CURS NR.

CARACTERISTICI ALE ANCHETEI PRIN INTERVIU

Aplicaţii ale logicii interogative în anchetele prin interviu

Perfecţionarea metodologiei anchetelor presupune, dincolo de mărimea gradului de
reprezentativitate a eşantioanelor, sporirea rigurozităţii construirii ghidurilor de interviu şi a
chestionarelor utilizate.
Acest lucru poate fi realizat prin aplicarea principiilor logicii interogative sau a eroteticii
(gr. Erotema, întrebare) la proiectarea şi desfăşurarea anchetelor.
Din evantaiul larg al funcţiilor logicii interogative reţin atenţia în vederea aplicării lor în
anchetele sociologice:
- semantica erotetică (analiza semnificaţiei conţinutului logic al propoziţiilor
interogative)
- clasificarea presupoziţiilor interogative şi a raporturilor dintre întrebare şi răspuns,
precum şi paralogismele (analiza erorilor propoziţiilor interogative)
- programatica erotetică (considerarea atitudinilor persoanelor intervievate).
Fără îndoială că şi sintactica erotetică, prin preocuparea pentru formalizarea limbajelor
interogative, poate contribui la optimizarea interviului de cercetare.
În anchetele sociologice, semantica erotetică operează atât la nivelul stabilirii
problemelor de studiu şi a ipotezelor, cât şi în planul formulării întrebărilor din structura
chestionarelor şi interviurilor. De altfel, cercetarea ştiinţifică nu reprezintă altceva decât căutarea
răspunsurilor adecvate la întrebările mereu mai profunde şi mai nuanţate ale ştiinţei.
În logica interogativă se subliniază faptul că în orice întrebare există o anumită
cunoaştere, accentul căzând însă pe ceea ce nu se cunoaşte încă. Din acest punct de vedere,
întrebările pe care ni le punem când proiectăm o cercetare de teren reflectă nivelul la care a ajuns
cunoaşterea în respectivul domeniu.
Logica interogativă, analizând raportul dintre întrebare şi răspuns (ca enunţ care ar
satisface cererea de informaţii dacă ar fi adevărat), ajută la verificarea legăturii dintre indicat şi
indicator.

1
 La întrebările închise (cu răspunsuri prestabilite) este obligatorie includerea între
variantele de răspuns şi a unui enunţ cu funcţie de răspuns direct.
În acelaşi mod, logica interogativă intervine în analiza răspunsurilor la întrebările
deschise, la care persoanele intervievate formulează ele însele răspunsul. În astfel de situaţii,
când apar răspunsuri indirecte (care nu satisfac exact cererea de informaţie) sau răspunsuri
parţiale (care necesită explicaţii suplimentare), se pune problema interpretării acestor întrebări ca
adevărate sau false şi, deci, problema atribuirii sau nonatribuirii indicatorului pentru respectivul
indicat.
Răspunsurile indirecte satisfac într-o măsură mai mare decât răspunsurile parţiale
exigenţele anchetelor sociologice, dat fiind faptul că acestea din urmă nu au decât funcţia de a
exclude unele răspunsuri false, fără a indica răspunsul adevărat.
Un domeniu al logicii interogative de cel mai mare interes pentru investigaţia sociologică
în general, şi pentru anchetele pe bază de interviu în special, îl reprezintă analiza presupoziilor.
Deoarece fiecare întrebare conţine cunoştinţe anterioare, K. Adjukiewicz (1976) propune
distincţia între „dat-ul întrebării“ şi „necunoscuta întrebării“.
Jaakko Hintikka (1976) aprecia presupoziţia ca fiind rezultatul omiterii lui „eu ştiu
că“din dezideratul unei întrebări. Înţelese astfel, presupoziţiile apar ca premise necesare, dar nu
şi suficiente, pentru ca întrebarea să aibă sens, adică un răspuns adevărat.
Deci, în pregătirea interviului trebuie să examinăm toate presupoziţiile şi să stabilim
valoarea lor de adevăr, ştiut fiind că de adevărul presupoziţiilor depinde validitatea
presupoziţiilor interogative.
Analiza presupoziţiilor ajută şi la formularea corectă a întrebărilor. Conform distincţiei
propusă de Petre Botezatu (1980), există presupoziţii principale şi presupoziţii secundare.
Adevărul presupoziţiei principale validează întrebarea, iar falsitatea presupoziţiilor
secundare o invalidează. În fine, prin depistarea paralogismelor erotetice, logica interogativă
serveşte direct la eliminarea erorilor în formularea întrebărilor.
Imprecizia întrebărilor face inutil efortul desfăşurării anchetei, de asemenea și caracterul
ambiguu al cuvintelor din întrebări. Sofismul întrebărilor multiple apare mai des decât ne-am fi
aşteptat. Pragmatica erotetică atrage atenţia asupra condiţiilor psihologice necesare în
desfăşurarea oricărui interviu de cercetare.

2
 Desfăşurarea interviurilor de cercetare
În funcţie de tipul de interviu, modul de desfăşurare a convorbirii dintre operatorul de
anchetă şi persoana intervievată prezintă anumite particularităţi: într-un fel va decurge interviul
telefonic şi într-un mod diferit interviul face-to-face, iar acesta din urmă nu se va realiza identic
în cazul unui interviu nondirectiv şi în cel al unui interviu pe bază de chestionar cu întrebări
închise.
Alain Blanchet (1985, 19-22) formulează următoarele principii generale ale aplicării
interviului nondirectiv:
• tot ce au spus persoanele intervievate trebuie tratat ca elemente inseparabile de
contextul discursiv şi situaţional; trebuie să se acorde atenţie atât conţinutului manifest, cât şi
celui latent; de asemenea, cercetătorul nu trebuie să considere că tot ceea ce declară persoanele
intervievate se plasează la acelaşi nivel psihologic;
• cercetătorul va acorda atenţie nu numai la ceea ce persoanele au spus, dar şi la ceea ce
nu au spus sau nu pot spune fără ajutorul lor;
• ceea ce declară oamenii într-un interviu nu sunt decât indicatori, pe baza cărora
cercetătorul va trebui să identifice problemele persoanelor intervievate;
• se impune ca cercetătorul să situeze problemele persoanelor intervievate în contextul
social al desfăşurării întrevederii.
Aceste principii (reguli) au valabilitate mai largă, nu ghidează doar interviul nondirectiv.
Conform cu principiile directoare ale interviului, se cauta răspuns la următoarele
probleme:
- Cum trebuie să se prezinte operatorul de anchetă ?
- Cum se pun întrebările ?
Cum se obţin răspunsuri complete ?
R. Guy Sedlack şi Jay Stanley (1992, 225) tratează distinct luarea contactului cu
comunitatea în general şi cu persoana ce urmează a fi intervievată. De modul în care este
informată populaţia dintr-o zonă, oraş, comună în legătură cu investigaţia ce urmează a fi
realizată depinde cooperarea sau rezistenţa acesteia faţă de studiul propus. Autorii consideră că
şeful proiectului de cercetare are obligaţia de a se adresa în scris autorităţilor locale şi poliţiei
anunţându-le intenţia de a intervieva un număr de persoane pentru studiul ce-l întreprind. Se vor
da toate informaţiile necesare pentru lămurirea cât mai deplină a celor în drept: data începerii

3
investigaţiei de teren, durata, scopul, sponsorizarea, instituţia care realizează ancheta prin
interviu, modul de valorificare a rezultatelor etc. Scrisoarea premergătoare anchetei ar trebui
înmânată direct de către şeful de proiect prefectului, primarului, comandantului poliţiei – poate,
şi altor „autorităţi locale“ – pentru a se asigura buna desfăşurare a culegerii pe teren a
informaţiilor. Contactul cu persoanele din eşantion, după expedierea cu o săptămână înainte a
unei scrisori introductive, presupune respectarea unor reguli, dar şi arta de a te face acceptat într-
o discuţie cu caracter „artificial“.
Prima problemă şi, probabil, cea mai delicată este prezentarea operatorului de interviu
astfel încât să obţină acordul persoanelor de a fi intervievate. Pentru aceasta operatorul de
interviu trebuie: să explice scopul şi obiectivele cercetării; să descrie metoda prin care respectiva
persoană a fost selecţionată în eşantion; să prezinte instituţia sub girul căreia se face ancheta; să
asigure interlocutorul de anonimatul anchetei şi de caracterul confidenţial al răspunsurilor.
În Manualul operatorului de interviu, editat în 1969 la Universitatea Michigan, operatorii
de anchetă sunt sfătuiţi ca la prezentare să-şi spună numele şi să arate legitimaţia de serviciu. Li
se recomandă, de asemenea, să arate persoanelor selecţionate în eşantion articolele din ziarele şi
revistele în care s-au publicat rezultatele studiilor anterioare şi să accentueze faptul că şi
concluziile anchetei la care participă respectivele persoane vor vedea lumina tiparului.
Totuşi, nu există procedee infailibile de prezentare a operatorilor de interviu. Experienţa
de comunicare interumană, tactul, sensibilitatea faţă de problemele altuia intervin în stabilirea
contactului verbal cu persoana ce urmează a fi intervievată.
Ca regulă generală menţionăm că la prezentare operatorul de interviu trebuie să dea toate
explicaţiile în legătură cu cercetarea, luând în considerare nivelul de şcolaritate al
interlocutorului. Specificarea doar a faptului că este vorba de o cercetare ştiinţifică nu spune
nimic unei persoane cu nivel de şcolaritate redus, nu o motivează să participe la interviu.
Punerea întrebărilor trebuie să urmeze ordinea din chestionar (în cazul interviurilor
structurate). Operatorul de interviu va citi cuvânt cu cuvânt fiecare întrebare, dând posibilitatea
persoanei intervievate să urmărească pe un alt chestionar formularea întrebărilor şi, eventual,
variantele de răspuns.
În cazul unor interviuri cu întrebări închise se specifică la ce întrebări se vor citi
răspunsurile, la care se vor da liste cu răspunsuri la alegere şi, în fine, când se va aştepta
formularea unui răspuns de însăşi persoana intervievată. Indicaţiile cuprinse în chestionar servesc

4
operatorului de anchetă pentru a pune întrebările astfel încât fiecare dintre ele să aibă aceeaşi
valoare ca stimul pentru declanşarea răspunsurilor.
Dacă stimulul este prea slab şi nu determină un răspuns, atunci trebuie repetat. Concret:
când persoana intervievată nu înţelege întrebarea, operatorul de anchetă va reciti cuvânt cu
cuvânt întrebarea. Abia apoi va da explicaţii suplimentare, lămurind sensul cuvintelor şi al
întregii întrebări. Astfel, încercăm să obţinem răspunsuri la toate întrebările şi cât mai complete
cu putinţă.
Operatorii de anchetă vor căuta să realizeze o apropiere pozitivă de persoana intervievată,
încurajând-o să răspundă cât mai detaliat prin formulări de genul: „Vă rog să-mi vorbiţi mai mult
despre...“ sau „Am înţeles ce mi-aţi spus, vă rog însă să-mi daţi mai multe amănunte despre...“
Pentru clarificarea informaţiilor obţinute operatorul va recapitula cu voce tare declaraţiile
interlocutorilor: „Să vedem dacă am înţeles bine. Dumneavoastră aţi spus că...“ sau „Aş vrea să
citim împreună răspunsurile să vedem dacă am înţeles corect ceea ce aţi spus“. Desfăşurarea
fructuoasă a interviului de cercetare presupune asigurarea unei înţelegeri mutuale între operatorul
de interviu şi persoana anchetată.
Roger Daval şi colab. (1967) oferă în acest sens o serie de sugestii foarte pertinente.
Putem învinge timiditatea persoanelor selecţionate în eşantion prin explicarea detaliată a
principiilor anchetei sociologice, insistându-se asupra faptului că la interviurile vizând sondarea
opiniilor nu există răspunsuri bune sau rele, că situaţia de interviu nu are nimic de-a face cu
situaţia de examen.
Suscitarea şi menţinerea atenţiei persoanelor intervievate se realizează şi prin abordarea
în cursul convorbirii a unor teme care prezintă interes pentru cei care urmează să răspundă, chiar
dacă acestea nu sunt direct legate cu problema de studiu.
Solicitarea sprijinului din partea persoanelor intervievate conduce la sporirea
sentimentului importanţei proprii a celor chestionaţi. Trebuie spus foarte clar că fără ajutorul lor
nu poate fi finalizată investigaţia. Subiecţii vor înţelege necesitatea colaborării cu cercetătorii
ştiinţifici pentru lămurirea unor probleme de interes general. O astfel de colaborare nu poate fi
realizată decât pe baza unor raporturi de egalitate între operatorul de interviu şi cel intervievat.
Autorii menţionaţi sugerează că în desfăşurarea interviurilor de cercetare este bine să se
abordeze probleme concrete, să se facă apel la experienţa personală în situaţii de viaţă bine
conturate, să se evite „discuţia în termeni abstracţi “. Cercetând de exemplu, factorii sociali şi

5
psihici ai anxietăţii, îi vom invita pe cei cu care stăm de vorbă să se refere la modul în care s-au
comportat, la ce au simţit în momentul cutremurului catastrofal din 4 martie 1977 (dacă au trăit
acea experienţă dramatică). În orice caz, nu vom purta discuţia la modul general, fără trimitere la
experienţa lor directă într-o situaţie de catastrofă naturală sau socială. În cursul interviului,
datorită oboselii sau epuizării informaţiilor în legătură cu o problemă sau alta, interesul
persoanelor chestionate poate scădea îngrijorător. Se recomandă schimbarea ritmului discuţiei,
abandonarea temei şi relatarea unor întâmplări cu haz sau a unor scene menite să destindă
atmosfera, să ridice tonusul psihic al celui care răspunde.
În fine, succesul interviului, ca în orice interacţiune umană, este legat de efortul empatic
al operatorilor de interviu. Numai în măsura în care arătăm un interes autentic pentru persoana cu
care conversăm, numai dacă suntem capabili să înţelegem poziţia celuilalt şi s-o privim cu
simpatie, numai atunci „monologurile paralele“ devin dialog propriu-zis, interviu de cercetare.
Conducând interviul într-o atmosferă de încredere reciprocă, operatorul de anchetă reduce la
minimum refuzul subiecţilor de a răspunde la o întrebare sau alta.
Răspunsurile „nu“ sau „nu ştiu“ au altă semnificaţie decât refuzul de a răspunde. În unele
anchete însă nu se face nici o deosebire între „nu ştiu“ şi „non răspuns“. Refuzul de a răspunde
poate semnifica o atitudine antiguvernamentală a subiecţilor, aprecierea negativă a anchetei,
suspiciunea sau antagonismul în raport cu operatorul de interviu. Unele nonrăspunsuri se
datorează lipsei de timp a persoanelor intervievate sau experienţei lor negative ca subiecţi în
cadrul altor anchete. Operatorul va trebui de fiecare dată să caute o explicaţie reală refuzului de a
răspunde la o întrebare sau la mai multe întrebări din interviu.

Selecţia şi formarea operatorilor de interviu

Pornind de la constatarea nedezminţită potrivit căreia calitatea informaţiilor obţinute prin
intermediul interviului depinde într-o mare măsură de operatorul de interviu, apreciem că în
finalul acestui capitol, se impune discutarea competiţiei profesionale a celor care conduc
discuţiile individuale şi de grup cu scopul cunoaşterii ştiinţifice a vieţii sociale sub toate
aspectele ei.
În selecţionarea şi formarea profesională a operatorilor de interviu trebuie să se aibă în
vedere sarcinile acestora în cadrul anchetelor.
C. A. Moser (1958) ia în considerare următoarele patru sarcini:

6
 - găsirea persoanelor cuprinse în eşantion;
- obţinerea acordului pentru interviu;
- punerea întrebărilor;
- înregistrarea răspunsurilor.
Îndeplinirea cu succes a acestor sarcini presupune recrutarea ca operatori de interviu a
acelor persoane care nu au caracteristici psihomorale şi fizice contraindicate (deficienţe
intelectuale sau morale, handicap fizic etc.) şi care doresc sincer să facă muncă de operator de
interviu, ştiind că aceasta solicită efort fizic şi psihic şi că este slab remunerată.
Operatorii de interviu se recrutează adesea din rândul funcţionarilor ieşiţi la pensie, al
casnicelor cu nivel mediu de trai şi al persoanelor în căutarea unor activităţi temporare
aducătoare de venituri suplimentare. Nu s-ar putea spune că selecţia operatorilor de interviu se
face dintr-un volum mare de populaţie. Dimpotrivă, se consideră că studenţii operatori de
interviu sunt „o specie pe cale de dispariţie“.
Poate fi un bun operator de interviu doar o persoană cu fizic plăcut, cu o mare capacitate
de adaptare, sănătoasă, onestă şi conştiincioasă, obişnuită cu munca sistematică, având o
inteligenţă suplă, un nivel de cultură generală relativ ridicat şi dragoste pentru activitatea de
cunoaştere a problemelor individuale şi colective. Când selecţia operatorilor de interviu nu se
face cu ajutorul testelor psihologice, este necesară recrutarea acelora, cel puţin în urma unei
discuţii aprofundate şi a unei probe practice (efectuarea unui interviu). Vor fi excluse persoanele
excesiv de timide, ca şi cele cu tendinţe autoritariste, labile psihic sau dezinteresate de munca de
operator de anchetă.
Cea mai bună recomandare pentru o astfel de activitate este participarea anterioară la alte
anchete sociologice în calitate de operator. Formarea profesională a operatorilor de interviu poate
fi dobândită prin experienţa participării la mai multe anchete sau prin forme instituţionalizate
(cursuri speciale de scurtă sau mai lungă durată).
Oricât de atent ar fi fost selecţionaţi şi oricât de riguros ar fi fost formaţi din punct de
vedere profesional, operatorii de interviu rămân o potenţială sursă de eroare în anchetele
sociologice şi sondajele de opinie. Dată fiind această situaţie, se impune controlul activităţii
operatorilor de interviu atât prin verificarea protocoalelor de interviu şi a chestionarelor
completate, cât şi prin contra-anchete sau trimiterea de scrisori la adresele la care operatorii
trebuiau să facă interviuri. Se urmăreşte identificarea operatorilor care introduc erori sistematice,

7
înregistrând numeroase răspunsuri „nu ştiu“ sau care au întâmpinat multe refuzuri de participare
la interviu. Reducând numărul de interviuri la 10 – 20 pentru fiecare operator, preîntâmpinăm
demolarizarea anchetatorilor, care ar putea conduce la sondare superficială a opiniilor şi, în
consecinţă, la înregistrarea peste media pe eşantion a unor răspunsuri „nu ştiu“ sau a
nonrăspunsurilor.
Controlul activităţii operatorilor de interviu prin verificarea ghidurilor de interviu şi a
chestionarelor completate furnizează informaţii privind respectarea instrucţiunilor de înregistrare
a răspunsurilor, luând în calcul şi durata desfăşurării convorbirii consemnată pe ghidul de
interviu, pe chestionar sau pe fişa de răspunsuri.
Calitatea unui interviu poate fi evaluată şi după observaţiile făcute de operatorii de
anchetă cu privire la comportamentul nonverbal al persoanelor intervievate sau referitoare la
momentele (întrebările) care au generat reacţii emoţionale. Este datoria cercetătorului sau a
controlorului de zonă de a verifica activitatea operatorilor de interviu, chiar dacă aceştia sunt
studenţi sau cadre didactice şi sunt plătiţi pentru anchetele pe care le fac; cu atât mai mult când
avem de-a face cu operatori cu nivel de şcolaritate mai redus şi activitatea lor este neremunerată.
Controlul direct al activităţii operatorilor de interviu se face prin vizitarea la domiciliu de
către controlorul de zonă a persoanelor selecţionate în eşantion. Din totalul adreselor, prin
tragere la sorţi, se stabilesc adresele la care se va efectua contra-ancheta (aproximativ o cincime
din întregul eşantion). Controlorul de zonă se va interesa dacă operatorul de anchetă a stat de
vorbă efectiv cu persoana inclusă în eşantion, cât a durat convorbirea şi cum s-a desfăşurat, ce
impresie a produs anchetatorul asupra celui anchetat.
O altă modalitate de control o constituie verificarea printr-un chestionar poştal a modului
de desfăşurare a interviurilor. Unei părţi din populaţia anchetată i se expediază prin poştă un
chestionar cu rugămintea de a relata despre prezenţa operatorului de interviu la respectiva adresă.
Deşi această modalitate de control este mai ieftină decât contra-ancheta, ea se foloseşte mai
puţin, datorită faptului că numărul chestionarelor completate care se întorc la expeditor
reprezintă, în ţările cu o îndelungată tradiţie a sondajelor de opinie, doar 30 – 60 % din totalul
eşantionului construit în scopul controlului activităţii operatorilor de anchetă (Moser, 1958/1967,
295).
Fără a considera interviul „calea regală de cercetare în sociologie“, apreciem că însuşirea
acestei tehnici de investigaţie, atât de larg utilizată azi în ştiinţele sociale şi comportamentale,

8
este indispensabilă formării profesionale atât a sociologilor, cât şi a altor categorii de specialişti
(psihologi, antropologi, economişti, jurişti etc.) şi de practicieni din diferite sectoare ale vieţii
sociale (politic, administrativ, comercial, asistenţă socială etc.).