Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi

Facultatea de Litere

LINGVISTICĂ
GENERALĂ
Anul I

Lect. dr. Rodica Mihaela CÎRNU

 Cuprins

CUPRINS

Capitolul 1 – Lingvistica: definiţie, obiect de studiu 5

Capitolul 2 – Scurtă istorie 7
Capitolul 3 – Semnul lingvistic 10
Capitolul 4 – Metode de cercetare în lingvistică 12
Capitolul 5 – Clasificarea limbilor 15
Capitolul 6 – Limba şi evoluţia ei 18
Capitolul 7 – Procesul de comunicare. Elemente şi funcţii 20
Capitolul 8 – Stratificare şi izomorfism 22
Capitolul 9 – Relaţii şi corelaţii 24
Bibliografie 25
Anexe 26

Lingvistică generală 3
 Capitolul 1 - Lingvistica: definiţie, obiect de studiu

Capitolul 1 – Lingvistica: definiţie, obiect de studiu

1.1. Definiţie. Definită foarte general ca ştiinţă a limbii, lingvistica studiază,
de fapt, limba, limbajul (uman articulat) şi vorbirea.
Ca ştiinţǎ, lingvistica este domeniul filologiei care se ocupă de cercetarea
limbajului uman şi în sensul acesta ea înglobează per definitionem
sociolingvistica şi psiholingvistica. Lingvistica generală se ocupă de teoria
limbii, de filozofia gramaticicii, de raporturile dintre limbi şi istoria acestora.
Limba naturală e privită ca “un system où tout se tient” (F. de Saussure),
cu elemente de centru, de periferie şi de antisistem. Două sunt principiile
metodologice de bază ale lingvisticii: recunoaşterea caracterului social al
limbii şi a legăturii indestructibile între limbă (comme “un fait social” – F.de
Saussure) şi gândire. Lingvistica a parcurs o lungă cale de dezvoltare, de la
antichitate, când s-a considerat ca o ştiinţă empirică, apoi perioada
Renaşterii – preocupată de definirea şi esenţa limbajului, apoi sec. XVII-XVIII
– epoca elaborării gramaticilor generale (“Grammaire générale et raisonée”
de Antoine Arnauld, Claude Lancelot, Port-Royal, 1660) şi apariţia
raţionalismului, secolul al XIX-lea pune pe prim plan studiul limbii “în sine şi
pentru sine” (Saussure) şi marchează constituirea lingvisticii ca ştiinţă aparte;
tot acum se elaborează metoda comparativ-istorică; secolul XX este secolul
structuralismului lingvistic cu predilecţii pentru sincronie, glossematică,
distribuţionalism, statistică, substituţie, gramatică generativă, pozitivism şi
antipozitivism, funcţionalism etc. În ultimele decenii ale secolului XX
lingvistica se dezvoltă în interdependenţă cu ştiinţe ale culturii, cu semiotica,
cu ştiinţele exacte şi cele ale naturii, cu infromatica.

1.a) Limba poate fi definită ca

• instituţie socială, ansamblu de convenţii sociale, exterioare indivizilor,
păstrate prin uz;
• sistem semiotic, cod realizat din inventarul de semne, sistemul de relaţii şi
modelele după care se realizează combinările de semne.
1.b) Vorbirea concretizarea limbii, actul prin care individul se foloseşte de
limbă pentru a-şi comunica ideile.
1.c) Limbajul este facultatea proprie oamenilor de a comunca printr-un
sistem special de semne, adică ansamblul resurselor şi al procedeelor
fiziologice şi psihice pe care le posedă omul pentru a vorbi.

1.2. Clasificare. Ca ştiinţă, lingvistica se poate clasifica după mai multe

criterii:
A. După obiectul de studiu: lingvistică generală (studiază elementele
generale şi universal valabile), lingvistică specială (studaiză o anumită
limbă), lingvistică comparată (cercetează un grup de limbi înrudite).
B. După metoda de studiu: lingvistică sincronică (descriptivă – studiază limba
într-un moment anume), lingvistică diacronică (istorică – studiază evoluţia
limbii).
C. După elementele constitutive ale limbii: fonetică, lexicologie, gramatică
(morfologie, sintaxă), dialectologie, stilistică, retorică, pragmatică.
Limba, în general, e privită ca un fenomen social, apărând şi dezvoltându-se
numai în societate. Limba naturală dispare odată cu dispariţia purtătorilor ei
şi a comunităţii lingvistice respective. Pe Mapamond se duc războaie nu
numai între popoare, ci şi între limbi. Sute de limbi au dispărut, fiind devorate
Lingvistică generală 5
 Capitolul 1 - Lingvistica: definiţie, obiect de studiu
de altele, mai mari şi mai puternice. În acelaşi timp apar unele limbi pe baza
dezvoltării şi fortificării unor graiuri, cum se întâmplă în fostele ţări coloniale.
Aceste şi alte aspecte de sociolingvistică se intersectează, în mod specific,
cu sociologia, dar fiecare având, bine conturat, cercul său de probleme.
Specialitatea „Lingvistica generală”, „sociolingvistica”, „psiholingvistica”
contactează în mod intim cu ştiinţele filozofice, în primul rând, cu ontologia şi
teoria cunoaşterii. Studiile de lingvistică generală se fac în baza unei anumite
metodologii. Din timpurile străvechi se duce lupta între partizanii metodologiei
bazate pe recunoaşterea primatului materiei (linia Democrit) şi cei ce
recunosc primatul ideii (linia Platon). Lingviştii admit (ca, de altfel, şi cei mai
mulţi filologi) că materia există apriori, ca o realitate obiectivă, independent
de conştiinţă, alcătuind factorul primordial al existenţei. Însă ideea (spiritul,
conştiinţa, gândirea) apare ca un factor secundar, derivat, deci aposteriari.
Acei lingvişti care ţin de linia Democrit se ocupă, în primul rând, de aspectul
material, conţinutal, noţional, mentalist al comunicării, pe când cei ce ţin de
linia Platon dau preferinţă aspectului amentalist, relaţional, aconţinutal,
formal al comunicării.
Lingvistica generală are tangenţe şi cu ştiinţele psihologice, fără a repeta
pe acestea din urmă. Limba, ca şi omul, este un organism viu, ea reflectă nu
numai gândirea lui homo sapiens, şi ci starea lui psihologică (sufletească:
emoţii, bucurii, dureri etc.). August Schleicher (1821-1868) a pus bazele unui
curent psihologist în lingvistică, identificând limba cu organismul viu. Şi totuşi,
deosebirea centrală între limbă naturală şi organismul viu există în mod
obiectiv. Organismul viu, chiar dacă dispune de condiţii optime de existenţă,
se stinge, pe când o limbă naturală în ambianţele numite se va dezvolta pe
ascendentă. Din ştiinţele psihologice, lingvistica a preluat unele metode de
studiu ca: formularea unei ipoteze, validarea sau nvalidarea acesteia;
observarea individului-vorbitor (educaţia lui, profesia, cultura, gestul, mimica
etc.). Psiholingvistica se interesează nu numai de codul verbal, ci şi de alte
tipuri de coduri comunicative. Aşadar, psiholingvistica este o ştiinţă
interdisciplină, având ca obiect de studiu relaţia dintre structura mesajelor şi
procesele psihice, specifice indivizilor care le produc şi le inerpretează într-o
situaţie comunicativă dată.

De reţinut:
lingvistica studiazǎ, distinct limba, vorbirea şi limbajul.

APLICAŢIE: analizaţi diferenţa între definiţia datǎ lingvisticii de DEX şi cea

datǎ de Dicţionarul de Ştiinţe ale Limbii (DSL).

6 Lingvistică generală
 Capitolul 2 – Scurtă istorie

Capitolul 2 – Scurtă istorie

2.1. ANTICHITATEA
INDIA
Preocupări pentru studiul limbii au existat din cele mai vechi timpuri. Cele
cunoscute de noi, astăzi, datează din Antichitate. Printre primele texte
cunoscute se numără Vedele (colecţie de imnuri religioase, compuse, după
toate probabilităţile, între sec. al XVIII-lea şi al XV-lea î.Hr., în vedică),
Ramayana şi Mahabharata (epopei realizate între sec. IV şi II î.Hr., în
sanscrită). Vedica (< veda – “ştiinţă”) şi sanscrita (< samskrtá – “prelucrat,
artistic”) reprezintă două forme – diferite ca timp şi bază dialectală – ale limbii
indiene vechi.
Aceste opera au circulat multă vreme pe cale orală şi au trecut aproape o
mie de ani până când au fost fixate în formă scrisă. În acest timp, limbile
indiene evoluaseră simţitor, diferenţiindu-se atât faţă de sanscrită, cât şi faţă
de vedică. Pentru înţelegerea lor era nevoie de un comentariu lingvistic. Din
secolele al VII-lea şi al V-lea î.Hr. datează texte cu caracter exegetic asupra
Vedelor, numite Vedanga, în care sunt sistematizate observaţii de natură
gramaticală, semantică, metrică, fonetico-ortoepică. Apar adevărate şcoli în
care studiul tradiţiei textuale şi al limbii sanscrite se făcea sistematic. Un
rezultat îl reprezintă gramaticile filologice, în care se explicau pronunţarea
corectă, regulile de metrică şi prosodie, sensurile arhaice ale cuvintelor,
formele morfologice care comportau alternanţe fonetice etc.
Lui Panini (sec. IV î.Hr. i se atribuie prima gramatica de acest tip. El
analizează amănunţit fonetica, morfologia şi sintaxa limbii sanscrite, sub
forma a 3996 sutra (reguli foarte concrete, în felul unor formule algebrice).
Gramaticienii indieni cunoşteau distincţia între ceea ce numim noi astăzi
limbă-obiect şi metalimbaj (între cuvintele care desemnează ceva din
realitate prin funţia lor elementară şi cuvintele întrebuinţate ca exemple). Pe
de altă parte, ei distingeau, pe lângă subiectul şi predicatul unui enunţ, alte
două clase care ar corespunde noţiunilor actuale de „prepoziţie” şi „particulă”.

CHINA
Preocupările pentru studiul limbii, în China, sunt strâns legate de inventarea
(cu aproximativ 2500 de ani î.Hr.) a scrierii cu hieroglife chinezeşti. În vechile
texte filosofice s-au emis câteva ipoteze interesante asupra originii limbajului
uman articulat. Han Wen Kun (sec. al VIII-lea – al IX-lea î.Hr. explica apariţia
acestuia prin încercarea omului de a imita sunetele din natură (teorie
denumită astăzi ipoteza interjecţionistă). În timpul dinastiei Han (sec. al III-lea
î.Hr. – sec. al III-lea d.Hr.) are loc o vastă operaţiune de colecţionare şi
prelucrare filologică a textelor clasice, în urma căreia apar o serie de
observaţii de natură lingvistică, criterii de clasificare a ideogramelor. Din
această perioadă datează un text intitulat Er Ya, un fel de dicţionar de
hieroglife cu caracter enciclopedic.
Cea mai importantă lucrare este considerată Descrierea semnelor simple
şi explicarea semnelor compuse (Shuo Wen Dzie Dzî) de Siu Shăn, în jurul
anului 100 d. Hr. Autorul a încercat să sistematizeze materialul pe criterii
grafematice: cele 9.353 de ideograme sunt descompuse în 540 de semne
sau grupuri de semne mai simple, considerate primare, şi clasificate în
ordinea complexităţii lor.
Lingvistică generală 7
 Capitolul 2 – Scurtă istorie

ARABIA
În a doua jumătate a secolului al VII-lea apare şi se impune ca spaţiu cultural
specific Islamul. Datorită importanţei Coranului, dialectul vorbit de profetul
Mohamed devine limba literară universală a lumii islamice. Sunt cunoscute
două şcoli principale în filologia arabă: Şcoala din Basra şi Şcoala din Kufa.
Cei mai cunoscuţi reprezentanţi sunt: Al-Halil al Farahidi (autorul pimului
dicţionar al limbii arabe, în care cuvintele sunt ordonate după iniţială),
Sibawayhi (autorul primului manual de gramatică) – ambii reprezentanţi ai
primei şcoli – şi Al – Kisa’i (autorul unei lucrări cu caracter practic, în care
elementele de limbă vorbită sunt considerate greşeli, faţă de limba Coranului)
– reprezentant al celei de-a doua şcoli. Din punct de vedere filozofic, arabii
oscilează în explicarea originii limbajului uman, considerându-l fie revelaţie
divină, fie convenţie umană.

GRECIA ANTICĂ
Fundamentul filosofic al tuturor ştiinţelor din lumea greacă nu putea scăpa un
asemenea subiect: apariţia limbajului uman. În linii mari, se poate vorbi
despre două direcţii generale: ipoteza naturalistă şi cea convenţionalistă.
Primii susţin că numele reflectă natura lucrurilor, existând între nume şi
obiect o relaţie firească, bazată pe anumite calităţi. La polul opus,
convenţionaliştii opinează ca între nume şi lucru nu există o relaţie necesară,
intrinsecă, ci una arbitrară, impusă prin uzul repetat al vorbitorilor.
Epicur (341-270 î.Hr.) emite o altă teorie: iniţial, oamenii au emis sunete în
mod normal, pentru a exprima trări, sentimente şi aceste sunete au devenit
ulterior cuvinte. Existenţa mai multor limbi se explică prin faptul că unele
persoane au creat cuvinte noi care au fost acceptate, prin convenţie, şi de
altele.
Noţiunile de semn şi simbol sunt pomenite pentru prima dată de Aristotel:
„sunetele articulate prin voce sunt simboluri ale stărilor sufleteşti, iar cuvintele
scrise sunt simboluri ale cuvintelor vorbite”. Aşadar, cuvintele sunt simboluri
sau semne ale lucrurilor, pe care le desemnează prin intermediul
conceptelor. Foarte cunoscută până astăzi (datorită reprezentanţilor şi
direcţiilor de cercetare) rămâne Scola din Alexandria. Numele lui Aristarh
din Samotrace (220-143 î.Hr.) este asociat cu rigoarea filologică şi simţul
critic. El a simplificat şi sitematizat regulile ortografice ale scrierii greceşti şi
tot lui i se datorează cea mai bună ediţie critică a operelor lui Homer, ediţie
prevăzută cu comentarii erudite. Unul dintre elevii săi, Dionysios Trax (sec.
II – I î.Hr.), prin lucrarea sa Arta gramaticii, pune bazele gramaticii descriptiv-
tradiţionale (în terminologia de astăzi), inventând majoritatea categoriilor
gramaticale, preluate apoi de romani şi de gramaticile europene de mai
târziu. Câteva secole mai târziu (sec al II-lea d.Hr.), Apollonios Dyskolos
completează gramatica lui Trax cu o componentă sintactică.

ROMA
Romanii au împrumutat sistemul educaţional grecesc şi, începând cu
perioada clasică (sec. I î. Hr.) acordă o deosebită atenţie cultivării limbii. Ei
încearcă să dea o explicaţie naturală a originii limbajului. Cei mai importanţi
reprezentanţi sunt Marcus Terentius Varro şi Marcus Fabius Quintilianus.
Primul adoptă o poziţie moderată: limba este un fenomen foarte complex,
în care coexistă simetriile şi regulile, dar şi abaterile şi excepţiile de la reguli.
Uzul este acela care determină acceptarea sau respingerea unor forme, în
funţie de necesităţile vorbitorilor din fiecare epocă. Limba se schimbă de la o
8 Lingvistică generală
 Capitolul 2 – Scurtă istorie
epoca la alta, iar sarcina gramaticicenilor este de a înregistra şi explica
aceste modificări. Varro este primul care încearcă o clasificare a părţilor de
vorbire, după criterii flexionare, după caz şi timp: cuvinte cu flexiune cazuală
(substantiv, pronume, adjectiv etc.), cuvinte care acceptă categoria modului
(verbul), cuvinte care acceptă ambele categorii (participiul) şi cuvinte care nu
acceptă nici una dintre aceste categorii (adverbul, prepoziţia, conjuncţia).

2.2. EVUL MEDIU

În cultura romană preocupările teoretice sunt înlocuite cu cele practice:
redactarea de gramatici, lucrări cu caracter de manual şcolar. Foarte
cunoscută în acea perioadă a fost Ars gramatica lui Aelius Donatus (355), o
adaptare după gramatica lui Dionysios Trax, descriind cele opt clase de
cuvinte: nomen, pronomen, verbum, adverbium, participium, coniunctio,
praepositio şi interiectio.
Un eveniment deosebit de important pentru lingvişti, mai ales în studiul
limbilor romanice, îl constituie un text anonim, redactat, probabil, in nordul
Africii, în secolul al III-lea, cunoscut sub numele Appenndix Probi, deoarece a
fost transmis ca anexă la un exemplar copiat din sec. al VII-lea din
gramatica lui Valerius Probus. Acest document are caracter normativ,
încercând să impună forma din latina clasică, recomandând eliminarea
formelor considerate „greşite” sau „vulgare”.
Scolastica îşi aduce contribuţia la istoria lingvisticii prin teoria logico-
semantică. Albertus Magnus (profesor la Paris şi Köln) scrie în 1240
lucrarea De modis significandi, în care distinge modus essendi – modul
existenţei -, modus intelligendi – modul înţelegerii – şi modus significandi –
modul semnificării. Acestea corespund elementelor semiologice propuse de
Aristotel: lucrul desemnat, conceptul şi cuvântul.

2.3. RENAŞTEREA
Marile descoperiri din timpul Renaşterii impun atenţiei realitatea marii
diversităţi a limbilor. Limbile naţionale ale Europei au tendinţa de a accede la
rangul de limbă de cultură. Juan Luis Vives susţine în lucrările sale că nu
există o gramatică universală, valabilă pentru toate limbile, ci mai degrabă
gramatici specifice pentru fiecare limbă în parte. În această perioadă încep
să apară glosare sau dicţionare plurilingve, clasificări ale limbilor.
Gramatica de la Port-Royal. În 1660 doi francezi, Antoine Arnauld şi
Claude Lancelot publică Grammaire gènèrale et raisonèe..., denumită şi
Gramatica de la Port-Royal, care devine un prototip al aşa-numitelor
„gramatici raţionale”. Autorii îşi propun crearea unui număr de reguli
raţionale şi universal valabile, ca metodă generală de învăţare a tuturor
limbilor.

2.4. LINGVISTICA MODERNĂ

Lucrările lui F. Bopp şi R.K. Rask, care dezvoltă în acelaşi timp, dar
independent unul faţă de celălalt, pun bazele unei metode de studiu (cea
comparativ-istorică), dând lingvisticii statut de ştiinţă individuală. Apariţia în
1916 a „Cursului de lingvistică generală” a lui Ferdinand de Saussure
reprezintă o sinteză a activităţii lingvistice de până atunci şi reprezintă
începutul lingvisticii moderne. Pentru el, limba nu este un conglomerat, ci un
sistem, un ansamblu de elemente interdependente, formând un tot unitar.

Lingvistică generală 9
 Capitolul 3 – Semnul lingvistic

Capitolul 3 – Semnul lingvistic

3.1. STRUCTURA SEMNULUI LINGVISTIC

1.A. Definiţie
Unitate de bază în studiul lingvisticii, semnul lingvistic a fost definit din
diferite perspective, de-a lungul timpului. O definiţie unică, exhaustivă este
foarte greu de găsit şi trebuie să pornească de la noţiunea generală de
SEMN: orice element care indică sau exprimă ceva diferit de sine însuşi
(fluierul arbitrului indică începerea sau oprirea meciului, culoarea roşie a
semaforului este un semn al opririi ciculaţiei etc.).
O primă împărţire a semnelor este: semne naturale (signa naturalia) –
semne produse fără intenţia de a semnifica (norii de o anumită culoare indică
ploaia) – şi semne artificiale (signa data) – semne produse cu intenţia de a
semnifica – (sunetul sirenei maşinii de pompieri sau a celei de poliţie indică
urgenţa, pericolul).
Bazele teoriei semnului lingvistic au fost puse de către lingvistul
Ferdinand de Saussure. El porneşte de la observaţia că limba nu este o
nomenclatură, adică o listă de termeni ce corespund unor lucruri. Semnul
lingvistic nu uneşte un lucru şi un nume, ci un concept şi o imagine acustică.
Acesta din urmă (imaginea acustică) nu este sunetul material, ci amprenta
psihică a acestuia. Aşadar, semnul lingvistic este o entitate psihică cu două
elemente: un concept şi o imagine acustică sau semnificat şi semnificant.
Dacă Saussure îl defineşte ca stuctură biplană, pentru E. Vasiliu semnul
lingvistic este monoplan, este o fonie, adică o suită constituită din unul sau
mai multe sunete. Aceasta poate fi considerată fapt de vorbire numai în
măsura în care există o corelaţie sistematică între fonia respectivă şi un
obiect sau o clasă de obiecte din realitate: casă, floare, gând etc. Un
exemplu ca „sccgrw” este fonie, dar nu este fapt de vorbire, adică nu este
semn lingvistic, deoarece nu apare acea corelaţie cu un obiect din realitate.
Corelaţia sistematică este raportul dintre fonie şi designatum-ul său (obiectul
sau clasa de obiecte).

1.B. Principii ale SL

1.B a) SL este ARBITRAR.
Ambii autori sunt de acord cu această caracteristică a semnului lingvistic.
Diferenţa este că la Saussure acest principiu se manifestă la nivelul relaţiei
semnificant – semnificat, pe când la Vasiliu el apare între fonie şi
designatum. SL este arbitrar, adică nemotivat, în relaţie cu obiectul din
realitate. Nimic din realitatea obiectului „casă” nu mă obligă să-l numesc aşa
şi nu altfel. Dovadă că în germană se numeşte „Haus”, în engleză „home”, în
franceză „maison”.
Un contraargument al acestei teorii ar fi onomatopeele, dar nici ele nu sunt
identice în toate limbile, iar numărul lor este destul de redus, în comparaţie
cu restul elementelor dintr-o limbă.
Platon susţine, prin intermediul lui Socrate, punctul de vedere naturalist:
numele lucrurilor nu sunt rezultatul convenţiei, ci au fost atribuite de către un
onomaturg (cineva care are ştiinţa de a da lucrurilor un nume în acord cu
„esenţa acestora”.
În perioada modernă, Benveniste consideră că relaţia dintre concept şi
imaginea acustică nu poate fi arbitrară, ci, dimpotrivă, necesară. În mintea
noastră, conceptele nu pot exista independent de imagini acustice şi invers.
10 Lingvistică generală
 Capitolul 3 – Semnul lingvistic

1.B. b) SL este LINEAR

Spre deosebire de imaginea vizuală, cea acustică se desfăşoară în timp.
Cuvintele nu se pot suprapune, ci urmează unul după celălalt, la fel
propoziţiile şi frazele. Dacă ar fi să reprezentăm grafic acest lucru, ar arăta
ca o linie, de aici caracterul linear al semnului lingvistic, în funcţie de timp.

1.B. c) SL este IMUTABIL / MUTABIL

Prin însăşi natura să, aceea de a fi ales prin convenţie, SL nu poate fi
„schimbat” sau înlocuit de vorbitorii unei limbi. Înţelegerea între indivizi nu ar
mai fi posibilă. Dacă acest lucru nu se poate întâmpla la nivel
macrostructural, el se poate produce la nivel de microstructură: nivelul la
care se pot produce, mai repede, schimbările este cel al vocabularului.
Neologismele sunt un exemplu. În limba română asistăm la un val de termeni
din engleza americană, mai ales în ultimii şaptesprezece ani.
Nu la fel de uşor se poate face o schimbare la nivel gramatical, dar şi aici
lucrurile se pot schimba: până acum vreo douăzeci de ani nimeni nu vorbea
despre elementul predicativ suplimentar. Astăzi, el apare în cărţile de
specialitate. Cel mai greu de modificat este nivelul fonetic: o consoană sau o
vocală nouă nu poate apărea decât extrem de greu.

1.B. d) SL este ARTICULABIL

Din combinarea a două sau mai multe semne lingvistice poate rezulta un alt
semn lingvistic: studentul + învaţă = studentul învaţă; copilul + desenează +
un + copac = copilul desenează un copac. Dar combinaţia următoare nu
poate da un alt semn lingvistic: pisica + lătram = *pisica lătrau. Aşadar,
pentru ca o dintr-o combinare de semne lingvistice să rezulte un alt semn
lingvistic, trebuie respectate reguli semnatice (pisica nu poate lătra) şi reguli
gramaticale (subiectul este de persoana a III-a sg., iar predicatul la pers.I sg./
pl.).

3.2. FUNCŢII ALE SEMNULUI LINGVISTIC

K. Bühler analizează semnul lingvistic din perspectiva actului de comunicare.
2.A. Raportat la elementele comunicării, SL poate fi simptom, în relaţie
cu emiţătorul, indicând intenţia acestuia de comunicare.
2.B. Raportat la receptor, el este semnal, întrucât îl atenţionează asupra
intenţiei de comnuicare a emiţătorului.
2.C. Faţă de realitatea denumită, el nu poate fi decât simbol, deoarece
nu va fi niciodată realitatea însăşi, ci o reprezentare, mai mult sau mai puţin
fidelă a acesteia.

De reţinut:
Semnul lingvistic este unitatea de bazǎ a lingvisticii.

APLICAŢIE:
Explicaţi afirmaţia „semnul lingvistic este fonie”.

Lingvistică generală 11
 Capitolul 4 - Metode de cercetare în lingvistică

Capitolul 4 – Metode de cercetare în lingvistică

A. Metode nespecifice
Există mai multe metode nespecifice, pe care lingvistica le împrumută de
la alte discipline.
- ipoteza este o presupunere, enunţată pe baza unor fapte cunoscute,
cu privire la legea sau mecanismul intern al unui fenomen,
presupunere ce urmează a fi verificată (de ex. presupunerile
referitoare la originea limbajului).
- Inducţia este o formă fundamentală de raţionament care trece de la
particular la general, explicând un fenomen prin descoperirea unei
(unor) legi: legile fonetice.
- Deducţia este o formulă fundamentală de raţionament în care
gândirea rămâne în planul conceptelor, parcurgând drumul invers, de
la legi la fenomene particulare. În lingvistică, ajută la reconstruirea
formelor neatestate, pe baza legilor fonetice.
- Observaţia constă în contemplarea metodică şi intenţionată a unui
obiect sau proces. Această metodă este folosită pentru descoperirea
abaterilor de la norma lingvistică.
- Experimentul reprezintă provocarea intenţionată a unui fenomen în
condiţiile cele mai bune dezvoltării sale. Lingvistica foloseşte
experimentul mai ales în fonetică (fonetica experimentală).

B. Metode specifice
1. Metoda comparativ-istorică
Inventarea ei, în secolul al XIX-lea a dus la confirmarea lingvisticii ca
ştiinţă de sine-stătătoare, independentă de filozofie şi filologie. Ideea de bază
este că, pentru a se ajunge la generalizări teoretice, limbile existente trebuie
comparate între ele.
Germanul Franz Bopp (1791-1867) şi danezul Rasmus Kristian Rask
(1787-1832) simultan, dar independent unul de celălalt, au dezvoltat acestă
metodă. Este posibilă aplicarea ei în studiul limbilor deoarece:
- aspectul sonor al cuvântului nu este determinat de sensul cuvântului;
- există reguli ale schimbîrilor fonetice.
Situaţiile în care apar forme identice sau asemănătoare în limbi diferite au
fost explicate prin:
a) împrumut: rom. Frizer, germ. Friseur, împrumutate din fr. friseur.
b) înrudirea dintre limbi: it. uomo, fr. homme, sp. hombre, rom. om provin
din latinescul homo, hominis.
c) apartenenţa la cuvintele imitative: lat. cuculus, magh. kakuh, tc. guguk,
engl. cuckoo. Există o legătură naturală între complexul sonor şi concept.
d) apartenenţa la cuvintele din graiul copiilor: chin. mama, rom. mama.
e) întâmplare: tăt. mine, rom. mine (forma de pronume personal, pers. I, sg,
Ac.).
Există foarte multe asemănări pentru care împrumutul şi întâmplarea nu sunt
explicaţii suficiente. Lingviştii au ajuns la concluzia că sanscrita, greaca,
latina, slava, germanica provin dintr-o limbă comună, numită de ei indo-
europeana.
Această metodă delimitează fondul comun de elementele provenite şi
transmise din limba de bază. Există două dificultăţi: cuvinte cu forme diferite

12 Lingvistică generală
 Capitolul 4 - Metode de cercetare în lingvistică
care au aceeaşi origine, cuvinte cu forme asemănătoare, dar origini diferite.
Pentru ele există explicaţia legilor fonetice.
Un alt obiectiv al metodei comparativ-istorice este reconstituirea etapelor
pierdute din istoria limbilor, reconstituirea limbii-bază, atunci când nu există
atestări (slava veche, germanica comună, indoeuropeana). Reconstrucţia
formelor din limba de bază parcurge următoarele etape:
- selectarea celor mai vechi forme din limbile înrudite;
- compararea aspectului fonetic, conform regulilor fonetice.
Probabilitatea nu este aceeaşi în toate sectoarele limbii (cel mai dificil
este în cazul sintacticii). Metoda comparativ-istorică nu trebuie confundată cu
gramatica istorică, iind vorba despre noţiuni corelative, dar nu identice: prima
este mult mai vastă decât a doua, putându-se aplica atât la istoria unei limbi,
cât şi la dialecte, sau structuri lingvistice mai mici.

2. Metoda geografiei lingvistice

Această metodă constă în studiul cartografic al graiurilor populare, adică
în alcătuirea de atlase lingvistice. Specifică dialectologiei, metoda a fost
inaugurată de lingvistul italian Graziado Ascoli (1829-1907).
Întocmirea unui atlas ridică probleme privind realizarea chestionarului,
tipurile de interogare, fixarea punctelor de anchetă, alegerea informatorului,
anchetatorul. Atlasele pot fi analitice (sunt înscrise răspunsurile primite) sau
sintetice (cuprind nu numai faptele înscrise, ci şi aspecte generale de limbă şi
o interpretare a datelor). Rezultatele metodei geografice sunt următoarele:
- fiecare fenomen dialectal are o arie de răspândire proprie, dar există
şi zone de intersectare, cu fenomene mixte;
- cuvintele, de obicei împreună cu lucrurile pe care le denumesc,
migrează dincolo de ariile lor obişnuite;
- răspândirea inovaţiilor lingvistice se face în valuri: punctul central este
mai puternic influenţat de inovaţie, pe când zonele periferice sunt mai
puţin afectate.

Un prim atlas lingvistic apare în 1909, semnat de Gustav Weigand, „Atlasul

lingvistic al teritoriului de limbă daco-roman”, la Leipzig. La acestea se
adaugă „Atlasul lingvistic român”, realizat sub conducerea lui Sextil Puşcariu
(1938-1940).

3. Metoda analizei în constituenţi imediaţi

Elaborată de şcoala descriptivistă americană, metoda analizei în
constituienţi imediaţi constă în aceea că orice enunţ se împarte în două,
numite constituenţi imediaţi, care, al rândul lor se împart, fiecare, în alţi doi
constituenţi imediaţi şi tot aşa până se ajunge la constituenţii ultimi (cele mai
mici unităţi semnificative).această metodă urmăreşte: descoperirea unităţilor
componente ale unui enunţ, pornind de la cele superioare către cele
inferioare; descoperirea structurii enunţului.

„Copilul citeşte o carte interesantă”

copilul citeşte o carte interesantă

copil ul citeşte o carte interesantă
copil ul cit eşte o carte interesantă
copil ul cit eşte o carte interesant ă
copil ul cit eşte o cart e interesant ă
Lingvistică generală 13
 Capitolul 4 - Metode de cercetare în lingvistică

Ultimul rând este alcătuit din constituenţi ultimi. Segmentarea se opreşte la

nivelul morfemelor. Segmentarea nu se face la întâmplare, ci se respectă fie
criteriul semantic (grupul nominal se desparte de cel verbal), fie criterii
structurale (morfemele lexicale şi cele gramaticale.

De reţinut:
Metoda comparativ-istoricǎ a fǎcut posibilǎ constituirealingvisticii ca ştiinţǎ

APLICAŢIE:
Analizaţi în constituenţi imediaţi enunţul Grǎdina botanicǎ reprezintǎ un punct
de atracţie turisticǎ.

14 Lingvistică generală
 Capitolul 5 – Clasificarea limbilor

Capitolul 5 – Clasificarea limbilor

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea apar primele

criterii de clasificare a limbilor. Acestea sunt: criteriul tipologic şi criteriul
genealogic.

5.1. Clasificarea tipologică

Mai întâi se poate vorbi despre limbi fără flexiune, dar cu sufixe, prefixe,
desinenţe prin care se exprimă raporturi gramaticale.

1.A. Limbile izolante (numite şi „amorfe” sau „radicale”) se individualizează

prin caracterul stabil al formei de declinare a cuvintelor (lipsa oricărei
modificări în radicalul lexical). Enunţurile se prezintă ca o succesiune de
radicali liberi. Opoziţiile necesare sunt realizate prin mijloace non-flexionare
(topica, intonaţia, unii radicali specualizaţi ca instrumente de relaţie:
prepoziţii, conjuncţii). Din această categorie fac parte: chineza, tibetana,
siameza, birmana, vietnameza, limbile din grupul sudanez.
I.B. Limbile aglutinante (limbi din familii genealogice diferite, în a căror
structură relaţiile dintre elementele constitutive „se aglutinează”, adică se
combină incomplet. Sufixele şi prefixele nu se contopesc cu radicalul, ca în
cazul limbilor flexionare). O caracteristică a limbilor aglutinante o constituie
armonia vocalică. Timbrul vocalei din sufix se poate modifica potrivit vocalei
din radical: sufixul pentru dativ, în limba maghiară, „-nek” are şi varianta „-
nak”: ember – embernek (omului); anya – anyának (mamei). Un exemplu de
propoziţie în limba turcă: Dayisi,(unchi-al său) Mustafa’yi (Mustafa pe) çiftilik
(gospodărie ţărănească) işlerinde (munci-în) yetiştirmege (creşte-a) karar
(hotărâre) verdi (dădu). În română se traduce astfel: „Unchiul său a hotărât
să îl crească pe Mustafa în muncile gospodăriei ţărăneşti”. Particulele sunt
întotdeauna post-puse şi îndeplinesc aproximativ rolul prepoziţiilor şi
conjuncţiilor din limba română. Din această categorie fac parte limbile turcice
(turca, azera, turcmena etc.), fino-ugrice (maghiara, finlandeza, careliana,
estona), uralo-altaice (japoneza), mongolice, samoedice, dravidiene,
caucazice (gruzina), limbile bantu etc.
1.C. Limbi flexionare (caracterizate prin flexiune verbală sau nominală). De
regulă, cuvintele îşi schimbă forma prin intermediul elementelor externe
(sufixe, prefixe, desinenţe). Schimbarea poate afecta şi interiorul cuvântului
(alternanţă vocalică): şcoală – şcoli, Wald – Wälder (germ.), foot – feet
(engl.). din această categorie fac parte limbile indo-europene.
1.D. Limbi incorporante (se mai numesc polisintetice). Caracterul
polisintetic constă în producerea de enunţuri rezultate prin „încorporarea” în
structura verbului a unor funcţii nominale de obiect direct, complement de
agent, alte complemente sau chiar subiectul. Uneori, un singur cuvânt
corespunde unui întreg enunţ. Un astfel de exemplu poate fi găsit şi în limba
română („înţelesu-m-ai”). Din această categorie fac parte unele limbi din
familia negro-africane, paleo-siberiene, amerindiene.

5.2. Clasificarea genealogică a limbilor

Limbile cunoscute astăzi, care au fost studiate, se pot clasifica în familii şi
grupe, în funcţie de gradul de înrudire.

Lingvistică generală 15
 Capitolul 5 – Clasificarea limbilor
2.A. Familia limbilor indo-europene – cele mai cunoscute şi primele
studiate cu mijloace ştiinţifice. Cele mai vechi sunt limba hittită, toharică,
armeană.
a) Ramura indo-iraniană
- grupul iranian: vechea persană, medica, avestica, persana modernă
(limba oficială în Iran), parta, pahlevi, sogdiana, scita, horezmica,
bactriana, kurda, oseta, beluscitana, afgana, tadjica.
- grupul indo-arian: sanscrita , sindhi, gujarati, mahrati, lahnda,
radjasthani, pundjabi, pahari, hindi, bengali, bihari, oriya, assami,
singaleza, ţigăneasca (romani)
b) Ramura limbilor italice
- grupul osco-umbrian: osca, umbriana;
- grupul latino-falisc: latina, falisca, retica, lepontica, veneta. Toate
celelalte au fost inlocuite, în timp, de limba latină. Aceasta s-a
transformat, în condiţii geografice diferite în mai multe limbi, denumite
limbi romanice: portugheza, spaniola, catalana, franceza, provensala,
italiana, retoromana, dalmata, româna.
c) Ramura limbilor celtice
- grupul continental : galica;
- grupul insular: irlandeza, scoţiana, manx, cornica galeza, bretona;
d) Ramura limbilor germanice
- grupul de Răsărit: gotica;
- grupul de Apus: germana de sus, germana propriu-zisă, germana de
jos, engleza, frizona, olandeza, flamanda;
- grupul de Nord: islandeza, norvegiana, daneza, feroica, suedeza.
e) Ramura limbilor slave
- grupul de Răsărit: rusa, ucraineana, bielorusa;
- grupul de Apus: polona, caşuba, slovaca, sârba lusaciană, soraba,
polaba;
- grupul de Sud: sârbocroata, slovena, bulgara;
f) Ramura limbilor baltice: letona, lituaniana, vechea prusiană.
g) Ramura limbilor elenice: miceniana, ioniana, aheeana, eoliana,
doriana, neo-greaca.
h) Ramura traco-frigiană: traca, frigian, macedoneana, ilirica.

2.B. Familia limbilor ugro-finice

a) Ramura ugrică: maghiara, mansi, vogula, ostiaca
b) Ramura finică: finlandeza, estona, lapona, livona, vapsa, erşa, mokşa

2.C. Familia limbilor turcice: turca, tătara, azerbaidjana, uzbeka,

turcmena, ciuvaşa, başchira, uigura, găgăuza.
2.D. Familia limbilor ibero-caucaziene: abhaza, abaza, adâgheea,
kabardina, ubâha, cecena, ingusa, baţbica, kistina, gruzina, zana, ceana,
basca.
2.E. Familia limbilor semite
a) Ramura estică: accadiana, babiloniana, asiriana;
b) Ramura occidentală
- grupul occidental nodic: canaaneana, feniciana, ebraica,
arameeana, siriana;
- grupul occidental sudic: araba, etiopiana
2.F. Familia limbilor hamite: vechea egipteană, copta, limbile berbere,
limbile kuşite, hausa.

16 Lingvistică generală
 Capitolul 5 – Clasificarea limbilor
2.G. Familia limbilor mongolice: mongola, buriat-mongola, kalmâka,
dagura, mongura
2.H. Familia limbilor tunguso-manciuriene: evenki, solona, manciuriana,
orok
2.I. Familia limbilor paleosiberiene: ciukota, eschimosa, koriaka,
kamciadala iukaghira (în est), keta, ostiaka, assana, kota, arina (în vest).
2.J. Familia limbilor chino-tibetane
a) Ramura thai-chineză: chineza, limbile thai, vietnameza, lao.
b) Ramura tibeto-birmană: tibetana, birmana, limbile himalaice.
2.K. Familia limbilor samoede: iurak, ienisei, tavgi, selkup, kamas.
2.L. Familia limbilor dravidiene: tamila, kanara, malayalam, telugu, tulu.

APLICAŢIE:
Clasificaţi conform principiilor de mai sus limbile românǎ, francezǎ, englezǎ.

Lingvistică generală 17
 Capitolul 6 – Limba i evolu ia ei

Capitolul 6 – Limba şi evoluţia ei

6.1. CONTACTUL DINTRE LIMBI
Contactul direct (convieţuirea pe acelaşi teritoriu) sau indirect (relaţii
culturale, economice, politice) dintre colectivităţile vorbitoare de limbi diferite
determină contactul dintre limbi şi influenţarea (reciprocă) a acestora. În
cercetarea contactului lingvistic, se operează cu următorii termeni: substrat,
superstrat, adstrat.
Prin substrat se înţelege atât limba părăsită de o populaţie băştinaşă care
adoptă o altă limbă, cât şi totalitatea elementelor lingvistice pătrunse într-o
limbă nouă din limba populaţiei autohtone care a adoptat-o prin părăsirea
propriei limbi în urma unei cuceriri, a unei migraţii sau a unei colonizări: în
Daciasubstratul a fost dacic, iar limba învingătoare (stratul) a fost latina.
Influenţa exercitată de un idiom asupra altuia, în condiţiile unui contact
etnic îndelungat şi masiv, înainte ca acesta din urmă să se constituie ca
idiom nou reprezintă superstratul. În limba română, superstratul este slav.
Adstratul reprezintă totalitatea elementelor lingvistice care se adaugă
unui idiom după constituirea lui, în urma exercitării unor influenţe străine. În
limba română, elementele din adstrat provin din: slavă, maghiară, turcă,
neogreacă, germană, italiană, latină savantă, franceză, rusă, engleză.

6.2. EVOLUŢIA LIMBII

2.A. Naşterea şi moartea limbilor
Naturalismul lingvistic a emis teoria conform căreia, ca orice organism viu,
limba se naşte, se dezvoltă şi moare. Spre deosebire de oameni, a căror
naştere poate fi datată cu exactitate, naşterea unei limbi este un proces care
durează secole. De cele mai multe ori, în lingvistică, se vorbeşte despre
prima atestare documentară a unui fapt de limbă.
Referitor la dispariţia unei limbi, Al. Graur distinge cîteva cauze:
- o limbă poate să dispară odată cu populaţia vorbitoare, în urma unei
calamităţi naturale sau a exterminării de către o altă populaţie; în
acest caz, data poate fi precizată cu exactitate;
- transformarea unei limbi în alta sau altele, ca în cazul latinei; acesta
este un proces de durată, cîteva secole;
- părărsirea ei de către vorbitori, în favoarea unei limbi străine.

2.B. Schimbări lingvistice

Martinet spunea că limba se află în permanentă schimbare „fără ca
vorbitorii să aibă sentimentul că limba pe care o vorbesc şi care se vorbeşte
în jurul lor încetează a fi identică cu ea însăşi”. Există cauze interne şi cauze
externe ale acestor modificări.
Printre cauzele externe se numără rasa (între popoare există diferenţe de
bază articulatorie specifice, înnăscute; astfel unui român îi va fi mai uşor să
înveţe italiana decât maghiara , pentru că baza articulatorie specific italiană îi
este mai apropiată decât cea maghiară), substratul (în cazul adoptării unei
alte limbi, vorbitorii au tendinţa de a înlocui sunete sau grupuri de sunete cu
cele deja cunoscute), clima (clima rece i-a determinat pe vorbitor să
folosească mai ales consoanele, pe când clima caldă, meridională este un
factor prielnic folosirii vocalelor), moda (un fapt lingvistic mai nou, realizat de
cineva cu prestigiu, va fi preluat şi de alţi vorbitori).

18 Lingvistică generală
 Capitolul 6 – Limba i evolu ia ei
Cauzele interne sunt determinate în primul rând de caracterul de sistem
al limbii: o modificarea la un nivel, produce modificări şi la alte niveluri. Un
alt element este principiul minimului efort: există o permanentă
contradicţie între nevoile de comunicare - din ce în ce mai diversificate şi mai
ample – şi tendinţa de a reduce la minimum activitatea mintală şi fizică.

DE REŢINUT TERMENII:
Superstrat, adstrat, substrat, strat.

APLICAŢIE:
De ce şi cum evolueazǎ limba?

Lingvistică generală 19
 Capitolul 7 – Procesul de comunicare. Elemente i func ii

Capitolul 7 – Procesul de comunicare.

Elemente şi funcţii
Roman Jakobson, reprezentant al Şcolii de la Praga, propune un model al
procesului de comunicare, model valabil până astăzi. În concepţia sa,
procesul de comunicare verbală reprezintă transmiterea unui mesaj de la un
emiţător către un destinatar, prin intermediul unui cod lingvistic comun. Pe
baza cunoaşterii codului, emiţătorul şi destinatarul (receptorul) îşi transmit un
anumit mesaj. Prin „mesaj” (uneori echivalent pentru „text” sau „discurs”) se
înţelege cantitatea de informaţii referitoare la realitatea extralingvistică, aflată
într-o structură verbală, pe baza unui cod cunoscut de ambii protagonişti şi în
circumstanţe de comunicare determinate.
Pentru ca acest proces să se realizeze, trebuie să existe un contact, adică
atât emiţătorul cât şi receptorul trebuie să fie pezenţi în spaţiul ontic al
comunicării, reflectată în relaţia uman-psihică prin care devine posibilă
formularea mesajului, stabilirea şi menţinerea comunicării lingvistice.
Contextul sau situaţia de comunicare reprezintă ansamblul condiţiilor
ontice, sociale şi istorice în care se petrece actul de comunicare (lumea
obiectelor, a relaţiilor, conceptelor care sunt denumite în procesul de
comunicare, altfel spus „referentul”).
Schematic, procesul de comunicare poate fi reprezentat astfel:

Context (referent)
Mesaj
Transmiţător (emiţător) ----------------------------------------------- destinatar
(recptor)
Contact
Cod
Fig.1.
Fiecare element are o funcţie specifică.
1. Funcţia emotivă este orientată spre emiţător. Orice act de vorbire este o
expresie a individualităţii vorbitorului, a modului său particular de a percepe
realitatea şi de a o organiza în cadrul unui discurs. Această funcţie se află la
originea diferenţelor stilistice, definind un anumit tip de atitudine atât faţă de
realitate, cât şi faţă de mesajul în sine.
2. Funcţia conativă se defineşte prin orientarea preponderentă a actului
către destinatar, urmărind un anumit rezultat: angajarea receptorului în
procesul de comunicare. Se concretizează prin formule de adresare directă
(pers. a II-a, vocativ, imperativ etc.).
3. Funcţia poetică centrează comunicarea pe mesajul în sine. Se manifestă
prin grijă faţă de modul de exprimare: evitarea greşelilor de limbă, a
repetiţiilor.
4. Funcţia metalingvistică – orientată către cod – constă în faptul că, atât
vorbitorul, cât şi receptorul, trebuie să verifice dacă folosesc acelaşi cod.
Această funcţie se realizează prin enunţuri de tipul: ce înţelegi prin ...? ce
sens dai ...? ai înţeles?
5. Funcţia fatică orientează procesul de comunicare spre contact. Emiţătorul
verifică menţinerea contactului cu receptorul. Se poate recunoaşte prin
formule ca „alo!”, „mă (mai) auzi?”, „mă (mai) asculţi?” etc.
6. Funcţia referenţială se dezvoltă în actul de „denumire” a obiectelor.
Enunţul lingvistic nu reflectă mecanic o imagine preexistentă a realităţii, ci
20 Lingvistică generală
 Capitolul 7 – Procesul de comunicare. Elemente i func ii
creează această imagine, prin chiar actul verbal. Scopul urmărit este
claritatea mesajului, vizând stabilirea identităţii între semne şi realitatea
codificată.

APLICAŢIE:
Daţi exemplu de lucrare în care sǎ fie actualizatǎ o singurǎ funcţie.

Lingvistică generală 21
 Capitolul 8 – Stratificare i izomorfism

Capitolul 8 – Stratificare şi izomorfism

Există două principii care stau la baza organizării limbii: principiul stratificării
şi cel al izomorfismului. Limba este structurată pe mai multe niveluri.
Conform principiului stratificării, o unitate dintr-un anumit nivel este constituită
din una sau mai multe elemente din nivelul imediat inferior (un morfem este
alcătuit din unul sau mai multe foneme).
Conform principiului izomorfismului, toate nivelurile au aceleaşi trăsături
generale de organizare (de exemplu: şi în silabă şi în propoziţie există un
nucleu fără de care aceste entităţi nu sunt posibile – elementul vocalic în
silabă şi predicatul în propoziţie).

8.1. PLANURI ŞI NIVELURI

Distincţia făcută de Saussure între signifiant şi signifié a fost preluată şi

dezvoltată de Louis Hjelmslev. El identifică două planuri ale limbajului: latura
materială (expresia) şi latura ideală (conţinutul). Pe de altă parte, cele două
planuri sunt structurate pe „etaje”, adică nivelurile limbii.

1.A. Nivelul trăsăturilor distinctive

Cea mai mică unitate, ireductibilă, atât în planul expresiei, cât şi în cel al
conţinutului, este trăsătura distinctivă. În planul conţinutului aceasta poate
fi: locul de articulare, gradul de deschidere, cantitatea, nazalitatea etc. În
planul conţinutului, o trăsătură distinctivă poate fi: sensul lexical, diateza,
genul, numărul etc.

1.B. Nivelul unităţilor monoplane

Reprezentat de fonem ( în planul expresiei) şi de semantem (în planul
conţinutului), nivelul unităţilor monoplane este superior celui al trăsăturilor
distinctive.

1.C.Nivelul unităţilor biplane (cele care se manifestă atât în planul expresiei,

cât şi în cel al conţinutului).
- Nivelul morfemului este superior fonemului şi semantemului. În planul
expresiei, morfemul este constituit din unul sau mai multe foneme, iar
în planul conţinutului este alcătuit din unul sau mai multe semanteme.
Morfemul este obiectul de studiu al morfologiei, iar conţinutul său este
studiat de semantică.
- Nivelul cuvântului este de rang superior morfemului. Cuvântul este
alcătuit din unul sau mai multe morfeme. Ca unitate minimală,
cuvântul este studiat de lexicologie.
- Nivelul enunţului este superior cuvântului, enunţul fiind alcătuit din
unul sau mai multe cuvinte. De studiul acestuia se ocupă sintaxa.

Fiecare nivel are o unitate minimală.

Fonemul a fost definit de B. de Courtenay ca „identitate psihică şi nu o
realitate obiectivă”, altfel spus „ideea de sunet” şi nu sunetul în sine. Acestă
definiţie porneşte de la constatarea că există mult mai multe sunete decât
distingem noi, practic o infinitate. Se disting variante ale aceluiaşi fonem,
adică elemente a căror comutare nu aduce o schimbare în planul
conţinutului: variantele lui o din cuvintele opt, vot, soare, picioare, ou pot fi

22 Lingvistică generală
 Capitolul 8 – Stratificare i izomorfism
comutate fără ca sensul să se modifice. Nu acelaşi lucru se poate spune
despre masă, casă, rasă unde m intră în opoziţie cu c sau r contribuind la
diferenţierea semantică a cuvintelor. Acestea sunt invariante.
Morfemul a fost definit diferit de doi mari cercetători, care l-au şi
consacrat în literatura de specialitate. Pentru B. De Courtenay, morfemul
este un complex sonor, dotat cu sens (lexical sau gramatical), are o funcţie
structurală şi caracter minimal. Această accepţie a fost preluată şi de lingviştii
români. J. Vendryes răstrânge definiţia morfemului doar la valoarea sa
gramaticală (este orice mijloc de exprimare a unei semnificaţii gramaticale) şi
îl opune semantemului (element fonetic care exprimă semnificaţii lexicale).
Există şi la nivelul morfemului diferite variaţii, denumite alomorfe:
- alomorfe fonetice - morfemul de plural la substantivele neutre
se poate realiza atât prin
„-ă” (ou-ouă), cât şi prin „–i” (viciu-vicii);
- alomorfe morfologice – transformarea lui „d” în „z” (în poziţie
finală) este specifică trecerii substantivelor de la singular la
plural: „brad – brazi”.
- alomorfe lexicale (variantele diferite de plural: râs – râsete,
râşi).
Cuvântul, din punct de vedere tradiţional, este una dintre unităţile
fundamentale ale limbii, obiect de studiu pentru lexicologie, lexicografie,
morfologie şi sintaxă. Apartenenţa sa la mai multe niveluri produce confuzie
şi dificultate în a da o definiţie satisfăcătoare. În studiile mai noi, cuvântul
este definit ca „orice fragment care are autonomie faţă de enunţ, prezintă o
distribuţie proprie, poate fi substituit cu o unitate similară şi este adesea
permutabil”.
Enunţul este o secvenţă fonică, constituită ca unitate de comunicare de
sine stătătoare, marcată ca atare în planul conţinutului şi în planul formei, în
latura segmentală şi în latura suprasegmentală. Conţinutul său rezultă din
contextul lingvistic şi extralingvistic şi din organizarea sa internă. Pauzele şi
conturul intonaţional îi conferă autonomie, caracterul unei comunicări.

APLICAŢIE:
Identificaţi morfemele din: loc, pastǎ, superofertǎ, îmbolnavire.

Lingvistică generală 23
 Capitolul 9 – Rela ii i corela ii

Capitolul 9 – Relaţii şi corelaţii

Limba, ca sistem, îşi organizează elementele după raportul sintagmatice

şi / sau paradigmatice. Aceste raporturi au fost numite diferit: in praesentia
(Saussure) sau sintagmatice (L. Hjelmslev) sunt cele de tipul conjuncţiei
logice „şi ... şi”. Raportul in absentia (Saussure) sau paradigamtic (L.
Hjelmslev) este cel de tipul disjuncţiei logice „sau ... sau”. Tot Hjelmslev a
mai numit aceste raporturi relaţie, respectiv corelaţie.
Sintagma este o combinare de unităţi lingvistice minimale, începând cu
silaba şi terminând cu fraza sau enunţul, deci termeni a căror prezenţă se
manifestă, angajaţi în diferite relaţii. Aceste elemente se află pe o axă
imaginară, numită axa sintagmatică.
Paradigma este o corelaţie între o unitae prezentă şi alta (altele) în afara
„textului”. Axa imaginară pe care se află aceste elemente din afara „textului”
se numeşte axă paradigmatică.
În exemplul Studentul acesta învaţă foarte bine fiecare element se află în
relaţie cu ceilalţi, alcătuind o axă sintagmatică. Student – studentului –
studenţi – studenţilor se află în corelaţie, doar unul se actualizează în text şi
împreună alcătuiesc o axă paradigmatică.

Relaţiile şi corelaţiile sunt izomorfe, adică au aceeaşi structură şi se pot

clasifica astfel:
1. Interdependenţa - este o relaţie între două constante A şi B care se
presupun reciproc (de exemplu: numărul singular presupune existenţa
numărului plural şi invers).
2. Determinarea - este relaţia dintre două constante A şi B în care A
presupune pe B, dar B nu îl presupune pe A: complementul direct cere
prezenţa unui verb tranzitiv, dar verbul tranzitiv poate apărea şi în absenţa
complementului direct.
3. Constelaţia – este realţia dintre două variabile A şi B în care A nu
presupune cu necesitate pe B şi nici B pe A: un substantiv în dativ poate fi
cerut şi de un verb şi de o prepoziţie; verbul respectiv poate apărea şi fără
prezenţa dativului.

24 Lingvistică generală
 Bibliografie

BIBLIOGRAFIE

A. Bibliografie de elaborare a cursului

1. Coşeriu, Eugen, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), supliment la "Anuar

de lingvistică şi istorie literară" T.XXXIII, 1992-1993, seria A lingvistică.
2. Coşeriu, Eugen, Lingvistică din perspectiva spaţială şi antropologică,
Editura Ştiinţa, Chişinău, 1994.
3. Coşeriu, Eugen, Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj, 1995.
4. Crestomaţie de lingvistică generală (ediţie îngrijită de acad. Ion
Coteanu, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1998.
5. Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1997.
6. Introducere în lingvistică, ediţa a III-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1972.
7. Ionescu, Emilian, Manual de lingvistică generală, Editura ALL, Bucureşti,
1992.
8. Lyons, John, Introducere în lingvistica teoretică, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1995.
9. Mounin, Georges, Istoria lingvisticii, Editura PAIDEIA, Bucureşti, 1999.
10. Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998.
11. Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1971.
12. Ţurlan, Valentin, Lingvistica generală şi comparată, Galaţi, 1981.
13. Vasiliu, Emanuel, Introducere în teoria limbii, Editura Academiei,
Bucureşti, 1992.

B. Bibliografie minimală de studiu pentru studenţi

Coşeriu, Eugen, Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj, 1995

(P.6-57).
Martinet, A., Elemente de lingvistică generală, B., E.A, 1983 (P. 21-25);
Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998
(P.81-97).
Vasiliu, Emanuel, Introducere în teoria limbii, Editura Academiei, Bucureşti,
1992 (P.11-25).

Lingvistică generală 25
 Anexe

ANEXE
ANEXA 1.

André MARTINET

1-8. Dubla articulare a limbajului

Auzim adesea spunându-se că limbajul omenesc este articulat. Celor care se
exprimă astfel le-ar fi poate greu să definească exact ce înţeleg prin aceasta.
Este însă neîndoielnic că termenul corespunde unei trăsături care
caracterizează efectiv toate limbile. Se cuvine totuşi să precizăm această
noţiune de articulare a limbajului şi să reţinem că ea se manifestă pe două
planuri diferite: fiecare din unităţile care rezultă din prima articulare este de
fapt articulată la rândul ei în unităţi de un alt tip.
Prima articulare a limbajului este aceea conform căreia orice fapt de
experienţă, orice nevoi pe care dorim să le facem cunoscute altuia, sunt
analizate într-un şir de unităţi înzestrate fiecare cu o formă vocală şi cu un
înţeles. Dacă sufăr de dureri de cap, pot să mă manifest prin strigăte.
Acestea pot fi involuntare, ţinând de domeniul fiziologiei. Ele pot fi de
asemenea mai mult sau mai puţin voite, destinate să comunice celor din jur
propria-mi suferinţă. Aceasta nu este însă de ajuns pentru a constitui o
comunicare lingvistică. Fiecare strigăt este neanalizabil şi corespunde
ansamblului neanalizat al senzaţiei dureroase. Cu totul alta este situaţia dacă
rostesc enunţul azi nu mă simt bine, în care nici una din cele cinci unităţi
succesive azi, nu, mă, simt, bine nu corespunde specificului stării mele.
Fiecare din ele se poate regăsi în orice alt context pentru a comunica alte
fapte de experienţă: simt, de pildă, în simt pericolul, iar bine în de bine de
rău.
Se vede ce economie reprezintă această primă articulare: am putea
presupune un sistem de comunicare în care un anume strigăt ar corespunde
unei anumite situaţii, unui fapt de experienţă dat. Este de ajuns să ne gândim
la nesfârşita varietate a acestor situaţii şi a acestor fapte de experienţă
pentru a ne da seama că dacă un asemenea sistem ar avea de îndeplinit
aceleaşi scopuri ca şi limba, el ar trebui să cuprindă un număr de semne
distincte aşa de mare încât memoria omului n-ar putea să le înmagazineze.
Câteva mii de unităţi cum sunt mă, simt, azi, bine, nu, folosite în nenumărate
combinaţii, ne permit să comunicăm mai multe lucruri decât milioane de
strigăte diferite nearticulate.
Prima articulare este modul în care se ordonează experienţa comună
tuturor membrilor unei anumite comunităţi lingvistice. Numai în cadrul acestei
experienţe, necesar limitate la ceea ce e comun unui număr considerabil de
indivizi, comunicarea are un caracter lingvistic. Originalitatea gândirii nu va
putea să se manifeste decât într-o îmbinare neaşteptată a unităţilor.
Experienţa personală, necomunicabilă în unicitatea ei, se analizează într-o
succesiune de unităţi, fiecare având o slabă specificitate şi fiind cunoscută de
toţi membrii comunităţii. Sporirea specificităţii nu va fi asigurată decât prin
adăugarea de noi unităţi, de pildă, prin alăturarea unor adjective pe lângă un
substantiv, a unor adverbe pe lângă un adjectiv, în general a unor
determinanţi pe lângă un determinat.
26 Lingvistică generală
 Anexe
Aşa cum am văzut, fiecare din aceste unităţi din prima articulare prezintă un
înţeles şi o formă vocală (sau fonică). Ea nu poate fi analizată în unităţi
succesive mai mici înzestrate cu un înţeles; de pildă, bine înseamnă „bine”,
fără ca să putem atribui lui bi- şi -ne înţelesuri distincte, a căror sumă să fie
echivalentă cu „bine”. Însă forma vocală este analizată într-un şir de unităţi,
fiecare contribuind la deosebirea lui bine de alte unităţi ca mine, bune, bile,
bină (regional). Tocmai în aceasta constă a doua articulare a limbajului. În
cazul lui bine, aceste unităţi sunt în număr de patru; putem să le reprezentăm
prin literele b i n e, puse convenţional între bare oblice, deci /bine/. Se vede
ce economic reprezintă aceasta a doua articulare: dacă fiecărei unităţi
semnificative minimale am face să-i corespundă un produs vocal specific şi
neanalizabil, ar trebui să deosebim mii de astfel de produse, ceea ce ar fi
incompatibil cu posibilităţile articulatorii şi cu sensibilitatea auzului fiinţei
omeneşti. Datorită celei de a doua articulări, limbile se pot mulţumi cu câteva
zeci de produse fonice distincte, care se combină pentru alcătuirea formei
vocale a unităţilor din prima articulare: în tot, de pildă, se foloseşte de două
ori unitatea fonică pe care o reprezentăm cu ajutonil lui /t/, între cei doi /t/
introducându-se o altă unitate pe care o notăm cu /o/.

[…]

1-11. Dubla articulare şi economia limbajului

Tipul de organizare schiţat mai sus există în toate limbile descrise până
acum. El pare că se impune comunităţilor omeneşti ca cel mai bine adaptat
la nevoile şi la posibilităţile omului. Numai economia care rezultă din cele
două articulări permite să se obţină o unealtă de comunicare folosită de toţi şi
capabilă să transmită o informaţie atât de mare cu o cheltuială atât de mică.
În afară de economia suplimentară pe care o reprezintă, cea de a doua
articulare are avantajul de a face ca forma semnificantului să fie
independentă de valoarea semnificatului corespunzător şi să asigure
astfel o mai mare stabilitate formei lingvistice. Într-adevăr, este limpede ca
într-o limbă în care fiecărui cuvânt i-ar corespunde un mormăit aparte şi
neanalizabil, nimic nu i-ar impiedica pe vorbitori să modifice acest mormăit
după cum fiecăruia dintre ei i s-ar părea că el zugrăveşte mai bine obiectul
desemnat. Dar cum ar fi imposibil de obţinut o unanimitate în astfel de
domenii, s-ar ajunge la o instabilitate cronică puţin favorabilă menţinerii
înţelegerii.
Existenţa unei a doua articulări asigură această menţinere legând soarta
fiecăruia din componentele semnificantului, fiecare din tranşele fonice /p/, /a/,
/r/ din par, de pildă, nu de înţelesul semnificatului corespunzător „par”, ci de
acela al componentelor altor semnificanţi din limbă, a lui /p/ din pas, a lui /a/
din sa, a lui /r/ din far. Aceasta nu înseamnă ca /p/ sau /r/ din par n-ar putea
să se schimbe de-a lungul veacurilor, ci că, dacă se schimbă, aceasta nu se
întâmplă fără a se schimba în acelaşi timp şi în acelaşi sens /p/ din pas sau
/r/ din far.

* Fragmente din capitolul 1 al volumului Elemente de Lingvistică, 1967, traducere şi adaptare

la limba română de Paul Miclău, 1970, p. 36-37.

Lingvistică generală 27
 Anexe

ANEXA 2

Sorin STATI

IPOTEZA, INDUCŢIA ŞI DEDUCŢIA.

Ipoteza, inducţia şi deducţia. În metodologia ştiinţelor, ipoteza e

considerată ca o operaţie necesară, care de obicei precedă stabilirea oricărui
adevăr; ipoteza este în general concluzia unei inducţii. Pornind de la unele
observaţii, mintea noastră anticipează asupra rezultatului, construind o
explicaţie provizorie, care urmează a fi verificată (confirmată sau infirmată).
Ipoteza e desigur „un produs al imaginaţiei omului de ştiinţă, dar nu un
produs dezlegat de realitatea obiectivă, ci, dimpotrivă, cu atât mai valoroasă,
cu cât e mai puţin liberă, cu cât e mai dependentă de fapte, cu cât surprinde
şi reflectă mai adevărat şi mai plenitudinar aspecte ale naturii sau societăţii”.
Emiterea ipotezelor e de regulă precedată de observarea unor analogii; se
construiesc „raţionamente prin analogie”. Metoda ipotezei duce pe omul de
ştiinţă la emiterea unor previziuni, „reflectarea anticipativă se cristalizează, în
primul rând, sub formă de ipoteză”.
Din istoria lingvisticii pot fi amintite numeroase ipoteze; iată câteva dintre
ele:
– cele două ipoteze formulate în antichitate cu privire la originea limbajului
(teza contractuală şi teza condiţionării naturale);
– ipotezele (susţinute în secolul al XIX-lea [r. ed.]) potrivit cărora orice limbă
trece obligatoriu prin anumite perioade sau stadii de dezvoltare.
Filozofia limbii din secolul nostru dezbate „ipoteza Sapir-Whorf”: modul de
percepere a lumii e condiţionat de normele de exprimare ale fiecărei limbi.
Limbajul determină atât formarea categoriilor logice, cât şi, în general, a
tuturor formelor culturii.
Dintre ipotezele valoroase, care au dus la progres în ştiinţa limbii, cităm:
– ipoteza unei limbi comune indo-europene şi a unor limbi comune
intermediare între aceasta şi limbile cunoscute din documente. (Exemple de
limbi comune intermediare : germanica comună, slava comună ş.a.)
Rolul analogiei ca metodă de raţionament este evident: ipoteza limbilor
comune şi a procesului de diversificare se bazează pe analogia cu limbi
comune şi diversificări cunoscute din istorie (latina şi formarea limbilor
romanice, de pildă);
– ipoteza că linearul B din Creta notează un dialect al limbii greceşti l-a dus
pe Ventris la descifrarea, în 1953, a inscripţiilor redactate în acest sistem de
scriere.
Inducţia constă în găsirea unui temei de explicare a fenomenelor prin
descoperirea unor legi. Acestea se formulează ca urmare a studierii unor
fenomene accesibile observaţiei, dar ele se aplică şi fenomenelor
inaccesibile sau care nu s-au produs încă. De la reflectarea realului se trece
la oglindirea posibilului. Bacon, de numele căruia se leagă impunerea
metodei inductive, porneşte de la „dubla supoziţie că faptele sunt cârmuite de
legi şi că din cercetarea unui număr suficient de fapte este verosimil să se
desprindă legea care le guvernează”. Nu se poate spune câte fapte
particulare sunt suficiente pentru a garanta soliditatea unei inducţii; inducţia
este în mod firesc incompletă (căci nu se pot colecţiona toate faptele
particulare). Uneori sunt suficiente câteva fapte; Engels scria că o singură
28 Lingvistică generală
 Anexe
maşină cu aburi demonstrează tot aşa de bine ca şi zece mii de maşini că
mişcarea mecanică poate fi obţinută din căldură. Spre deosebire de
certitudinea concluziilor deductive, concluziile inductive sunt doar probabile
(sau, cum scria Kant, „pe cât am observat până acum, nu se găseşte nici o
excepţie de la cutare sau cutare regulă”). Trebuie respinsă teza că nici o
afirmaţie nu poate fi socotită valabilă până nu se va constata că ea se aplică
la toate exemplarele unui tip, existente pe lume; susţinerea ei e o dovadă de
agnosticism, mascat sub cerinţa, lăudabilă, a exactităţii, a preciziei. Nu mai
puţin primejdios este excesul contrar: efectuarea unor inducţii pripite,
sprijinite pe câteva fapte nesemnificative. Istoria ştiinţelor – a lingvisticii
inclusiv – arată că formularea legilor, descoperite prin inducţie, e supusă
totdeauna corectărilor (cf. legile fonetice), ceea ce nu infirmă câtuşi de puţin
valoarea inducţiei, ca metodă generală de descoperire a adevărurilor.
Plecând de la experienţe în număr necesarmente limitat – vom căuta să le
alegem cât mai variate cu putinţă – determinăm prin calcul toate posibilităţile
imaginabile în cadrul anumitor limite. Ca să verificăm calculul nu trebuie să
cercetăm dacă teoria se aplică într-adevăr la toate obiectele existente.
Trebuie numai să controlăm dacă calculul teoretic e în sine lipsit de
contradicţii şi exhaustiv. Numărul infinit de fapte studiate nu-i dă lingvistului
posibilitatea să-şi formuleze conceptele de bază prin generalizare inductivă.
De aici necesitatea folosirii deducţiei, deşi, prin obiectul ei, lingvistica e o
„ştiinţă inductivă”. Descrierea lingvistică este inductivă în dorinţa sa de a
explica fidel realitatea obiectivă şi este deductivă din cauza necesităţii de a
menţine coerenţa modelului şi de a ajunge la o generalitate coextensivă cu
corpus-ul supus descrierii.
Deducţia, metodă care se găseşte în unitate dialectică cu inducţia, constă
în străbaterea drumului invers, de la legi şi principii la luminarea fenomenelor
particulare. La mijlocul secolului al XVIII-lea, Beauzée susţinea că gramatica
generală este o ştiinţă, „pentru că are ca obiect numai speculaţia raţională
asupra principiilor imuabile şi generale ale limbajului”. În acest fel, „ştiinţa
gramaticală este anterioară tuturor limbilor” – afirmaţie care trebuie apropiată
de teza hjelmsleviană a apriorismului teoriei limbii. Se consideră la ora
actuală că o disciplină oarecare e cu atât mai ştiinţifică, mai exactă, cu cât
are un caracter deductiv mai pronunţat. (În sprijinul lingvisticii matematice s-a
adus şi argumentul că aplicarea metodelor matematicii la studiul limbii e o
condiţie a progresului în lingvistică, deoarece matematica e prin excelenţă o
ştiinţă deductivă.)
Reconstrucţia cuvintelor neatestate, pornind de la legile de evoluţie şi
corespondenţă fonetică, implică folosirea metodei deductive. Astăzi,
aplicarea cea mai discutată a metodei deductive în ştiinţa limbii este
gramatica generativă, un tip de model logico-matematic.
Într-un sens special, termenul deducţie a fost folosit de Hjelmslev pentru a
denumi descompunerea unui obiect în părţi tot mai simple până se ajunge la
unităţi inanalizabil. Fragmentarea fluxului sonor în unităţi de diferite nivele
(frază, propoziţie, morfem etc.) este aplicarea lingvistică a deducţiei înţelese
în acest mod particular.

* Subcapitole din volumul: Acad. Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald (rcd.), Tratat
de lingvistică generală, 1972, p. 77-88.

Lingvistică generală 29
 Anexe

ANEXA 3

Alexandru GRAUR

METODA COMPARATIVĂ-ISTORICĂ. ÎNCERCĂRI DE PERFECŢIONARE

A METODEI COMPARATIVE-ISTORICE
Lingvistica, în înţelesul pe care i-l dăm astăzi, datează de la începutul
secolului al XIX-lea şi este strâns legat de crearea metodei comparative-
istorice. Aceasta a rămas până astăzi principala metodă de cercetare
lingvistică şi numai graţie aplicării ei lingvistica a devenit o ştiinţă. Afirmaţiile
făcute aici stârnesc, uneori, proteste şi se arată că a existat şi mai înainte o
ştiinţă a limbii. Lucrul este adevărat într-un anumit fel şi s-a arătat şi în
paginile precedente. În decursul secolelor s-au adunat materiale valabile din
diverse limbi, au fost alcătuite descrieri ale diverselor sisteme gramaticale, s-
au elaborat comentarii privind limba diferiţilor autori (în special latini şi greci),
indici de cuvinte etc. Au fost culese unele informaţii care astăzi n-ar mai
putea fi obţinute, de exemplu în secolul al XVI-lea flamandul B u s b e c q a
descoperit în Crimeea o populaţie care mai vorbea limba gotică şi a adunat
un vocabular foarte util pentru germaniştii actuali.
Lipsea, însă, un mijloc de control al ipotezelor, în special în ce priveşte
etimologiile, unde fantezia era suverană. Originea cuvintelor din limbile
europene era căutată fie în ebraică, deoarece se pornea de la credinţa că
începuturile omenirii sunt cele descrise de Biblie, fie în fraze din aceleaşi
limbi, omiţându-se părţi ale cuvintelor. De exemplu, cuvântul latinesc cadauer
„cadavru” (derivat de la verbul cado a „cădea”) era explicat prin lat. caro data
uermibus „carne dată viermilor”, iar lat. uolpes „vulpe” prin lat. uolo „ a zbura”
şi pes „picior”. Nici un fel de diferenţe nu împiedicau stabilirea de legături
etimologice; de exemlu, în materie de formă, unii explicau cuvântul francez
cheval „cal” prin lat. equus, alţii prin gr. hippos, iar în materie de înţeles, lat.
lucus „poiană” era explicat prin a non lucendo „pentru că nu e luminos” (în
realitate, lucus este „luminiş”, pentru că în comparaţie cu restul pădurii are
lumină). Dar dacă autorii acestor teorii nu puteau demonstra că au dreptate,
nu exista nici mijlocul de a dovedi că greşesc. Trebuia găsită o metodă
ştiinţifică pentru controlul etimologiilor, care sunt o parte esenţială a
lingvisticii, căci pe ele se sprijină gramatica istorică şi în general întreaga
istorie a limbilor.
La crearea metodei comparative a contribuit foarte mult cunoaşterea limbii
sanscrite. După ce India a fost cucerită de englezi, diferiţii cercetători
europeni au ajuns să cerceteze şi să studieze vechile texte indiene, despre
care au scris apoi lucrări mult citite în Europa. Încă din secolul al XVI-lea s-au
făcut unele studii comparative între diverse limbi, nu totdeauna înrudite între
ele. Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, chiar şi fără cunoaşterea limbii
sanscrite, aceste preocupări s-au adâncit şi au dat naştere la lucrări care
compară nu numai limbi indo-europene. Astfel, M. V. L o m o n o s o v a lăsat
o scrisoare, nepublicată, în care demonstra, pe bază de comparaţii lexicale,
înrudirea între limbile slave, baltice, germanice, greacă şi latină. Trebuie spus
apoi că R a s m u s R a s k, autorul unei importante lucrări de gramatică
comparată, despre care se va vorbi ceva mai departe, nu cunoştea încă
limba sanscrită. Totuşi, cunoaşterea acestei limbi a dat un impuls decisiv
studiilor lingvistice. Mai înainte, când se studiau limbile vechi, se luau de
obicei în consideraţie numai greaca şi latina, ceea ce nu putea deschide un
orizont destul de vast. Uneori se atrăgea în comparaţie şi ebraica, şi aceasta
30 Lingvistică generală
 Anexe
nu putea să ducă decât la complicaţii inutile, deoarece, după cum se ştie
astăzi, ebraica nu este înrudită cu greaca şi latina. Descoperirea sanscritei a
lărgit considerabil baza de comparaţie, şi cum textele indiene, compuse la o
dată foarte veche, cuprind numeroase arhaisme, ele au putut lămuri multe
particularităţi, altfel inexplicabile, ale limbilor clasice. La aceasta se mai
adaugă faptul că familiarizarea cu lucrările gramaticilor indieni a permis
specialiştilor europeni să înţeleagă mai bine procesele din limbile noastre şi
astfel, pe bază de comparaţie, să lămurească istoria limbilor înrudite.
Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea era „în aer” ideea că sanscrita
este înrudită cu principalele limbi europene, şi această idee a fost enunţată în
diverse lucrări independente una de alta. Astfel, în 1767 francezul C o e u r d
o u x, la 1786 englezul W i l l i a m J o n e s au exprimat-o în public. În anul
1811 s-a prezentat Academiei de Ştiinţe din Petersburg un raport, rămas
anonim până astăzi, în care se demonstra înrudirea limbii ruse cu limba
sanscrită, multe dintre apropierile făcute acolo fiind considerate şi astăzi ca
valabile. Dar metoda comparativă-istorică a fost constituită abia în momentul
în care comparaţia dintre limbi a dus la luminarea trecutului lor.
Prima lucrare tipărită care şi-a propus acest scop şi a reuşit să-l atingă a
fost a germanului F r a n z B o p p (1791-1867): Über das
Conjugationssystem der Sanskritsprache în Vergleichung mit jenem der
griechischen, lateinischen, persischen und germanischen Sprachen,
Frankfurt a. M., 1816. Această lucrare este considerată ca actul de naştere al
metodei comparative şi al lingvisticii istorice. Se cuvine, înainte de a discuta
despre meritele şi lipsurile lucrărilor lui Bopp şi ale contemporanilor săi, să
vedem ce este metoda comparativă, folosită pe vremea aceea pentru prima
oară.
Principiile metodei. Metoda comparativă-istorică este un ansamblu de
procedee cu ajutorul cărora se studiază evoluţia limbilor înrudite, adică
provenite dintr-un izvor comun, şi scopul ei este să lumineze istoria acestor
limbi.
Există două trăsături ale limbii care fac posibilă aplicarea la studiul limbilor
a metodei comparative (după cum absenţa unor trăsături similare face
imposibilă aplicarea aceleiaşi metode la studiul altor fenomene):
1. aspectul complexului sonor al cuvântului nu este determinat de sensul
cuvântului;
2. regularitatea schimbărilor fonetice. Le vom examina pe rând.
Comparăm între ele două cuvinte din două limbi. Punând faţă-n faţă rom.
mal şi fr. mal „rău”, nu vom putea trage nici o concluzie din asemănarea lor
formală, deoarece ele au înţelesuri cu totul diferite. De asemenea,
comparând rom. masă cu fr. table, nu vom putea ajunge la lămurirea istoriei
celor două limbi sau a celor două cuvinte, deoarece, deşi înţelesul acestora
este similar, forma lor nu seamănă deloc. Alta este însă situaţia când a vorba
de cuvinte care seamănă ca formă şi au înţeles similar sau cel puţin nu diferă
atât de mult, încât diferenţele dintre ele să nu poată fi explicate; atunci ne
punem întrebarea de unde vine asemănarea.
Capitolul V din volumul: Al.Graur, Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii,
ed. a treia, 1977, p. 63-79.

Lingvistică generală 31