiectul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor) se referă la
persoana obligată să suporte plata unui impozit, taxe sau contribuţii, adică să determine,
să înregistreze şi să plătească asemenea impozite, taxe şi contribuţii. Subiectul impozabil
denumit contribuabil (plătitor) poate fi o persoană juridică sau fizică care deţine bunuri,
realizează venituri sau efectuează cheltuieli pentru care legislaţia reglementează obligaţia
acestora de a plăti impozit, taxă sau contribuţie.
(b) plătitorul de impozite, taxe şi contribuţii este persoana obligată să calculeze şi să
deconteze obligaţia faţă de buget. În cele mai multe cazuri, este identic cu subiectul
impozitelor şi taxelor, dar sunt şi cazuri de excepţie în care plătitorul nu este şi subiect
(ca de exemplu impozitul pe veniturile salariale care este suportat de angajaţi ca subiecţi
ai impunerii, iar plătitor al acestuia este entitatea, impozitul pe dividende).
(c) obiectul impozabil constituit din profitul obţinut, veniturile, tarifele, etc.
(d) baza impozabilă (sau baza de calcul), este suma asupra căreia se aplică o cotă de
impozit, pentru a se stabili mărimea impozitului datorat, ce coincide în unele situaţii cu
obiectul impunerii, cu excepţia unor cazuri particulare când aceasta este diferită.
Exemplu, impozitul pe clădiri are ca obiect al impunerii clădirea propriu-zisă, iar baza de
calcul o reprezintă valoarea acesteia (acest element va fi dezvoltat în temele specifice
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, ce vor fi studiate ulterior).
(e) rata sau cota impozitului este stabilită prin norme legale şi este folosită pentru determinarea
sumelor de plată datorate. Ea se aplică la baza de calcul şi se concretizează sub două forme: mărime
fixă ce se înmulţeşte cu baza de calcul sau cu o parte din aceasta (de exemplu cota fixă
pe km sau mp pentru folosirea terenurilor în alte scopuri decât producţia agricolă sau
silvică); cote procentuale care, la rândul lor, pot fi proporţionale, ce nu se modifică în
raport cu baza de calcul, la care se aplică (exemplu cota standard, actuală de TVA,
începând cu 1 iulie 2010, este 24%) şi progresive care se modifică, adică se majorează,
în funcţie de nivelul bazei de calcul (exemplu impozitul pe venitul salarial, care a fost

Contabilitate şi fiscalitate 15
 
operaţional până la 31.XII.2004, ce s-a calculat în funcţie de anumite tranşe ale
veniturilor).
(f) termenul de achitare se referă la perioada legală în cadrul căreia trebuie să se
plătească obligaţiile fiscale.
(g) înlesniri acordate subiecţilor sau plătitorilor, care se pot individualiza sub forma
scutirilor, reducerilor, eşalonărilor, eventuale amânări, etc.
(h) obligaţiile plătitorilor se referă, în principiu, la: calcularea şi virarea la termenul
legal a datoriilor fiscale; organizarea şi conducerea evidenţei impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor într-o manieră care să permită cu uşurinţă determinarea exactităţii bazelor
de calcul, a sumelor de plată şi respectiv plătite, precum şi modul de efectuare a plăţilor
către bugetul statului sau bugetul local.
(i) drepturile contribuabililor (plătitorilor de impozite şi taxe) se pot concretiza în:
Š compensarea sumelor plătite în plus cu sumele ce trebuie achitate la un termen
legal, ulterior, de scadenţă;
Š restituirea sumelor, în cazul în care nu se efectuează compensarea sumelor;
Š contestarea sumelor datorate, stabilite de organele de control (în acest sens s-au
elaborat norme metodologice de aplicare unitară a procedurii de soluţionare a
obiecţiunilor, contestaţiilor şi a plângerilor privind impozitele, taxele, alte venituri
bugetare şi fonduri speciale).
(j) sancţiunile fiscale sunt reglementate legal (Legea societăţilor comerciale, Legea
contabilităţii, Codul de procedură fiscală, etc.) şi se aplică pentru nerespectarea
termenelor de achitare sau stabilirea incorectă a sumelor de plată. Ele pot fi sub forma
amenzilor contravenţionale, dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, etc.
Test de autoevaluare 1.3.
1. Definiţi impozitele, taxele şi contribuţiile.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

2. Explicaţi următoarele elemente comune ale impozitelor, taxelor şi contribuţiilor:

baza impozabilă; obligaţiile plătitorilor; drepturile contribuabililor.

3. Care sunt procedeele utilizate pentru realizarea activităţii de impunere?

1.3.2. Mecanismul fiscal şi aparatul fiscal

Aplicarea reglementărilor cu caracter fiscal, stabilirea şi perceperea impozitelor,

taxelor şi contribuţiilor nu se pot realiza fără existenţa unui mecanism fiscal.
Mecanismul fiscal reprezintă un ansamblu de tehnici, procedee şi instrumente
fiscale specifice privind desfăşurarea activităţii de urmărire şi control a veniturilor
cuvenite bugetului.
►Impunerea, ca activitate ►Procedeele utilizate pentru realizarea
fiscală, constă în: activităţii de impunere includ:
(a) identificarea tuturor persoanelor (a) autoimpunerea realizată de plătitorul de
juridice/fizice sau altor entităţi care impozite, taxe şi contribuţii potrivit legislaţiei în
realizează venituri ce sunt supuse vigoare;
impozitării sau care deţin obiecte (b) impunerea directă a obiectului deţinut sau
impozabile; realizat, supus impozitării, pe baza declaraţiei dată
(b) evaluarea bazei de calcul a de subiectul impunerii, către organul fiscal;
impozitelor şi taxelor; (c) impunerea indirectă, ce se bazează pe informaţii
(c) stabilirea exactă a mărimii colaterale;
acestora. (d) impunerea forfetară ce constă în determinarea
unor sume forfetare de plată pe o anumită perioadă
de timp.

16                                                                                                                 Contabilitate şi fiscalitate
     
 Aparatul fiscal
Are, în principal, rolul, ca prin impunere, să încaseze şi să urmărească realizarea
veniturilor bugetare, precum şi combaterea evaziunii fiscale şi creşterii economiei
subterane.
Statul îşi realizează activitatea fiscală, pe linie legislativă, prin intermediul
Parlamentului, iar pe linie executivă prin intermediul Guvernului, prin instituţiile
administraţiei publice şi locale de specialitate.
Ca trăsătură specifică, organele centrale nu au legături directe cu contribuabilii. În
sfera activităţii lor, pe lângă alte obiective, se includ iniţierea şi proiectarea actelor
legislative, precum şi îndrumarea şi coordonarea de specialitate în domeniul fiscal.
Ministerul Finanţelor Publice - reprezintă instituţia administraţiei publice de
specialitate prin care guvernul îşi aduce la îndeplinire atribuţiile sale executive în
domeniul fiscal. În structura sa acest minister cuprinde direcţii generale, direcţii de
specialitate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – ANAF - (organism care a
devenit operaţional de la 1 ianuarie 2004 şi, respectiv, reorganizat în anul 2013).
ANAF îndeplineşte atribuţii privind aplicarea politicii de administrare fiscală şi îşi
desfăşoară activitatea în domeniul administrării veniturilor bugetare prin proceduri de
gestiune, colectare, control fiscal şi dezvoltare a relaţiilor de parteneriat cu contribuabilii.
Ca element de noutate din vara anului 2013, ANAF s-a reorganizat, astfel că
în structura sa organizatorică, ANAF sunt incluse opt direcţii generale regionale ale
finanţelor publice. Tot în cadrul ANAF funcţionează Direcţia Generală Antifraudă
fiscală care a preluat atribuţiile Direcţiei Generale a Vămilor şi ale Gărzii Financiare. De
asemenea, sunt subordonate şi direcţiile finanţelor publice judeţene şi a municipiului
Bucureşti, Direcţia Generală Administrare Mari contribuabili, administraţiile finanţelor
publice la nivel local.
În structura aparatului fiscal se cuprind şi organele financiare teritoriale care, prin
activitatea lor, exercită atribuţii în domeniul fiscal în municipii, oraşe şi comune.
Trezoreria finanţelor publice, cu instituţiile sale în profil teritorial, are ca
obiective: încasarea veniturilor bugetare; organizarea evidenţei pe fiecare contribuabil,
cu concretizarea exactă privind sumele datorate, respectiv încasate, precum şi creanţele
de la aceştia; exercitarea controlului financiar preventiv asupra plăţii în termenul legal a
impozitelor şi taxelor de către contribuabili şi calcularea majorărilor de întârziere, în
situaţia nerespectării termenelor de plată.
Alte instituţii publice, care îşi aduc contribuţia la perceperea taxelor şi impozitelor, sunt:
instanţele de judecată, reprezentate de tribunale şi judecătorii, ce încasează taxe de
timbru pentru litigii şi acte ce intră sub incidenţa acestor taxe; notariatele de stat care
încasează taxe de timbru şi succesiune pentru autentificări şi modificări de acte;
primăriile care percep taxe pentru autorizaţii de funcţionare, pentru eliberarea titlurilor
de proprietate sau alte acte asupra cărora se percep taxe de timbru; organele de poliţie,
care percep taxe pentru eliberarea paşapoartelor, examinarea conducătorilor auto,
eliberarea permiselor de conducere şi alte taxe.
Aplicarea Codului de procedură fiscală (începând cu 1 ianuarie 2004) a contribuit la
simplificarea şi uniformizarea reglementărilor legale în domeniu, la stabilirea unei proceduri
unitare de administrare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului
general consolidat.

)Rezumat
● Contabilitatea financiară, componentă de bază a sistemului informaţional
economic, în cadrul obiectivelor ce vizează imaginea fidelă a poziţiei financiare şi a
performanţei financiare îndeplineşte un rol deosebit de important în viaţa economică a
entităţii, prin informaţiile conţinute în situaţiile financiare de raportare periodică. Pentru
toţi utilizatorii, interni şi externi, asemenea situaţii prezintă credibilitate dacă nu conţin
erori semnificative, iar informaţiile prezentate în ele trebuie să aibă anumite calităţi: să
fie inteligibile (uşor înţelese de utilizatori); pertinente (în raport cu necesitatea luării
Contabilitate şi fiscalitate 17
 
 deciziei); corecte (adică să inspire încredere în fidelitatea informaţiilor); să fie
comparabile în timp şi spaţiu.
● În ţara noastră contabilitatea reprezintă o sursă privilegiată de informaţii pentru
organele fiscale, majoritatea obligaţiilor fiscale fiind stabilite pe baza datelor din
contabilitate. Pentru concilierea celor două categorii de norme, contabile şi fiscale, mai
întâi, trebuie definite cu mai multă claritate. Este necesar, de asemenea, ca atât
entităţile, cât şi organele de control ale statului să cunoască principiile, regulile şi
tehnicile contabile şi fiscale şi să aplice corect prevederile legislaţiei legale privind
calcularea, înregistrarea şi decontarea obligaţiilor fiscale.
● În cazul în care contabilitatea este conectată la fiscalitate (cum este şi cazul ţării
noastre), informaţiile oferite de contabilitate sunt destinate asigurării interesului fiscal.
Acesta este motivul pentru care, de multe ori, contabilitatea este confundată cu
fiscalitatea. O asemenea legătură se explică prin rolul major pe care statul îl joacă în
reglementarea contabilă, apărându-şi interesele sale, prin utilizarea pârghiilor fiscale.
Deoarece în România atât normele contabile, cât şi cele fiscale sunt elaborate de
Ministerul Finanţelor Publice, interdependenţa dintre contabilitate şi fiscalitate este
foarte strânsă, ceea ce face ca influenţele fiscale asupra contabilităţii să pară şi mai
evidente. Conectarea contabilităţii la fiscalitate ridică problema concilierii raporturilor
dintre principiile contabile şi cele fiscale, ceea ce se realizează, în cele mai multe
cazuri, prin calcule extracontabile.
● Relaţia contabilitate-fiscalitate se circumscrie la probleme care vizează
determinarea profitului impozabil, în condiţiile în care se au în vedere: evaluarea
activelor, capitalurilor şi datoriilor; acceptarea funcţionării mecanismului
provizioanelor (pentru riscuri şi cheltuieli); ajustările pentru deprecieri şi pierderi de
valoare (care, la momentul actual, reprezintă cheltuieli nedeductibile la calculul
impozitului pe profit); abordarea mai multor sisteme de amortizare sub incidenţa
fiscalităţii; delimitarea în timp a cheltuielilor şi veniturilor, toate acestea având ca scop
armonizarea informaţiei contabile cu imaginea fidelă a poziţiei financiare a entităţii.
● Impozitele, taxele şi contribuţiile reprezintă principalele componente ale
sistemului fiscal, referitor la care prezintă importanţă cunoaşterea elementelor specifice
şi, îndeosebi, a celor comune acestora (ca de exemplu, baza impozabilă, cine este
plătitorul, obligaţiile plătitorilor, drepturile contribuabililor, etc.).
Termeni cheie: impozite; taxe şi contribuţii; baza impozabilă; obligaţiile
plătitorilor; contabilitatea conectată la fiscalitate.
 

 
Bibliografie
• Mihai M., Situaţii financiare anuale şi semestriale, Editura Scrisul Românesc,
şi colaboratorii Craiova 2012.
• Pântea Iacob Contabilitatea financiară, Editura Intelcredo, Deva 2014.
Petru şi Bodea
Ghe.,
• Sandu M., Contabilitatea şi fiscalitatea entităţilor economice, Editura Reprograph,
2012.
• Sandu M., Contabilitate şi fiscalitate – Manual pentru învăţământul la distanţă,
Editura Reprograph, Craiova 2014 (Manual introdus şi pe platforma ID).
• Staicu C. Contabilitate financiară conformă cu directivele europene, vol. I,
şi colaboratorii Editura Universitaria Craiova, 2011.
M.F.P. Legea contabilităţii nr 82/1991, republicată în 2008, modificată şi
completată ulterior (ultima modificare OUG 79/2014).
*** Ordinul 1802/2014,Reglementări contabile privind situaţiile
financiare individuale şi situaţii financiare consolidate (M.Of.
nr.963/30/XII/2014.
*** Legea 571/2003, privind Codul fiscal, modificată şi completată
ulterior şi Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.
18                                                                                                                 Contabilitate şi fiscalitate
     
 *** Reglementări contabile 2013, Editura Con Fisc, Bucureşti, 2013.
 

Contabilitate şi fiscalitate 19