Sunteți pe pagina 1din 28

III.

SOCIALIZAREA

Dintre multitudinea determinaţilor umane raţionalitatea şi


sociabilitatea par a fi cele mai consistente. Sociabilitatea1, ca (pre)dispoziţie
de a trăi în asociere cu semenii reprezintă premisa ce face cu putinţă
socializarea. Socializarea reprezintă procesul prin care un copil neajutorat
devine treptat o persoană conştientă de sine, integrată în tipul de cultură în
care s-a născut2. Prin acest proces individul asocial devine o fiinţă socială
integrată colectivităţii prin transmiterea/asimilarea atitudinilor, valorilor,
modelelor de comportare specifice grupului sau comunităţii din care face
parte3. Definită astfel, socializarea începe o dată cu intrarea individului în
societate şi continuă, cu intensităţi diferite, până la ieşirea acestuia din ea.
Există mai multe tipuri de socializare:
În raport cu timpul:
 adaptativă (realizată în interiorul unei colectivităţi căreia îi sunt
interiorizate normele)
 anticipativă (realizată ca pregătire pentru integrare)
În raport cu mediul în care se realizează:
primară (în familie) şi
secundară (în şcoli şi alte instituţii);asociativă şi instituţională;
În raport cu normele interiorizate:
 pozitivă (prin interiorizarea valori dezirabile comunitar) şi
 negativă (prin interiorizarea unor norme ce ţin de subculturi de
tip deviant)
Procese corelate cu socializarea: desocializarea şi resocializarea
desocializarea este izolarea fizică şi socială a unei persoane,
depărtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut necesităţile
de interacţiune;
resocializarea – este procesul prin care se abandonează vechile
norme şi se învaţă altele noi; uneori pesupune redefinirea radicală a eului;
rearanjarea priorităţilor şi a rolurilor; este procesul realizat de instituţii totale
(Goffman) mănăstiri, închisori, spitale de boli psihice, unităţi militare.
Agenţii socializării: familia; şcoala; grupurile (de apartenenţă, de
referinţă, formale, informale), colegii4, vecini, mijloacele de comunicare în
masă5, biserica, locul de muncă6, cluburi, organizaţii, etc.
„Proces prin care o fiinţă biologică se transformă într-un subiect al unei
culturi specifice” (B. Bernstein), socializarea se referă la dobândirea unor
capacităţi exprimate prin:

1
Termenul sociabilitate are utilizări diferite în sociologie şi psihologie; dacă în sociologie este utilizat în sensul de
mai sus, drept capacitate de a stabili legături sociale, în psihologie (şi psihosociologie) el are sensul de trăsătură a
personalităţii de a fi agreabil, prietenos, de a căuta compania celorlalţi, de a fi deschis spre comunicare şi
interacţiune cu semenii. Vezi dicţionare citate mai jos.
2
Vezi A. Giddens, Sociologie, trad. R. Săndulescu şi V. Săndulescu, Ed. All, Bucureşti, 2001, pp.33-54: I. Ionescu,
D. Stan, Elemente de sociologie, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1999, vol.II, cap. „Ordinea socioumană a vieţii
cotidiene şi socializarea”, pp.97-134.
3
Vezi şi definiţia termenului în Dicţionarul de sociologie, Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996,
p.248.
4
Colegii oferă o oglindă nedistorsionată de dragoste sau datorie
5
Personajele văzute cu regularitate tind să devină alţii semnificativi. Agresivitatea TV (între 8-16 ani un tânăr
vizionează aproximativ 20.000 de crime). Rata criminalităţii creşte direct proporţional cu publicitatea meciului de
box (peste 24% în 1083 în perioada meciului Ali-Frezier). Mecanisme de încurajare: - desensibilizare, imitaţia de rol
– iniţiere gratuită şi completă în tehnicile violenţei - aparenta aprobare –sugerează că violenţa este una dintre soluţii
6
Persoanele care nu au oportunităţi sau autoritate la locul de muncă sunt mai despotice, autoritare şi alienate decât
cele ale căror serviciu le furnizează validarea propriei valori;
- abilitate de a exercita adecvat rolurile sociale, conform unor norme
şi reguli specifice;
- participare în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile
comunităţii;
- dobândirea capacităţii de discernământ, pentru a putea distinge
între conduite permise şi prohibite, mijloace legitime şi ilegitime,
scopuri dezirabile şi indezirabile social.
Conţinutul socializării are o dimensiune:
- psihologică – maturizarea tânărului
- culturologică – internalizarea normelor şi valorilor sociale
- sociologică – deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea unor
comportamente corespunzătoare.
Prin socializare se transmit şi se structurează :
- modalităţi de comunicare precum limbajul oral, codurile de
comunicare simbolice, expresive (nonverbale)
- modele sociale de comportament, pe baza unor norme funcţionale
considerate valori într-o anumită cultură: conduite domestice şi
roluri ale sexelor, forme de relaţionare interpersonale, întemeiate
pe alocare unui status social;
- seturi istrumentale: modalităţi de cuoaştere, de învăţare, strategii
acţionale, cunoştinţe, abilităţi profesionale
- norme de internalitate ( de interpretare a acţiunilor celorlalţi şi a
conduitelor personale) şi modelare afectiv-atitudinală a individului.
Din perspectivă sistemică putem identifica următoarele structuri
societale aflate într-o interacţiune:
a) structurile economice, care au ca functii productia si circulatia
bunurilor, a serviciilor si fortei de munca, mijlocul de reglementare fiind
banul;
b) structurile politice, care definesc obiectivele colective si actioneaza
pentru indeplinirea lor; instrumentul specific al subsistemului fiind puterea
politica institutionalizata (statul) care detine monopolul coercitiei legitime;
c) structurile normative, ansamblul de institutii, norme, reguli, legi care
au drept functie stabilirea si mentinerea solidaritatii sociale, prin
persuasiune sau constrangere;
d) structurile de socializare, familie, scoala, asociatii culturale, biserica,
partidele, mass-media, care transmit membrilor unei comunitati o anumita
cultura, anumite valori culturale, morale, politice, religioase, facand din ele
singurele legitime.
Dintre aceste structuri socializatoare, familia si scoala joaca rolul
fundamental.

Întrebarea fundamentală în analiza socializării este: Cum devenim


fiinţe umane?, întrebare subsumată alteia, mai generale, Care sunt condiţiile
vieţii sociale? Răspunsurile, cu unele accente diferite, converg în analiza
rolului eredităţii (naturii) şi al educaţiei (culturii).
Animalele aflate la baza inferioară a scării evoluţiei, cum ar fi insectele,
sunt capabile să supravieţuiască singure la scurtă vreme după naştere. Pe
măsură ce urcăm pe scara evoluţiei, animalele superioare au nevoie de un
timp tot mai îndelungat de învăţare. Puii mamiferelor sunt complet
neajutoraţi la naştere şi trebuie îngrijiţi de către părinţi. Un copil aparţinând
speciei umane nu poate supravieţui neajutorat, cel puţin pe parcursul
primilor patru sau cinci ani de viaţă.
Depăşind extremele interpretative7, astăzi majoritatea specialiştilor
consideră că atât natura, cât şi educaţia contribuie la dezvoltarea persoanei.
Progresele recente din domeniul biologiei relevă importanţa factorului
genetic pentru anumite comportamente (gene implicate în alcoolism, sau
anomaliile cariotipice în criminalitate), factor care joacă un rol de element
predispozant şi nu determinant. Gemenii univitelini, deşi au o moştenire
genetică identică, nu au personalităţi identice.
Importanţa factorului educaţie este relevat de cazurile în care copiii şi-
au petrecut primii ani ai copilăriei departe de un contact uman normal.
Analizând efectele izolării, cercetătorii indică drept primă condiţie a
devenirii normale a personalităţii îngrijirea, atenţia, mângâierea, dragostea8.
Concluzia numeroaselor studii pe această temă este aceea că
dezvoltarea fizică şi socială depinde de interacţiunea cu ceilalţi, copiii din
orfelinate fiind taraţi fizic şi socio-afectiv.
Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socialã.
Analizând diferitele etape de vârstă, sociologul, spre deosebire de
psiholog, este interesat de concentratul de viaţă colectivă pe care îl
întruchipează un individ la o anumită vârstă, respectiv de caracteristicile
socializării. Socializarea este un proces progresiv, cu ritmuri şi intensităţi
variabile, cu faze de maximă intensitate urmate de ritmuri mai lente.
Copilăria şi adolescenţa prezintă ritmurile cele mai intense, fapt pentru
care aceste etape de vârstă se bucură de o atenţie deosebită din partea
analistului. Proces prin care tinerii de la cea mai fragedă vârstă îşi însuşesc
normele, valorile şi regulile de conduită compatibile cu modelul etic-normativ
al societăţii, socializarea se referă la dobândirea de către tineri a unor
capacităţi de exerciţiu prin:
-abilitatea de a exercita în mod adecvat repertoriul rolurilor sociale;
-participarea în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile societăţii;
-dobândirea capacităţii de a discerne între conduitele
permise/prohibite, mijloace legitime/ilegitime, scopuri dezirabile/indezirabile
din punct de vedere social.
Prin aceste achiziţii tânărul dobândeşte o personalitate individuală şi,
în acelaşi timp, o identitate culturală.
Conţinutul socializării are atât o semnificaţie psihologic (maturizarea)
cât şi una culturală (internalizarea normelor şi valorilor) şi sociologică
(deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea comportamentelor
corespunzătoare). Datorită acestor trăsături specifice, socializarea nu se
identifică cu procesul adaptării sociale (care presupune ajustarea trăsăturilor
de personalitate şi a conduitelor la anumite situaţii de interacţiune socială),
nici cu cel al integrării sociale (definit prin apartenenţa şi participarea
neimpusa a individului la un set de norme şi atitudini comune grupului). Nu
doar conformarea şi adaptarea, ci interacţiunea creatoare între individ şi
mediu în cursul căruia se schimbă şi individul şi mediul este rezultatul
socializării. Acest proces poate avea o direcţie conformă normelor
recunoscute ca dezirabile social, sau o direcţie contrară, dar uneori conformă
cu ale grupului sau subculturii deviante de care aparţine individul. În cazul
acesta, vorbim de o socializare negativă.

7
Instinctiviştii (e.g. Mcdougall) încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman este rezultatul
instinctelor, al modelelor de acţiune înnăscute, fixate genetic, în timp ce adepţii unui determinism cultural extrem
(e.g. J. B. Watson) încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman şi identitatea ar putea fi
modelate în orice fel am dori.
8
Copilul sălbatic din Aveyron descoperit în pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul Franţei, pe 9 ianuarie 1800,
în vârstă probabilă de unsprezece sau doisprezece ani, părea mai degrabă animal decât om, urla, nu avea simţul
igienei, îşi sfâşia hainele, nu se putea recunoaşte în oglindă.
Agenţii sau factorii socializării sunt diverşi. Prima colectivitate
integratoare este familia care exercită ceea ce se numeşte socializare
primară. Achiziţiile acestei perioade sunt decisive condiţionând etapa
următoare. Socializarea primară este urmată de socializarea secundară
realizată de instituţii, din rândul cărora rolul cel mai important revine şcolii.
Alături de şcoală, biserica, grupul de egali, vecinătăţile, mass-media,
partidele şi organizaţiile politice, diverse alte instituţii contribuie la
permanenta socializare a individului pe parcursul diverselor etape de vârstă.
Procesul de socializare a fost studiat dintr-o varietate de puncte de
vedere. Vom examina în cele ce urmează câteva dintre cele mai importante
teorii ale socializării.

Perspectiva psihanalitică
Pentru a înţelege perspectiva psihanalitică, este utilă prezentarea
succintă a premiselor teoriei.
Propriul psihanalizei, nota ei distinctivă o constituie accentul deosebit
pus pe dimensiunea inconştientă a fiinţei noastre. Postulând primatul
inconştientului în viaţa psihică, Freud creează o „nouă rană narcisică”
orgoliului fiinţei conştiente.
Necesităţile umane fundamentale, sau pulsiunile cum le numeşte
Freud sunt „eros” sau instinctul vieţii, care explică nevoia oamenilor de a
stabili legături între ei şi de a-şi manifesta afecţiunea şi „thanatos” sau
pulsiunea morţii, considerată baza înclinaţiei noastre agresive. Aceste două
impulsuri sunt deseori în opoziţie sau complementaritate, drama vieţii
noastre jucându-se în lupta acestora.Aparatul psihic apare din această
perspectivă ca o unitate dinamică de contrarii, de structuri inconştiente şi
conştiente, de procese primare şi secundare, de capacităţi moştenite, fixate
constituţional şi de capacităţi dobândite.Pentru psihanalist există în noi ceva
mai adânc decât noi, Sinele, natura din noi cu pulsiunile ei tăinuite, forţă
oarbă care, asemeni unui fluviu, trebuie să-şi croiască o albie, iar această
albie este cea a plăcerii.În interacţiune cu lumea exterioară, o parte a sinelui
se dezvoltă devenind Eu. Acesta este sediul satisfacţiilor şi insatisfacţiilor
noastre conştiente, instanţă organizată, coerentă, lucidă a personalităţii. El
este hubloul care dă înspre realitate. Ca excrescenţă a sinelui, eu-l are rolul
de a media interesele proprii în faţa lumii exterioare. Această lume
exterioară este pentru om o realitate socială, iar ca efect al presiunilor
acesteia ia naştere o altă entitate psihică numită Supra-eu. Acesta se
cristalizează până în jurul vârstei de 6 ani şi îşi are originea în interdicţiile
preluate din mediul educativ, interiorizate sub formă de cenzuri inconştiente.
Supraeul poate fi gândit ca produs al socializării primare a fiinţei
umane, al interiorizării normativităţii sociale. Restricţiile exterioare impuse
de părinţi şi alţi agenţi educativi devin, prin interiorizare, o a doua natură din
noi. Acest supra-eu determină introiecţia imaginii idealizate a părinţilor
noştri, în special a părintelui de acelaşi sex. Astfel, sub efectul înşelător al
dependenţei afective originare, autoritatea parentală, aproape divină, se
transferă chiar în interiorul copilului, îşi va stabili sediul şi va trona în viitorul
adult cu toată omniscienţa, infailibilitatea şi omnipotenţa pe care
mentalitatea puerilă i le atribuie. Această putere, supraveghindu-ne din
interior, ne va spiona, ne va suspecta şi ne va culpabiliza pentru totdeauna.
Din acest moment eul, “înainte de a trece la satisfacerea instinctelor, are de
luat în seamă nu numai ameninţările venite din afară, ci şi protestele
supraeului, având astfel şi mai multe motive de a se abţine de la
satisfacerea vieţii instinctuale”9. Când societatea şi supraeul iau locul
părinţilor, ceea ce numeşte copilul “bun” sau “rău” este unul şi acelaşi lucru
cu “renunţarea la satisfacerea instinctelor, datorită presiunii autorităţii care îl
înlocuieşte şi îl continuă pe tată”10.Supraeul va acţiona ca instanţă de
interdicţie pentru pulsiunile sinelui, la fel de inconştient ca şi acesta, prin
mecanismul de refulare. Refularea este „o reprezentare ireconciliabilă cu
eul”, „o dorinţă imperioasă care a intrat într-o acută opoziţie cu alte aspiraţii
ale individului şi care este incompatibilă cu exigenţele etice şi estetice ale
persoanei”.
Dinamica personalităţii apare astfel ca rezultanta interacţiunii celor
trei instanţe psihice.Funcţional, individul fiinţează simultan în două
dimensiuni diferite, caracterizate prin procese şi principii psihice diferite:
inconştientul, guvernat de principiul plăcerii care include “procese mai
vechi, primare, reziduurile unei faze de dezvoltare în care ele erau singurele
tipuri de procese psihice”. Aceste procese nu caută altceva decât să obţină
plăcerea şi să evite neplăcerea; nestăpânit, principiul plăcerii intră în conflict
cu mediul natural şi uman. Individul ajunge treptat să înţeleagă faptul
traumatic că satisfacerea deplină şi fără durere a nevoilor sale este
imposibilă. După această experienţă dezamăgitoare un nou principiu de
funcţionare psihică va câştiga supremaţia, principiul realităţii, care
determină renunţări la satisfacţia imediată, efemeră, nesigură şi distructivă
în favoarea plăcerii amânate.Fundamentul energiilor pulsionale ale sinelui
este libido-ul11, ansamblul tendinţelor spre plăcere în miezul cărora se află
instinctul sexual, rădăcina naturală a pulsiunilor instinctuale.Eul este zona
tampon între pulsiunile instinctuale ale sinelui şi exigenţele morale ale
supraeului; el devine astfel un mijlocitor între natură şi cultură în fiinţa
noastră, cu funcţia de reprimare, amânare sau deviere a impulsurilor
incompatibile cu exigenţele supraeului, compensând prin sublimare sau
angoasă acele interdicţii ale căror reprezentări sunt reprimate.
Tot ceea ce realizează fiecare dintre noi se datorează libidoului
sublimat. Sublimările sunt mecanisme de apărare împotriva angoasei, adică
a suferinţei morale, iar diferenţa dintre acestea şi angoasă este doar de
valoare practică, vizând aspectul social al fenomenului; în timp ce nevroza
izolează, sublimarea uneşte, fiind creat ceva nou pentru grup sau în folosul
lui. Dacă puseul libidinal suportă interdicţii, reprezentarea lui este interzisă,
dar încărcătură afectivă care îl susţine rămâne şi este deviată prin
sublimare, proces prin care se obţine o satisfacţie substitutivă prin
eliminarea tensiunii acumulate. Dacă sublimările sunt ineficiente apar
nevrozele. Un simptom se constituie ca un substitut a ceva ce n-a reuşit să
se manifeste în chip conştient, fiind victima refulării. Toate fenomenele care
ţin de formarea simptomelor pot fi descrise ca “reîntoarcere a elementelor
refulate”12. Pentru a nu da naştere unui simptom nevrotic, procesul refulat
trebuie să ajungă la conştiinţă; terapeutica simptomului nevrotic şi-a
îndeplinit sarcina când transferă inconştientul patogenic în conştient.
Fondată în libido, sexualitatea propriu-zisă nu mai apare, pentru
psihanalist, la vârsta pubertăţii, ex-nihilo, ci este rezultatul unei
metamorfoze complexe şi îndelungate. Copilăria nu mai este vârsta
inocenţei, a purităţii desăvârşite, străină de orice coloratură sexuală. Copilul
aduce pe lume germenii vieţii sexuale care vor străbate succesiv mai multe
stadii, în conformitate cu zona erogenă caracteristică etapei de vârstă, până
9
Sigmund Freud, Moise şi monoteismul, în Opere, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 270.
10
idem, p. 273.
11
libido, termen latinesc ce desemnează etimologic dorinţă.
12
S. Freud, Moise şi monoteismul, p.280.
la maturizarea deplină a organismului. Conţinutul primar al sexualităţii îl
reprezintă “funcţia de obţinere a plăcerii din diferite zone ale corpului”.În
tipul primei copilări instinctul sexual nu este încă centrat, el este la început
fără obiect, autoerotic. În primul stadiu, cel pregenital, este preponderent un
erotism oral care vizează ca obiect privilegiat sânul mamei, în al doilea este
un autoerotismul zonei anale, în cursul căreia copilul cunoaşte constrângerile
impuse de curăţenie, de toaleta anală şi stăpânire de sine, pentru ca în a
treia fază, cea genitală, în viaţă sexuală să devină predominantă zona
genitală propriu-zisă în care copilul trăieşte conflictul alegerilor sexuale
(complexul lui Oedip13) şi realizează identitatea în diferenţierea sexelor. La
capătul acestei evoluţii, copilul desexualizează raporturile cu părinţii săi, prin
intermediul sublimării, şi face posibilă apariţia de noi obiecte în care libidoul
se va investi. Din această perspectivă sunt atenuate deosebirile radicale
dintre “iubirea firească” şi cea “nefirească”, întrucât tiparele “iubirii contra
firii” sunt croite încă din copilărie. Iniţial, instinctul sexual nu cunoaşte limite,
natura lui fiind “polimorf perversă”. Cel atins de o nevroză, revine la un
stadiu anterior, regresând spre obiectele parentale.Sexualitatea infantilă
parcurge, aşadar, drumul de la autoerotism la alegerea obiectului exterior,
cu perioade de latenţă (6-13 ani)14 în care energia este, în mare parte
deturnată spre alte scopuri decât cele sexuale contribuind, prin diversele
baraje sexuale (dezgustul, pudoarea, aspiraţiile morale şi estetice), la
formarea sentimentelor sociale, înainte de a se ajunge la stadiul genital
propriu-zis, cu maximă înflorire la vârsta de 17-18 ani.15 Ulterior, între
autoerotism şi alegerea obiectului exterior Freud intercalează o etapă
intermediară, în care tendinţele sexuale care erau independente una de
cealaltă se reunesc într-una singură şi sunt dirijate spre propriul eu, numind
acest stadiu narcisism. Organizarea narcisiacă nu va dispărea niciodată
complet.16
Relaţiile interpersonale de durată de care depinde societatea
presupun ca instinctul sexual să fie inhibat în raport cu scopul. Iubirea şi
relaţiile durabile şi responsabile pe care ea le cere este fondată pe o unire a
sexualităţii cu afectivitatea ca urmare a unui lung proces de domesticire
culturală a sexualităţii. Simpatia, tandreţea, prietenia sunt pentru Freud
conexate cu sexualitate nefiind altceva decât deviaţii infantile, regresive ale
acesteia. Impulsurile sexuale pot fi deviate în raport cu scopul sau sublimate.
Cele inhibate ”nu şi-au abandonat scopurile direct sexuale, dar sunt oprite
de rezistenţe interne pentru a le atinge, ele rămân mulţumite cu anumite
aproximări de satisfacere” aşa cum este cazul “instinctelor sociale”
menţionând aici “relaţiile afective dintre părinţi şi copii, sentimentele de
prietenie şi legăturile emoţionale în căsătorie ce aveau originea în atracţia
sexuală”. Întrucât niciodată nu suntem atât de lipsiţi de protecţie împotriva
suferinţei, ca atunci când iubim, o mică minoritate, pentru a obţine o
anumită independenţă în raport cu obiectul iubirii, îşi alege ca obiect, printr-
o deplasare de valoare, toate fiinţele umane, sau pe Dumnezeu,
transformând instinctele sexuale într-un impuls cu scop inhibat. Cultura
13
Fenomenele reprezentate de complexul lui Oedip sunt considerate de către psihanaliză ca fiind cruciale în istoria
dezvoltării individuale şi în etiologia simptomelor fizice funcţionale şi a tulburărilor de comportament. Vezi în acest
sens lucrarea unei fidele psihanalistei franceze Francoise Dolto, Psihanaliza şi copilul, trad. Cristina şi Costin
Popescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993
14
În Moise şi monoteismul, p.233, Freud lansează ipoteza că, din moment ce dezvoltarea pretimpurie a sexualităţii se
încheie în jurul vârstei de 5 ani - urmată de latenţă până la pubertate, omul ar putea deriva dintr-o specie de animal
care era matur din punct de vedere sexual la vârsta de 5 ani, începerea de două ori consecutiv a vieţii sexuale ar avea
de-a face cu procesul de transformare a animalului în om.
15
Vezi S. Freud, Sexualitatea infantilă, în Trei eseuri privind sexualitatea, Ed. Măiastra, Bucureşti, 1991, p.41
16
S. Freud, Totem şi tabu, în Opere, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 96
întreagă este privită ca rezultat al sublimării instinctului sexual, al deplasării
acestuia spre cele mai elevate valori. Procrearea spirituală este la fel de mult
munca erosului ca şi cea corporală. În loc de a-şi cheltui energia în modul
care-i este propriu, libidoul este canalizat în alte direcţii, spre procese
secundare, obţinând satisfacţii substitutive, în domenii care nu mai
corespund principiului plăcerii, ci principiului realităţii. Prin deplasarea
libidoului se obţine o cantitate de plăcere suficient de mare din munca
intelectuală, din creaţia artistică, din afirmarea politică. Dacă în stadiul iniţial
al dezvoltării sale, teoria psihanalitică se centrează pe antagonismul dintre
instinctele sexuale, (libidinale) şi cele de conservare (ale eului), în stadiul
final ea se centrează pe conflictul dintre instinctul vieţii, Eros şi instinctul
morţii, Thanatos17, instincte fundamentale desprinse din trunchiul comun al
vieţii instinctuale. Dificultăţile cu care se confruntă teoria sa în tratamentul
bolilor mentale legate de război, respectiv compulsiunea de repetiţie
irepresibilă, ca şi nevoia euristică de a găsi o explicaţie atitudinilor agresive
prezente la copii şi a manifestărilor sado-masochiste, impun o reanaliză a
fundamentelor explicative. Principiul plăcerii care guvernează logica
inconştientă apare ca fiind insuficient pentru a explica repetarea obsesivă a
scenelor care au provocat tulburările traumatizaţilor de război. Aceste nevoi
euristice îl determină pe Freud să introducă un instinct al morţii.Fiinţa vie
aspiră inconştient să regăsească starea originară lipsită de tensiune. O
entropie secretă roade subteran existenţa noastră, instinctele fiind o
manifestare a tendinţei de reproducere a ceea ce a fost. Tendinţa
instinctuală spre regres, spre restabilirea stadiilor anterioare, şi în ultimă
instanţă a stării anorganice este condensată în formula „ţinta vieţii este
moartea”.
Noua deschiderea filosofică îi permite să facă trecerea de la o
psihanaliză a individului la o psihanaliză a societăţii, operând cu acelaşi
demers de tip “anamnezic”, întorcându-se spre copilăria umanităţii, spre
populaţiile primitive. O astfel de analiză este anunţată încă din 1913, în
studiile reunite sub titlul “Totem şi tabu”. Prin “aplicarea metodei
psihanalitice la faptele oferite de psihologia popoarelor”18, Freud regăseşte în
complexul Oedip începuturile simultane ale religiei, moralei, societăţii şi
artei. Ambivalenţa afectivă în raport cu tatăl, adică acel amestec de iubire şi
ură, se află la rădăcina structurilor socio-culturale. Această ambivalenţa a
complexului patern, prin care fiii îşi urau tatăl care stătea în calea nevoilor lor
de putere şi a pretenţiilor sexuale, dar, în acelaşi timp, îl admirau şi îl iubeau,
generează conştiinţa vinovăţiei. Fraţii erau uniţi împotriva duşmanului
comun, dar au devenit rivali de îndată ce şi-au omorât tatăl şi s-au aflat
înaintea femeilor. Singura cale pentru a nu ruina noua organizare a fost
instituirea interdicţiei incestului prin care renunţau la posesiunea femeilor
râvnite, adică la scopul principal pentru care îşi uciseră tatăl. În consecinţă,
ceea ce tatăl le interzicea odinioară, fiii îşi refuză acum. Este ceea ce se
numeşte “supunere retrospectivă”. Această conştiinţă a culpabilităţii fiului ar
fi generat două tabu-uri fundamentale ale totemismului, omorul şi incestul,
care concordă cu cele două dorinţe reprimate ale complexului lui Oedip. Prin
actul consumării corpului tatălui, fraţii paricizi realizau o identificare cu
puterea tatălui, act aflat la începutul organizării sociale, a îngrădirilor morale
şi a religiei.19Probabil că în situaţia aceasta a luat naştere matriarhatul.
“După instituirea clanului fratern, a matriarhatului, exogamiei şi
totemismului, a început dezvoltarea a ceea ce poate fi descrisă ca o lentă
17
Freud nu foloseşte termenul Thanatos.
18
S. Freud, Totem şi tabu, p.29.
19
ibidem, p.149.
reîntoarcere a elementelor refulate”20. Hoarda paternă a fost înlocuită cu
clanul fratern, întemeiat pe legăturile de sânge. Societatea se bazează acum
pe complicitatea la o crimă săvârşită în comun, religia pe conştiinţa
vinovăţiei şi pe căinţa subsecventă, morala pe necesităţile acestei societăţi,
pe de o parte, şi pe trebuinţa de ispăşire generată de conştiinţa vinovăţiei,
pe de altă parte.21 Această schemă este regăsită nu doar în religiile totemice,
ci şi în religia lui Mitra şi în creştinism. În mitul creştin, păcatul originar este
rezultatul unei ofense aduse Tatălui-Dumnezeu, iar pentru izbăvire este
necesară sacrificarea unuia dintre fii. Prin aceasta fiul îşi realizează şi
aspiraţia sa împotriva tatălui, devenind el însuşi divinitate alături de tată.
Religia tatălui este substituită de religia fiului, iar pentru a marca
această substituire este reînviat vechiul prânz totemic, sub forma
împărtăşaniei, prin care fraţii reuniţi gustă din carnea şi sângele fiului, spre a
se sacrifica şi identifica cu el.22 Această formă a conştiinţei vinovate, crede
Freud, nu s-a stins nici la oamenii de astăzi.
În „Totem şi tabu” nu putea încă explica satisfăcător această
ambivalenţă afectivă a atitudinii faţă de tată. O va face abia în Dincolo de
principiul plăcerii prin introducerea instinctului morţii şi o va dezvolta într-o
sinteză de psihanaliză socială în eseul Angoasă în civilizaţie, în marginea
căruia ne situăm observaţiile ce vor urma.Eros şi Ananke sunt părinţii
civilizaţiei umane: “viaţa în comun a oamenilor avea ca fundament mai întâi
constrângerea la muncă, creată de necesitatea exterioară şi, în al doilea
rând, puterea dragostei, aceasta din urmă cerând ca nici bărbatul să nu fie
privat de femeie, obiectul său sexual, nici femeia să nu fie privată de acea
parte provenită din ea însăşi, care era copilul.”23În ceea ce priveşte iubirea
aproapelui sau duşmanului, Freud îl citează pe H. Heine: “desigur că trebuie
să le iertăm duşmanilor noştri, dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi.” Omul
nu este făptura blajină, ci mai curând homini lupus, o fiinţă care include în
datele sale instinctuale o puternică înclinaţie spre agresiune, el este tentat
să-şi satisfacă trebuinţa de agresiune pe seama aproapelui.24
Ca urmare a ostilităţii primare, societatea – mereu ameninţată cu
ruina – limitează agresivitatea cu ajutorul reacţiilor psihice de ordin cultural.
De aici acea mobilizare de metode care îi incită pe oameni la
identificări şi la relaţii de iubire inhibate în ceea ce priveşte scopul; de aici
restricţii ale vieţii sexuale şi idealul iubirii aproapelui. Această agresivitate nu
este fructul proprietăţii private, ci este consubstanţială omului, constituie
sedimentul care se depune în toate sentimentele de afecţiune sau de iubire
care îi unesc pe oameni, poate cu excepţia unui singur sentiment: acela al
mamei pentru copilul ei de parte bărbătească. Freud nu are iluzii de tip
socialist, cum vom vedea la freudo-marxişti: dacă am desfiinţa proprietatea
individuală asupra bunurilor ar rămâne privilegiul sexual de unde emană
obligatoriu cea mai violentă gelozie şi ostilitatea cea mai vie. Dacă am
desfiinţa şi acest din urmă privilegiu, suprimând celula germinativă a
civilizaţiei, familia, acordând vieţii sexuale absoluta libertate este de
presupus că agresivitatea ar urma pretutindeni natura umană. Speranţa
bolşevicilor de a face să dispară agresivitatea prin garantarea trebuinţelor
materiale şi egalitatea membrilor comunităţii îi apare ca fiind iluzorie25. Ceea
ce se poate spera este doar devierea instinctelor agresive pentru a nu-şi găsi
20
S. Freud, Moise şi monoteismul, p. 284.
21
S. Freud, Totem şi tabu, p.153.
22
S. Freud, Totem şi tabu, p.161.
23
S. Freud, Angoasă în civilizaţie, p. 323
24
ibidem, p.333.
25
S. Freud, De ce război ?, în Opere, vol IV, p. 216
exprimarea în război.Este posibil să uneşti o masă de oameni prin legăturile
iubirii, singura condiţie fiind ca alţii să rămână în afară spre a primi lovituri:
spaniolii şi portughezii, englezii şi scoţienii, germanii de Nord şi de Sud,
comunităţi vecine şi chiar înrudite se ridiculizează reciproc ca urmare a
acestui “narcisismul al micilor deosebiri”26 Este o modalitate comodă şi
relativ inofensivă de satisfacere a înclinaţiei spre agresiune. Poporul evreu,
dată fiind diseminarea sa peste tot, a slujit, cu demnitate, din acest punct de
vedere, civilizaţia popoarelor care l-au găzduit. Când apostolul Pavel, a făcut
din iubirea universală de oameni substanţa creştinismului, consecinţa a fost
intoleranţa faţă de neconvertiţi. În consecinţă, agresivitatea este un dat.
“Alături de instinctul care tinde să conserve substanţa vie şi să o reunească
în unităţi mereu mai mari, trebuie să existe un altul opus, tinzând să desfacă
aceste unităţi şi să le readucă la starea lor cu totul primitivă, adică la starea
organică. …Independent de instinctul erotic, există un instinct al morţii, iar
acţiunea lor conjugată sau antagonică permite explicarea fenomenelor
vieţii.”27 În timp ce Erosul este zgomotos, Thanatos lucrează pe tăcute, în
intimitatea fiinţei vii, la disoluţia acesteia. Cele două specii de instincte
formează împreună diverse aliaje. Deseori, instinctul morţii este un reziduu,
doar “ghicit în spatele manifestărilor erotice”. Sadismul şi masochismul sunt
manifestări puternic colorate erotic ale instinctului de distrugere, dirijat spre
exterior sau interior. Freud va conchide: “Agresivitatea constituie o dispoziţie
instinctivă primitivă şi autonomă a fiinţei umane …pentru civilizaţie ea
constituie obstacolul cel mai redutabil.”28 Civilizaţia este opera Erosului care
tinde să unească indivizii izolaţi în familii, triburi, popoare, naţiuni,
umanitate. Avantajele muncii în comun, fără uniunea libidinală nu ar da
coeziunea dorită. Pulsiunea agresivă se opune însă acestui program al
civilizaţiei. Ea este descendenta şi reprezentanta principală a instinctului
morţii cu care Erosul îşi împarte dominaţia lumii. Evoluţia civilizaţiei se
explică prin această luptă între Eros şi Thanatos, între instinctul vieţii şi
instinctul distrugerii. Triadei hegeliene Fiinţă, Nefiinţă, Devenire, Freud îi
opune Eros, Thanatos şi civilizaţie. La ce mijloace recurge civilizaţia pentru a
inhiba agresiunea? Istoria individului ne poate ajuta. Agresivitatea este
introiectată, interiorizată, returnată împotriva propriului eu o dată cu
supraeul. Conştiinţa morală, va manifesta la adresa eu-lui aceeaşi
agresivitate severă pe care eu-lui i-ar fi plăcut să o vadă satisfăcută
împotriva unor indivizi străini. “Tensiunea care ia naştere între supraeul
sever şi eul pe care l-a supus o numim sentiment de culpabilitate şi se
manifestă sub forma nevoii de a fi pedepsit.” Civilizaţia domină agresivitatea
individului punându-l sub supraveghere prin intermediul unei instanţe din el
însuşi, “asemeni unei garnizoane instalate într-un oraş cucerit”.29
Sentimentul de culpabilitate nu este decât angoasă determinată de
pierderea iubirii. La copil nu poate fi altceva, dar nici la adult, unde locul
părinţilor este luat de către societate în întregul ei. Ei nu-şi pot permite să
satisfacă răul susceptibil de a le procura plăcere decât dacă sunt siguri că
autoritatea nu va afla nimic despre aceasta. Numai teama de a fi descoperiţi
determină angoasa lor. O dată cu interiorizarea autorităţii prin instaurarea
supraeului, care acţionează la fel de tenace, nici nu mai e nevoie ca răul să
fie comis, este suficientă ispita. Ameninţaţi cu retragerea iubirii, ne supunem
din nou părinţilor reprezentaţi de supraeu.Două sunt sursele sentimentului
de culpabilitate: angoasa în faţa autorităţii şi angoasa în faţa supraeului.
26
ibidem.p.336.
27
ibidem, p. 339.
28
ibidem, p. 342.
29
ibidem, p.344.
Conştiinţa morală prelungeşte autoritatea exterioară, căreia i-a preluat
funcţiile şi în parte a înlocuit-o. La origine, renunţarea nu este decât
consecinţa angoasei inspirate de autoritatea exterioară: renunţăm pentru a
nu pierde iubirea din partea ei. În cazul angoasei în faţa supraeului
renunţarea nu este de mare folos, deoarece dorinţa persistă şi nu poate fi
disimulată faţă de supraeu. În pofida renunţării, va lua naştere, în consecinţă,
un sentiment de vinovăţie. Renunţarea nu mai e recompensată prin
asigurarea păstrării iubirii, schimbându-se doar o “calamitatea exterioară
ameninţătoare – pierderea iubirii din partea autorităţii exterioare şi pedeapsa
primită de la aceasta – pe o calamitatea interioară continuă” 30, starea de
tensiune proprie sentimentului de culpabilitate. De acum, orice funcţie a
agresivităţii pe care noi ne abţinem să o satisfacem este reluată de supraeu
care accentuează propria sa agresivitate contra eu-lui. Conştiinţa îşi are
originea în reprimarea unei agresiuni şi este întărită ulterior prin noi
reprimări similare. Sentimentului de culpabilitate este provenit din complexul
lui Oedip şi dobândit cu prilejul uciderii tatălui de către fraţii coalizaţi
împotriva lui. În cazul unui tată slab şi indulgent, copilul îşi formează un
supraeu foarte sever, agresivitatea se va returna spre interior. La copilul
abandonat, agresiunea se va îndrepta către exterior. Experienţa iubirii face
ca agresiunea să fie returnată spre interior, fiind transferată asupra eului.
Remuşcarea este consecinţa ambivalenţei absolut primordiale a
sentimentelor faţă de tată: fiii îl urau dar îl şi iubeau. O dată potolită ura prin
agresiune, a reapărut remuşcarea legată de crimă, a generat supraeul prin
identificare cu tatăl, i-a delegat dreptul şi puterea pe care le deţinea acesta
de a pedepsi într-un fel actul de agresiune săvârşit.
Chestiunea îi pare lui Freud de o claritate perfectă: participarea iubirii
la naşterea conştiinţei morale şi inevitabilitatea sentimentului de
culpabilitate. Faptul de a ucide tatăl sau de a se abţine nu este decisiv, în
ambele cazuri sentimentul de vinovăţie este necesar, fiind expresia
conflictului de ambivalenţă, a luptei veşnice dintre Eros şi Thanatos, conflict
izbucnit când oamenilor li s-a impus sarcina de a trăi în comun. Civilizaţia
ascultă de un puseu erotic intern, care vizează să-i unească pe oameni într-o
masă menţinută ca atare prin legături strânse, ea nu poate ajunge aici decât
printr-un singur mijloc, întărind tot mai mult sentimentul de
culpabilitate….”Civilizaţia este calea indispensabilă de evoluţie de la familie
la umanitate, această întărire fiind în cazul acesta indisolubil legată de cursul
ei, ca o consecinţă a conflictului ambivalent cu care ne naştem şi a eternei
gâlcevi între iubire şi dorinţa de moarte”31 Progresul civilizaţiei trebuie plătit
printr-o pierdere a fericirii. Educaţia păcătuieşte prin ignorarea agresivităţii la
care copiii sunt destinaţi să-i facă faţă.Împiedecarea satisfacţiei erotice
antrenează o anumită agresivitate împotriva persoanei care împiedică
această satisfacere şi trebuie ca, la rândul ei, această agresivitate să fie
reprimată. O dată reprimată şi transferată asupra supraeului, agresivitatea
se transformă ea însăşi în sentiment de culpabilitate. Această schemă
interpretativă este valabilă şi la nivel de individ, şi la nivel de civilizaţie. Cum
procesul de civilizaţie este o abstracţie de ordin superior faţă de dezvoltarea
individului, şi comunitatea dezvoltă un supraeu rezumat în termenul de etică.
Ea urmăreşte să înlăture obstacolul în faţa civilizaţiei reprezentat de
înclinaţia constitutivă spre agresiune a fiinţei umane faţă de semenul ei, de
aici şi comandamentul supraeului comunităţii civilizate: iubeşte-ţi aproapele
ca pe tine însuţi. Acest comandament, crede Freud este inaplicabil, căci o

30
ibidem, p.347.
31
inflaţie atât de uriaşă de iubire nu ar putea decât să-i scadă valoarea nu să
îndepărteze nevoia. “Cât timp virtutea nu va fi recompensată aici pe pământ,
sunt convins că etica va predica în deşert.”32 Ca urmare, umanitatea în
întregul ei a devenit nevrotică sub influenţa civilizaţiei însăşi. Totuşi,
conchide Freud, “avem motive să aşteptăm ca una dintre cele două <<puteri
cosmice>>, Erosul etern să facă un efort spre a se afirma în lupta pe care o
duce împotriva adversarului să nu mai puţin etern”33. *Anticipând evoluţiile
ulterioare Freud avertizează asupra faptului că în aplicarea psihanalizei la
comunitatea civilizată ar trebui să se procedeze cu multă prudenţă şi “să nu
se uite că este vorba doar de analogii şi că, în fine, nu numai oamenii, ci şi
conceptele nu pot fi smulse fără pericol din sfera în care au luat naştere şi s-
au dezvoltat.”34 Şi aceasta întrucât „ne putem aştepta ca într-o zi cineva să
cuteze să întreprindă în acest sens patologia comunităţii civilizate.”

Raportul socializare-educaţie la E. Durkheim

Pentru Emile Durkheim35, reprezentant al funcţionalismului sociologic,36


termenul de socializare desemna totalitatea influenţelor pe care societatea
le exercită asupra individului pentru a-l integra funcţional în substanţa sa.
Colectivitatea, considera sociologul, este un fapt social, un dat, o realitate
constituită, exterioară, ce se impune constrângător oricărui nou-născut, sau
nou-venit. Socializarea este o experienţă în cursul căreia are loc un proces
de interiorizare (încorporare) a conştiinţei colective în conştiinţa individuală,
prin interiorizarea constrângerilor exterioare. Termenul care mediază între
constrângerea exterioară şi cea interioară, între societate şi individ, este
educaţia. Personalitatea umana se dezvoltă în continuarea unor premise
ereditare pe care natura le fixează în codul genetic al individului. Educaţia
are rolul de a orienta şi stimula potenţialul genetic, permiţând realizarea
naturii umane. Efortul educativ este orientat către a impune individului
moduri de a vedea, simţi şi acţiona la care individul n-ar fi putut ajunge
spontan, ci numai prin constrângeri. Încă din primele zile de viaţă, părinţii îl
constrâng pe copil să mănânce, să bea, să doarmă la ore regulate, la
curăţenie, calm, obedienţă; mai târziu îl constrâng să ţină cont de celălalt, să
respecte uzanţele, convenienţele, să muncească.
Dacă în timp constrângerea se relaxează sau chiar încetează, aceasta
se întâmplă pentru că ea dă naştere treptat unor obişnuinţe şi trebuinţe
interioare. În consecinţă, va conchide sociologul francez, educaţia este
echivalentă cu o a doua naştere, prin care se creează un om nou, omul
social. Crearea fiinţei sociale este rezultatul acţiunii educative exercitate de
generaţia adultă asupra generaţiei tinere. Educaţia şcolară este astăzi mult
mai importantă decât în timpurile de altă dată. Dacă în societăţile anterioare,
fondate pe solidaritate mecanică37, educaţia familială era suficientă, în

32
ibidem, p. 362.
33
Ibidem, P. 364.
34
Ibidem, p. 363.
35
Emile Durkheim (1858-1917), fondator al sociologiei franceze; Regulile metodei sociologice, (1895),
trad. rom. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1974, Despre sinucidere, (1897), trad. rom. Iaşi, Institutul European, 1993, Formele
elementare ale vieţii religioase (1912), trad. rom. Iaşi, Polirom, 1995 ,Evolu\ia pedagogiei în Franţa, (1938), trad. rom.,
Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1972.
36
Funcţionalismul pleacă de la premisa că societatea reprezintă un ansamblu de elemente solidare ale căror funcţii sunt
dependente de nevoile întregului, analiza privilegind acest aspect funcţional.
37
Societăţile primitive se caracterizau prin omogenitate şi solidaritate mecanică fiind atât de puternic
integrate încât subordonau total individul; în aceste societăţi educaţia în familie era suficientă fiindcă
societatea însăşi era o mare familie; lumea modernă se caracterizează prin eterogenitate şi solidaritate
organică şi realizează un grad de integrare mult mai redus, permiţând individului o mare libertate de
mişcare. În acest context se impune educaţia şcolară cu menirea de a impune ataşamentul faţă de
societatea actuală, caracterizată prin solidaritate organică, educaţia
familială, încărcată de afectivitate şi particularism, nu mai este suficientă.
Eterogenitatea societăţii actuale impune educaţia de tip şcolar, impersonal şi
neutru. Şcoala educă spiritul de disciplină, ataşamentul faţă de valorile
colective şi autonomia voinţei ca substrat al moralei societăţii moderne.
Dacă familia face din copil un bun personal, el reproducând toate
particularităţile ei, până şi ticurile fizionomice, prin şcoală copilul devine un
bun naţional.Scopul educaţiei, considera Durkheim, este de a crea în noi un
sistem de obişnuinţe, sentimente, idei ce exprimă grupul din care facem
parte. Conţinutul central este cel moral, al normelor şi datoriei.
Educaţia socializează, asigurând interiorizarea comportamentelor
fixate ca normale pentru colectivitatea respectivă; prin aceasta individul se
înscrie în limitele tipului mediu, cu caracteristicile cele mai frecvente.
Pentru Durkheim, educaţia este liantul între societate şi individ.
Aspectul particular al educaţiei într-o anume societate este un fapt
social, un lucru ce se impune exterior şi constrângător individului.
Este meritul sociologului francez de a fi subliniat rolul deosebit de
important al educaţiei şi, în principal, al educaţiei şcolare în dinamica unei
societăţi. Limita sistemului său, explicabilă istoric, este analiza exclusivă a
factorului de presiune dinspre societate spre individ, care este tratat ca un
simplu receptacol pasiv, incapabil de discernământ şi decizie.
Educatorul este redus la condiţia factorului poştal care transmite
algoritmul social individului. Sunt eludate aspectele active, creative, de
individualizare şi diferenţiere, de personalizare a individului.
Corecţiile necesare vor fi aduse de către reprezentanţii
interacţionismului.

Perspectiva etnometodologică

Elev al lui Parsons, HAROLD GARFINKEL38 dintr-o perspectivă


etnometodologică va aborda interpretarea ca activitate publică ce se
elaborează prin anumite criterii de normalitate: tipicalitate (ordonarea
elementelor în clase), probabilitate (şansa de a se produce),
comparabilitatea (relaţia cu alte evenimente), textura cauzală (raţiunile
explicative), eficacitatea instrumentală (mijloace şi scopuri) şi necesitatea
morală (normele). Normele nu apar ca prescripţii, ci ca resurse pentru
acţiune. Atunci când situaţia acţională îşi pierde sensul obişnuit, indivizii
aflaţi în interacţiune vor reconstrui sensul activităţii. În momentul în care
individul este în contradicţie cu sine, va reuşi să reducă dezacordul logic
inventând justificări raţionale ca suplimente de semnificaţie, incapabil fiind
de a rămâne inert în faţa eşecurilor de comunicare.
Experimentele organizate în mediul studenţesc sunt relevante în acest
sens: cere studenţilor să joace un joc şi să încalce regulile, să intre într-un
magazin şi să informeze clienţii ca şi cum ar fi vânzător, sau să se comporte
cu părinţii ca şi cum ar fi chiriaşi, să li se adreseze cu dumneavoastră, cu
mulţumiri, să ceară permisiunea etc. Reacţiile celor ale căror aşteptări sunt
înşelate: umor, neîncredere, stupoare, enervare, invitaţii de a pune capăt
jocului, ameninţări la adresa deviantului etc. vorbesc despre modalitţile în
valorile colective.
38
Harold Garfinkel (n.1917) este deschizător de drumuri al unui nou curent al sociologiei americane,
etnometodologia, care are ca premisă cunoaşterea “de simţ comun” pe baza căreia membri unei colectivităţi găsesc
metode adecvate pentru a produce şi recunoaşte lumea lor socială ca lume familiară şi ordonată. Naşterea noii
socioogii îşi are originea în analiza modului în care juraţii americani, fără nici o pregătire juridică, doar în baza
„practicilor de simţ comun”, ajung să decidă vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. (Vezi E. Stănciulescu, Teorii
sociologice ale educaţiei, Polirom, Iaşi, 1996, pp.138 şi urm.).
care individul aflat în situaţia de confuzie pun în practică proceduri de
normalizare.Într-un alt experiment ce vizează procesul ”normalizării” morale,
Garfinkel propune unui număr de 28 studenţi candidaţi în medicină să
participe la un studiu cu tema: de ce interviurile la admitere sunt stresante?
Experienţa durează trei ore, în prima răspund la un chestionar privind
competenţele cerute medicului, în a doua ascultă un interviu (fals) realizat
cu un candidat (care răspunde deplasat, dovedind ignoranţă, prostie,
vulgaritate, lipsă de respect şi dezinteres). În timpul audierii studentul este
invitat să comenteze interviul, dar experimentatorul dezminte sistematic
orice comentariu (de exemplu, dacă studentul semnalează prostia
candidatului, experimentatorul prezintă dosarul şcolar excepţional al
tânărului). La sfârşit, studentul destabilizat, dezorientat întreabă cum l-au
judecat alţii pe candidat. Experimentatorul citeşte procesul verbal elogios al
juriului. În a treia oră se propune reascultarea interviului mai cu atenţie şi
recomentarea lui. Garfinkel notează că noile comentarii corectează primele
aprecieri şi explică motivele pentru care au fost duşi în eroare. Dintre cei 28
de studenţi, numai trei au remarcat falsitatea interviului, refuzând
continuarea experimentului. Ceilalţi au reuşit să „normalizeze” situaţiile
penibile cu care erau confruntaţi, reducând confuzia creată.Aceste
experimente reliefează modalităţile prin care se construieşte percepţia
noastră asupra lumii şi, implicit ideea de „normalitate”. Raporturile
individului cu lumea şi cu semenii sunt ordonate necesităţilor practice de
comunicare şi interacţiune, „faptele sociale” sunt „realizări practice”, iar
„obiectivitatea” lor este o problemă practică ce se rezolvă în interacţiune.

Socializare în modelul dramaturgic

În cadrul pluralismului teoretic contemporan, Erving Goffman (1922-


1982), propune o nouă paradigmă de abordare a fenomenelor sociale
valorificând virtuţile comprehensive ale unei simple analogii - lumea ca
teatru. Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de această dată
formele instituţionale organizate şi ordinea normativă, ci reprezentările
individuale şi ordinea interacţională a vieţii cotidiene, cum ar fi interacţiunile
faţă în faţă în întâlnirile întâmplătoare, la petreceri, la cozi, la adunări, într-un
fel de sociologie a circumstanţelor. Deconstrucţia postmodernă a atins, mai
târziu, e adevărat, şi sociologia care a început să se abată de la regula
durkheimiană a studierii comportamentelor generale, normale, medii,
interesându-se tot mai ades de “minorităţi”, de cazuri sau indivizi, adică de
socialul individualizat, sau “socialul în forma lui şifonată”39 în “pliurile” căruia
se găseşte concentratul social din individ.
Premisa de la care pleacă Goffman este aceea că valorile şi normele
prind viaţă numai în experienţa zilnică, cotidiană. Indivizii le respectă sau le
încalcă în funcţie de modul în care definesc contextul interacţional în care se
desfăşoară interacţiunea lor. Modelele de adaptare la reguli includ nu doar
conformarea, ci şi eschiva, contravenţiile scuzabile sau infracţiunile şi
violările flagrante. Individul este de fiecare dată constrâns să formuleze o
definiţie a situaţiei şi a sinelui în conformitate cu acea situaţie şi să propună
o partitură partenerilor săi într-o manieră suficient de convingătoare pentru a
face acea definiţie acceptată. El se află într-o situaţie similară actorului care
interpretează o partitură străduindu-se să de-a expresie unui personaj. În
acest scop, el valorifică o scenă pentru a convinge publicul de veridicitatea
definiţiei situaţiei pe care jocul său o propune, în realitate totul fiind

39
B. Lahire, Omul plural. Către o sociologie psihologică, Polirom, Iaşi, 2000, p.13.
interpretare, spectacol şi gestiune de impresii. Experienţele infantile nu
rămân istorii uitate, ci habitusuri care produc practici actuale, prin
reinterpretare şi remodelare, în funcţie de strategiile identitare ale fiecărei
situaţii. De îndată ce se schimbă scena, actorii procedează practic la o
comutare pe o altă schemă de acţiune.Imaginea omului ca fiinţă socială este
imaginea actorului perpetuu, spectacular, evoluând pe scena vieţii nu atât
pentru a trăi pentru sine cât pentru a-i convinge pe alţii de veridicitatea
realităţii propuse şi compuse în jocul său. Interpretările zilnice devin rutiniere
şi aceste rutine sociale compun ordinea şi realitatea vieţilor noastre.
Prestaţia subiectului în întâlnirile faţă în faţă este analizată în termenii unei
reprezentaţii teatrale. Prin reprezentaţie se înţelege totalitatea activităţilor
unei persoane într-o împrejurarea dată; partitura sau rutina este modul de
acţiune prestabilit pe care fiecare individ îl dezvoltă în cadrul unei
reprezentaţii. Scena se compune din faţadă şi culise. Faţada, la rândul ei, are
mai multe componente, cele mai importante fiind decorul ce cuprinde
elementele scenice, mobilier, obiecte şi faţada personală - înfăţişarea
compusă pentru interpretarea rolului, în care intră sexul, vârsta, statura,
vestimentaţia, vorbirea, expresiile faciale, gesturile, manierele. Culisele
ascund elemente intime în neorânduială. Faţada este întotdeauna bine
decorată, netedă, curată. (Pentru a deveni adulţi sociali, copii trebuie să
înveţe să-şi constituie o faţă socială şi să-şi ascundă spatele. De aceea adulţii
sociali intră prin faţă, cei social neîmpliniţi, personalul, copii intră prin spate).
Pentru a-şi păstra faţa, individul trebuie să se supună unor constrângeri şi să
protejeze faţa partenerilor; el îşi prezintă doar o viziune idealizată asupra lui
şi asupra produselor sale, reprimându-şi primele impulsuri şi sentimente,
transmiţând celorlalţi numai ceea ce aceştia pot accepta. Toţi admit tacit să
nu fie indiscreţi cu problemele importante pentru celălalt. Altfel se pierde
faţa şi personajul este distrus. Ordinea socială este una negociată.Actorul va
căuta să se exprime astfel încât să lase celorlalţi acel tip de impresie
capabilă să provoace în ei răspunsul pe care el doreşte să-l obţină. Poate
face acest lucru prezentându-se în conformitate cu trăsăturile categoriale ale
tipului ideal. El nu caută înfăţişările care îl individualizează, ci pe cele care îl
apropie de genul proxim. El nu vrea să semene cu cineva anume, ci cu
categoria generică a actelor sale. Eu, vreau-nu-vreau, sunt profesorul,
dumneavoastră, studentul şi conduitele noastre încearcă să se subordoneze
acestor modele. Tendinţa actorului este de a răspunde aşteptărilor
normative ale publicului pe care le estimează pornind de la experienţa
reprezentărilor sale anterioare. Sunt actualizate întotdeauna acele părţi ale
eului social care corespund exigenţelor întâlnirii, prin compunerea unei
măşti. Masca sau faţa este sinele pe care l-am vrea pentru noi. În cele din
urmă, concepţia pe care o avem despre rolul nostru - şi, implicit, masca -
devine o a doua natură, parte integrantă a personalităţii.
Realitatea socială este cuprinsă între doi poli, cel al omului inocent,
condamnat să confunde realul cu rutina şi cel al omului cinic, al
conspiratorului intenţionat care conspiră cu toată arta: consensul de faţadă
şi asasinatul de culise. Cel sincer este victima iluziei create în jocul social;
cinicul, conştientizând iluzia, o manipulează în interes personal. Orice individ
parcurge într-o situaţie nouă, într-o nouă întâlnire faţă în faţă, un ciclu de
mişcare, înainte-înapoi, între cinism şi sinceritate, între mascaradă şi banală
iluzie. Omul obişnuit mânuieşte spontan arta camuflării, este un “hombre
secreto” care-şi reglează conduita îmbinând şiretenia cu prefăcătoria admisă
tacit de toţi. Arta conspiraţiei face parte din natura şi specificul interacţiunii
umane.Atributele pe care se presupune că le are un individ îi definesc
identitatea virtuală, iar cele pe care le posedă, identitatea reală. Când între
ele distanţa este prea mare, persoana respectivă este supusă riscului de a fi
discreditată, stigmatizată. Se naşte în situaţia această falsa faţadă, când
actorul nu este autorizat să joace rolul pe care îl joacă. El devine un impostor
instalat în persoana care nu-i este proprie, proces care poartă numele de
impersonalizare. Problema falsei faţade şi a înfăţişărilor multiple priveşte şi
societatea întreagă care poate fi marcată de divorţul între fundal şi faţadă.
Tendinţele de cosmetizare a realităţii, suficienţa orgolioasă a guvernanţilor
care n-au ostenit să vorbească despre succesele lor, au avut drept
consecinţă stigmatizarea. Izolarea este consecinţa stigmatizării, atât în
relaţiile interindividuale, cât şi în cele inter-guvernamentale.Reducerea
societăţii la un act de spectacol şi a omului la un actor care joacă roluri,
manipulează personaje, costume, gesturi şi cuvinte, care gestionează
impresii - face din sociologie o ştiinţă cinică, iar din om o fiinţă amorală.
Şi totuşi, compunem şi jucăm personajele noastre, ne apărăm şi ne
idealizăm pasiunile, ne încurajăm să fim ceea ce părem a fi şi ne drapăm
graţios în mantia rolului nostru inalienabil. Astfel drapaţi aşteptăm aplauze!

Caracteristicile socializării pe diferite etape de vârstă

Conform teoriei freudiene - asimilată de T. Parsons, naşterea este un


eveniment traumatic şi constituie sursă de anxietate - copilul părăseşte
spaţiul protector al uterului şi intră în spaţiul exterior ameninţător, zgomotos,
disconfortant. Existenţa copilului debutează sub semnul dependenţei totale
faţă de adult, fiziologic şi afectiv. Perioada primei copilării40 (0-3 ani) poate fi
subîmpărţită în stadiul psiho-sexual oral (0-2 ani) în care gura, suptul,
muşcatul este sursa principală a plăcerii. Această fază se caracterizează prin
absenţa diferenţierilor eu-lume, prin narcisism primar şi prin dependenţă faţă
de mamă. Se realizează acum contagiunea afectivă râs-plâns. Zâmbetul este
primul semn al sociabilităţii, instrument de organizare a contactelor sociale
primare. Toţi copii zâmbesc, chiar şi cei născuţi orbi, după o lună sau şase
săptămâni.La 2-3 ani sursa plăcerii devine regiunea anală - stadiul anal,
dezvoltarea personalităţii fiind influenţată de experienţa toaletei anale. Se
acordă importanţă curăţeniei, ordinii, punctualităţii. Apar ca urmare
tandreţea şi ruşinea prin sancţiune publică ca premise ale judecăţii morale.
Controlul sfincterelor are la Parsons semnificaţia de prim rol autonom al
copilului ce permite prima diferenţiere a sinelui ca obiect. Copilul se
diferenţiază progresiv de mamă, distingându-se pe sine ca actor şi membru
într-un sistem interactiv. Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 21-
25 de luni când copilul ajunge să se recunoască pe sine. Cel mai important
eveniment socializator al perioadei este achiziţia limbajului, purtător al
genelor culturale. Rolurile sociale se învaţă în procesul comunicării în care
obiceiurile lingvistice ale grupului au o importanţă deosebită pentru evoluţiile
ulterioare. Limbajul va fi mediatorul culturii şcolare producând diferenţieri şi
chiar handicapuri cu repercusiuni asupra succesului şcolar.

40
Perspectiva cognitivistă acordă importanţă dezvoltării proceselor mentale. Copiii se nasc cu capacitatea de a realiza
anumite distincţii perceptuale şi de a răspunde la anumiţi stimuli. Sensibilitatea tactilă şi calorică sunt prezente de la
naştere. La o săptămână copilul priveşte mai des o suprafaţă cu modele decât una fără. Până la o lună capacităţile
perceptive sunt reduse, imaginile aflate mai departe de 30 cm. Apar înceţoşate. La patru luni copilul fixează
persoana care se mişcă prin cameră. Începând cu trei săptămâni este capabil să distingă mama sau îngrijitorul.
Ataşamentul faţă de mamă devine puternic după luna a şaptea. De acum începe experienţa timpului Tot acum
zâmbetul este adresat cu discernământ, numai anumitor persoane. La 8-9 luni copiii au capacitatea de a căuta obiecte
ascunse. La 14 luni majoritatea copiilor merg singuri. Perioada cuprinsă între naştere şi 2 ani este numită de Piaget
stadiul senzoriomotor, caracterizat printr-o cunoaştere senzorială a lumii, prin atingerea şi manipularea obiectelor.
Perioada 3-6 ani41 debutează cu prima criză faţă de adult manifestă
în dorinţa de a face totul singur, de a acţiona pe cont propriu. Criza de
independenţă este un salt în autonomia comportamentală.
La 4 ani egoul se maturizează, sursa plăcerii se transferă treptat către
regiunea genitală; dragostea rămâne centrată pe mamă, dar se descoperă
străinul intim, tatăl, cu care trebuie să o împartă. Se declanşează criza
oedipiană cu rivalitatea faţă de tată. Rezolvarea crizei se realizează prin
identificarea cu agresorul. Interiorizarea imaginii parentale face ca prezenţa
efectivă a părinţilor să nu mai fie necesară pentru respectarea normelor şi
consemnelor impuse. Se constituie o conştiinţă morală primară (Supra-Eu în
limbaj freudian), care acţionează ca un fel de voce interioară a părinţilor,
asigurând reglarea conduitelor şi o anumită securitate.
Imaginea parentală interiorizată este contradictorie, părinţii fiind
concepuţi deopotrivă ca adulţi generoşi, perfecţi42, securizanţi, dar, în acelaşi
timp, şi ca fiinţe frustrante, agresive. Aceasta îi determină pe copii şi să
respecte normele, dar şi să le încalce.
Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea diferenţierii
sexuale şi rapida învăţare a rolului de sex. (Discriminările sexuale de mai
târziu îşi au o pate din origini aici, în momentul în care învăţăm rolul de sex,
cu toate tipurile de atitudini asociate.)
Perioada soluţionării complexului Oedip este considerată crucială de
către psihanaliză, pregătindu-l pe copil, pentru depăşirea limitelor sistemului
familiei caracterizat prin particularism şi afectivitate şi intrarea în alte
subsisteme sociale.
Perioada post-oedipiană43 (6-11 ani) este o perioadă de stabilitate
sexuală cu achiziţii culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decât
familia. Raportul dependenţă-autonomie evoluează către o rebeliune a
copilului împotriva autorităţii parentale sesizabilă mai ales în relaţia tată-fiu,
copilul devenind impulsiv, excesiv de sensibil, cu tendinţă de a dramatiza.
Vechea identitate cu familia se destramă, asumarea altor roluri este aspectul
esenţial al acestei faze. Grupul şcolar, caracterizat prin neutralitate afectivă
şi universalism, dezvoltă capacitatea de achiziţie de noi roluri sociale. Familia
este un obiect pierdut şi se constituie o nouă identitate. Se produce o
înţărcare afectivă faţă de adult şi familie. Cadrele didactice introduc o nouă
imagine a adultului, mai severă decât cea a părinţilor. Femeia învăţător este
totuşi percepută ca o qvasi-mamă, care minimalizează insecuritatea
provocată de presiunea de a învăţa, oferind un mai mare suport
emoţional.Socializarea secundară, şcolară, provoacă interiorizarea valorilor şi
normelor societale, elevul fiind constrâns să accepte diferenţieri pe axa
performanţei şcolare. Exaltarea succesului sau a insuccesului poate provoca
ruperea punţilor cu familia. În cazul copiilor care trăiesc insatisfacţii în
familie, succesul şcolar îi poate face dependenţi de instituţie, în care găsesc
compensare prin respectul, prin aprecierea profesorilor şi colegilor.
Dependenţa de instituţia şcolară generează dificultăţi în integrarea socială
de după şcoală, loc al satisfacţiilor de multe ori neconştientizate. Rolurile
sexuale se întreţes cu diferenţieri calitative ale tipurilor de performanţă,
pregătindu-se noi criterii de evaluare şi clasificare a indivizilor. Aceste noi
41
Piaget proiectează al doilea stadiu între 2-7 ani, stadiu pre-operaţional, în acre copiii dobândesc stăpânirea limbii,
dar nu sunt în stare să susţină conversaţii coerente, vorbirea, ca şi întreaga perspectivă, fiind egocentrică. În acest
stadiu nu sunt în stare să înţeleagă concepte ca mişcare, cauzalitate, greutate, număr, sau să conserve invarianţii.
42
J.-P. Sartre: „Copilul îşi consideră părinţii drept zei. Actele ca şi judecăţile lor sunt absoluturi; ei încarnează
raţiunea universală, legea, sensul şi scopul lumii” (J.-P. Sartre, Boudelaire, trad. M. Petrişor, E.L.U., Bucureşti,
1969, p. 45).
43
Stadiul operaţiilor concrete (7-10 ani) în perspectiva cognitivă, caracterizat prin stăpânirea noţiunilor abstracte,
operarea cu conceptele de cauzalitate, viteză, mişcare, conservarea invariantului.
tipuri de diferenţieri, axate aproape exclusiv pe axa performanţei de tip
şcolar, sunt tot mai des criticate astăzi pentru caracterul lor artificial în
raport cu viaţa socială. Bourdieu vorbeşte despre “lipsa de gravitaţie socială”
a învăţării şcolare care ar fi “liberă de sancţiunea directă a realului”44
Adolescenţa este deschisă de preadolescenţă sau pubertate (11-15
ani)45, urmată de adolescenţa propriu-zisă (15-18 ani). Repertoriul dezvoltării
pubertare – maturizarea funcţiei reproductive şi dezvoltarea caracterelor
sexuale secundare, cunoaşte diferenţieri temporale. Pe de o parte se
înregistrează o tendinţă seculară de accelerare a maturării pubertate de 2-3
ani faţă de generaţia bunicilor, însoţită de un spor mediu în greutate de 5-7
kg. şi 10-15 cm. în înălţime.
Pe de altă parte, semnificaţii deosebite primesc abaterile individuale în
raport cu media, respectiv pubertatea precoce, sub 8 ani la fete şi 9-10 ani la
băieţi, proces ce afectează îndeosebi fetele, şi pubertatea tardivă, marcată
de întârzierea instalării caracterelor sexuale secundare la 14 ani la fete şi 15
ani la băieţi, proces care afectează psihic mai ale băieţii.
Debutul adolescenţei, cum este considerată perioada pubertară, este
marcat de o scădere a stimei de sine. Este perioada vârstei critice, a crizei
sau revoluţiei adolescenţilor când moştenirea culturală este desacralizată,
tânărul situându-se într-un vid cultural, datorită simţului său critic deosebit
de ascuţit. Autoevaluarea nu mai găseşte suport (suntem o naţie de
adolescenţi), ceea ce a fost important în perioada anterioară nu mai este
actual, iar noile opţiuni sunt încă în faza de tatonare. Se produce o
deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al
grupurilor de egali, ceea ce face să apară nelinişti, depresii, anxietate.
Confuzia identitară este agravată şi de înclinaţia adolescentului spre
autochestionare. Referindu-se la adolescenţa lui Boudelaire, J.-P. Sartre
caracterizează inspirat situaţia oricărui tânăr: „Drama începe – afirma
eseistul francez – când copilul, crescând, îşi depăşeşte părinţii cu un cap şi
priveşte peste umerii lor. Or, în spatele lor nu este nimic: depăşindu-şi
părinţii, judecându-i poate, el face experienţa propriei sale transcendenţe.
Tatăl şi mama au descrescut; iată-i pirpirii şi mediocri, nejustificabili şi
nejustificaţi; majestoasele gânduri, care reflectau universul, decad la rangul
de păreri şi dispoziţii. Pe loc lumea trebuie refăcută, toate treptele şi
ordonanţa însăşi a lucrurilor sunt contestate şi, dat fiind că o raţiune divină
nu le mai gândeşte, dat fiind că privirea care le fixa nu mai este decât o
lumină neînsemnată printre atâtea altele, copilul îşi pierde esenţa şi
adevărul; dispoziţiile vagi, gândurile confuze care-i păreau altădată reflexele
frânte ale realităţii sale metafizice devin dintr-o dată unicul său mod de a
exista. Datoriile, riturile, obligaţiile precise şi limitate au dispărut deodată.
Nejustificat, nejustificabil, el face brusc experienţa teribilei sale libertăţi.
Totul trebuie luat de la început: el ţâşneşte în singurătate şi neant.”46
Criza juvenilă are semnificaţii eminamente sociale, rezultând din
atitudinea societăţii faţă de adolescent; în societăţile primare ea nu este
44
P. Bourdieu, Méditation pascaliennes, Paris, Seuil,1997, p.9, p.29 (lucrarea a fost recent tradusă şi în limba română).
45
Stadiul cuprins între 11-15 ani este cel al operaţiilor formale când copiii sunt capabili de raţionamente abstracte,
de tip ipotetico-deductiv, un stadiu la care nu ajung toţi adulţii, depinzând în mare măsură de procesele de învăţare
exersate în şcoală. Adulţii cu performanţe educative limitate continuă să gândească în termeni concreţi şi să păstreze
rămăşiţe ale egocentrismului. Ilustrativ este în acest sens studiul asupra mayaşilor şi mestiţilor din peninsula
Yucatan, realizat de D. Sharp, M. Cole şi C. Lave, care arată că persoanele neşcolarizate rezolvă silogisme făcând
apel la informaţii cotidiene şi nu pe baza informaţiilor conţinute în enunţul problemei. La un silogism de tipul:
„Dacă Jean şi José beau multă bere, primarul se înfurie. În acest moment, Jean şi José beau multă bere. Credeţi că
primarul se înfurie?”, unii răspund că există atât de mulţi oameni care beau bere, încât nu văd de ce s-ar supăra
primarul pe cei doi. (Apud B. Lahire, Omul plural. Către o sociologie psihologică, Polirom, Iaşi, 2000, p.117).
46
J.-P. Sartre, Boudelaire, trad. M. Petrişor, E.L.U., Bucureşti, 1969, p.46.
prezentă. Problema centrală a acestei perioade o constituie concilierea
impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament
deja instalate în stadiile precedente şi cu sistemul de constrângeri şi presiuni
culturale datorate distanţării în timp a maturizării biologice de cea socială.
Datorită condiţiilor de nutriţie şi nu numai, maturizarea biologică a coborât la
11 ani, iar cea socială întârzie mult după 18 ani. Această perioadă se
caracterizează prin absenţa funcţiei sociale a adolescentului care este doar
consumator de buget şi nu producător, un rol tranzitoriu, cu ambiguitate de
statut social, întins pe o perioadă foarte lungă. Atitudinile sociale tipice ale
adulţilor sunt contradictorii, fie prin extindere a copilăriei, fie prin coborâre a
vârstei adulte, ambele producând bulversări.Maturizarea biologică, sexuală,
este însoţită de o autoevaluare şi autoconsiderare - sunt adult! Dependenţa
materială generează o altă judecată - sunt copil ! Suspendat între paradisul
pierdut al copilăriei şi vârsta adultă refuzată, tânărul este ezitant, derutat. Se
produc acum destructurări şi restructurări, se pendulează între originalitate
şi conformism. Originalitatea, pârghie fundamentală în educaţie, se
manifestă acut la 14-16 ani prin teribilisme de tot felul, de radicalism al
opiniilor şi va sfârşi prin realizarea unui nou echilibru al personalităţii. O
mare eroare este de a-l considera pe adolescentul ce se vrea original ca pe
un copil, urmarea va fi rezistenţa la actul educaţional şi la comunicare.
Tânărul este dispus să-l urmeze pe adultul care-l respectă. Comportamentul
adolescentului trebuie îndrumat spre depăşirea conformismului anost înspre
o creativitate în acord cu aspiraţiile individuale şi sociale.
Există la adolescenţi o mare nevoie afectivă, dorinţă de a fi acceptaţi,
iubiţi, preţuiţi, dar se opun tendinţei de a fi acaparaţi. Este vârsta la care
tânărul se află în căutarea identităţii. El se caută fără a se regăsi. În fapt n-
are cum să se regăsească fiindcă încă n-a fost. El este doar proiect. Nu este
ci va fi. Mediul social acţionează, nu doar pentru adolescent, ca o oglindă.
Identitatea psihosocială, imaginea de sine, este rezultatul privirii celuilalt
semnificativ. Pentru adolescent privirea celuilalt semnificativ are o
importanţă capitală fiindcă el este într-o criză identitară. De aici importanţa
atitudinii pe care o are profesorul care uneori poate juca rolul celuilalt
semnificativ47. Criza, conflictul între generaţii este datorat şi situării în timpi
psihologici diferiţi. Adultul este situat inconştient pe dimensiunea timpului
prezent, compus din clipe egale, iar “adolescentul are viitorul în sânge”.
(Tofler) Se manifestă acum tendinţe aparent contradictorii: nevoia de afiliere
şi nevoia de intimitate, dar nu de singurătate – stare subiectivă generată de
insatisfacţia relaţionării sociale. Cei apropiaţi, părinţii, dar şi profesorii
trebuie să respecte aceste nevoi. Descifrarea sensului autentic al moralităţii
adolescentine presupune un act hermeneutic, de stăpânire a codului şi a
tehnicilor de decodificare. Uneori, actele deviante nu sunt decât manifestări
ale creativităţii de protecţie care permit tânărului o anumit identitate şi
evitarea rigorilor convenţiei moralei adulte. Fuga, chiulul, vagabondajul,
cerşetoria pot reprezenta forme de evaziune, aventuri eliberatoare sau
modalităţi de supravieţuire. Importantă în constituirea personalităţii este
identificarea cu modelul, eroul, prietenul. De aici prieteniile durabile şi
nevoia de a le îndruma cu tact. Profesorul trebuie să practice un stil mai
puţin directiv, cu asocierea ideii de responsabilitate libertăţii şi încrederii
reciproce. Soluţionarea crizei adolescenţei conduce la maturizarea deplină,
permiţând integrarea în colectivitatea adultă în care familia de procreare,
sistemul ocupaţional şi comunitatea locală prezintă importanţă deosebită.
47
Oglinda socială acţionează indiferent de vârstă şi poate întinde uneori capcane – vezi situaţia unor forţe politice
după trecutele alegeri: aplauzele sociale au determinat o imagine de sine deformată – “chiar suntem cei mai buni
dintre pământeni” – iar consecinţele au fost dezastroase pentru acestea.
Integrarea în aceste noi colectivităţi impune interiorizarea de roluri
inaccesibile până acum: rolul de soţ, soţie, rolul profesional, rolul de
cetăţean, de enoriaş. Procesul de interiorizare se desfăşoară de această dată
cu anticipaţie în colectivităţile ce prefigurează structurile societăţii adulte:
cuplurile de adolescenţi funcţionează ca proto-familii de procreare, iar
sistemul şcolar dobândeşte caracteristicile unui proto-sistem ocupaţional48.
Integrarea socială presupune o dimensiune creativă şi participativă
opusă conformismului obedient, când controlul social se transformă în
autocontrol, ca urmare a resimţirii scopului comun ca aspiraţie proprie. Ceea
ce se urmăreşte nu este doar învăţarea (asimilarea) unui anumit tip de
conformitate, ci şi personalizarea conformităţii.
Finalităţile integrării sociale a adolescentului trebuie să ţină seama de
specificul personalităţii şi nevoia sa de creativitate şi independenţă
normativă pentru a le valorifica într-o direcţie convenabilă aspiraţiilor
individuale şi scopurilor comune grupului în care aceştia se integrează.
Stilul de educaţie autoritar şi represiv care-şi propune învăţarea
necondiţionată a consemnelor şi conformităţii, cu reprimarea oricăror opoziţii
prin care tânărul îşi rezervă dreptul la autonomie morală nu are eficienţă.
Pedagogia conformismului social riscă înscrierea adolescentului mai curând
pe panta alunecoasă a devianţei, decât pe cea a integrării şi realizării de
sine. Practicile de moralizare retorică nu au nici un efect – „predicile morale
sunt murale, numai pentru pereţi.”
Stilul despotic al educaţiei generează insecuritate afectivă cu tendinţe
spre evaziune, acte de violenţă şi agresivitate, conduite structurate
defectuos, tendinţe conflictuale sau frustrante, comportamente marginale
sau deviante, crize prelungite. Majoritatea anomaliilor de socializare provin
din absenţa realizării adecvate a funcţiilor familiei, un gen de „personalitate
colectivă”, a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanţă în structura
personalităţii morală a adolescenţilor. Valorile şi atitudinile, gradului de
organizare şi coeziune, climat conjugal, relaţii intrafamiliale, modelul
educativ, toate aceste aspecte ale vieţii de familie influenţează puternic
socializarea morală a tinerilor. Cu cât părinţii sunt mai prezenţi în viaţa de
familie realizând situaţii de comunicare socială şi psihică , cu atât relaţiile se
întemeiază pe încredere şi respect, afecţiune, stimă. Erorile acestui proces
generează formarea unei personalităţi distorsionate, labile, în conflict latent
cu normele şi valorile sociale. Rezultatele pozitive sunt inserţia eficientă şi
activitatea creatoare, mediată de simboluri normative, configurarea
personalităţii sociale în cadrul căreia motivele interne se împletesc cu
cerinţele normative ale mediului social. Socializarea facilitează consistenţa
unei personalităţi în mediul unei culturi..Socializarea nu se încheie aici în
adolescenţă, ci se continuă pe întreg parcursul vieţii, existând tranziţii de
realizat, crize de depăşit. Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale
sau maritale, relaţii profesionale, libertate care implică condamnarea la
responsabilitate (Sartre). Uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite.
Criza vârstei de mijloc este generată de sentimentul irosirii şi
conştiinţa irepetabilităţii clipei. Această conştiinţă poate repune în discuţie
întreaga existenţă. Încă se mai poate lua de la capăt, până nu e prea târziu.
Dar târziul vine ineluctabil. Vârsta pensionării răstoarnă canoanele
unei existenţe de o viaţă de om. Acomodarea la inutilitate şi dispreţul social

48
Dinamica familiei contemporane a surprins sistemul de învăţământ nepregătit. Statisticile franceze indică o
perioadă medie de 2 ani până la căsătoria oficială, pe care o parcurg 90% dintre tineri. Copiii, de multe ori, participă
la căsătoria părinţilor lor. Marea majoritate a copiilor se nasc în afara familiei; căsătoria intervine târziu, iar divorţul
relativ repede. Toate aceste fenomene legate de postmodernitate ridică imperativele reinterpretării sarcinilor şcolii.
pot fi destul de dureroase. Şi mai dureros este orizontul morţii ca punct final
al unei existenţei49.

Specificul socializării în familie

Ca proces continuu, socializarea se realizează prin diverse mecanisme


cum ar fi adoptarea succesivă de roluri şi statusuri, învăţarea socială,
imitaţia, identificare, etc. Prin socializare individul dobândeşte o anumită
siguranţă, acţiunile lui dobândind previzibilitate.
Socialoizarea primară acţionează într-un cadru informal în care
climatul de securitate afectivă joacă rolul primordial. Socializarea primară
marchează individul pentru întreaga viaţă. Cea secundară nu va avea
eficienţa şi profunzimea celei primare, copilul rămânând timp îndelungat
prizonierul lumii definite de către părinţi. Funcţia fundamentală a familiei
este cea de factor al securităţii oferind copilului sentimentul siguranţei care îi
permite construcţia personalităţii. Securitatea presupune:
- protecţia împotriva loviturilor din afară
- satisfacerea trebuinţelor elementare
- coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare
- sentimentul de a fi acceptat ca membru al familiei, în care primeşti
şi dăruieşti dragoste, izvor de bucurie şi mulţumire pentru adulţi şi
ca fiinţă umană distinctă, cu o anume marjă de libertate.
O personalitate puternică şi echilibrată a copilului se pare că este rodul
acceptării lui necondiţinate de către părinţi. Aceasta mediază acceptzarea de
sine. Cercetările evidenţiază faptul că majoritatea copiilor cu perturbări
emoţionale şi conduite deviante au primit din partea părinţilor o acceptare
condiţială, de bună purtare sau performaţă, în care adulţi respingeau
anumite aspecte ale persoalităţii lor. Aceste aspecte ale persoalităţii vor fi
ulterior negate de copil şi proiectate asupra altor persoane sau exprimate în
moduri inacceptabile. O mamă care acceptă necondiţionat personalitatea
copilului va fi mai capabilă să îl înveţe pe acesta să tolereze frustrarea,
ostilitatea sau aspectele negative al propriei personalităţi. Pierderea
acceptării de către mamă determină încercări de stabilirea a relaţiei cu alt
adult, iar eşecul, de cele mai multe ori inevitabil, va genera restaurarea
sentimentului de pierdere şi neîncredere în alţii dar şi în sine.

Variabilele socializării familiale şi devianţa

1. Tipul de familie

O serie de cercetări di ultima perioadă demonstrează că. Pentru


dezvoltarea psihosocială normală a copilului, tipul de interacţiune familială şi
comportamentul fiecărui membru al familiei contează mai mult decât
prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi, deci structura completă sau
incompletă a familiei. Vatiabilele precum coeziunea, adaptabilitatea şi
flexibilitatea sunt factori –cheie în socializarea copilului, determinând sau nu
orientarea acestuia spre o carieră delincventă. Refritor la relaţia dintre
familia dezorganizată şi delincvenţă, o meta-analoză a 50 de studii pubilicate
pe această temă evidenţiază că:
- prevalenţa delincvenţei în familiile dezorganizate este cu 10-15%
mai mare decât în familiile organizate;
49
Elisabeth Kübler- Ross prezintă mai multe stadii ale procesului comprimat de socializare şi adaptare la iminenţa
morţii: negarea, mânia, tocmeala, depresia şi, uneori, acceptarea. (Elisabeth Kübler- Ross, Living with Death and
Dying, London, Souvenir Press, 1987, după A. Giddens, op. cit. p. 51).
- corelaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţa juvenilă este
mai puternică pentru formele minore de conduită, şi mai slabă
pentru formele grave de comportament infracţional;
- tipul de dezorganizare pare să afecteze delincvenţa juvenilă; astfel,
asocierea cu delincvenţa este mai puternică în cazul familiilor
dezorganizate prin divorţ sau separare, comparativ cu
dezorganizarea prin deces
- nu există o deferenţă semnificativă între impactul dezorganizării
familiei asupra fetelor şi, respectiv asupra băieţilor;
- nu s-a scos în evidenţă rolul vârstei la care survine dezorganizarea
familiei asupra delincvenţei juvenile;
- nu există o evidenţă asupra rolului părinţilor vitregi în delincvenţa
juvenilă.
Rezultă de aici că este preferabilă, pentru echilibrul dezvoltării
copilului o dezorganizare decât atmosfera insuportabilă a celor care
continuă relaţia. O serie de studii evidenţiază existenţa unei corelaţii între
incidenţa conduitelor delincvente şi nivelul scăzut al coeziunii familiale.
Coeziunea familială este definită ca legătura emoţională dintre
membrii familiei şi poate fi măsurată prin nouă variabile: angajare
emoţională, independenţă, frontiere, coaliţi9i, timp, spaţiu, prieteni, luarea
deciziilor, interese, losir. În familiile cu coeziune scăzută, partenerii cuplului
au o conduită centrată pe nevoile şi aspiraţiile personale, petrec cea mai
mare parte a timpului în afara familiei şi nu participă decât rareori la
activităţi comune; în aceste condiţii, întâlnirile membrilor se transformă
deseori în teatrul unor tensiuni şi conflicte.
Delincvenţa se asociază cu nivelul scăzut de adaptabilitate specific
familiilor rigide, care atunci când se confruntă cu o problemă reacţionează
prin tendinţa de a rigidiza structurile existente de poziţii sau rol, de a întări
controlul coercitiv. Adaptabilitatea, definită prin capacitatea sistemului
familial de a-şi schimba structurile de roluri, de putere şi reguli, ca răspuns la
un stres emoţional, e caracterizată prin următoarele variabile: disciplină,
control, posibilităţi de afirmare a sinelui, stil de negociere,
complementaritatea de roluri, reguli relaţinale şi mecanisme de autoreglare.
Talia familiei, rolul fratriei şi poziţia copilului în seria fraternă.
Cercetările au găsit că familiile numeroase se corelează cu delincvenţa
juvenilă mai des decât familiile restrânse. Explicaţiile acestui fenomen
trimite la eficienţa disciplinei familiale, la riscul sărăciei şi alegerea
mijloacelor ilegitime de supravieţuire. Părinţii cu mai mulţi copii au dificultăţi
mai mari în disciplinarea şi supravegherea copiilor comparativ cu familiile
restrânse; unii părinţi au obiceiul de a-i delega pe copii mai mari să se ocupe
de disciplinarea şi educarea fraţilor mai mici, sarcină pe care aceştia nu sunt
pregătiţi să o realizeze eficient. Numeroase studii au abordat problema
specifică copilului unic, demonstrând vulnerabilitatea sa psihologică; copilul
unic are o probabilitate mai mare să creeze situaţii problematice, deoarece
el polarizează afectivitatea adulţilor şi va fi superprotejat. El va trăi într-un
mediu lipsit de diversitate relaţională şi de dimensiunea rivalitate -
solidaritate, va fi mai dependent de adulţi şi mai puţin realist comparativ cu
copilul care provine dintr-o familie numeroasă.
Pe de lată parte, copii mai mari în seria fraternă pot deveni modele de
identificare, având şanse mai mari să devină mai echilibraţi şi mai
responsabili, datorită relaţiilor umane ai bogate, mai variate, cunosc
experienţa rivalităţii şi a competiţiei, dar se şi angajează în raporturi de
cooperare-solidaritate.
Psihosociologii afirmă că relaţia fraternală are u rol important în
dezvoltarea personalităţii, contribuind la formarea unor structuri atitudinal -
relaţionale ce intervin ulterior în adaptarea în mediul social, şcolar, familial.
În funcţie de atitudinile şi valorile părinţilor, relaţia familială poate genera
sentimente de afecţiune reciprocă, ataşament şi solidaritate durabilă între
fraţi, dar poate antrena şi rivalitate şi gelozie, competiţie şi conflict.
Rivalitatea fraternală se constituie iniţial în raport cu mama, atunci
câmd apare în familie un frate nou care declanşează reacţia de gelozie a
primului născut. Dacă părinţii, mama în special nu îl ignoră, ci îl valorizează
în continuare pe primul născut, îi încredinţeazî mici sarcini de supraveghere,
educare a frăţiorului, rivalitatea se va manifesta numai în legătură cu
monopolul atenţiei părinţilor. , concurenţă ce se va manifesta ca punere în
valoare prin conduite compensatorii, care vor avea o contribuţie importantă
în adaptarea la mediul competitiv. Compararea cu fratele mai vârstnic din
familie catalizează procesul de autocunoaştere şi accelerează maturizarea
afectivă.Sentimentul de frustrare se atenuează pe măsură ce seria fraternă
se lărgeşte. Al doilea născut beneficiază de de experienţa fratelui mai mare,
dar se simte frustrat de lipsa de putere, de statutul de subordonat pe care îl
are în raport cu acesta. Mijlociul di familie este poziţia în care conflictele
dintre identificări ating apogeul, deoarece el nu poate devenii nici cel mai
mare, nici cel mai mic. Din acest motiv, cele mai multe studii indică acest
mijlociu drept candidatul cu7 cele mai mari şanse de delincvenţă. Ultimul
născut pare avantajat de faptul că monopolizează atenţia şi afecţiunea
tuturor membrilor familiei. Solidaritatea fraternă poate fi un factor de succes
în integarea şcolară şi socială
2. Statutul economic şi cultural, nivelul de instrucţie şi educaţie al
părinţilor.
Copilul este prizonierul unui mediu cultural. Familia se implică în :
a) dezvoltarea cognitivă, mediind relaţia dintre copil şi lume,
interpretând pentru el. Mamele copiilor cu bună integrare practică
un stil educativ caracterizat prin orientare şi ghidarea copiilor în
sarcini de explorare sau rezolvare de probleme, ajutor în evaluarea
acţiunilor şi consecinţelor, aport informaţional şi feedback. Mamele
copiilor inadaptaţi dirijează acţiunile copiilor, sunt autoritare,
anxioase, formulează ele însele soluţiile şi nu oferă posibilităţi de
opţiune copiilor.
b) Obţinerea reuşitei şcolare, e dependentă de un stil parental
caracterizat prin combinaţia dintre afecţiune şi susţinere parentală,
încurajări, sfaturi, recompense. Conform cercetărilor, un stil
educativ favorabil ar consta în:
a. adaptează exigenţele la posibilităţile copilului
b. facilitează învăţarea atunci când copilul se confruntă cu
dificultăţi
c. exprimă puţine sentimente de anxietate, în special în faţa
eşecului
d. stimulează gândirea copilului
e. recompensează
f. arată rareori stări ostile faţă de copil
g. manifestă stimă faţă de copil
h. pretinde şi oferă justificări
i. lasă iniţiativa copilului în învăţare
j. furnizează copilului standarde de performanţă
k. oferă puţine feedback-uri corective
Pentru eficienţă se cere acordul părinţilor.
c) Integrarea socială a copilului, dobândirea conduitei civilizate în
grup, interiorizarea valorilor de întrajutorare, cooperare, solidaritate
Fenomenul inadaptării se corelează cu nivelul scăzut al aşteptărilor
familiale, cu forme brutale, violente de manifestare a autorităţii faţă de copil.
Mamele copiilor delincvenţi manifestă mai frecvent atitudini de ostilitate,
respingere faţă de copil. În condiţii de insecuritate emoţională copiii au mai
puţină încredere în sine decât ceilalţi, au dificultăţi în aşi face prieteni, se
simt incapabili de a face faţă solicitărilor mediului, îl percep drept ostil.
Teoria ataşamentului (Bowlbi) pleacă de la concluzia că afectivitatea
constituie forţa care determină natura vieţii individuale. Organizarea
convingerilor îşi are originea în perceperea afectivităţii „celorlalţi
semnificativi”. Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă caracterul
delincvent deoarece privarea de afectivitate duce la tulburări emoţionale
ireversibile. Copilul devine anxios, nesigur, ostil, furios şi îşi va canaliza
aceste emoţii împotriva celorlalţi Deprivarea emoţională este argumentată
de Bowlbi prin analiza în 1990 a orfelinatelor din România ajungând la
următoarele concluzii:
- afecţiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală
- deprivarea afectivă este sursă de „infecţie socială”
- deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei şi a
caracterului instabil.
Deprivarea afectivă şi carenţa afectivă cronică sunt responsabile de
„sindromul dezorganizării structurale” manifestat prin apariţia de tulburări în
aproape toate sectoarele dezvoltării psihice, retard psihosomatic, apatie sau
instabilitate psihomotrice, comportamente fără conţinut, repetitive,
stereotipe, retard în dezvoltarea conştiinţei de sie şi în dezvoltarea identităţii
sexuale.
Aceste idei au fost preluate de sociologul american Hirschi în teoria
controlului social pe care o vom dezvolta ulterior.

Sociologul francez Pierre Bourdieu argumentează că sistemul de


învăţământ este factorul reproducţiei inegalităţilor şi dominaţiei ce
transformă avantajele sociale în avantaje culturale şi pe acestea, prin
diplome, în avantaje sociale. În societate există grupuri sociale diferite, aflate
în concurenţă, căutând fiecare să-şi apere interesele, difuzând idei, valori,
principii, norme pe care le prezintă ca indiscutabile şi universale. Grupurile
îşi dispută publicul, clientela, masa. Cele mai puternice îşi impun arbitrarul
cultural ca legitim prin intermediul scolii, transmiţând viziunea lor despre
lume. Reproducând acest arbitrariu cultural, şcoala reproduce raporturile de
forţă legitimându-le. Cultura legitimă nu este în fond decât un arbitrariu
cultural dominant. În felul acesta, prin şcoală, aristocraţia ia forma
meritocraţiei. Este în fapt o nouă formă de violenţă prin care puterea impune
semnificaţii ca legitime disimulând raporturile de forţă, violenţă numită
simbolică. Şcoala este cea care impune arbitrarul cultural al clasei
dominante prin violenţă simbolică.
Principalele surse ale puterii, după Bourdieu, sunt:
*0 capitalul economic - sub diverse forme: terenuri, bunuri, bani;
*1 capitalul cultural
- în formă obiectivata în diplome, cărţi, tablouri;
- în formă încorporată în structuri mentale, scheme de gândire şi
acţiune;
• capitalul social - relaţional - ansamblul relaţiilor de rudenie, vecinătate
şi nu numai.50
În spaţiul social global agenţii sunt distribuiţi pe un câmp social
determinat de volumul total al capitalurilor pe care le posedă, în funcţie de
structura şi ponderea diferitelor specii de capital în capitalul total.
Recunoaşterea resurselor de capital ca fiind legitime conferă
posesorului capital simbolic - onoare, prestigiu, reputaţie. Lupta pentru
dobândirea de capital simbolic şi convertirea diferitelor specii de capital în
capital simbolic conduce la transformarea raporturilor de forţă în raporturi de
semnificaţii, mistificându-se esenţa şi originea lui printr-un iluzionism social.
Puterea nu se mai impune prin violenţa brută, materială, ci prin violenţa
simbolică, prin sistemul de semnificaţii. Dar nici un sistem ideologic nu poate
impune agenţilor semnificaţii dacă acestea nu găsesc predispoziţiile în
personalitatea lor. De aceea, pentru a fi eficientă, violenţa simbolică începe
prin a construi în agent aceste predispoziţii prin constituirea habitusului.
Habitusul este structura de profunzime, inconştientă a personalităţii ce
cuprinde scheme de percepţie, de gândire, de evaluare, de limbaj, în baza
cărora individul decodifică şi interpretează realitatea.
Fiecare habitus individual este o variaţiune a habitusului de clasă, stilul
personal particularizând stilul clasei, grupului căruia îi aparţine; el este cel ce
asigură coeziunea şi identitatea socială, conservând sensul comun al
realităţii. Habitusul este produsul unor acţiuni pedagogice de inculcare
efectuate de colectivitate implicit, prin influenţe anonime, sau explicit, prin
agenţi specializaţi ai şcolii.Familia inculcă un habitus primar, al grupului, care
constituie principiul constituirii ulterioare a oricărui habitus; schemele de
percepţie şi gândire vor funcţiona ca principii de selecţie pentru experienţele
ulterioare. Până în jurul vârstei de 5 ani, copilul îşi constituie o identitate
sexuală, încorporând distincţiile tranşante între funcţiile masculine şi
feminine, femeii revenindu-i funcţii domestice, iar bărbatului economice;
tatăl este perceput mai competent şi mai sever, iar mama mai maleabilă şi
afectuoasă. Familia inculcă o cultură particulară creând iluzia legitimităţii,
printr-o inculcare non-discursivă, inconştientă a etosului de clasă, în funcţie
de care copilul va interpreta realitatea. Conţinuturile pe care ea le inculcă
sunt deosebit de durabile şi constituie baza pentru habitusul secundar.
Schemele încorporate tind să caute cu obstinenţă condiţiile prezente
ale reproducerii structurilor care au stat, în trecut, la baza constituirii lor.
Orice proces de educaţie, producând habitusuri, funcţionează ca
putere ce impune ca legitime semnificaţii şi funcţionează prin violenţă
simbolică. Şcoala este instanţa acţiunii pedagogice ce concurează familia.
Reuşita şcolară este determinată de distanţa dintre habitusul
încorporat în familie şi habitusul secundar pe care şcoala urmăreşte să-l
inculce drept cultură legitimă, în fond, arbitrarul cultural dominant.
Acţiunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi
neutre de la o generaţie la alta, ci într-un proces de inculcare a unui
arbitrariu cultural. Instituţia şcolară dispune de autoritatea pedagogică în
calitate de mandatar al unor grupuri dominante, ca deţinători prin delegaţie
a dreptului de exercitare a violenţei simbolice.Copiii familiilor favorizate
social beneficiază de un avantaj imens; ei au acces la mijloacele multimedia,
călătoresc, îşi însuşesc de mici un limbaj mai bine adaptat cerinţelor şcolii, o
imagine despre lume, un habitus care le permite o mai bună adaptare la
exigenţele cotidiene şi şcolare. Copiii claselor defavorizate sunt constrânşi să

50
Educaţie înseamnă transmitere de patrimoniu cultural.
convertească habitusul anterior într-un habitus nou, ceea ce echivalează cu
o a doua naştere necesară ascensiunii sociale.
Cei ce se prezintă la start se află în poziţii inegale datorită habitusului.
Şcoala funcţionează ca o maşină cognitivă care recunoaşte ca dotaţi şcolar
pe cei dotaţi social şi operează clasamente care reproduc în forme specifice
poziţii iniţiale cu o aparenţă de neutralitate. Clasamentele sociale sunt
transformate îi clasamente sociale şi invers. În felul acesta şcoala
îndeplineşte funcţia de reproducere structurală a societăţii mascând
raporturile de forţă, întărind şi legitimând dominaţia. „Sistemul de
învăţământ – afirmă Bourdieu – contribuie la furnizarea de către clasa
dominantă a unei <<teodicee a propriului său privilegiu>> nu atât prin
ideologiile pe care le produce sau pe care le inculcă, ci mai degrabă prin
justificarea practică a ordinii stabilite pe care o procură ascunzând relaţia
evidentă, pe care o garantează, între titluri şi posturi, relaţia pe care o
înregistrează în secret, sub aparenţa egalităţii formale, între titlurile obţinute
şi capitalul cultural moştenit, adică prin legitimarea pe care o aduce ca şi
prin transmiterea acestei forme de moştenire”51
Copiii din mediile populare, afirmă în urma unor studii şi B. Lahire,
ajung uneori să trăiască situaţii atât de derutante încât
asimilarea/acomodarea lor devine problematică. Ei pot oscila între mai multe
variante:
1) reduc situaţiile şcolare la propria lor logică, dar primesc sancţiuni
negative;
2) încearcă stângaci, noua logică şi suportă, şi de această dată,
sancţiuni mai curând negative;
3) o parte dintre ei ajung, într-o manieră mai mult sau mai puţin
precară, la a construi scheme culturale specifice şcolii, care se află,
total sau parţial, în disonanţă cu schemele dobândite anterior în
sânul universului familial şi încep să dea sens unei vieţi duble.
*
O critică îndreptăţită a acestei teorii o aduce Roger Benoliel care
argumentează ideea că producerea de habitusuri omogene reprezintă doar
un vis de profesor. Transferurilor dorite sau programate li se opun destule
rezistenţe: interese sociale mobilizate în direcţii opuse, categorii de public
indiferente, materiale culturale rebele, surse de legitimare concurente.
De o parte, intenţii ale fanaticilor şcolii, de cealaltă, viaţa socială la
dimensiunile ei reale. Desigur, există şi “transfugi”, cei care îşi depăşesc
condiţia socială, dar care rareori se pot elibera de propriul lor trecut. Aceştia
conservă, în general, sentimentul unei insatisfacţii continue şi al unei
anxietăţi care poate duce uneori la dezechilibru patogen. În aceeaşi ordine
de idei, sociologul francez B. Bernstein a elaborat teoria codurilor lingvistice,
conform căreia, în societate funcţionează două coduri lingvistice, unul
restrâns, celălalt elaborat, aflate în opoziţie. Această opoziţie dintre cele
două tipuri de limbaje are ca efect două modalităţi diferite de structurare a
experienţei despre lume, două moduri diferite de situare în lume.
Codul restrâns se caracterizează printr-o formă condensată, rigidă de
exprimare, cu utilizare limitată a adjectivelor, adverbelor, prin rigiditatea
sintaxei, supleţe redusă în structurarea frazei, tendinţa de a face asimilări,
noi devenind mai puternic decât eu.
Codul elaborat se caracterizează prin complexitatea enunţurilor,
precizia construcţiilor, alegerea subtilă a adjectivelor, utilizarea
simbolismului expresiv ce permite diferenţieri de nuanţe,

51
Pierre Bourdieu, Simţul practic, trad. Rodica Caragea, Institutul European, 2000, p. 219.
subînţelesuri.Copilul aparţinând claselor populare poate înţelege codul
elaborat al celor din clasele superioare numai după traducerea acestuia.
Diferenţele de limbaj determină diferenţieri de stil cognitiv în
definirea lumii şi a eului. De aici diferenţe de atitudini culturale şi de valori;
pe de o parte, pasivitate, fatalism, resemnare, iresponsabilitate, de cealaltă,
raţionalism, voluntarism, spirit competitiv. Clasele inferioare valorizează mai
puţin instrucţia, preferând o calificare rapidă, salariu şi avantaje imediate.
Clasele superioare sunt înclinate spre ascetism, meritocraţie corelată
pozitiv cu reuşita socială. Etica interiorizării şi stăpânirii de sine, părinţi
permisivi şi deschişi exigenţelor şcolii, climatul familial, toate predispun la
reuşita şcolară. Prin impunerea codului elaborat ca singur legitim, şcoala
operează o selecţie arbitrară a elevilor, selecţie bazată pe apartenenţa
clasială şi se face astfel răspunzătoare de menţinerea inegalităţilor.
Pentru P. Berger, şcoala face parte din rândul maşinăriilor simbolice de
menţinere a ordinii sociale. Legitimarea unei ordini se face la trei nivele
întreţesute empiric:
*2 învăţarea limbajului
*3 mentalităţi, proverbe, legende, tradiţii
*4 elaborări teoretice, legitimări cognitive
Implicând un corp de experţi, datorită situaţiei de monopol, factorul
de putere îşi impune propriul univers simbolic. Instituţiile, printre care şi
şcoala, sunt reificate, fetişizate, ignorându-se originea lor umană. Această
reificare atinge identitatea individului care nu mai este altceva decât tipul
ideal al rolului social pe care îl joacă.
Socializarea primară este decisivă dar nu implacabilă. Agenţii acestei
socializări sunt Alţii semnificativi, părinţi, rude, ce se constituie ca filtru între
copil şi realitate. Conţinutul principal al socializării primare îl constituie
limbajul, prin care copilul îşi apropie, îşi face al său, universul simbolic, cu
funcţie de legitimare. Preluând limbajul, semnificaţiile, rolurile şi atitudinile
adultului semnificativ, copilul le face ale sale. Prin aceasta se aşează
structurile de bază ale sinelui şi lumii, oferind o orientare către lume ce
conturează limitele receptivităţii ulterioare, făcând din individ un candidat la
segmente determinate ale lumii sociale. Destinul se proiectează în familie
fără a fi implacabil.52Socializarea secundară constă în apropierea unor
sublumi instituţionalizate, bazate pe diviziunea muncii. Ea asigură învăţarea
rolurilor instituţionalizate, iar agenţii sunt funcţionarii instituţiilor. Lumea
rolurilor instituţionalizate este interiorizată ca una din lumile posibile.
Succesul socializării secundare este dependent de coerenţa
conţinuturilor noi cu cele achiziţionate anterior care funcţionează ca filtru. În
unele situaţii este nevoie de alterări totale, de re-educări după prototipul
convertirii religioase. Această alterare pe care o provoacă socializarea
secundară implică destructurări ale identităţii constituite anterior şi o ruptură
biografică cu viaţa anterioară. Prin această nouă identitate sunt legitimate
universurile simbolice ale puterii, iar instituţia care execută acest travaliu
este şcoala.

Tipul de disciplină parnetală

Tipul de disciplină parentală – permisiv, autoritar, indiferent – depinde


de atitudinea părinţilor faţă de copii. Psihanaliştii arată că această atitudine
este determinată de o multitudine de sentimente inconştiente: prin copii,
52
”Comparându-i pe tinerii ai căror părinţi citesc puţin sau chiar deloc, dar care şi-au încurajat copiii să citească, cu tineri ai căror
părinţi citesc mult, abţinându-se în acelaşi timp să le ceară copiilor să facă acelaşi lucru, observăm că scorul se întoarce (…) în
favoarea exemplului parental.” (Singly). Există gesturi neînsemnate care spun mai mult - şi mai eficace - decât discursurile lungi.
părinţii pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării sau
vor să se realiozeze, deoarece au sentimentul că şi-au ratat viaţa. Când
educă (disciplinează), părinţii reacţionează într-o manieră emoţională,
simţindu-se ofensaţi dacă copilul nu ascultă de regulile impuse şi acţionează
în funcţie de propriile sale pulsiuni şi dorinţe. Ei pot acţiona compulsiv atunci
când educă impunând copilului frustrări inutile.Studiile de psihanaliză afirmă
că principala dificultate a părinţilor în acţiunea de disciplinare a copilului
provine din faptul că ei uită că acţiunile copilului se supun altor legi decât
cele ale adulţilor fiind guvernate mai ale de către principiul plăcerii. În
general adulţioi reacţionează în faţa manifestărilor pulsionale ale copilului în
două moduri:
- le reprimă cu o mare severitate, considerându-le maladive sau
semn de răutate; rezultatul acestor măsuri va fi o dezvoltare într-o
manieră patologică, caracterizată de paralizia vieţii afective în
domeniul social şi sexual, dificultăţi de afirmare de sine
- tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări, caz în
care ele se vor dezvolta; în absenţa frustrărilor necesare, pretenţiile
vor deveni insuportabile
Reacţiile extreme, autoritaismul, permisivitatea necritică şi indiferenţa
ca stiluri de disciplină parentală sunt indicatori importanţi ai predicţiei
eşecului copilului. Acesta va putea deveni responsabil şi integrat social
eficient numai dacă părinţii echilibrează cele două tendinţe.

Erori în socializarea primară

Maltratarea „expunere de către părinţi a copiilor la comportamente


abuzive din punct de vedere fizic, sexual sau emoţional sau neglijarea lor
astfel încât sănătatea fizică, emoţională şi dezvoltarea le sunt periclitate”53.
Din perspectiva consecinţelor actului este util să distingem între
maltratarea de criză care poate apărea în familiile cu o funcţionare normală,
dar care, confruntate cu o anumită situaţie de stres, îi determină pe părinţi
să reacţioneze violent faţă de copii; dacă asemenea situaţii sunt rare,
impactul asupra copiilor poate fi redus şi maltratarea transgeneraţională,
specifică familiilor a cărui mod de viaţ este haotic, iar relaţile dintre părinţi şi
copii sunt dezorganizate, fără o distribuţie clară şi stabilă a rol-statusurilor,
situaţie în care abuzul este interiorizat, naturalizat, perceput ca modalitate
oarecum normală de relaţionare şi reprodus ulterior cu diverse prilejuri.
Maltratarea este rezultatul interacţiunii a patru categorii de factori
stresori: factori de stres exteriori familiei (sărăcia, frustrarea materială,
şomajul, insecuritatea socială prelungită, izolarea socială sau
marginalizarea), factori maritali sau familiali (balanţa motivaţional-afectivă,
aptitudinile maritale, creativitatea conjugală, cunoaşterea şi comunicarea în
cuplu) caracteristici individuale de personalitate ale părinţilor (maturitate, şi
stabilitate afectivă, empatie, afectivitate, autocontrol) şi caracteristici ale
copilului54.Conceptul de maltratare include trei forme: abuzul fizic, abuzul
sexual şi neglijarea. Efectele abuzului fizic depind de vârsta, intensitatea,
frecvenţa şi percepţia lui ca legitimă sau ilegitimă de către copil. Pedeapsa
corporală poate duce la sechele fizice, iar în plan psihic generează spaimă,
anxietate, constituirea unei imagini de sine deformate şi strategii de

53
K. Killen, Copilul maltratat, UNICEF, Editura EUROBIT, Timişoara, 1998, p.15. Gabel citat în S. Ionescu
(coord), Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenţie, Editura Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie,
Bucureşti, 2001, p.16.
54
Killen, apud C. Neamţu, op. cit., p.38.
supravieţuire de retragere în lumea interioară sau agresarea compensatorie
a altor copii.
Neglijarea apare în toate situaţiile în care părinţii nu satisfac
trebuinţele fundamentale ale copilului: îngrijire, alimentaţie, îmbrăcăminte,
confort, igienă, îngrijire medicală, supraveghere.
Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de
vedere psihologic prin consecinţele sale devastatoare asupra persoalităţii.
Abuzul emoţional este haloul tuturor formelor de maltratare, dar poate
fi considerat şi ca o formă deosebită de celelalte, constând în insultă, umilire,
degradare, denigrare, izolare.
Efectele maltratării se cumulează, se cristalizează şi stabilizează în
personalităţi tarate. Deprivarea afectivă afectează dezvoltarea cognitivă,
însuşirea limbajului şi structurarea capacităţilor de abstractizare; abuzul fizic
poate determina efecte neurologice, care ating în special regiuni ale
creierului ce răspund de memorie, învăţare, exprimarea emoţiilor. Copii
neglijaţi manifestă o mai redusă afectivitate, iar cei maltrataţi fizic exprimă
mai mult sentimente negative, dezvoltând neîncredere în ceilalţi,
incapacitate de cooperare şi agresivitate. Studiile arată că peste 50% dintre
copii maltrataţi nu frecventează şcoala55 şi marea majoritate a delincvenţilor
fac parte din această categorie. Dacă avem în vedere şi faptul că peste 50%
dintre părinţii abuzatori provin dintre copii maltrataţi, putem să ne aşteptăm
la reproducerea mecanismului. Copii maltrataţi au toate şansele să eşueze
şcolar, ca tineri să devină delincvenţi, iar ca adulţi, părinţi ce-şi maltratează
copiii.

55
Vezi S. Ionescu, pp.30-37.