I.

Istoric
Curatirea dateaza din timpuri preistorice, omul primitiv traind in apropierea apei deoarece
descoperise ca aceasta "spala murdaria". Evolutia civilizatiei a dus la aparitia unui material mai
eficient pentru acest scop - sapunul primitiv. Dovezi arheologice dateaza din 2800 i.Hr. In timpul
excavarii ramasitelor Babilonului o

Fig.1:
Sapun
(comte
che.co
m)

substanta similara sapunului a fost gasita in vase cilidrice. Inscriptiile de pe acesti cilindrii
descriu procesul de productie al acesteia, dar nu se refereau la scopul sau. De-a lungul istoriei
forme diverse ale sapunului au fost folosite. Pentru egipteni era o combinatie de uleiuri animale
si vegetale cu saruri alcaline care dadea nastere unui material asemanator sapunului folosit
pentru tratarea bolilor de piele, dar si pentru spalat precum atesta "Papirusul evreilor" (un
document medical). Grecii isi curatau corpul cu clei si nisip si apoi se ungeau cu ulei. Datorita
romanilor imbaiatul a devenit popular. Baile publice erau alimentate cu apa prin apeducte.
Imbaiatul zilnic era un obicei in Japonia in Evul Mediu si in Irlanda, piscinele cu apa calda erau
populare locuri de intalnire in serile de duminica. Declinul Imperiului Roman a dus la declinul
obiceiului de imbaiere ceea ce a contribuit la aparitia marilor epidemii din Evul Mediu si mail
ales a "Mortii negre" din secolul al XIV-lea. Ca urmare, in 1700 d. Hr. fabricarea sapunului
devenise in Europa o indeletnicire. Astfel se puteau gasi mai multe tipuri de sapunuri: pentru
imbaiat, pentru par, barbirit, lenjerii. In Italia, Spania si Franta erau manufacturi unde se
producea sapun din uleiul de masline. In Anglia s-a inceput fabricarea sapunului in secolul al
XII-lea. In coloniile Americane s-a facut comert cu sapun din 1608. Sapunul primitiv era prezent
si in viata religioasa, reprezenta sanatate si purificare. Pentru Israieliti era esential, lucru predicat
si de Moise in lectiile sale. Acesta consta intr-un amestec de ulei cu resturi de lemn si de plante.

Un pas major a fost facut de chimistul francez Nicholas Leblanc in 1791 care a inventat o
modalitate de a face carbonat de sodiu din sarea alimentara. Amestecat cu grasimea forma
sapunul. Douazeci de ani mai tarziu s-a nascut sapunul modern odata cu descoperirea lui Michel
Eugene Chevreul, un alt chimist francez, a naturii chimice a grasimilor, a glicerinei si a acizilor
grasi. Alta descoperire importanta a fost amoniacul care era extras din sarea alimentara (clorura
de sodiu) pentru a obtine soda. A fost inovatia lui Ernest Solvay.
II. Surse de sapun
Grăsimile sunt amestecuri complexe naturale, formate în principal din esteri ai glicerinei cu
acizii grași, numiți gliceride. Se mai găsesc în afară de gliceride și ceruri, vitamine, fosfatide etc.

Principalele surse de sapun sunt grasimile animale si vegetale. Consumul mare de sapun a impus
si gasirea altor surse de acizi grasi decat grasimile animale. Astfel o parte din acizii grasi utilizati
la obtinerea sapunului se obtin prin oxidarea alcanilor superiori din petrol. Oxidarea se face
sufland aer in parafina topita la 80-1200C in prezenta unor catalizatori (saruri de mangan). Acizii
formati se separa de parafina nereactionata si se purifica.

III. Compozitia sapunului

In compozitia sapunurilor intra grasimi si uleiuri din plante care contin trigliceride si alcani sau
saruri de potasiu si sodiu. Original alcanii folositi la fabricarea sapunului erau obtinuti din resturi
de plante. Astazi termenul "alcan" este folosit pentru substante care sunt baze (opusul acizilor) si
care reactioneaza cu un acid neutralizat. Alcanii folositi la fabrivarea sapunurior sunt: hidroxidul
de sodiu (NaOH) - soda caustica si hidroxidul de potasiu (KOH).

Fig.2:
Molecu
la de
sapun

Proprietatea sapunului de a spala este data de existenta moleculelor cu afinitati diferite fata de
apa si anume molecula sa are un radical alchil (R-), hidrocarbonat cu peste 8 atomi de carbon,
insolubil in apa si care reprezinta gruparea hidrofoba (fara afinitate fata de apa) si gruparea
carboxil (-COQ), ion negativ, care poate realiza legaturi de hidrogen cu apa - gruparea hidrofila
(cu afinitate fata de apa). Sapunul inlatura murdaria deoarece in contact cu apa acesta reduce
tensiunea de suprafata a acesteia facand-o sa se imprastie si sa ude suprafetele. Tensiunea de
suprafata a unui lichid se explica prin faptul ca fiecare molecula este incercuita si atrasa de alte
molecule. Se creeza o tensiune odata cu atractia exercitata de celelalte molecule. Acest lucru face
ca apa sa ude suprefetele cu care intra in contact si rezulta curatirea suprafetelor respective.
Puteti observa tensiunea de suprafata punand o picatura de apa pe o tejghea. Picatura isi va pastra
forma si nu se va imprastia.
Fig.3:
Micelel
e
sapunul
ui

Cand moleculele de sapun vin in contact cu murdaria, formata in special din substante insolubile
in apa (grasimi de exemplu), se orienteaza cu partea hidrofila spre apa si cu cea hidrofoba spre
substanta insolubila. Astfel aceasta este divizata in particule foarte mici care sunt inconjurate de
moleculele sapunului si formeaza agregate numite micele ce trec in apa si dau nastere unei
emulsii. Daca sapunurile au in compozitie metale alcaline si amoniac sunt solubile in apa si se
folosesc pentru curatirea grasimilor solide.

Substantele care produc acest fenomen se numesc agenti activi pentru suprafete si se spune ca
fac apa mai "uda", dar de asemeni retin si impuritatile. Agentii activi pot fi ionici (incarcati
electric pozitiv), neionici (incarcati electric negativ), neutri si amfoteri (incarcati electric atat
pozitiv cat si negativ). La contactul cu o solutie apoasa sapunul (sarea de sodiu a unui acid gras)
este ionizat R - COONa = Na+ + R - COO.

Chiar daca sapunul este un bun agent de curatat eficienta sa se reduce daca este folosit impreuna
cu apa dura. Duritatea apei rezulta din prezenta sarurilor minerale mai ales de calciu si magneziu.
Sarurile minerale reactioneaza cu sapunul pentru a forma un precipitat insolubil - spuma
(murdarie), care nu se curata usor. Se ataseaza pe haine sau alte obiecte din baie sau bucatarie.

IV. Obtinerea sapunului

Sapunul se obtine prin:
Fig.4:
Saponif
icarea

1. Saponificarea grasimilor si a uleiurilor. Acesta este cel mai intalnit proces. Aceasta metoda
implica incalzirea grasimilor si a uleiurilor si adaugarea unui alcan lichid pentru a produce
sapunul. Se adauga de asemenea apa si glicerina. Principala reactie chimica a gliceridelor este
hidroliza bazica care reprezinta o proprietate importanta a esterilor. Astfel, prin hidroliza bazica
a dipalmitostearinei rezulta glicerina, palmitat de sodiu si stearat de sodiu. Amestecul de saruri
de sodiu al acizilor grasi, obtinut prin hidroliza bazica a grasimilor reprezinta sapunul. De aceea
hidroliza bazica a grasimilor se numeste si saponificare.

2. Neutralizarea acizilor grasi cu alcani. Grasimile si uleiurile sunt hidrolizate pentru a obtine
acizi grasi si glicerina. Acizii grasi se purifica prin distilare si se neutralizeaza cu un alcan pentru
a obtine sapun si apa. Cand se foloseste hidroxid de sodiu se formeaza sapun "tare", iar cand se
foloseste hidroxid de potasiu se formeaza creme sau sapunuri lichide. Fabricarea sapunului in
mod obisnuit se face prin incalzirea grasimii obtinandu-se o emulsie. Dupa formarea sapunului
viteza de reactie creste brusc deoarece sapunul topit este un bun dizolvant pentru grasime si
pentru hidroxidul de sodiu. Produsul obtinut contine glicerina rezultata din reactia de
saponificare si apa.