Persecuția creștinilor

Ursache Daniel-Ștefan
Clasa 5
Mircea Vodă
În paralel, Sf. Pavel scrie (Romani 16,11) că noua credință a intrat și în
casa lui Narcis, un birocrat imperial de rang înalt, iar Tacit ne vorbește
despre împăratul Nero (54-68), care a condamnat la moarte membrii noii
religii, acuzându-i de incendiul care distrusese o bună parte a Romei în
anul 64.
Persecuții pe scară largă nu au avut loc în această perioadă, fiind în
general procese locale, care implicau grupuri mici, precum cel al
bătrânului Policarp din Smirna, la 155, sau cel al aristocratei Pepetua, în
Cartagina anului 203. Mai sunt și cazuri izolate, precum cel al
episcopului de Antiohia, Ignatie, sau al filosofului roman Iustin, și altele
care ne-au rămas în surse istorice sau în tradiții hagiografice, dar – până
la domnia lui Decius – nu se poate vorbi de o persecuție generală, ci mai
degrabă de o discriminare politică. Cu atât mai puțin putem vorbi de
milioane de martiri, cum se poate auzi astăzi în predicile unor prelați sau
în cultura populară. Cum am văzut, deja de la început, creștinismul
atrăgea persoane din toate păturile sociale, chiar și mari miniștri
imperiali, intelectuali sau aristocrați din toate provinciile.

Status conservat şi după moarte 

Două dintre primele mari familii de rang senatorial care au îmbrățișat

creștinismul au fost cu siguranță Flavia, a cărei membră, Domitilla, a
dăruit terenul pe care se găsesc azi catacombele ce îi poartă numele, și
Acilia, neam din care făcea parte Priscilla, o altă aristocrată care a oferit
un loc de veci pentru comunitatea creștină. Din familia aceasta provine
şi primul prefect creștin al Romei, numit de Constantin în anul 325:
Acilius Severus. Alți oameni înstăriți care au dat nume cimitirelor au
fost Pretestatus și Trason la Roma, Tertullus, Faustus și Candidianus la
Cartagina.
La jumătatea secolului al III-lea, odată cu prima persecuție generalizată,
concomitent cu aderarea crescândă la creștinism a păturilor înalte și cu
creșterea numărului martirilor, apar și unele probleme legate de
apartenența la comunitatea creștină și de elitismul tot mai afișat care își
făcea loc și în modurile de înmormântare. Familiile mari doreau să își
conserve statusul și după moarte, construind morminte mai bogate,
adesea în camere separate (cubicula) sau sub arcuri (arcosoli) care să le
scoată în evidență măreția, cu picturi tipice epocii lor și loc pentru
comemorările funebre ale familiei, ca la mormintele romane din aceleași
vremuri. Şi deși creștinii erau văzuți ca un corp extern dăunător
civilizației romane, pentru că nu ardeau tămâie la statuia împăratului, ei
erau la fel de romani ca toți ceilalți, refuzau însă luxul și plăcerile
trupești tipice marilor serbări publice.
Acest refuz nu era doar al creștinilor – în tradiția romană, luxul și beția
nu erau privite cu ochi buni, mai ales în epoca republicană, unde
aceluiași Tertullian îi ia foarte puțin să găsească modele de păgâni care
trăiau sobru și retras. Un caz foarte lăudat era cel al lui Caton Censorul,
admirat și urât în egală măsură pentru integritatea morală și neîncrederea
în desfrâul oriental ce invada Roma în sec. II î.Hr.

Conviețuirea 
Exemple grăitoare ale conviețuirii pașnice a creștinilor cu religia
politeistă pot fi considerate hipogeul Aurelilor, săpat la 230 și folosit
până la 250, în care sunt înmormântați atât creștini, cât și păgâni, dar și
catacomba numită Vibia, în care erau înhumați discipoli ai lui Cristos, ai
zeului iranian Mitra și ai zeului frigian Sabatius. Descoperirea acestor
situri i-a pus pe gânduri, în secolele XVI-XVII, pe prelații catolici,
pentru că nu se găseau explicații acestei conviețuiri pașnice. La nivel
cultural, creștinii au adecvat mesajul evanghelic realității romane,
ajungând să unească divinitatea mozaică a Vechiului Testament cu acel
Logos al filosofiei stoice cu care își începe Sf. Ioan evanghelia.
Chiar Pavel din Tars predicase că păgânii adorau un zeu necunoscut
care, prin creștini, trebuie să se arate lumii întregi. În tradiția greacă
exista apoi și acel curent numit euhemerism, pe care se vor baza unele
apologii creștine, care considerau zeii Panteonului clasic ca pe niște regi
și eroi ce au trăit cândva – și, cu forța sau prin anumite merite, au reușit
să se facă adorați ca zeități.

Persecuțiile la adresa creştinilor – şi valul de comportamente în fața

morții 
Apar însă unele probleme în gestionarea comunităților pe timpul
persecuțiilor. Fiind puși în fața perspectivei morții, mulți creștini,
evident, preferă să ardă tămâia sau să sacrifice animale și să scape, dar
aceștia sunt de multe ori renegați de comunitate. Se manifestă
întrebarea-cheie dacă sunt creștini toți sau doar cei care nu păcătuiesc
niciodată, anume dacă apa este de ajuns sau doar botezul martiriului face
creștini. În unele comunități, cum este cea africană, dar și în Asia și în
Siria, se nasc schisme de proporții mari (precum cea donatistă din Africa
de Nord, existentă până la venirea arabilor, în sec. VII), mai ales când
cauzele religioase se amestecă cu cele sociale sau politice.
Peste tot în Imperiul Roman se nasc grupări de revoltă, adesea violente,
care nu recunosc Biserica și iertarea păcatelor, nici ordinea socială
opresivă a Statului. În Egipt, Siria sau Palestina se adaugă și prezența
anacoreților și a monahilor, care adesea predică disprețul pentru cei care
au scăpat cu viață ori făcând sacrificiile rituale la cerința autorităților, ori
mituind anchetatorii. Aceștia erau critici și față de ierarhia bisericească
ce se forma piramidal (cu episcopii la vârf) și se modela cu totul
Imperiului.
Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, se retrăsese la țară în 250, lucru ce
scandalizase lumea întreagă, fiindcă episcopii din Alexandria, Ierusalim
și Roma, pe lângă mulți alții, preferaseră să moară decât să se ascundă
sau să renege credința. Retragerea inițială nu l-a scutit de moarte, opt ani
mai târziu, sub domnia lui Valerian, împărat conștient de amploarea
creștinismului, care ordonase confiscarea cimitirelor și a cărților creștine
care circulau.

Cultul martirilor 
Deși profund afectat, creștinismul va spori și mai mult după aceste -
experiențe traumatice, iar catacombele din Roma se vor umple și,
ulterior, mări. Numărul creștinilor va spori considerabil în perioada 257-
304, când tot mai mulți oameni înstăriți, atrași de spiritualitatea creștină
sau dezgustați de militarizarea tot mai puternică a civilizației romane, se
vor boteza și vor contribui la îmbogățirea vestigiilor din catacombe.
Concomitent, mormintele martirilor devin tot mai evidente și se creează
un cult al lor și o separare netă a clerului de popor.
La Roma, în Catacomba Sf. Calist, este săpat un spațiu nou, grandios și
vizibil, numit Cripta Papilor, la descoperirea sa, în secolul al XIX-lea,
când însuși pontiful Pius IX vizitase noile descoperiri. Acolo fuseseră
înmormântați, între anii 250 și 300, nu mai puțin de nouă episcopi
romani, iar împrejur mormintele oamenilor de rând se îngrămădeau,
după expresia arheologului Filippo Coarelli, ca într-o hulubărie.
Francezul Julien Guyon a calculat că, în anul 270, o singură catacombă,
cea numită La Doi Lauri (Ad Duos Lauros), număra circa 11.000 de
înhumări, după jumătate de secol de existență.
Papa Pius IX vizitează nou-descoperita Criptă a Papilor în Catacomba
Sf. Calist (litografie de sec. XIX)

Dioclețian 
Ultima persecuție, în anii 303-305, a fost cea din timpul împăratului
Dioclețian (284-305) și a început cu incendierea bisericii din capitala
Nicomedia, în Asia Mică. Viitorul împărat era un general balcanic, se
încredea doar în armată și făcuse tot posibilul să întărească sistemul
militar și să câștige încrederea cetățenilor în figura imperială și prestigiul
ei, periclitat de cultele orientale, axate pe o spiritualitate individuală,
tămăduitoare, diferită de cultul civic roman în declin.
Dioclețian a împărțit imperiul în patru părți conduse de doi împărați, cu
titlul de Augustus, și doi cezari mai tineri care le-ar fi succedat, numind
alții la rândul lor. Autorii contemporani au dat vina pe vicele și pe
succesorul său, Galerius, care dorea efectiv extirparea creștinismului și
care a continuat persecuțiile până în anul 311, când a acordat libertatea
de cult prin edictul de la Serdica (Sofia, Bulgaria).
Concesia fusese făcută probabil înainte să moară din pricina unei infecții
care îi făcea corpul să se cangreneze – iar aceasta dădea tot mai mult
curaj creștinilor, pentru că și persecutorii precedenți avuseseră parte tot
de moarte violentă: Decius, ucis în luptă cu goții care, de câțiva ani,
coborâseră din Scandinavia și jefuiau litoralurile mai bogate ale Mării
Negre, iar Valerian, capturat și sfâșiat de persani. În Occident, numărul
martirilor a fost mult mai mic, deoarece toți împărații care au succedat
au fost mai îngăduitori decât cei orientali: Maxentie, de exemplu, unul
dintre cei mai faimoși persecutori anticreștini, fusese în realitate foarte
îngăduitor, dar, după ce pierduse războiul cu Constantin, retorii oficiali
ai acestuia (berberul Lactanțiu și grecul Eusebiu) l-au transformat într-un
tiran crud.