Lucian Blaga

1895-1961

Personalitatea creatoare se defineşte prin dualitatea poet-filozof. Spre deosebire

de Eminescu în a cărui operă se regăsesc într-o sinteză originală concepte filozofice
diverse, Lucian Blaga elaborează un sistem filozofic propriu cu certe implicaţii în creaţia
poetică. Sistemul său filozofic este structurat în patru trilogii: Trilogia Cunoaşterii,
Trilogia Culturii, Trilogia Valorii şi Trilogia Cosmologică.
Trilogia Cunoaşterii—Se bazează pe două concepte antinomice: cunoaşterea
luciferică şi cunoaşterea paradisiacă. Spre deosebire de cunoaşterea paradisiacă,
neproblematică, de tip raţional, care nu încearcă să pătrundă în esenţa obiectelor şi
fenomenelor, cunoaşterea luciferică produce o criză în obiect, scindându-l în fanic (ceea
ce se arată) şi criptic (ascuns). Conceptul de cunoaştere se asociează cu noţiunea de
mister, universul însuşi înfăţişându-se ca o sumă de mistere. În funcţie de atitudinea faţă
de mister ,există trei variante ale cunoaşterii luciferice: plus cunoaşterea (misterele sunt
progresiv atenuate), zero cunoaşterea (misterele sunt permanentizate) şi minus
cunoaşterea (misterele sunt progresiv potenţate).
Metafora: Blaga face distincţia între două tipuri de metafore: metaforă
plasticizantă şi metaforă revelatoare.
Metafora plasticizantă: comparaţie prescurtată care presupune asociaţii simple
între obiecte.
Metafora revelatoare: presupune prin contrast corelaţii subtile, asocieri afect-
intelect.
Spaţiu mioritic: realitate complexă, o matrice stilistică ce include dimensiunea
spirituală, psihologică şi fizică a spaţiului românesc şi a poporului.

Artă poetică – Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Geneza: situat în deschiderea volumului din 1919 intitulat Poemele luminii
constituie mărturia principiilor estetice pe care se întemeiază lirica lui Blaga. Deşi poate
fi considerat o artă poetică, nu are aceleaşi semnificaţii ca Testamentul lui Arghezi,
accentul fiind pus pe aspectele cunoaşterii, nu ale actului poetic în sine.
Titlul are-n centru metafora revelatoare corola de minuni a lumii. Ea rezultă
dintr-o percepţie a universului ca sumă de mistere. Prin analogie cu vegetalul, corola
sugerează frumuseţe, puritate şi fragilitate. Prin formă exprimă perfecţiunea, iar în relaţie
cu sfera religioasă (ca sinonim pentru aureolă) exprimă sacralitatea. Termenul de minune
poate fi considerat un sinonim al misterului.
Compoziţie: poezia este scrisă-n vers liber, vers ce permite o maximă libertate în
exprimarea ideii poetice. Se remarcă procedeul construcţiei circulare (repetiţia
semnificativă a unui vers iniţial în finalul poemului).

1
 Simboluri şi semnificaţii: poemul se configurează pornind de la două opoziţii:
dintre simbolurile luminii (pentru cunoaştere) şi întunericului (taină, mister, neînteles)
semnificând obiectul cunoaşterii (misterele universale). Opoziţia fundamentală este aceea
dintre lumina mea (cunoaşterea poetică) şi lumina altora (cunoaşterea comună, raţională).
• Prima secvenţa lirică introduce-n text imaginea eului poetic însoţit de verbele
la forma negativă şi la prezentul etern (nu strivesc, nu ucid). Această formă
reprezintă chiar marca unui contrast cu un alt mod de cunoaştere. Prezenţa
determinantului cu mintea constituie o referire clară la cunoaşterea de tip
raţional care distruge misterul lumii. Enumeraţia în flori, în ochi, pe buze ori
morminte sugerează percepţia fragmentară a universului în dimensiunile sale
vegetală, umană şi minerală.
• Cea de-a doua secvenţă are-n centru antiteza între lumina mea şi lumina
altora, cunoaşterea poetică având ,ca şi minus –cunoaşterea, rolul de a potenţa
misterele.Se evidenţiază contrastul verbelor: sugruma- sporesc
• Ultima secvenţă lirică se constituie într-o amplă comparaţie între cunoaşterea
poetică şi lumina selenară. Aşa cum lumina lunii nu face decât să accentueze
atmosfera de taină a nopţii, a cadrului nocturn, poezia adânceşte tainele
universului, fără a tinde spre explicarea, lămurirea lor. Modul poetic de
înţelegere a realităţii obiective şi subiective integrează minus cunoaşterea şi o
depăşeşte prin afectivitate (verbul iubesc) prin conştiinţa sacralităţii (epitetul
sfânt mister) ca şi prin dimensiunea sa iniţiatică. Modificarea din versul temă
are menirea să exprime o percepţie integratoare , în măsură să refacă unitatea
primordială a universului.-si flori, si ochi, si buze, si morminte.
In viziunea poetului- filosof, creaţia lirica este un mod de cunoaştere şi de
existenţa în univers, prin care fiinţa umană îşi redescoperă dimensiunea mitică.

BLAGA- SPECIFICUL RELATIEI AUTOR_EU LIRIC(MODERNISM)

BLAGA-PARTICULARITATILE LIMBAJULUI IN POEZIA MODERNISTA

Lucian Blaga( 1895-1961) se defineşte ca personalitate creatoare prin dualitatea

poet-filozof. Spre deosebire de Eminescu, în a cărui operă se regăsesc într-o sinteză

2
originală concepte filozofice diverse, Lucian Blaga elaborează un sistem filozofic
propriu, cu certe implicaţii în creaţia poetică, sistemul structurat în patru trilogii:
Trilogia Cunoaşterii, Trilogia Culturii, Trilogia Valorii şi Trilogia Cosmologică.
Dubla vocaţie creatoare favorizează o abordare particulară a raportului dintre
autor şi eul liric, în sensul în care ideile şi conceptele filosofice se regăsesc, transpuse în
limbaj metaforic expresiv şi sugestiv, în opera poetică. Din acest punct de vedere, este
semnificativă viziunea expusă în Trilogia Cunoaşterii, care se bazează pe două concepte
antinomice: cunoaşterea luciferică şi cunoaşterea paradisiacă. Spre deosebire de
cunoaşterea paradisiacă, neproblematică, de tip raţional, care nu încearcă să pătrundă în
esenţa obiectelor şi fenomenelor, cunoaşterea luciferică produce o criză în obiect,
scindându-l în fanic (ceea ce se arată) şi criptic (ascuns). Conceptul de cunoaştere se
asociează cu noţiunea de mister, universul însuşi înfăţişându-se ca o sumă de mistere. În
funcţie de atitudinea faţă de mister ,există trei variante ale cunoaşterii luciferice: plus
cunoaşterea (misterele sunt progresiv atenuate), zero cunoaşterea (misterele sunt
permanentizate) şi minus cunoaşterea (misterele sunt progresiv potenţate).Pornind de la
aceste concepte filosofice, se pot stabili conexiuni şi interferenţe cu opera lirică, îndeoebi
minus-cunoaşterea putând fi asociată poeziei.
Situată în deschiderea volumului din 1919 intitulat Poemele luminii , poezia « Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii »constituie mărturia principiilor estetice pe care se
întemeiază lirica lui Blaga. Ca specie lirică, este o artă poetică, în care,spre deosebire
deTestamentul lui Arghezi, accentul este pus pe aspectele cunoaşterii, nu ale actului
poetic în sine.
Titlul are în centru metafora revelatoare corola de minuni a lumii. In « Trilogia
culturii », autorul stabileşte ditincţia dintre două tipuri de metaforă : metaforă
plasticizantă şi metaforă revelatoare. In viziunea filosofului ,metafora plasticizantă se
întemeiază pe o comparaţie prescurtată, care presupune asociaţii simple între obiecte. In
schimb,metafora revelatoare:”fiind destinată să scoată la iveală ceva ascuns...încearcă
revelarea unui mister prin mijloacele pe care ni le pun la îndemână lumea concretă,
experienţa sensibilă şi lumea imaginară”
Acest concept este sugestiv ilustrat prin metafora-titlu, ce rezultă dintr-o percepţie
a universului ca sumă de mistere. Prin analogie cu vegetalul, corola sugerează frumuseţe,
puritate şi fragilitate. Prin formă exprimă perfecţiunea, iar în relaţie cu sfera religioasă
(ca sinonim pentru « aureolă ») exprimă sacralitatea. Termenul de « minune » poate fi
considerat un sinonim al misterului.
Compoziţia evidenţiază apartenenţa la modernism, poezia fiind scrisă în vers
liber, ceea ce permite o maximă libertate în exprimarea ideii poetice. Se remarcă
procedeul construcţiei circulare (repetiţia semnificativă a unui vers iniţial în finalul
poemului).
La nivelul simbolurilor şi al semnificaţiilor, poemul se configurează pornind de
la două opoziţii. Prima opoziţie se conturează între simbolurile luminii (pentru
cunoaştere) şi întunericului (taină, mister, neînteles) semnificând obiectul cunoaşterii
(misterele universale). Opoziţia fundamentală este aceea dintre lumina mea (cunoaşterea
poetică) şi lumina altora (cunoaşterea comună, raţională).
Prima secvenţa lirică introduce în text imaginea eului poetic, însoţit de verbele la
forma negativă şi la prezentul etern (nu strivesc, nu ucid). Aceste forme reprezintă chiar

3
marca unui contrast cu un alt mod de cunoaştere. Prezenţa determinantului cu mintea
constituie o referire clară la cunoaşterea de tip raţional, care distruge misterul lumii.
Enumeraţia în flori, în ochi, pe buze ori morminte sugerează percepţia fragmentară a
universului în dimensiunile sale : vegetală, umană şi minerală, în alternanţa viaţă-
moarte..
Cea de-a doua secvenţă are în centru antiteza dintre lumina mea şi lumina altora, cele
două metafore revelatoare desemnând modalităţi opuse de înţelegere şi interpretare a
universului. Cunoaşterea poetică , reprezentată metaforic prin „lumina mea” are ,ca şi
minus –cunoaşterea, rolul de a potenţa misterele. Prin contrastul verbelor: sugruma-
sporesc, se evidenţiază opoziţia fundamentală dintre cele două moduri de raportare la
univers, la misterele acestuia.
Ultima secvenţă lirică se constituie, în spiritul modernismului,ca amplificarea unei
comparaţii între cunoaşterea poetică şi lumina selenară. Aşa cum lumina lunii nu face
decât să accentueze atmosfera de taină a nopţii, a cadrului nocturn, poezia adânceşte
tainele universului, fără a tinde spre explicarea, lămurirea lor:”Intocmai cum cu razele ei
albe, luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/mareste si mai tare taina nopţii/ aşa
îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister”. Modul poetic de
înţelegere a realităţii obiective şi subiective integrează minus- cunoaşterea şi o depăşeşte
prin afectivitate (verbul iubesc, asociat eului liric) prin conştiinţa sacralităţii (epitetul
sfânt mister), ca şi prin dimensiunea sa iniţiatică. Modificarea versului- temă are menirea
să exprime o percepţie integratoare , în măsură să refacă unitatea primordială a
universului.- „Căci eu iubesc/si flori, si ochi, si buze, si morminte.”
Poemul se configurează ca arta poetică, exprimând, prin vocea eului liric, principiile care
guvernează creaţia
In viziunea poetului- filosof, lirismul, având drept principal instrument metafora
revelatoare, este un mod de cunoaştere şi de existenţa în univers, „în orizontul misterului
şi al revelaţiei”.