Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr.

George Maior

TEMA 1: Ideea (trans)atlantică

Concepte cheie: atlanticism, comunitate (trans)atlantică.

Obiective:
1. Prezentarea unui scurt istoric al ideii (trans)atlantice.

2. Definirea şi înţelegerea atlanticismului.

Proto-atlanticismul sau un alt mod de a imagina Atlanticul

Originile ideii de „lume atlantică” pot fi întrezărite încă dinainte de
secolul XX, perioadă în care se poate vorbi, mai degrabă, despre existenţa unor
concepte proto-atlantice ce sunt utile cu precădere în demersurile cultural-
filozofice care studiază apariţia şi formarea „civilizaţiei occidentale” (import-
export de valori şi principii între ţărmurile Atlanticului). Tot în această
categorie pot fi incluse şi elemente ce migrează către domeniul politic, atunci
când au fost articulate varii argumente în favoarea dominaţiei imperiale, ca de
exemplu expansiunea colonială iberică în Americi sau instalarea puterii
britanice în bazinul Atlanticului.
Niciunul dintre aceste concepte nu propune însă aranjamente
instituţionale complexe, bazate pe principii de cooperare deopotrivă politică,
economică şi militară între state suverane. Mai mult, odată cu explozia statelor
naţiune din secolele XVIII-XIX (şi aici trebuie sublinată mai ales independenţa
Americii şi ascensiunea ei la rangul de putere emisferică) se poate vorbi despre
o viziune asupra Atlanticului ca frontieră, ca întindere de apă care separă
Europa de Lumea Nouă. Practic, analiza stadiului relaţiilor transatlantice este
cea care oferă premisele oricărei dezbateri cu privire la atlanticism.

Pagina 1 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

Primele idei privind atlanticismul – Lippmann

A fost nevoie de două războaie mondiale pentru ca oceanul să fie mai
întâi conceput şi apoi să se cristalizeze ca liant, ca mare interioară a unei
comunităţi de naţiuni care împărtăşesc o istorie, o cultură şi mai ales interese şi
valori comune. Ideea de comunitate transatlantică a fost forjată practic în
vremuri de criză.
Atlanticismul, ca filozofie a cooperării transoceanice, a apărut în timpul
primului război mondial, iar termenul de „comunitate atlantică” a fost formulat
pentru prima oară de Walter Lippmann, editorialist al revistei The New Europe
(şi renumit pentru influenţa sa în cercurile decizionale americane dar şi pentru
calitatea sa de formator de opinie), la începutul anului 1917, când devenise din
ce în ce mai clar că, în dezbaterea privind intrarea Americii în război, avea sa
triumfe tabăra intervenţionistă.
Într-un articol din 17 februarie, Lippmann afirma că „din moment ce
Germania caută să întrerupă legăturile vitale ale civilizaţiei noastre, nu mai
putem sta deoparte. Nu putem trăda Comunitatea Atlantică supunându-ne.”
Forţa ideilor expuse a fost încă o dată demonstrată din moment ce, după mai
puţin de două luni, legislativul american a aprobat declaraţia de război
formulată de preşedintele Wilson. Apelul lui Lippmann a fost potenţat de un
întreg arsenal de argumente din cele mai variate (de la cultură şi civilizaţie la
politică şi interese strategice). Astfel, Lippmann sublinia o legătură care, la
vremea aceea, încă nu era deplin conştientizată: „pe cele două ţărmuri ale
Atlanticului, s-a dezvoltat o reţea de interese profunde care conectează lumea
occidentală. Marea Britanie, Franţa, Italia, chiar şi Spania, Belgia, Olanda şi
ţările scandinave, împreună cu Pan-America fac parte din aceeaşi mare

Pagina 2 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

comunitate, atunci când este vorba despre scopurile şi nevoile lor cele mai
puternice. Au un interes comun privind oceanul care le uneşte.” 1
Un aspect interesant ce merită menţionat este includerea Germaniei în
această comunitate, insistându-se pe aceeaşi dedublare pe care a operat-o şi la
nivel oficial administraţia americană, între guvernanţii şi guvernaţii din această
ţară: „De fapt şi de drept, Germania ar trebui să fie un membru puternic şi loial
al lumii atlantice şi aşa va fi dacă acest război este luptat eficace şi terminat
înţelept. Scopul nostru nu este să cucerim Germania cum a cucerit Roma
Cartagina, ci cum s-a străduit Abraham Lincoln să câştige Sudul, să o cucerim
printr-o unificare cu civilizaţia noastră, discreditând doar acele clase care ne
sunt duşmane. Nu este un paradox şi nici sentimentalism în a afirma că trebuie
să ne luptăm cu Germania nu pentru a o distruge, ci pentru a o obliga şi a o
atrage să revină în comunitatea căreia îi aparţine.”2
Lippmann propune chiar un aranjament instituţional, cu Statele Unite ca
garant, care să exprime această stare de fapt a relaţiilor transatlantice: „Luptăm
pentru ceea ce constituie interesul comun al lumii occidentale, pentru
integritatea puterilor atlantice. Trebuie să recunoaştem că suntem de fapt o
comunitate şi să ne purtăm ca un membru al acesteia. Intrarea noastră în
această comunitate ar înclina decisiv balanţa în favoarea liberalismului şi ar
face din construcţia unei ligi pentru pace un obiectiv imediat practic al
oamenilor de stat. Arătând că suntem pregătiţi acum, şi teoretic şi în viitor, să
apărăm lumea occidentală, am turna temelia acestei federaţii.” 3 Era o viziune
asupra Vestului ca forţă liberală, democratică, în opoziţie cu statele reacţionare,
autoritare.
1
Lippmann, Walter – „The Defense of the Atlantic World” în The New Republic, nr. 73, 17 februarie 1917,
preluat în Lippmann, Walter – Force & Ideas: The Early Writings, cu o introducere şi note de Schlesinger,
Arthur Jr., ed. Transaction Publishers, New Brunswick NJ 2000, p. 73.
2
Idem, p. 74.
3
Idem, p. 75.

Pagina 3 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

Al doilea război mondial şi definitivarea viziunii atlanticiste

Un nou imbold cu privire la o construcţie instituţională a comunităţii
atlantice a venit tot din sfera media, în 1939, când jurnalistul american Clarence
K. Streit4 publică Union Now. A proposal for a Federal Union of the
Democracies of the North Atlantic.5 Lucrarea se constituie într-un nou apel
pentru integrarea democraţiilor vest-europene într-o uniune federală care să
asigure stabilitatea europeană şi mondială în faţa ascensiunii regimurilor
totalitare. Nucleul acestei uniuni este format de 15 state, majoritatea în zona
nord-atlantică (cu trei excepţii, toate din lumea liberală anglo-saxonă: Australia,
Noua Zeelandă şi Africa de Sud), iar argumentele principale pentru această
localizare geopolitică se regăsesc tot într-o viziune de sorginte atlanticistă.
Coeziunea sa este dată de un ocean care leagă statele, nu le desparte, de o
civilizaţie fondată pe valori comune şi de intensitatea schimburilor economice:
„Geografic, aceste state au marele avantaj de a fi grupate în jurul unui mijloc
de comunicaţii ieftin şi eficient: o întindere de apă comună [...] cultura acestor
state este indiscutabil interconectată. Pornind de la aceeaşi combinaţie greco-
romană-iudeică grefată pe un fond teutonic-celtic, civilizaţia acestor
democraţii a atins cam acelaşi nivel. Aceste popoare deja [...] se simt la ele
acasă în interiorul acestei civilizaţii, decât în lumea din afara ei. [...] În ceea ce
priveşte puternica legătură economică, majoritatea comerţului extern al
acestor state se face cu ele însele. Principala piaţă a fiecărei ţări din cele
cincisprezece se regăseşte în celelalte paisprezece.”6 Nu în ultimul rând, trebuie
menţionat că trăsătura fundamentală a organizaţiei propuse de Streit este
4
Streit şi-a conceput cartea în calitate de corespondent al New York Times la Liga Naţiunilor în anii '30, fiind
martorul eşecului acestui proiect. Ideile sale s-au bucurat de un enorm succes, provocând numeroase dezbateri
în spaţiul public şi academic. De altfel, Streit a devenit o prezenţă obişnuită în emisiunile radio, ajungând chiar
să aibă întrevederi atât cu preşedintele SUA, F. D. Roosevelt, cât şi cu premierul Marii Britanii, W. Churchill.
Pentru mai multe detalii cu privire la Streit şi la impactul ideilor sale, vezi
http://www.streitcouncil.org/content/about_us/History/brief_history.html
5
Textul integral este disponibil la: http://www.constitution.org/aun/union_now.htm
6
Op. cit., cap. V, subcapitol „The Close Cohesion of the Fifteen”, alin. 2-6.

Pagina 4 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

caracterul său democratic: „Nucleul trebuie compus exclusiv din democraţii.

Începutul construcţiei unui guvern mondial presupune credinţa în principiul
democratic conform căruia autoritatea emană de la popor.”7

Atlanticismul, de la viziune la construcţie instituţională

Prima formă instituţionalizată de cooperare transatlantică în domeniul
securităţii a fost imaginată în textul Cartei Atlantice, document semnat în
august 1941 de preşedintele american F.D. Roosevelt şi premierul britanic W.
Churchill8. În toiul războiului, Carta exprima o viziune asupra viitorului unei
lumi libere în care naţiunile să prospere prin autoguvernare, comerţ şi fără
teama vreunei agresiuni teritoriale sau de altă natură. Această declaraţie de
principii, fără să aibă un caracter juridic sau să schiţeze structuri politice, a stat
mai apoi la baza creării a numeroase instituţii, dintre care se desprind mai ales
Naţiunile Unite (se remarcă aşadar tentaţia universalistă a atlanticismului,
prezentă de altfel atât la Lippmann cât şi la Streit). Cele 8 puncte ale Cartei au
avut un impact mai puternic decât celebrele 14 Puncte ale lui Wilson deoarece
reprezentau un angajament american mai ferm în Europa, eliminând practic o
reîntoarcere a Statelor Unite la politica izolaţionistă, aşa cum se întâmplase
după primul război mondial.
Statuarea definitivă a ideii transatlantice într-un cod legal a survenit însă
în 1949, odată cu semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, în preambului
căruia se făcea o referire explicită la textul Declaraţiei Naţiunilor Unite (şi care,
la rândul ei, se fundamentase pe principiile Cartei Atlanticului): „Statele
semnatare îşi reafirmă credinţa în scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor
Unite, precum şi dorinţa de a trăi în pace cu toate popoarele şi guvernele. Sunt

7
Op. cit., cap. V, subcapitol „The Nucleus Needs to be Democratic”, alin. 4.
8
Textul integral este disponibil la http://www.internet-esq.com/ussaugusta/atlantic1.htm .

Pagina 5 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

hotărâte să protejeze libertatea, moştenirea comună şi civilizaţia popoarelor

lor, fondate pe principiile democraţiei, ale libertăţii individuale şi ale statului
de drept. Caută să promoveze stabilitatea şi bunăstarea în regiunea
Atlanticului de Nord. Sunt decise să îşi unească eforturile pentru apărarea
colectivă şi pentru garantarea păcii şi a securităţii.”9

TEMA 2: Viziunea realistă asupra securităţii europene

Concepte cheie: teoria relaţiilor internaţionale, realism, putere, statism,

securitate.
Obiective:
1. Sintetizarea curentului realist din teoria relaţiilor internaţionale.

2. Explicarea evoluţiei relaţiilor transatlantice, a formării alianţelor şi a

securităţii europene din perspectiva realistă.

De ce teoria relaţiilor internaţionale?

Stephen Walt afirma că „există o legătură inevitabilă între domeniul
abstract al teoriei şi cel concret al politicii internaţionale”. Chiar şi practicienii
relaţiilor internaţionale (politicieni, diplomaţi etc.) care „neagă sau contestă
rolul şi/sau importanţa teoriilor se bazează pe idei şi principii despre cum este
organizată şi cum funcţionează lumea”, adică exact ceea ce oferă o teorie. Mai
mult, fiecare foloseşte o teorie, indiferent că îşi dă seama sau nu de acest
lucru.10

9
Textul integral este disponibil la http://www.nato.int/docu/basictxt/treaty.htm .
10
Walt, Stephen M. – „International Relations: One World, Many Theories” în Foreign Policy, nr.110, Spring
1998, p. 29, disponibil la http://www.foreignpolicy.com/Ning/archive/archive/110/irelations.pdf .

Pagina 6 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

Mai mult, Walt oferă un exemplu în sprijinul studiului asupra securităţii

euroatlantice, explicând expansiunea NATO din perspectivă realistă, respectiv
liberală. Astfel, poate fi vorba fie despre „un efort de a extinde influenţa
occidentală – dincolo de sfera tradiţională a intereselor vitale americane –
într-o perioadă de slăbiciune a Rusiei şi va provoca fără îndoială o reacţie
aspră din partea Moscovei”, fie despre un sprijin pentru „consolidarea
tinerelor democraţii central-europene şi o implementare a mecanismelor aliate
de gestionare a conflictelor într-o zonă potenţial turbulentă”.11
Într-o definiţie cât mai simplă, teoria relaţiilor internaţionale (TRI) constă
într-un set de teorii care încearcă să dezvolte un cadru conceptual pentru a
facilita:
- înţelegerea şi explicarea evenimentelor şi evoluţiilor de pe scena
internaţională,
- analizarea politicilor, practicilor şi comportamentelor actorilor
internaţionali.
Parafrazându-l pe Ole Holsti, o analiză a securităţii europene din această
dublă perspectivă a teoriilor realiste şi, respectiv, liberale asupra relaţiilor
internaţionale este similară modului diferit în care privim lumea atunci când
folosim ochelari cu lentile de culori diferite. În fiecare caz, anumite aspecte şi
elemente ies în evidenţă în detrimentul altora, oferind argumente din care
decurg explicaţii diferite cu privire la evenimentele cheie din istoria relaţiilor
transatlantice.

Realismul – consideraţii generale

11
Idem, p. 30.

Pagina 7 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

Realismul nu este sinonim cu o singura teorie, ci însumează o serie de

abordări teoretice care au evoluat dintr-un trunchi comun, realismul clasic, pe
care l-au adaptat şi rafinat (realism vs. realisms).
În contextul dezbaterii privind atlanticismul, trebuie menţionat că
originile realismului în teoria relaţiilor internaţionale se regăsesc în anii '30-'40,
când se afirmă ca o critică puternică la adresa liberalismului/idealismului şi
propune un alt mod de reflecţie la adresa relaţiilor internaţionale. De altfel,
duelul dintre realism şi liberalism a dominat atât teoria cât şi practica relaţiilor
internaţionale până în prezent, în ciuda apariţiei, în ultimele decade, a altor
curente teoretice („The Great Debate”). Interesant este că, în acest „conflict”,
ambele tabere au recurs la argumente istorice şi filozofice timpurii (de la
Tucidide la Kant), revendicându-şi astfel origini mult mai vechi.
Sintetizând majoritarea variantelor realismului, se pot distinge câteva
trăsături dominante:
- „Pesimism”12 în ceea ce priveşte progresul moral, extinderea
cooperării, atingerea „Binelui universal” etc. Această atitudine este
determinată fie de natura umană (Hans Morgenthau), fie de
sistemul internaţional anarhic (Kenneth Waltz).
- Statism13, în sensul că statele sunt principalii (nu neapărat singurii)
actori (raţionali) de pe scena internaţională (în era modernă
westfalică). Politica internaţională poate fi înţeleasă cel mai bine
printr-o concentrare pe comportamentul statelor şi relaţiile dintre
ele, iar nu pe al indivizilor, companiilor, organizaţiilor etc. La fel

12
Gilpin, Robert G. – „The Richness of the Tradition of Political Realism” în Keohane, Robert (ed.) –
Neorealism and Its Critics, ed. Columbia University Press, 1986, p. 304.
13
Dunne, Tim şi Schmidt, Brian C. – “Realism”, cap. 5 în Baylis, John & Smith, Steve & Owens, Patricia (eds.)
– The Globalization of World Politics. An Introduction to International Relations (4 th ed), ed. Oxford University
Press, New York 2008, p. 93.

Pagina 8 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

ca şi oamenii, statele au o dorinţă intrinsecă de a domina (cauza

conflictelor), de unde rezultă şi competiţia dintre ele.
- Supravieţuirea14 apare ca interes primordial al statelor în acest
mediu competitiv.
- „Autoajutorarea”15 este modalitatea fundamentală de acţiune într-
un sistem caracterizat de starea anarhică. Statele nu trebuie să
depindă de alte state sau organizaţii pentru a-şi asigura securitatea.
Ca mecanism apare aici însă „echilibrul puterii”, crucial pentru
înţelegerea formării alianţelor din perspectivă realistă.
- Conexiunea interes-putere. Interesul naţional este definit în termeni
de putere16, iar puterea se traduce în general prin capabilităţi
militare/economice („politica internaţională constă în lupta pentru
putere”).17
- Sistemul internaţional este anarhic18 (nu există o autoritate centrală
supranaţională care să garanteze securitatea statelor, care să
impună şi să aplice principii morale/legale).

Relaţiile transatlantice şi teoria formării alianţelor din perspectiva realistă

Conform logicii lui Snyder cu privire la studiul alianţelor, două aspecte
trebuie abordate în evoluţia acestora: formarea şi gestionarea (prin gestionare
sau management „înţelegându-se procesele multi- şi unilaterale prin care
membrii alianţelor încearcă să le menţină funcţionale şi îşi promovează
propriile interese în interiorul lor”)19. Alianţele, care în definiţia lui Snyder sunt

14
Ibidem.
15
Idem, p. 93-94.
16
Morgenthau, Hans – Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace (brief edition revised by
Kenneth W. Thompson), ed. McGraw-Hill, 1985, p. 5.
17
Idem, p. 31.
18
Waltz, Kenneth – Man, The State and War, ed. Columbia University Press, New York 1959.
19
Snyder, Glenn H. – Alliance Politics, ed. Cornell University Press, Ithaca NY 1997, p. 3.

Pagina 9 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

„asociaţii formale de state în vederea non/utilizării forţei, în circumstanţe

specifice, împotriva altor state ce nu sunt membre”20, se caracterizează prin
următoarele trăsături:
- Sunt aranjamente formale cu prevederi clare şi cu putere juridică.
- Au obiective militare şi de securitate.
- Se realizează între state.
- Sunt orientate „în afara” propriei structuri.

În paradigma realistă, alianţele pot fi explicate ca manifestare a

echilibrului puterii. Statele, sau grupurile de state, pot recurge la o politică de
alianţă în vederea menţinerii sau creşterii propriei poziţii de putere în relaţiile
internaţionale21. Aşadar, la temelia unei alianţe stă de fapt o „comunitate de
interese”22 (definite în termen de putere) care necesită transformarea unei mici
fracţiuni a intereselor statelor membre în politici şi măsuri comune.
Walt rafinează acest concept al balansării puterii oferind un argument
nou care ia în calcul „dilema de securitate” sau percepţia statelor cu privire la
comportamentul altor state: acela de ameninţare. Echilibrul puterii devine astfel
„echilibrul ameninţării” („balance of threat”)23. Această reformulare a
principiului lui Morgenthau nu diminuează interesul pentru distribuţia puterii în
spaţiul internaţional, ci aduce în discuţie o serie de alţi factori care afectează
percepţia ameninţării: proximitatea geografică, capabilităţile ofensive, intenţiile
agresive, istoricul relaţiilor. Din această perspectivă, statele au practic două
opţiuni în procesul de formare a alianţelor: acela de „balansare”, rezervat mai

20
Idem, p. 4.
21
Morgenthau, op. cit., p. 197.
22
Idem, p. 198.
23
Walt, Stephen M. – Origins of Alliances, ed. Cornell University Press, Ithaca NY 1985.

Pagina 10 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

ales actorilor puternic, şi cel de „aliniere” („bandwagoning”), la care recurg mai

ales statele slabe.

În ambele cazuri, explicaţia pe care realismul o oferă atlanticismului,

înţeles ca idee exprimată instituţional prin crearea unei alianţe (în speţă,
NATO), este clară: ameninţarea şi puterea militară, politică şi ideologică
reprezentată de Uniunea Sovietică. De altfel, acest aspect a fost şi cheia
procesului de gestionare a Alianţei pe durata Războiului Rece (cu excepţia
episodului retragerii Franţei din structurile militare ale NATO în anii '60).
Soliditatea NATO şi a legăturilor transatlantice a fost dată aşadar de persistenţa
pericolului sovietic. Contextul sistemic în care apare şi evoluează o alianţă este
esenţial pentru coeziunea ei. Rigiditatea alinierii polilor de putere de pe scena
internaţională este invers proporţională cu flexibilitatea politicilor din interiorul
alianţelor. Cu cât centrele de putere sunt mai mobile, cu atât este mai
„încorsetată” politica unui stat membru, pentru că ea trebuie să ţină cont şi de
interesele celorlalte. Din contră, într-un sistem bipolar, precum cel din perioada
Războiului Rece, lipsa alternativei şi teama de abandon nu permiteau unui stat
să iasă din alianţă în cazul în care nu îi erau satisfăcute propriile interese24. De
unde şi credinţa lui Waltz în stabilitatea sistemului bipolar şi, implicit,
provocările cu care se confruntă Alianţa, respectiv relaţia transatlantică, odată
cu dispariţia bipolarităţii. Contextul actual, fie că este apreciat drept multipolar,
fie unipolar (hegemonic), poate fi însă explicat cu alte argumente realiste. În
ultimul caz, este vorba despre teoria stabilităţii hegemonice, formulată de
Wohlforth25 pe baza a trei premise:

24
Waltz, Kenneth – Theory of International Politics, ed. McGraw-Hill, 1979, p. 80.
25
Wohlforth, William C. – „The Stability of a Unipolar World” în International Security, vol.21, nr. 1, Summer
1999, p. 5-41.

Pagina 11 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

- Sistemul polar actual este unipolar – SUA beneficiază de o

concentrare cantitativă şi calitativă a puterii fără precedent în
istoria modernă a relaţiilor internaţionale.
- Unipolaritatea favorizează stabilitatea – niciun actor major nu-şi
permite să rivalizeze cu SUA sau să-i conteste supremaţia,
costurile „contrabalansării” puterii sunt imense.
- Unipolaritatea este durabilă – pe termen lung, nu se prefigurează
niciun „challenger” real la adresa SUA. Mai mult, orice încercare
de contrabalansare la nivel global este prevenită de o „echilibrare”
la nivel local (de exemplu: China şi Japonia).

TEMA 3: Construcţia liberală a securităţii europene

Concepte cheie: liberalism, cooperare, integrare, securitate colectivă, pace

democratică.
Obiective:
1. Sintetizarea curentului liberal din teoria relaţiilor internaţionale.

2. Explicarea evoluţiei relaţiilor transatlantice, a formării alianţelor şi a

securităţii europene din perspectiva liberală.

Liberalismul – consideraţii generale

Prin liberalism (în relaţiile internaţionale) nu se înţelege o singură teorie,
ci o familie de teorii liberale. Curentul liberal poate fi sintetizat în jurul unor
abordări pe trei mari dimensiuni:

Pagina 12 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

- democraţie: răspândirea regimurilor democratice în lume poate

asigura pacea globală, deoarece statele democratice sunt mai
paşnice (între ele) – democratic peace theory.
- economie: în era globală, statele se află într-o strânsă dependenţă
reciprocă, motiv pentru care nu ar recurge la un conflict care le-ar
periclita prosperitatea – complex interdependency theory.
- instituţii: organizaţiile internaţionale facilitează cooperarea între
state, reducând premisele (dialog, predictibilitate) pentru
comportamentul egoist al acestora (concept realist) – liberal
institutionalism.
Elementul comun constă în existenţa unor factori cauzali care determină
ca relaţiile internaţionale să fie caracterizate de cooperare, iar nu de
conflict/competiţie.
Trebuie menţionat faptul că resurgenţa curentului liberal, ca principală
alternativă la realism, a apărut pe fondul terminării Războiului Rece. Având în
vedere precizarea similară de la subtema dedicată realismului, relevanţa
contextului politic şi strategic internaţional apare deci ca o constantă în orice
demers teoretic.
Şi în cazul diferitelor tipuri de liberalism pot fi identificate câteva
trăsături fundamentale:
- Sistemul internaţional este anarhic, dar această condiţie este
ameliorată de şi poate fi depăşită prin cooperare.
- Statele sunt principalii actori pe scena internaţională, dar un rol din
ce în ce mai important începe să fie jucat de alţi actori (grupuri de
interese, corporaţii transnaţionale, organizaţii internaţionale).26

26
Dunne, Timothy – „Liberalism” în Baylis, John & Smith, Steve (eds.) – The Globalization of World Politics.
An Introduction to International Relations, Oxford University Press, 2004, p. 154.

Pagina 13 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

- Comportamentul statelor este definit de caracteristicile lor interne

(tipul de regim, tipul de piaţă etc.). „Legea lui Doyle” care afirmă
că „democraţiile sunt aliaţi naturali” şi că au ca obiectiv
„garantarea şi extinderea comunităţii liberale a păcii” este o
condiţie a înţelegerii formării alianţelor din perspectiva liberală. 27
- Starea de război nu este inerentă condiţiei umane, statale sau
sistemice. Interacţiunile dintre state nu se caracterizează prin
conflict, ci prin cooperare şi dezvoltare a unor mecanisme de
creştere a încrederii reciproce (regimuri, instituţii).
- Ideile (valorile) sunt mai importante decât puterea (sau ele
înseamnă putere, dar nu în sens clasic, militar, context în care se
poate discuta şi despre „soft power”28).

Liberalism vs. realism

Divergenţe între curentele liberale şi cele realiste:
1. Anarhie: deşi nu neagă caracterul anarhic al sistemului internaţional,
curentele liberale contestă convingerile realiste asupra naturii şi
consecinţelor anarhiei (condiţia anarhică nu este absolută, nu este o cauză
suficientă pentru conflict şi nu constrânge un stat să aibă un
comportament egoist, orientat către supravieţuire, ci poate fi depăşită
prin cooperare şi/sau în cadru multilateral).
2. Cooperare internaţională: spre deosebire de realişti, care văd
cooperarea între state ca fiind punctuală, izolată, liberalii consideră că,

27
Doyle, Michael W. – „A Liberal View:Preserving and Expanding the Liberal Pacific Union” în Paul, T.V. &
Hall, John A. (eds.) – International Order and the Future of World Politics, Cambridge University Press,
Cambridge 1999, p. 41-67.
28
Nye, Joseph S. Jr. – Soft Power – The Means to Success in World Politics, ed. Public Affairs, Cambridge MA,
2004.

Pagina 14 din 22
Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

dimpotrivă, există factori (instituţii, interdependenţe, democraţie) care

stimulează şi facilitează creşterea cooperării.
3. Câştiguri: teoriile liberale se concentrează pe câştiguri absolute
(„win-win scenarios”, ex.: „cât şi cum pot câştiga statele împreună?”), iar
nu pe câştigurile relative către care se orientează realiştii („zero-sum
game”, ex.: „cât câştigă un stat faţă de altul sau cât câştigă unul şi pierde
celălalt?”).
4. Interes naţional: dacă, pe de o parte, realiştii studiază, în general,
aspectele securitare „hard” (ex.: putere militară), pe care le consideră
prioritare într-un sistem anarhic în care statele se luptă să
supravieţuiască, liberalii accentuează mai ales aspectele de economie
politică, considerând că statele tind să urmărească progresul economic
sau să răspândească valorile democratice (încercând deci să depăşească
acea condiţie anarhică a sistemului internaţional, iar nu acceptând-o ca pe
un dat).
5. Intenţii versus capabilităţi: dacă realiştii tind să fie mai preocupaţi de
maximizarea şi/sau distribuţia capabilităţilor, liberalii acordă o mai mare
importanţă intenţiilor (de exemplu, un stat democratic este mai îngrijorat
dacă un stat autoritar dezvoltă arme nucleare, decât dacă o face un alt stat
democratic, deoarece consideră că cel din urmă nu intenţionează să le
folosească împotriva sa; în acest sens, instituţiile/regimurile
internaţionale au un rol important, deoarece sporesc încrederea între state
şi predictibilitatea acţiunilor lor).
• Idei (valori) versus putere: din perspectiva liberală, valorile
politice şi economice pot determina caracterul paşnic al sistemului
internaţional, indiferent de structura sa de putere. Statele „bune”
(democraţii liberale capitaliste) nu folosesc puterea (militară) decât

Pagina 15 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

în scopuri defensive şi urmăresc profitul prin comerţ liber, nu prin

conflict. Cu alte cuvinte, pentru liberali, puterea se poate traduce şi
prin cultură, sistem economic sau regim politic. Ideile, valorile
înseamnă putere.
6. Instituţii şi regimuri: liberalii consideră că realiştii subestimează
rolul şi locul instituţiilor/regimurilor în sistemul internaţional. Astfel, în
viziunea liberală, acestea pot deveni chiar actori (deci nu numai statele)
pe scena internaţională, pot crea condiţii pentru ameliorarea condiţiei
anarhice a sistemului internaţional şi pot spori nivelul cooperării între
state.

Alianţă, uniune şi securitatea europeană în viziunea liberală

Argumentele liberale se pretează mult mai bine pentru a explica apariţia
aranjamentelor de cooperare transatlantică şi europeană în domeniul securităţii
prin prisma valorilor comune şi a identităţii colective. De fapt, perspectiva
liberală nu intră neapărat în contradicţie cu cea realistă, ci o desăvârşeşte, din
combinarea celor două rezultând un tablou complet al arhitecturii de securitate
euroatlantice.
Odată intrat în sfera liberală, vocabularul atlanticist se schimbă. Prioritare
nu mai sunt doar interesele naţionale sau distribuţia puterii, ci sentimentele de
apartenenţă la o comunitate, normele de instituţionalizare, valorile democratice,
schimburile economice şi culturale.
În spiritul kantian al „federaţiilor pacifiste”29, comunitatea atlantică poate
fi imaginat ca o „comunitate de securitate pluralistă”, adică un grup de state
care „[...] s-a integrat. Prin integrare înţelegându-se dobândirea, pe un anumit

29
Kant, Immanuel – „Perpetual Peace: A Philosophical Sketch” în Reiss, Hans (ed.) – Kant: Political Writings
(2nd ed.), Cambridge University Press 1991, p. 93-130.

Pagina 16 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

teritoriu, a unui sentiment de comunitate şi a unor instituţii şi practici suficient

de puternice şi de răspândite pentru a genera aşteptări de încredere cu privire
la schimbări paşnice între membrii săi”.30
Risse-Kapen respinge chiar teze realiste precum structuralismul waltzian,
care afirmă că statele mici (ca putere) nu pot exercita o mare influenţă în cadrul
jocurilor de putere din interiorul alianţelor, sau alinierea pasivă, docilă,
specifică „stabilităţii hegemonice”, demonstrând în schimb că „micii aliaţi pot
avea o influenţă mare” atunci când „alianţa transatlantică se constituie într-o
comunitate a democraţiilor liberale”31. Analizând normele şi procedurile de
luare a deciziei din interiorul Alianţei, Risse-Kappen observă că principiul
major (cel al consensului) derivă de fapt dintr-un proces de translatare a
valorilor democratice interne la nivel supranaţional. În acest context, misiunea
liberală, cooperarea democratică, valorile comune apar ca surse explicative ale
persistenţei Alianţei Nord-Atlantice în condiţiile dispariţiei URSS, principalul
argument realist care a asigurat atât coagularea puterilor transatlatlantice cât şi
coeziunea lor pe durata Războiului Rece.
Această abordare care caută soluţia chestiunii transatlantice în interiorul
statelor membre (mai precis, a democraţiilor) este prezentă şi la Ikenberry care
argumentează cum statele democratice, în ciuda unor relaţii de putere
asimetrice, au creat o ordine stabilă şi legitimă în arealul nord-atlantic, capabilă
să reziste şi după Războiul Rece. Explicaţiile sale ating însă şi procesul de
formare a aranjamentelor de securitate europene şi transatlantice, nu numai
gestionarea lor. Ikenberry a observat o înclinaţie a puterilor occidentale
victorioase în cel de-al doilea război mondial de a se auto-restrânge strategic.

30
Deutsch, Karl W. et al – Political Community and the North Atlantic Area, ed. Princeton University Press,
Princeton NJ 1957, p. 5-8.
31
Risse-Kappen, Thomas – Cooperation among Democracies. The European Influence on U.S. Foreign Policy,
ed. Princeton University Press, Princeton NJ 1995, p. 4-5.

Pagina 17 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

Această limitare a propriei puteri s-a realizat prin două metode. Pe de o parte,
cea a creării unor legături instituţionale care să creeze o interdependenţă
politică, o indivizibilitate a securităţii din care este extrem de dificil să-ţi mai
permiţi costurile unei „dezertări”, iar pe de altă parte, cea a integrării
supranaţionale. În ambele cazuri, logica auto-restrângerii („self-restraint”) s-a
concretizat în stabilirea unor procese politice instituţionalizate, cu norme şi
proceduri supervizate de autorităţi formale: NATO şi, respectiv, UE.32
Explicaţiile unui asemenea demers se găsesc în analize atât raţionale (costuri-
beneficii) cât şi ideologice („afinităţi” democratice). De altfel, Ikenberry îşi
justifică teoria prin faptul că procesul de formare a aranjamentelor transatlantice
(inclusiv NATO) a fost premergător celui de conştientizare a pericolului
sovietic33. Cu alte cuvinte, Alianţa Nord-Atlantică nu a apărut neapărat ca efect
al contrabalansării puterii URSS.

TEMA 4: Relaţia NATO – UE

Concepte cheie: NATO, UE.

Obiective:
1. Prezentarea evoluţiei, dezvoltărilor şi dezbaterilor din UE şi NATO, ca
expresie a relaţiilor transatlantice.
2. Examinarea relaţiei NATO-UE.

32
Ikenberry, John G. – After Victory. Institutions, Strategic Restraint and the Rebuilding of Order After Major
Wars, Princeton University Press, Princeton NJ 2001.
33
Idem, p. 184.

Pagina 18 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

Indiferent de „lentila” folosită, realistă sau liberală, atlanticismul este

exprimat, într-o definiţie minimalistă, ca transformare a oceanului din barieră în
punte de legătură între statele nord-americane (mai ales SUA) şi cele vest-
europene. Concret, având în vedere contextul geopolitic şi strategic postbelic,
atlanticismul s-a tradus prin formarea unor aranjamente instituţionale
(elementul de noutate faţă de ideile proto-atlanticiste, de exemplu). Modul în
care acestea s-au perpetuat a determinat realitatea geostrategică actuală, anume
că securitatea europeană este inseparabilă de cea americană (de unde si
conceptul de „euroatlantic”) şi că ea rezidă pe un ansamblu, o reţea de instituţii
şi mecanisme formale de cooperare, dintre care se detaşează NATO şi UE.
Gestionarea dinamicii din interiorul acestor organizaţii, atipice atât
pentru o alianţă cât şi pentru o uniune, a fost invariabil legată de modul în care
au evoluat relaţiile transatlantice. Charles Kupchan identifică trei perioade
distincte în această evoluţie – era „echilibrului puterii” (1776-1905), era
„echilibrului ameninţării” (1905-1941), era „securităţii prin cooperare” (1941-
2001) – avertizând asupra începerii unei noi ere care, tratată inadecvat, ar putea
avea repercusiuni grave asupra comunităţii transatlantice34.
O incursiune în construcţia instituţională a NATO şi UE ar releva că au
avut trasee diferite, însă cu unele puncte/momente de tangenţă, amintind aici
doar punctul de pornire comun al celor două procese (Tratatul de la Bruxelles).
Analiza transformărilor pe care le-au suferit Alianţa şi Uniunea mai ales în
perioada de după Războiul Rece surprinde însă un aspect interesant: fricţiunea
care ar putea să apară între cele două organizaţii, ca urmare a schimbării
profilului NATO, dintr-o alianţă clasică, militară, defensivă, de apărare, într-
una politico-militară, pro-activă, de securitate, şi respectiv a dezvoltării

34
Kupchan, Charles A. – „Fourth Age: The Next Era in Transatlantic Relations” în National Interest, nr. 85,
Sept.-Oct. 2006.

Pagina 19 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

pilonului II al UE. Sferele de „responsabilitate” tind să se intersecteze şi,

gestionate necorespunzător, pot crea conflicte care să destabilizeze cooperarea
transatlantică.
Paradoxal, deşi, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Statele
Unite au fost susţinător fervent al construcţiei europene35, iar preocuparea
majoră a statelor vest-europene era să asigure prezenţa americană în Lumea
Veche, s-a ajuns în situaţia în care Washingtonul priveşte cu temeri mari
creşterea rolului UE ca actor pe scena internaţională, iar vest-europenii încep să
privească reticent ingerinţa americană în dinamica politică şi strategică
europeană. Interesele par să devină din ce în ce mai divergente, iar valorile care
altădată fundamentau „civilizaţia atlantică” încep să fie trecute în plan secundar.
În schimb, se aduc în discuţie o serie de schisme, între Vechea şi Noua
Europă36, între americanii de pe Marte şi europenii de pe Venus37.
Fondul atlanticist pe care este clădită relaţia transatlantică este însă cheia
depăşirii provocărilor la adresa comunităţii atlantice. O nouă înţelegere a
modului în care funcţionează alianţele şi în care îşi păstrează viabilitatea este
condiţia sine qua non pentru detensionarea unei relaţii care, deşi nu este în
pericol de a se rupe, a ajuns totuşi la un nivel destul de precar38, astfel încât să
se treacă de la o paradigmă a conflictualităţii între cele două organizaţii, la una
a complementarităţii, în baza unui concept strategic transatlantic (nu doar al UE
sau NATO)39, a principiului diviziunii responsabilităţilor40 şi a unui parteneriat
pragmatic, flexibil şi eficient.
35
Blundell, John – „Is the EU America's Friend or Foe” în Heritage Lectures, nr. 983, 22-12-2006.
36
Vezi declaraţia din 2003 a secretarului american al apărării, Donald Rumsfeld, disponibilă la:
http://www.defenselink.mil/transcripts/transcript.aspx?transcriptid=1330 .
37
Kagan, Robert – Of Paradise and Power. America and Europe in the New World Order,ed. Alfred A. Knopf,
New York 2003.
38
Daalder, Ivo şi Goldgeier, James – „America and Europe must learn about alliances” în Financial Times, 15-
12-2006.
39
Lindley-French, Julian – „The Revolution in Security Affairs: Hard and Soft Security Dynamics in the 21st
Century” în European Security, nr. 13, 2004, p. 1-15.
40
Lindstrom, Gustav – „EU-US Burdensharing: Who Does What?” în Chaillot Paper, nr. 82, September 2005.

Pagina 20 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

Diferende americano-„europene”:
- Răspuns la ameninţări:
• SUA: „preemption”, militar, unilateral, „coalition of
the willing”.
• Europa: legitimitate, diplomatic, multilateral, consens.
- Evaluarea ameninţărilor.
- Capabilităţi:
• „usability/deployability”, PCC, buget apărare,
„caveats”, NRF – EU RRF.
- Rol instituţional:
• PESA (SUA – complementar cu NATO, Europa –
autonomie lărgită)
o „3 D's”: „no decoupling from NATO, no

duplication of NATO, no discrimination of

NATO non-EU members”.
• NATO (SUA – global, Europa – limitat)
- Teme care au provocat disensiuni între SUA şi Europa (sau unele
state ale UE, termenul de „Europa” fiind impropriu): intervenţia
din Irak, embargoul militar asupra Chinei, Curtea Penală
Internaţională, închisorile CIA, conflictul arabo-israelian, Iran şi
ADM.

Pagina 21 din 22
 Noua arhitectură de securitate europeană în contextul relaţiilor transatlantice – conf. univ. dr. George Maior

Cronologia relaţiilor NATO-UE:

- iunie 1996: NATO lansează ESDI
- decembrie 1998: declaraţia franco-britanică de la St. Malo –
lansarea PESA
- aprilie 1999: Summit Washington – NATO decid dezvoltarea
acordurilor Berlin Plus
- septembrie 2000: prima reuniune NAC – PSC (Comitetul Politic şi
de Securitate al UE)
- ianuarie 2001: schimburi de scrisori între SG NATO şi Preşedinţia
UE prin care se decide formalizarea şi permanentizarea
contactelor/reuniunilor NATO-UE
- mai 2001: prima reuniune formală NATO-UE la nivel de miniştri
de externe
- decembrie 2002: declaraţia comună NATO-UE asupra PESA
- martie 2003: agrearea documentelor Berlin Plus (efect: transfer
operaţiuni în spaţiul ex-iugoslav)
• schimbul de informaţii clasificate
• acces UE la capabilităţile de planificare, comandă şi
comunicaţii ale NATO pentru operaţiuni de gestionare
a crizelor
• proceduri de reglementare şi termeni de referinţă
(ToR – „terms of reference”) privind accesul UE la
capabilităţile NATO
• aranjamente legate de cerinţele privind capabilităţile

Pagina 22 din 22