Tipuri ale

economiei de piaţă

Realizat de: Specializarea:

Informatică economică
Anul I

Capitolul I

1. Economia de piaţă

Definire

Economia de piaţă este forma economiei de schimb care are la bază mecanismul
generalizat al pieţei. În contextul acestuia, raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de
prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor, iar accesul diferitelor categorii de persoane la
bunurile economice este reglat prin preţ.
Acest concept, reprezintă o modalitate complexă şi deosebit de eficientă de realizare a
activităţii economice, adică de transformare a resurselor în bunuri şi servicii necesare nevoilor
oamenilor. Sistemul economic reprezintă elementele sau subsitemele economice dispuse într-o
anumită ordine ierarhică, în care acestea functionează pe baza interacţiunii dintre elementele
componente. De-a lungul timpului ele au fost clasificate în: deschise, închise, descentralizate,
centralizate, capitaliste, socialiste, pieţe libere, dirijiste.

Trăsăturile specifice economiei de piaţă sunt:

o pluralismul formelor de proprietate în care ponderea principală revine proprietăţii

private;
o profitul reprezintă obiectivul pentru care se asuma riscul concurenţial;
o concurenta este regulatorul principal al activităţii economice;
o este o economie de întreprindere, unde spaţiul economic de decizie şi acţiune se
realizează în unitatea economică;
o majoritatea preţurilor se formează liber influenţând şi pe cele din administraţie;
o predomina structurile tehnico-economice moderne;
o intervenţia directă şi indirectă a statului se rezuma la respectarea regulilor de
funcţionare a pieţei şi a instituţiilor juridice şi economice.

2. Tipuri ale economiei de piaţă

• Majoritatea ţărilor lumii au înţeles necesitatea apelării la economia de piaţă, iar fiecare
din aceste ţări a preluat o parte din caracteristicile economiei de piaţă pe care s-a axat în
special, punându-şi de asemenea amprenta asupra ei. Astfel că, aproape fiecare ţară are
varianta ei originală de economie de piaţă, aducând ceva nou faţă de celelalte variante deja
existente.
Din această abordare diferită a economiei de piaţă, de la o ţară la ţară rezultă o clasificare
a tipurilor concrete de economie de piaţă.
Din multitudinea de experienţe naţionale am putea desprinde unele „tipuri concrete” de
economie de piaţă pe care le-am putea denumi: tipul anglo-saxon, tipul vest-european,
economia socială de piaţă, tipul nordic şi economia paternalistă. Aceste tipuri care sunt expresie
şi a condiţiilor concrete şi caracteristicilor de dezvoltare din perioada modernă reflectă fără
îndoială o distanţă mai mare sau mai mică între teorie şi practică.

Aşadar :

1. Tipul anglo-saxon cuprinde economiile de piaţă cele mai liberale şi cel mai
puţin înclinate spre dirijism, cele mai reticente la intervenţia economică a statului – în special sub
forma întreprinderilor publice – adepte ale ideii de superioritate a întreprinderilor private şi a
liberei iniţiative. Aceste caracteristici pot fi întâlnite în S.U.A., Anglia, Canada ş.a.

2. Tipul vest-european cuprinde economiile de piaţă adepte ale intervenţiei statului

în economie atât prin diferite politici economice cât şi prin sectorul public şi planificare – ca
instrument de reglementare ex-ante a funcţionării economiei, ceea ce le conferă într-o proporţie
mai mare sau mai mică trăsătura de economii mixte. Aceste caracteristici care variază după
coloratura politică a guvernului se întâlnesc într-o serie de ţări vest-europene ca de exemplu
Italia, Franţa, acestă din urmă ţară având o contribuţie determinantă pe plan conceptual şi al
implementării acestui tip de economie.

3. Economia socială de piaţă reprezintă un tip de economie de piaţă care tinde spre
reunirea libertăţii pieţei cu armonia socială. Funcţionarea acestui tip de economie de piaţă nu
presupune doar o expansiune liberă a producţiei şi schimbului de mărfuri, ci şi găsirea unor
soluţii de ordin social, economic şi chiar politic. Atributul „social” exprimă obiectivul realizării,
în condiţiile funcţionării libere a pieţei, a unei armonii între interesele, opţiunile şi acţiunile
diverselor categorii sociale ca suport şi impuls al dezvoltării societăţii. Înfăptuirea acestui
obiectiv neputând avea loc spontan, prin simplu joc al forţelor pieţei, presupune intervenţia
activă a statului în vedera concertării şi a controlului activităţii membrilor societăţii pentru
obţinerea unui consens social; prin aceasta nu este diminuat rolul predominat al pieţei, economia
funcţionând pe baza mecanismelor pieţei libere nereglementate.
Trăsăturile de bază ale acestei economii de piaţă se regăsesc în Germania, ca prototip al
acestui model şi, pe jumatăte şi în Austria şi Olanda.

4. Tipul nordic de economie de piaţă reprezintă o economie de piaţă contractuală

în sensul unei cooperări între sectorul privat şi stat cu angajamente reciproce în vederea
satisfacerii prin soluţii acceptabile a unor cerinţe de ordin economico-social cum ar fi
combinarea creşterii şi a eficienţei economice cu promovarea unor valori social-umane şi de bază
pentru toţi membrii societăţii, în care pragul este satisfacerea nevoii medii şi respectarea limitei
de sus a echităţii sociale.
În acest sens se acţionează pentru realizarea unei repartiţii echitabile a veniturilor,
asigurarea asistenţei sociale pentru toţi membrii societăţii, accesul echitabil la toate serviciile
sociale.
Acest tip de economie de piaţă este specific Suediei, Norvegiei, Danemarcei, Finlandei.
În aceste economii, care în esenţă sunt economii de piaţă şi de iniţiativă privată, statul desfaşoară
o intervenţie care este înainte de toate pe plan social, îndeplinind astfel un rol de „stat protector”.

5. Economia de piaţă paternalistă este o economie cu puternice elemente

tradiţionale şi naţionale care favorizează dezvoltarea competenţei şi a spiritului de liberă
iniţiativă şi de concurenţă al agenţilor economici, în care rolul statului de catalizator în economie
şi societate se înfăptuieşte prin modalităţi ce reflectă o transpunere la nivel macro a sistemului
paternalist de la nivel microsocial.
Japonia este un exemplu tipic al economiei specifice, paternalismul având rădăcini adânci
în condiţionări şi tradiţii istorice, politice, instituţionale, economice, (inclusiv resurse naturale
limitate şi presiune demografică), morale, culturale, generând originalitatea vieţii economice.

Problematica doctrinelor politico-economice nu trebuie, însă, abordată simplist şi privită

numai prin prisma aspectelor pozitive care însotesc stările de armonie ideologică, deoarece, tot
realitatea ne arata că, atunci cand, în acest domeniu exagerările şi intoleranţa sunt predominante,
viaţa intregului organism social este grav perturbată.
 Capitolul II - Studiu de caz
Caracteristici ale economiei de piaţă în diferite regiuni ale lumii: Europa de Vest,
S.U.A., Japonia, România.

A) Statele Unite ale Americii – tipul anglo-saxon

În acest tip de economie de piaţă, statul este abordat „ca un agent necesar menţinerii
coerenţei logice a ansamblului”, în condiţiile imperfecţiunilor pieţei. La nivelul administraţiei
centrale sau regionale statul iniţiază şi aplică o politică economică caracteristică unui
„intervenţionism suplu şi liberal” menit să influenţeze pozitiv mediul economic privat. Statul
sprijină activitatea economică privată atât prin corijarea anumitor deficienţe ale acestuia în
domeniul producţiei şi repartiţiei, cât şi prin favorizarea derulării acestei activităţi într-un cadru
monetar stabil şi cu o ofertă de servicii colective indispensabile colectivităţii şi dezvoltării
iniţiativelor private.
Sectorul public – întreprinderi productive şi de servicii – ocupă un loc neglijabil în
economie, deţinând cea mai mică pondere în comparaţie cu celelalte state occidentale. Din acest
punct de vedere, oscilaţiile între naţionalizări, reprivatizări, concesionări ale unor servicii
publice, dereglementări pe unele pieţe evidenţiază subordonarea acţiunilor statului intereselor
private în aspiraţia consolidării economiei de piaţă. Intervenţia statului se realizează în mod
prioritar prin instrumentele fiscal-bugetare, monetare şi de credit (în S.U.A., la nivelul statelor se
manipulează 40% din finanţele publice americane). Dar aceste modalităţi de intervenţie nu
exclud elaborarea de către administraţiile guvernamentale a unor programe de politică
economică, ca şi a unor prognoze economice pe termen mediu şi lung cu privire la evoluţia
economică.
Reflectând o aplicare în practică a concepţiilor neoliberalismului, monetarismului şi
„economiei ofertei”, economiile de piaţă incluse în acest tip pot fi apreciate drept „patria
neoliberalismului”.
America datorează nivelul dezvoltării sale economice actuale factorilor istorici, precum
lipsa peroadei feudaliste, factorilor sociali, respectiv experienţa pe care populaţia coloniilor a
dobândit-o de-a lungul perioadei de dominaţie imperială, învăţând astfel să se organizeze, să se
conducă şi să-şi asigure produsele necesare consumului propriu prin forţe proprii, cât şi
bogăţiilor existente pe acest continent.
Modelul economic de piaţă american se afla la confluenţa a două mari modele teoretice
şi anume :
 modelul neoclasic ( în acest tip de economie , intervenţia statului este exclusă );
 modelul keynsist ( în care intervenţia este acceptată doar ca agent economic şi
decizional ).
 Dezvoltarea Statelor Unite este susţinută de asemenea şi de alte organisme economice
internaţionale de renume, cum sunt: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(BIRD) şi Fondul Monetar Internaţional (FMI). Acum S.U.A. este respectată, imitata şi invidiata
din nou preluând conducerera (leadership).

B) Japonia - economia de piaţă paternalistă

În cadul acestui model regăsim mentalitatea etniei japoneze. Confucianismul (doctrină

care stă la baza acestui model) presupune o puternică subordonare faţă de putere.
Performanţele pe planul eficienţei, flexibilităţii şi competitivităţii ale acestei economii
sunt în mare măsură legate de aplicarea principiilor respectării activităţii libere a agenţilor
economici şi a concurenţei combinate cu capacitatea de adaptare la mediu. Intervenţia
guvernamentală care veghează asupra dezvoltării economice pentru îmbinarea coerentă a
iniţiativei locale cu conducerea centrală competentă, calitatea instrucţiei generale şi gradul ridicat
de pregătire profesională, importanţa acordată informaţiei şi cunoaşterii considerate resurse
fundamentale constituie factori determinanţi de evoluţie.
Economia predominant privată are un caracter dual: marile companii şi puternicele
grupuri financiare (adesea cu o bază familială), alături de care coexistă numeroase firme mici
integrate ca subfurnizori chiar şi în ramurile moderne. Marile companii, ca şi micile întreprinderi
grupate fie pe orizontală (cele specializate într-un domeniu), fie pe verticală (diverse domenii),
fie axial (în jurul unei bănci) dovedesc dezvoltarea a ceea se numeşte „spiritul de grup” alături de
„spiritul de firmă”. De remarcat că politica marilor companii reflectă o dublă mişcare: o
expansiune continuă pe baza unei severe concurenţe în exterior şi un proces de raţionalizare şi
consolidare a fiecărui grup în interior. Sectorul public sub forma întreprinderilor cu capital de
stat este foarte puţin dezvoltat.
Statul însă are o funcţie deosebită în economie veghind asupra echilibrului economic şi
favorizând o creştere economică fără distorsiuni în funcţionarea tuturor pieţelor, stimulând
capaciatea firmelor de cucerire a pieţelor interne şi externe, susţinând cercetarea şi punând
rezultatele ei la dispoziţia firmelor, promovând profesionalismul şi meritocraţia, ghidând agenţii
economici prin estimări asupra potenţialului şi evoluţiei economice. În acest scop organismele de
stat folosesc intens alături de pârghii clasice bancare (privilegiate), bugetare şi financiare şi
planul-program. Planificarea japoneză are unele trăsături specifice, ea fiind neautoritară şi
indirectă, flexibilă şi de perspectivă, dar mai ales glisantă şi mobilizatoare prin promovarea unui
pronunţat optimism economic.
Multe din particularităţile acestui tip de economie de piaţă îşi găsesc explicaţii dincolo de
unele condiţionări într-o serie de trăsături psihice şi mentale şi ale comportamentelor oamenilor,
firmelor şi ale statului care au facilitat funcţionarea economiei într-un cadru social integrat.
Coeziunea şi solidaritatea naţională ca expresie a paternalismului se manifestă pe plan
economic la nivelul statului, ca şi al firmelor mari sau mai mici. Statul, care reprezintă „o elită
birocratică ce are un puternic simţ al responsabilităţii misiunii“, urmăreşte să păstreze şi să
consolideze originalitatea societăţii japoneze. Asumându-şi solidar responsabilitatea costurilor
creşterii economice fără a impune întreprinderilor restricţii şi lăsând cvasiliberă formarea
preţurilor, autorităţile publice favorizează reorientarea resurselor în procesul modernizării
structurilor industriale şi extinderii serviciilor şi influenţează procesul redistribuirii veniturilor
populaţiei, ş.a. Între stat şi agenţii economici privaţi se creează o solidaritate pentru promovarea
creşterii şi a cercetării ştiinţifice, pentru protejarea economiei naţionale, pentru surmontarea
dificultăţilor generate de dependenţa faţă de exterior în privinţa aprovizionării cu resurse, pentru
creşterea competitivităţii economice etc.
Pe plan teoretic, tipul paternalist de economie de piaţă, rezultat dintr-o interacţiune
originală a tradiţionalismului şi a modernismului, apare ca o împletire a unor elemente
fundamentale din gândirea neoliberală şi keynesistă.

Esenţa modelului japonez consta în:

 economia funcţionează după modelul familiei;
 promovarea se bazează pe merit combinată cu vechimea în muncă şi loialitata faţă de
fimă.
Japonezii au inventat multe lucruri fiind un popor unit. Reperele supuse modei sunt
executate de întreprinderi mici. Reperele fundmentale sunt executate de întreprinderi mari.
Prima perioadă a modernizării Japoniei poate fi considerată perioada 1870-1905, când au
fost puse bazele unei industrii naţionale construite pe fundamentul meşteşugurilor tradiţionale
din arhipelag, dar şi pe importul din afară, în primul rând de tehnică.În numai 30 de ani Japonia
avea deja un sistem de învăţământ general şi obligatoriu prin care devenea prima tara asiatică cu
o populaţie ştiutoare de carte, un sistem financiar şi bancar evoluat şi o industrie care o făcea să
fie inclusă în sistemul economic mondial al lumii capitaliste. Înfrângerea armatei Rusiei ţariste în
războiul din 1904-1905, venită spre surprinderea întregii lumi, a consacrat Japonia ca forţa
militară de prim rang, cu mare putere imperialistă.Samuraii au ştiut să îmbine spiritul lor militar
cu tehnica modernă.
O altă etapă a modernizării este cuprinsă între 1905 şi 1940, când economia Japoniei
creşte de 12 ori, înaintând cu o viteză de trei ori mai mare decât economia oricărei altei tari a
lumii.Pentru a imprima o asemenea viteză s-au făcut eforturi mari, menţinând veniturile
populaţiei la un nivel foarte scăzut. În această perioadă, economia niponă s-a integrat cu
sinuozităţile ciclice ale capitalismului imperialist, înregistrând un boom care a continuat până în
1929 când a intrat în marea criză economică de supraproducţie. Japonia a trecut apoi printr-un
interval foarte dificil pe plan politic şi militar între anii 1931 şi 1937, când economia a continuat
să se dezvolte, datorită însă orientării sale către pregătirile de război mărfurile japoneze exportate
în acest timp pe pieţele străine erau încă slabe din punct de vedere calitativ în comparaţie cu cele
oferite de Occident, întrucât cele mai bune produse ale industriei nipone, nu părăseau tara, fiind
folosite în producţia de armament, care a evoluat cantitativ şi calitativ mult mai repede decât
bănuiau statele occidentale.Aşa se şi explică faptul că, în timpul ultimului război mondial, cei
care au luat contact cu unităţile de luptă japoneze aveau să fie surprinşi de calitatea vaselor şi
cunoscutelor avioane “Zero”, din care Japonia producea annual circa 28 000 de aparate, cifra
foarte mare pentru acele vremuri.
Constituţia creează pentru prima oară cadrul juridic fundamental pe baza căruia se
admitea activitatea legală a tuturor partidelor politice, inclusiv a Partidului Comunist din Japonia,
care iese din ilegalitate şi se afirmă că unul din partidele politice principale ale ţării.În general,
după război forţele progresiste din Japonia au obţinut libertăţi de a acţiona la care înainte de
război nici nu se gândeau.
Încetul cu încetul apărea o nouă Japonie, diferită de cea militară şi în numeroase privinţe
avea loc o nouă reînviere, o copiere revizuită a perioadei Meiji, înlăturându-se inconvenientele şi
greşelile săvârşite până atunci. Japonia era chemată să înveţe din propriile greşeli pentru a evita
pe viitor reeditarea unei catastrofe. Este raţionamentul pe care se bazează politica de astăzi a
Japoniei, a cărei evoluţie spre modernism şi progres nu a încetat în nici un fel.
Japonia a reuşit, într-o perioadă relativ scurtă, să uimească lumea prin dinamismul
autodepăşirii ei şi să se detaşeze, sub raport economic, în primul rând industrial, de ţările regiunii
respective. Stadiul de dezvoltare economică atins în prezent de ea sub impulsul revoluţiei
ştiinţifice şi tehnice o situează printre cele mai dezvoltate ţări ale lumii.

C)România

Economia României este o economie de piaţă, conform Constituţiei din 1991. Conform
acesteia, statul este obligat să asigure libertatea comerțului și protecția concurenței loiale. În
economia României acționează așadar legea cererii și a ofertei. La baza acesteia se află
proprietatea privată care trebuie protejată și garantată.
Principalele industrii ale României sunt cea textilă și de încălțăminte, industria
metalurgică, de mașini ușoare și de ansamblare de mașini, minieră, de prelucrare a lemnului, a
materialelor de construcții, chimică, alimentară și cea de rafinare a petrolului. O importanță mai
scăzută reprezintă industriile farmaceutică, a mașinilor grele și a aparatelor electrocasnice. În
prezent, industria constructoare de mașini (vedeți Dacia Logan) este foarte largă și este orientată
înspre piață. Industria românească de IT cunoaște o creștere anuală constantă.
Puterea economică a României este concentrată în primul rând pe producerea de bunuri
de către întreprinderile mici și mijlocii în industrii precum cea a mașinilor de precizie,
vehiculelor cu motor, industria chimică, farmaceutică, a aparatelor electrocasnice și a
îmbrăcămintei.
In 2006 România a reușit să egaleze (la paritatea dolarului) PIB pe locuitor realizat în
1988. Față de media europeană a produsului intern brut pe locuitor în 2007, de 26.208 de dolari
americani și de cea mondială, de 8191 de dolari, România avea un nivel de 7523 de dolari,
aproape de 3,5 ori mai scăzut decât cel european și se afla sub nivelul mediu mondial.
 Bibliografie
 Michel Albert - Capitalism contra Capitalism ( Editura Humanitas 1994 )
 Nita Dobrota - Dictionar economic ( Editura Economica 1999 )
 Nita Dobrota - Manual Alternativ de Economie Politica ( Editura Economica 1997 )
 http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/economie/economia-de-piata-piata-concurenta-si-
pretul-241005.html
 http://referat.clopotel.ro/referate-Economie-13.html
 http://www.rasfoiesc.com/business/economie
 www.wikipedia.com