Sunteți pe pagina 1din 22

Curs Dreptul Asigurărilor (Continuare)

4. MANAGEMENTUL IN ASIGURARI

Potrivit Legii nr.32/2000 activitatea de asigurare în România poate fi


exercitată numai de:
a) societăţi pe acţiuni, societăţi mutuale, filiale ale unor asigurători
străini, constituite ca persoane juridice române, autorizate de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor
b) sucursale ale unor asigurători, persoane juridice străine, autorizate
de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este o autoritate administrativă
autonomă de specialitate, cu personalitate juridică care are urmştoarele
atribuţii :
> elaborează sau avizează proiectele de acte normative care privesc
domeniul asigurărilor ;
> supraveghează situaţia financiară a asigurătorilor, în vederea protejării
intereselor asiguraţilor , puâtnd dispune efectuarea de controale ;
> ia măsurile necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie
gestionată cu respectarea normelor prudenţiale specifice;
> aprobă divizarea sau fuzionarea unui asigurător înregistrat în România;
> aprobă transferul portofoliului de asiguări ; un asigurător poate realiza,
pe baza unui acord, un transfer de portofoliu de asigurări, prin care o
parte sau întreaga activitate de asigurare este transferată altui
asigurător. Transferul va cuprinde transferul de datorii, drepturi,
obligaţii sau proprietăţi.
> autorizează activitatea societăţilor de asigurare.
În caz de respingere a cererii Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
va comunica solicitantului motivele respingerii acesta putând face plângere la
Curtea de apel în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei .
Asigurătorii au drepturi şi obligaţii generale şi unele speciale în funcţie
de felul activităţii deasigurare pe care o desfăşoară . Printre drepturile şi
obligaţiile generale se numără : - fiecare asigurător trebuie să menţină,
cumulativ: capitalul social vărsat sau, în cazul unei societăţi mutuale, fondul
de rezervă liber vărsat,precum şi marja de solvabilitate.
- asigurătorii pot investi sau fructifica capitalul social, rezervele de capital şi
rezervele tehnice în bunuri mobiliare şi imobiliare, precum acţiuni,
obligaţiuni, alte titluri de participaţie, depozite bancare, clădiri destinate
activităţii proprii sau închirierii.
Printre obligaţiile speciale se află următoarele :
- în asigurările generale, asigurătorii trebuie să menţină următoarele rezerve
tehnice:
a) rezerva de prime, care se calculează lunar prin însumarea cotelor
părţi din primele nete subscrise, aferente perioadelor neexpirate ale
contractelor de asigurare,
b) rezerva de daune , care se creează şi se actualizează lunar, în baza
estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel încât
fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plăţii acestor daune, etc...
- în asigurările de viaţă, asigurătorul
a) ţine conturi distincte pentru asigurările de viaţă acestea urmând să
alcătuiască fondul asigurărilor de viaţă;
b) asigură conducerea contabilităţii fondului asigurărilor de
viaţă, pentru identificarea operativă a activelor şi a obligaţiilor aferente
acestuia.
Intermedierea în asigurare se face de agenţii şi brokeri de asigurări.
Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică abilitată, în baza
autorizării unui asigurător, să negocieze sau să încheie în numele şi în contul
acestuia contracte de asigurare cu terţii.
O persoană poate desfăşura o activitate ca agent de asigurare, dacă :
a) deţine o autorizaţie valabilă, scrisă, din partea unui asigurător,
denumită contract de agent, pentru a acţiona în numele acestuia.
b) nu poate intermedia aceleaşi clase de asigurări decât pentru un
singur asigurător.
Brokerul de asigurare estepersoana juridică româână sau străină,
autorizată, care negociază sau încheie contracte de asigurare şi oferă alte
servicii în legătură cu protecţia împotriva riscurilor sau cu regularizarea
daunelor, pentru clienţii săi.
Orice broker de asigurare trebuie să îndeplinească mai multe condiţii,
printre care şi:
a) să fie persoană juridică;
b) să aibă un capital social vărsat în formă bănească, a cărui valoare
este aceea actualizată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
c) să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă
profesională ;
d) să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de broker de
asigurare;
e) să fie autorizat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

2
5. ASIGURARILE FACULTATIVE

Asigurările facultative pot fi de bunuri, de răspundere civilă şi de


persoane. Pentru bunuri şi răspundere civilă nu se pot încheia contracte
având acelaşi obiect, decât pentru partea sau riscurile neacoperite prin
asigurare. Asiguratul are obligaţia să declare existenţa altor asigurări de
răspundere civilă sau pentru acelaşi bun. Raţiunea acestei reguli este că
indemnizaţia de asigurare nu poate depăşi cuantumul pagubei.

5.1. Asigurarea de bunuri

5.1.1. Asigurarea de transport terestru


Sunt încheiate în practică două mari tipuri de contracte de asigurare de
transport: asigurarea bunurilor pentru pagube cauzate în timpul
transportului terestru intern (cargo) şi asigurarea autovehiculelor (casco).
l.l.Asigurarea bunurilor pentru pagube cauzate în timpul transportului
Părţile contractului pot fi persoane fizice sau juridice pe de-o parte şi
societăţi de asigurare care au în portofoliu acest tip de asigurare.
Obiectul asigurării îl reprezintă bunuri aflate în parcurs de transport pe
teritoriul ţării, precizate prin Condiţiile de asigurare ale acestui tip de
asigurare.
De regulă, nu sunt asigurate în transportul terestru: bunurile
inflamabile, explozibile sau uşor comestibile, lichide acide, bani, hârtii de
valoare, registre, manuscrise, obiecte de valoare (aur, argint etc.) Astfel,
asigurarea bunurilor se poate încheia în următoarele condiţii: a) toate riscurile, cu excepţia
celor rezultate sau_provocate de atitudinea asiguratului, pierderea uzuală în greutate sau
uzura normală, asamblare, război, grevă, viciul bunului b) fără avarie particulară, care
acoperă riscurile de pierdere şi avarie cauzate de incendiu, explozii şi orice accident cu
excepţiile menţionate anterior
Poliţa de asigurare se poate încheia în una din formele:
a. poliţă de transport care presupune asigurarea pe o rută definită şi
pentru sume stabilite pentru fiecare transport;
b. poliţă generală sau poliţă abonament ce presupune asigurarea pe
orice rută şi pentru toate transporturile efectuate într-o perioadă de
timp.
Constatarea şi evaluarea pagubelor are loc în urma sesizării organelor
de poliţie cu participarea inspectoratului de daune al societăţii. Cererea de
despăgubire trebuie să conţină: poliţa în original, dovada de plată a primei,
documentul de transport, factura mărfurilor, documente care să ateste
producerea daunei, actele de constatare ale poliţiei. Dacă bunul asigurat şi
furat a fost găsit după plată, asiguratul va restitui indemnizaţia.
5.1.2. Asigurarea facultativă a autovehiculelor pentru avarii şi
furt
Obiectul asigurării îl formează autovehiculele înmatriculate în România
şi faţă de care asiguratul are un interes. Pentru acestea, asiguratorul emite
poliţe de asigurare, în baza cărora se angajează să suporte riscul. Poliţele de
asigurare sunt denumite standard şi toate riscurile.
În funcţie de tipul poliţei, riscurile sunt la poliţele "standard": incendiu,
trăsnet, explozie (riscuri generale), ciocniri, loviri sau răsturnări (riscuri
specifice) iar la poliţele "toate riscurile" sunt suportate: furtul autovehicolului
sau al unor părţi componente, la care se adaugă riscurile prevăzute la poliţa
"standard".
La ambele tipuri de poliţe se acordă despăgubiri şi pentru cheltuielile
legate de transportul la atelierul de reparaţii şi pagubele datorate măsurilor
luate în timpul producerii evenimentului.
Asiguratorul nu acordă despăgubiri în următoarele cazuri:
- accidentul a fost produs cu intenţie sau în timpul conducerii
autovehicolului sub influenţa alcoolului;
- pentru pagube produse prin întrebuinţare, uzură normală;
- pentru pagube datorate temperaturii motorului, a lipsei ungerii sau
îngheţării apei;
- pentru cheltuielile făcute pentru îmbunătăţirea stării autovehicolului;
- pentru pagube produse de război, revoluţie, greve, confiscare,
explozie atomică etc......
Pentru riscul de furt nu se acordă despăgubiri: dacă poliţia nu
confirmă furtul, dacă la comiterea acestuia au luat parte membri ai familiei
asiguratului, dacă paguba s-a mărit prin neluarea măsurilor necesare de
către asigurat. Asiguratorul nu acordă despăgubiri nici atunci când cererea
de despăgubire este frauduloasă şi în legătură cu dauna a fost declanşată o
anchetă penală.
Autovehiculele se asigură la valoarea reală a acestora la data încheierii
sau reînnoirii asigurării. Valoarea reală este cea a autoturismului nou din
care se scade uzura stabilită în raport de vechime. Poliţa de asigurare se
poate încheia prin aplicarea unei franşize (stabilită contractual), ce
reprezintă partea din daună suportată de asigurat.
Prima de asigurare se achită integral sau în rate la datele scadente,
conform regulilor generale.
Constatarea şi evaluarea pagubelor se face de asigurator împreună cu
asiguratul, iar în afara ţării de împuterniciţii asiguratorului. În caz de

4
5

producere a riscului asigurat, asiguraţii au obligaţia de a aviza în scris


asiguratorul, într-un termen stabilit în condiţiile generale de asigurare.
Dosarul de daune auto va conţine: înştiinţarea asiguratorului în
termenul prevăzut, certificatul de înmatriculare, procesul verbal al poliţiei, al
inspectorului de daune, poliţa de asigurare, fotografii concludente, actele de
reparaţie, referatul de plată privind dauna auto.
5.1.3. Asigurarea clădirilor, construcţiilor, echipamentelor,
precum şi a altor bunuri
Obiectul acestui tip de asigurare îl reprezintă clădirile şi construcţiile
care servesc drept locuinţe, depozite, ateliere etc., maşinile şi utilajele,
obiectele de inventar, mărfurile şi materiile prime.
Riscul asigurat poate fi: incendiul şi alte calamităţi, avarii accidentale,
furt etc.;
Nu se acordă despăgubiri pentru: uzura normală, război, greve,
amenzi, intenţia sau culpa gravă a asiguratului etc. În cazul gospodăriilor
persoanelor fizice nu se acordă despăgubiri nici pentru bani, hârtii şi bunuri
de valoare, autovehicule, bunuri casabile.
Valoarea de asigurare este valoarea reală a clădirii, adică valoarea ei
nouă din care se scade uzura.
Despăgubirea se acordă în caz de daune parţiale pe bază de deviz, iar
în cazul daunelor totale printr-o evaluare globală. Aceasta presupune
gruparea clădirilor pe categorii de tipuri, calitate şi valoare.
5.1.4. Asigurarea maritimă
Riscurile asigurate prin asigurarea maritimă sunt grupate în trei mari
categorii:
a) forţa majoră: uragan, furtună, incendiu etc.;
b) pagube provocate de neglijenţa personalului;
c) pagube determinate de persoane străine de navă.
Avariile, pagubele produse pot fi totale sau parţiale. Cea parţială poate
fi particulară ce se adresează forţei majore sau comună ce se datorează
faptei intenţionate a comandantului în ideea de a salva nava (aruncarea unei
părţi din marfă, utilizarea combustibilului etc.). Pierderea rezultată din avaria
comună se împarte proporţional între participanţii la expediţia maritimă
indiferent dacă bunul a fost asigurat sau nu. În cazul avariei particulare,
paguba se suportă fie de navă, fie de încărcătură în funcţie de bunul afectat.
În baza asigurării încheiate se despăgubesc:
a. pagubele datorate incendiului, exploziei, furt, piraterie, coliziune cu
altă navă, accidente la încărcare, descărcare, măsuri de salvare a
navei, eroare de navigaţie etc.
b. cheltuielile pentru prevenirea pagubei;
c. retribuţii de salvare sau asistenţă a navei.

23
Nu se acordă despăgubiri pentru pagube create de forţarea gheţii sau
sau scoaterea epavei.
Asiguratorii sunt organizaţi în Uniunea Internaţională a Asigurărilor
Maritime, organizaţie ce are ca scop reprezentarea, apărarea intereselor lor
etc.
Estimarea pagubelor şi cheltuielile admise în avaria comună se efectuează de
experţi numiţi dispaşori, iar documentul emis de ei dispaşă.

5.1.5. Asigurări financiare


Asigurările financiare fac parte din categoria asigurărilor facultative de
bunuri şi au ca scop transformarea riscurilor de pierderi financiare ce pot
apare în activitate către asigurator. a) Asigurarea de credit intern
Asigurarea de credit are drept scop protejarea asiguraţilor împotriva
pierderilor financiare datorate neplăţii, incapacităţii de plată sau
insolvabilităţii cumpărătorilor ce au cumpărat pe credit sau beneficiarilor de
credit.
a. Evaluarea riscului se face având în vedere: bonitatea şi reputaţia
cumpărătorului, natura afacerii, numărul şi dimensiunea conturilor etc.
Riscul asigurat (neplata) poate apare în intervalul de timp de la livrarea
mărfii sau a serviciilor şi momentul plăţii acestora.
b. Răspunderea asiguratorului încetează la data rambursării integrale
a creditului sau a plăţii, produsului sau odată cu plata indemnizaţiei.
c. Constatarea pierderilor şi plata despăgubirilor se face având în
vedere: franşiza, plăţile făcute de cumpărător până la declanşarea
insolvabilităţii, plăţi în contul datoriei făcute în alt mod decât cel prevăzut în
contractul de vânzare de bunuri sau de creditare şi sumele
obţinute din realizarea garanţiilor.
În funcţie de clauzele contractuale, despăgubirile se plătesc: după
expirarea perioadei de aşteptare, după dovedirea neplăţii prelungite,
declanşarea procedurii falimentului etc....
Printre riscurile acoperite, pe lângă cele comerciale amintite se află şi
riscul politic. Acesta se poate concretiza în imposibilitatea transferului unor
sume de bani ca urmare a unor decizii sau acţiuni guvernamentale.
b) Asigurarea creditelor de export
Asigurarea creditelor de export are rolul de a proteja importatorul, care
cumpără pe credit, împotriva riscului de neplată, insolvabilitate sau riscului
politic.
Avantajele poliţei de asigurare a creditelor de export:
1. reducerea costurilor prin asigurare în comparaţie cu garanţia
bancară;
2. reducerea răspunderii conducerii societăţii;

6
7

3. protecţia împotriva unor pierderi majore.


La stabilirea primei de asigurare se au în vedere ţara cumpărătorului
(şi riscul de ţară), modalitatea de plată şi termenul de livrare.
Organizaţia ce a reglementat contractele de asigurare a creditelor este
Uniunea de la Berna. Aceasta a fost înfiinţată în 1934 pe baza Codului Civil
Elveţian sub numele Asociaţia Internaţională a Asiguratorilor de Credite şi
Investiţii. În 1974, organizaţia şi-a modernizat statutul, iar în prezent are 43
de membri. (Eximbank - cu statut de observator).
5.2. Asigurarea de răspundere civilă

Asigurarea facultativă de răspundere civilă acoperă în limita sumei


prevăzută în contract daunele pe care asiguratul le-a cauzat unor terţe
persoane. Asigurarea poate acoperi şi prejudiciile create prin angajarea
răspunderii civile a altor persoane, de ex. soţul sau alte persoane aflate în
întreţinere.
Terţa persoană poate fi una fizică sau juridică păgubită prin fapta
proprie a asiguratului (sau a altor persoane prevăzute în contract), ori chiar
de lucrul stipulat în contracte.
Despăgubirea se stabileşte în baza contractului şi prin tranzacţie între
asigurat, terţul păgubit şi asigurator. Atunci când terţul prejudiciat nu este
despăgubit, el poate, conform art. 42, alin.1 al Legii 136/1995, să se
îndrepte împotriva celui răspunzător de producerea pagubei. Hotărârea va fi
opozabilă asiguratorului numai dacă a fost introdus în proces.
O a doua posibilitate a terţului prejudiciat este acţiunea directă
împotriva asiguratorului în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din
contractul de asigurare (art.42, alin.2).
Dacă asiguratul dovedeşte că l-a despăgubit pe terţul păgubit,
asiguratorul e obligat să plătească indemnizaţia. Asiguratorul poate refuza
plata indemnizaţiei numai dacă paguba a fost cauzată intenţionat de către
asigurat ori persoanele prevăzute în contract.
Despăgubirile stabilite prin tranzacţie sau hotărâre judecătoarească se
plătesc nemijlocit asiguratului, sau terţului păgubit, fără a intra în
patrimoniul asiguratului şi în consecinţă nu pot fi urmărite de creditorii
acestuia.
Printre tipurile de contracte de răspundere civilă sunt întâlnite :
> asigurarea de răspundere civilă a angajatorului pentru salariaţii săi;
> asigurarea de răspundere civilă a cadrelor didactice pentru prejudiciile
aduse terţilor de elevi şi ucenici aflaţi sub supravegherea lor;
> asigurarea de răspundere civilă a managerilor pentru prejudicii cauzate
societăţii ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor ce le revin;

23
5.3. Asigurările de viaţă

5.3.1. Noţiune
Cele mai vechi forme cunoscute ale asigurărilor de persoane sunt
indemnizaţiile de deces şi asigurarea de rentă viageră existente în zona Mării
Mediterane în perioada antică.
În momentul de faţă, în funcţie de riscul asigurat, asigurările de
persoane se împart în asigurări de viaţă şi asigurări de persoane-altele decât
cele de viaţă.
Asigurarea de viaţă este acea formă de asigurare prin care se asigură
protecţia financiară a familiei sau a altor persoane în caz de deces al
asiguratului. Riscul financiar legat de deces, boală sau invaliditate este
suportat de un grup de indivizi expuşi aceluiaşi risc, care contribuie la
constituirea fondului de plată a sumelor asigurate.
Plecând de la ideea că viaţa nu poate fi evaluată, asigurările de viaţă
nu urmăresc acoperirea unei pagube. Dacă în cazul asigurării de daune
indemnizaţia nu poate depăşi valoarea bunului asigurat în momentul
producerii evenimentului, în cazul asigurărilor de viaţă noţiunea de pagubă
nu poate fi privită ca un punct de referinţă. Asigurarea de viaţă are deci o
natură neindemnitară, ceea ce presupune că:
1. suma asigurată are caracter forfetar
La încheierea contractului părţile stabilesc suma ce se va plăti în caz de
apariţie a riscului asigurat, fără a se ţine cont de valoarea pagubei. (Art. 38:
"Suma se plăteşte indiferent de sumele din asigurările sociale, despăgubiri
de la vinovat sau în baza răspunderii civile delictuale").
2. suma asigurată nu are caracter de reparaţie a prejudiciului fiind
doar obligaţia asumată la încheierea contractului.
3. asiguratorul nu are dreptul de recurs împotriva celor responsabili
de producerea evenimentului. Legea 136/1995 în art.22 stabileşte că
asiguratorul este subrogat în drepturile asiguratului sau ale beneficiarului
asigurării contra celor responsabili de producerea pagubei, doar în cazul
asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă.
Asigurările de viaţă clasice ce acopereau riscul decesului, au fost
înlocuite treptat de asigurările mixte de viaţă ce presupun economisiri,
investiţii, pensie, tratament medical etc.

5.3.2. Reguli speciale în materia asigurările de persoane


Contractul de asigurare fiind unul de adeziune, toate societăţile de
asigurare elaborează, potrivit Legii 32/2000 privind societăţile de asigurare,

8
9

propriile condiţii de asigurare. Prin semnarea contractului, asiguratul acceptă


şi condiţiile generale ale contractului elaborat de asigurator.
Pe lângă regulile generale ce guvernează un contract de asigurare,
Legea 136/1995 prevede şi următoarele reguli speciale în privinţa
beneficiarului asigurării:
a. în asigurararea de persoane asiguratorul se obligă ca la producerea
riscului asigurat să plătească suma asigurată persoanei asigurate sau
beneficiarului desemnat (art.31, 32);
b. desemnarea beneficiarului se face la încheierea contractului, în timpul
derulării sau prin testament (art.33);
c. dacă nu s-a desemnat un beneficiar, suma se plăteşte moştenitorilor
(art.32);
d. înlocuirea beneficiarului se poate face oricând în timpul derulării
contractului;
e. când sunt mai mulţi beneficiari, aceştia au drepturi egale dacă asiguratul
nu a dispus altfel (art.34)
Legea 136/1995 prevede în art.35 cazurile în care asigurătorul
nu este obligat la plata sumei la care e obligat prin contract:
a. atunci când riscul asigurat s-a produs prin sinuciderea asiguratului într-o
perioadă de 2 ani de la încheierea contractului;
b. riscul asigurat s-a produs prin comiterea cu intenţie de către asigurat ori
beneficiar a unor fapte grave prevăzută în contract;
c. riscul asigurat a fost produs intenţionat de beneficiarul asigurării, caz în
care suma asigurată poate fi plătită celorlalţi beneficiari desemnaţi sau
moştenitori.

5.3.3. Principalele forme de asigurări de viaţă


În funcţie de riscul care se asigură sunt întâlnite următoarele forme de
asigurări de viaţă: asigurări de viaţă (rar întâlnite), asigurări mixte de viaţă,
asigurări de accidente, asigurări de economie şi invaliditate din accidente.
1) Asigurarea de viaţă în forma ei tip acoperă numai riscul de deces.
Asiguratul plăteşte prima, iar la producerea evenimentului asigurat,
beneficiarul desemnat va încasa suma asigurată.
În cazul asigurărilor de viaţă pe termen limitat suma asigurată va fi
plătită numai dacă decesul intervine în perioada de valabilitate a contractului
(în interiorul termenului). Deoarece nu presupune nici capitalizarea şi nici nu
acoperă riscul în mod avantajos pentru asigurat sunt preferate asigurările de
viaţă pe termen nelimitat sau cele mixte de viaţă.
2) Asigurarea mixtă de viaţă este una care pe lângă riscul de deces
acoperă şi riscul de supravieţuire, oferind deci protecţie dublă. Astfel, dacă

23
asiguratul este în viaţă la expirarea termenului, el va primi suma asigurată,
dacă nu ea revine beneficiarului.
Atunci când asiguratul doreşte retragerea banilor, reziliază practic
contractul primind de la asigurator nu suma asigurată, ci una diminuată,
denumită valoare de răscumpărare.
Asigurare tip unit - linked este tot o asigurare mixtă de viaţă care
presupune pe lângă protecţie, economisire şi investire. Protecţia este
garantată de o asigurare de viaţă pentru care plata primelor se face fie până
la expirarea termenului, fie până la pensionare.
Prima plătită de asigurat este investită în mai multe fonduri de investiţii
puse la dipoziţie de asigurator din care asiguratul primeşte un anumit număr
de unit-uri. Astfel se realizează şi componenţa investiţională.
Odată cu plata fiecărei prime se achiziţionează noi unităţi de cont
(unit-uri). Valoarea acestora se stabileşte de regulă săptămânal în funcţie de
creşterea oferită de investirea fondurilor. Asiguratul are şi posibilitatea de a
retrage o cotă din numărul unit-urilor din contul său.
3) Asigurările de accidente acoperă riscurile unui accident: decesul
sau invaliditatea permanentă totală sau parţială. Fac de regulă excepţie
accidentele suferite în timpul săvârşirii unei infracţiuni, în caz de război, cele
datorate energiei nucleare.
În caz de producere a evenimentului asigurat, respectiv invaliditatea,
asiguratul are dreptul la:
- o sumă proporţională cu gradul de invaliditate;
- indemnizaţie zilnică de spitalizare;
- indemnizaţie pentru convalescenţă;
- creşterea prestaţiei în funcţie de gradul de invaliditate.
În funcţie de contract, în caz de deces suma asigurată se plăteşte în
întregime numai dacă acesta intervine într-un interval de timp de la accident
(de ex. 1 an). După expirarea termenului, suma asigurată va fi diminuată în
funcţie de prestaţiile anterioare efectuate.
4) Asigurările de economie şi de invaliditate permanentă din
accidente nu acoperă riscul decesului. În caz de invaliditate, asiguratul va
primi pentru o perioadă de timp sume suplimentare. La expirarea
contractului, indiferent de plata acestora, asiguratul va încasa suma
asigurată integral.

5.4. Asigurări de persoane-altele decât cele de viaţă

Cele mai întâlnite în practica internaţională sunt asigurările


medicale. Acestea acoperă total sau parţial costurile de spitalizare, atunci

10
11

când acesta depăşeşte un număr de zile, a costurilor tratamentului unei boli


sau vătămări corporale. Nu este acoperit riscul de deces.
Sumele asigurate vor acoperi costurile de spitalizare, convalescenţa,
consultaţii servicii private de ambulanţă etc...............................
Aceste asigurări pot fi întâlnite în una dintre următoarele forme: 1.
asigurare pentru boli incurabile - acoperă riscul diagnosticării unei boli
incurabile. Suma asigurată va compensa, în principiu, cheltuielile cu
tratamentul medical. Printre factorii de calcul al primei se află: sistemul
internaţional de clasificare a bolilor conform Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii şi frecvenţa apariţiei bolilor pe categorii de vârstă şi sex.
2. clauza de asigurare pentru intervenţii chirurgicale - riscul acoperit este cel
al unei intervenţii chirurgicale ca rezultat al unei boli sau accident. Suma
asigurată este plătită în momentul intervenţiei chirurgicale. Contractul nu va
înceta însă, el producându-şi efecte până la expirarea lui.
În România este reglementat sistemul asigurărilor de sănătate ca
sistem naţional şi obligatoriu. Astfel, toate persoanele care realizează
venituri sunt obligate să vireze o cotă lunară în Contul Casei Naţionale de
Sănătate. În aceste condiţii, ele primesc carnet de asigurat ce acoperă
cheltuielile de spitalizare şi parţial pe cele de tratament ambulatoriu.
6. ASIGURARI OBLIGATORII

6.1. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin


accidente de autovehicule

6.1.1. Noţiune. Domeniu de aplicare


Potrivit Legii 136/1995, este obligatorie asigurarea de răspundere civilă
pentru pagube produse prin accidente de autovehicule supuse înmatricultării
în România sau care se folosesc pe teritoriul României fiind înmatriculate în
străinătate.
Asigurarea este obligatorie şi pentru societăţile de asigurări, autorizate
în acest sens , care nu pot refuza cererea deţinătorului de autovehicule de a
încheia contractul.
Au obligaţia de a încheia contractul persoanele fizice sau juridice care
deţin autovehicule supuse înmatriculării în România. Persoanele care intră pe
teritoriul ţării cu autovehicule înmatriculate în străinătate nu au obligaţia de
încheia contracte de asigurare dacă:
- posedă documente internaţionale de asigurare valabile pe teritoriul
României (cartea verde sau albastră) sau,
- numărul de înmatriculare atestă existenţa asigurării conform convenţiei
bilaterale încheiată între Birourile asiguratorilor din România şi ţara de
origine.

23
Persoanele care nu îndeplinesc una dintre condiţii sau cărora le expiră
asigurarea pe teritoriul României sunt obligate să încheie contracte de
asigurare chiar la punctul de trecere a frontierei pe o perioadă de timp
scursă între data intrării şi cea a ieşirii.
6.2.2.Reguli aplicabile
Cazul asigurat constă în accidentul cauzator de prejudicii terţelor
persoane. Răspunderea civilă delictuală acoperită prin această asigurare
poate fi: pentru fapta proprie culpabilă, pentru fapta altuia sau a^ lucrului.
În baza asigurării, asiguratorul acordă despăgubiri pentru pagubele
cauzate, inclusiv eventualele cheltuieli de judecată.
Limitele indemnizaţiei sunt cele stabilite prin hotărâre de guvern şi
pornesc de la franşiză ca limită minimă şi merg până la limită maximă care
poate incude, în caz de deces sau vătămare corporală, chiar despăgubiri
pentru prejudicii fără caracter patrimonial (daune morale).
Legea permite stabilirea despăgubirilor pe baza tranzacţiei tripartite
asigurator, asigurat, terţ păgubit. În caz de neînţelegere, litigiul va fi
soluţionat prin hotărâre judecătoarească, conform art.54, alin.1 al Legii nr.
136/1995. Tranzacţia consfiinţită prin hotărâre, dar la care nu a luat parte
asiguratorul nu îi este opozabilă acestuia.
Persoana păgubită poate acţiona în instanţă: asiguratul care e şi
persoana responsabilă delictual sau asiguratorul. În primul caz, legea
prevede însă şi obligativitatea citării asiguratorului (art.54, alin.4). În
ambele cazuri, hotărârea judecătorească îl poate obliga numai în limitele
legii (minimă şi maximă).
Indiferent de cum au fost stabilite pagubele, ele vor fi plătite direct
terţului prejudiciat, fără a intra în patrimoniul asiguratului. Creditorii acestuia
neputând să le urmărească.
6.2.3. Acţiunea în regres
Asiguratorul are dreptul în toate cazurile şi în condiţiile legii la
recuperarea despăgubirilor plătite terţei persoane păgubită prin fapta
asiguratului, prin acţiune în regres. Aceasta, poate fi exercitată, potrivit
art.58, în următoarele cazuri:
a) accidentul a fost produs cu intenţie;
b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminante de
dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni
săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de
drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie.
c) accidentul a fost produs în timp ce autorul infracţiunii săvârşite cu intenţie
încerca să se sustragă de la urmărire;
d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehicolul
fără consimţământul asiguratului.

12
13

În toate cazurile, dacă pe lângă asigurat mai este răspunzător pentru


producerea pagubei şi o altă persoană neasigurată, asiguratorul se poate
îndrepta prin acţiune în regres în temeiul dreptului comun 998, 999, 1000.
Conform art.3, alin2, Decr. 167/1958, în raporturile ce izvorăsc din
asigurare, termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara acelor raporturi
ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin
ajungerea la termen sau prin amortizor.

6.2. Asigurarea de răspundere profesională

6.2.1. Noţiune
În anii 1930-1960 au apărut primele cazuri în are instanţele engleze au
admis că neglijenţa unor anumite categorii de prestatori de servicii (experţi
financiari, evaluatori, medici, avocaţi) poate crea prejudicii.
Contractul de asigurare de răspundere profesională este contractul prin
care, asigurătorul se obligă, în schimbul plăţii primei, să indemnizeze
cealaltă parte (asiguratul) pentru dauna suferită în urma unei cereri de
despăgubire formulată în legătură cu un serviciu prestat de asigurat în
perioada de valabiltate a contractului de asigurare.
Obiectul contractului de asigurare de răspundere profesională îl
constituie asumarea de către asigurător a riscului indemnizării asiguratului
pentru dauna pe care ar suporta-o acesta în urma constatării veridicităţii
cererii de despăgubire.
Condiţia esenţială pentru acordarea indemnizaţiei este existenţa cererii
de despăgubire formulată de beneficiarul serviciului prestat de asigurat,
neavând relevanţă dacă există un litigiu cu acest obiect.
Riscurile asigurate sunt pierderile materiale suferite de asigurat ca
urmare a neglijenţei sale şi a cererii de despăgubire. Neglijenţa profesională
presupune o omisiune gravă în exercitarea profesiei sau chiar erori de
apreciere a unei situaţii de fapt.
Riscurile excluse sunt în principal plângerea calomnioasă la adresa
asiguratului şi pretenţiile de despăgubire provocate sau agravate intenţionat
de asigurat.
Suma asigurată se stabileşte pentru toată perioada de derulare a
contractului şi nu pe fiecare cerere de despăgubire. Astfel, asigurătorul nu va
fi obilgat să acopere prejudicii decât în limita sumei asigurate (oricât de
multe ar fi cererile de despăgubire).
6.2.2. Obligaţiile părţilor
Pe lângă obligaţiile rezultate în mod clasic din contractul de asigurare,
asiguratului îi mai revin încă două obligaţii: să anunţe asiguratul de cererea
de de despăgubire şi să se apere în proces atunci când nu e vinovat.

23
Corespunzător, aigurătorului îi revine obligaţia, dacă apreciază cererea
neîntemeiată, de a sprijini asiguratul în apărarea nevinovăţiei.
6.2.3. Asigurarea de răspundere civilă profesională a experţilor contabili şi
contabililor autorizaţi
Experţii contabili şi contabilii autorizaţi sunt obligaţi să garanteze
calitatea serviciilor prestate printr-o poliţă de asigurare de răspundere
profesională (art.12 O.G. nr. 65/1994).
Contabilii şi evaluatorii pot să acopere prin aceasta următoarele situaţii
de culpă: evidenţă contabilă neglijentă, evaluări contabile greşite, bilanţuri
contabile eronate.
Asigurătorul poate plăti imediat sau în urma unei hotărâri judecătoreşti
prin care contabilul este obligat să acopere prejudiciul. Este exclusă
despăgubirea atunci când expertul contabil a acţionat intenţionat, în vederea
evitării plăţii impozitelor (contabilitate dublă, neînregistrarea
intrărilor,etc...).
6.2.4. Asigurarea de răspundere civilă profesională a notarilor
Potrivit Legii nr.36 /1995 notarii publici trebuie să se asigure pentru
răspundere profesională la o societate de asigurare constituită în acest scop.
Riscurile acoperite sunt aceleaşi: prejudicii cauzate de erori în exercitarea
profesiei, excepţie făcând şi în acest caz situaţia juridică creată intenţionat.
6.2.5. Asigurarea de răspundere civilă profesională a
avocaţilor
Potrivit art. 106 din Statutului profesiei de avocat ( publicat în M.Of. nr.
284 din 31 mai 2001), avocatul este obligat să se asigure pentru răspundere
profesională după cum urmează : avocatul stagiar, pentru un risc asigurat în
valoare de minim 3000 de euro anual, iar avocatul definitiv pentru un risc
asigurat în valoare de minim 6000 de euro anual. Asigurarea va fi obligatoriu
reînnoită anual, poliţa depunându-se la secretariatul baroului până la data de
28 decembrie a fiecărui an. Neîndeplinirea acestor obligaţii atrage
neînscrierea în tabloul annual al avocaţilor.
6.2.6. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a
personalului medical
Prin această asigurare sunt acoperite prejudiciile materiale şi morale
cauzate pacienţilor din culpa medicului. Existenţa acesteia se constată de
Colegiul medicilor.
În caz de reclamaţie pot apare următoarele situaţii:
- dacă dauna nu e contestată şi medicul recunoaşte culpa, asiguratorul
plăteşte suma direct terţului ;
- prin negociere se stabileşte şi se plăteşte indemnizaţia ;
- litigiul este soluţionat de instanţă iar hotărârea este baza de indemnizare
pentru asigurător.

14
15

6.2.7. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a


arhitecţilor şi inginerilor constructori
Potrivit Ordinului Minister al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului
nr. 34/1998 , antreprenorul, inginerul constructor se asigură pentru orice
daună sau pierdere intervenită asupra unor bunuri sau persoane.
Suma asigurată este aceea pe care asiguratul o declară şi poate fi
valoarea maximă la care el se aşteaptă ca ar putea fi obligat pentru un
prejudiciu creat din culpa lui.

23
7. REASIGURAREA

7.1. Noţiune

Contractul de reasigurare este contractul prin care una din părţi,


reasiguratorul preia o parte de risc de la reasigurat în schimbul primei de
reasigurare, urmând să-i plătească acestuia din urmă partea din
despăgubirea cuvenită în cazul producerii riscului, potrivit condiţiilor
contractuale.
Conform Legii 136/1995, operaţiunile de reasigurare completează
activitatea de asigurare prin cedarea şi primirea unor riscuri pe piaţa internă
şi internaţională de asigurări. Contractul de reasigurare e condiţionat deci de
existenţa unuia de asigurare, cele două suprapunându-se ca perioadă de
timp.
Reasiguratorul este răspunzător pentru partea sa de risc numai în faţa
societăţii cedente nu şi în faţa asiguratului. Partea din risc care rămââne în
sarcina asigurătorului după deducerea reasigurării se numeşte, potrivit Legii
nr. 32/2000, reţinere proprie.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului între asigurat şi
reasigurator nu există nici un raport obligaţional, astfel că asiguratul se va
îndrepta, în caz de litigiu, numai împotriva asigurătorului.
Condiţiile de fond ale contractului de reasigurare sunt în principiu
aceleaşi cu cele ale contractului de asigurare, având aplicare dispoziţiile
privind capacitatea, consimţământul, obiectul şi forma.
Spre deosebire de contractul de asigurare care îmbracă de regulă
forma unei poliţe, reasigurarea se prezintă chiar sub forma unui contract. De
altfel, art.6 al Legii 136/1995, prevede că raporturile dintre reasigurat şi
reasigurator, drepturile şi obligaţiile acestora se stabilesc prin contract.

7.2.Legea aplicabilă

Cedarea în reasigurarea pe piaţa internaţională este permisă numai în


măsura în care riscurile care fac obiectul reasigurării nu pot fi plasate pe
piaţa internă. În aceste condiţii poate apare elementul de extraneitate şi
odată cu el şi cel al conflictului de legi.
Părţile pot decide prin contractul de asigurare - reasigurare legea
aplicabilă în caz de litigiu. În cazul în care nu fac acest lucru, Legea
105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat prevede în art. 103 că în contractele de asigurare (şi implicit de
reasigurare) se aplică legea sediului asiguratorului. Aceeaşi lege se va aplica
şi în caz de cesiune sau gajare a poliţiei.
8. ASPECTE PROCESUALE IN MATERIA ASIGURARILOR
Asigur[rile de persoane 37

8.1. Competenţa

În funcţie de felul asigurării competenţa soluţionării litigiilor născute


revine astfel:
A) acţiunea în pretenţii a asiguratului împotriva societăţii de asigurări,
ca urmare a refuzului de plată a indemnizaţiei, indiferent de felul asigurării,
revine datorită caracterului comercial al litigiului:
- în primă instanţă, judecătoriilor pentru procesele şi cererile în materie
comercială al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei vechi (100
000 lei);
- în primă instanţă , tribunalelor judeţene, pentru procesele şi cererile în
materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei(100
000 lei); (art.1 şi 2 C. Pr.civ).
B) În cazul asigurării pentru răspundere civilă delictuală pot fi întâlnite
două situaţii:
a) când terţul păgubit s-a constituit parte civilă în procesul penal,
competentă va fi instanţa penală sesizată (de regulă judecătoria în primă
instanţă, având în vedere că toate infracţiunile ce pot apare ca urmare a
unui accident auto sunt de competenţa acesteia)
b) când terţul alege potrivit art. 42 alin 1 al Legii 136/1995 să cheme
în judecată doar persoana responsabilă de producerea pagubei în funcţie de
valoarea obiectului competente sunt judecătoria în primă instanţă, când
valoarea este de până în 2 miliarde şi Tribunalul, ca primă instanţă, când
valoarea este mai mare;
c) când terţul alege, potrivit art. 57 alin. 1 al Legii nr.
136/1995, să cheme în judecată direct asigurătorul, cu citarea obligatorie a
asiguratului, datorită caracterului civil al litigiului, competenţa este aceeaşi
cu cea imediat mai sus arătată, judecătoria,respectiv,tribunalul.

8.2. Litigii posibile

8.2.1. Litigii în asigurările de bunuri


a) Asigurătorul poate refuza să plătească indemnizaţia în principal
atunci când riscul a fost produs cu intenţie de asigurat, beneficiar, un
membru al conducerii persoanei juridice asigurate, peroanele fizice care
locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul ori beneficiarul precum şi de
prepuşii asiguratului, conf. art. 20 al Legii nr. 136/1995.
Un alt motiv ţine de cuantumul despăgubirilor având în vedere
prevederile art. 27 care se referă la imposibilitatea acordării unor
despăgubiri mai mari decât valoarea bunului, cuantumul pagubei şi suma
asigurată.

17
În astfel de cazuri asiguratul are posibilitatea unei acţiuni în pretenţii
ex contractu. El va face dovada contractului de asigurare cu documentul de
asigurare, precum şi dovada plăţii primelor cu ordinul de plată, chitanţă sau
alt înscris
O probă importantă este de regulă expertiza judiciară. Astfel, atunci
când instanţa consideră necesar poate numi la cererea părţilor sau din oficiu
unul sau trei experţi, desemna experţi asistenţi care să supravegheze modul
de efectuare a expertizei, fără a putea pronuţa însă un punct de vedere
oficial.
b. Asigurătorul poate cere rezilierea contractului pentru nerespectarea
obligaţiilor ce revin asiguratului: întreţinerea bunului respectând normele de
protecţie, anunţarea modificărilor survenite în privinţa stării de fapt, plata
primei.

8.2.2. Litigii în asigurările de viaţă


În asigurările de viaţă regulile sunt aceleaşi fiind vorba în caz de litigiu
de un raport juridic născut din contract.
Problema cumulului sumei asigurate cu alte sume este reglementată
de art. 38 al Legii nr. 136/1995. Astfel, asiguratul sau beneficiarul unei
astfel de asigurări va primi suma asigurată independenta de plata altor
sume precum cele cuvenite din asigurările sociale, din repararea
prejudiciului de cei răspunzători, din asigurarea obligatorie pentru accidente
auto.

8.2.3. Litigii în asigurarea de răspundere civilă delictuală


pentru pagube produse prin accidente de autovehiule
Legea nr. 136/1995, stabileşte că prin contractul de asigurare,
asigurătorul se obligă să despăgubească terţul pentru paguba de care este
răspunzător asiguratul, în temeiul legii şi în limtele stabilite de aceasta.
În practica judecătorească au apărut probleme de interpretare în
privinţa calificării raportului juridic dintre asigurător şi terţi şi în privinţa
determinării cuantumului despăgubirii în funcţie de prejudiciul moral sau
material suferit.
A. Calificarea raportului juridic asigurător-terţ
Prin această calificare se determină implicit şi poziţia procesuală a
asigurătorului în litigiul dintre asigurat şi terţul păgubit.
În majoritatea cazurilor instanţele au considerat că ne aflăm în faţa
solidaritaţii între asigurat (autorul culpabil al accidentului) şi asigurător. În
procesele penale, s-a reţinut calitatea asigurătorului de parte responsabilă
civilmente în baza contractului de asigurare, fiind citat alături de inculpat.
Asigur[rile de persoane 37

Astfel, de regulă inculpatul a fost obligat în solidar cu societatea de


asigurări la plata :
- unei despăgubiri, reprezentând diferenţa între retribuţia pe care ar fi
primit-o pe perioada concediului medical şi indemnizaţia de boală primită,
- a unei sume reprezentând daune materiale;
- cheltuielilor de spitalizare (ex: sentinţa penală nr.5204/1999 a Judecătoriei
Craiova).
}i alte soluţii judecătoreşti au statuat calificarea raportului dintre
asigurat şi asigurator ca unul de solidaritate, considerându-se că pentru
aceasta este suficientă existenţa contractului de asigurare.
Într-o opinie mai apropiată de spiritul legii se apreciază că răspunderea
asigurătorului este una subsidiară faţă de cea a asiguratului. Argumentele
sunt:
a) art. 42 alin. 1 al Legii nr. 136/1995 prevede că " drepturile persoanei
păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători de producerea
pagubei";
b) asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în
limita contractului -alin. 2 al art. 42
c) dacă voinţa legiuitorului ar fi fost solidaritatea ar fi precizat acest lucru
având în veder că " solidaritatea nu se prezumă" aşa cum prevede art.
1041;
d) dacă asiguratul are mai multe asigurări valabile art. 52 al legii nr.
136/95 prevede că despăgubirile se suportă în părţi egale de toţi
asigurătorii.
În concluzie, asigurătorul nu are poziţia unui debitor solidar cu
asiguratul, în raport cu terţul păgubit, ci poziţia unui garant personal cu un
regim juridic asemănător fideiusorului.
În susţinerea acestei comparaţii vin următoarele asemănări: a.
creditorul creanţei întemeiată pe art 998 şi 999 C.civ. poate urmări în
principal pe asigurat şi doar în subsidiar pe asigurător.
b. asigurătorul poate opune excepţii precum limita maximă a prejudiciului
acoperit şi pluralitatea de asigurători similar beneficiilor de discuţiune şi
diviziune de care beneficiază fideiusorul;
c. în cazul în care asigurătorul a despăgubit terţul păgubit se poate
interpreta că faţă de debitorul principal s-a realizat o compensaţie prin palta
anterioară a primelor, lucru similar cu dreptul de regres al fideiusorului.
B. Valoarea despăgubirii acordate
Asigurătorul se obligă prin contract să acopere întreg prejudiciul moral
sau material dovedit, ţinându-se cont de limitele minimă şi maximă stabilite
prin hotărâre de guvern. Atunci când daunele depăşesc suma maximă,

19
calitatea de vinovat de producerea acestora îl fac pe asigurat să acopere
singur diferenţa. Aceeaşi este şi situaţia în care dauna nu depăşeşte
franşiza.
C. Situaţii litigioase
a. Terţul prejudiciat nu este despăgubit nici de asiguratul culpabil, nici
de asigurător.
El are două posibilităţi fie să cheme asiguratul potrivit art. 42 alin. 1
caz în care citarea asigurătorului este obligatorie potrivit art.54 alin. 4 al
Legii nr. 136/1995, fie să cheme direct asigurătorul în baza art. 42 alin. 2 al
aceleiaşi legi. În acest din urmă caz instanţa va obliga asigurătorul la
acoperirea prejudiciului în limitele arătate. Asigurătorul va avea la îndemână
acţiunea în regres în cele 4 cazuri prevăzute de art. 58 al legii (analizate
anterior).
Totodat asigurătorul va putea opune în apărare cazurile prevăzute de
art 20 prezentate mai sus şi se va putea subriga în drepturile asiguratului
împotriva celor vinovaţi (art.22).
b. Asiguratul acoperă singur prejudiciul
În acest caz el va avea la îndemână împotriva asigurătorului o acţiune
ex contractu cu şanse de succes dacă nu se află într-unul din cazurile de
regres prevăzute de art 58 al Legii nr. 136/1995.

9.3. Taxa de timbru

În materia asigurărilor pretenţiile asiguraţilor sau terţilor păgubiţi pot fi


recunoscute, aşa cum s-a arătat anterior, ca urmare a unui litigiu comercial
sau ca urmare a unui proces penal.
În primul caz, persoana care promovează acţiunea de natură
comercială are obligaţia să plătească o taxă de timbru proporţională cu
valoarea pretenţiilor aşa cum prevede Legea nr. 146/1997 privind taxele de
timbru.
Dacă însă prejudiciul a fost cauzat ca urmare a săvârşirii unei
infracţiuni (vătămare corporal, ucidere din culă), persoana prejudiciată se
poate constitui parte civilă în procesul penal fără a mai avea obligaţia de
plata a taxei de timbru.
Bibliografie

1 V. Ciurel Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici


internaţionale, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2000
Asigur[rile de persoane 37

2 Gh. Asigurări. Probleme juridice şi practice, Ed. Lumina Lex,


Caraiani Bucureşti, 2000,
M.Tudor
3 Fr. Deak Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami,
Bucureşti, 1999
4 I. Asigurări interne şi internaţionale, Ed. Spirit Românesc,
Galiceanu M. Craiova, 1999
Galiceanu

5 C. Iliescu Contractul de asigurare de bunuri în România, Ed. ALL


Beck, Bucureşti, 1999
Gh. Ilinca Risc şi asigurare în comerţul interna-ţional, Editată sub
C. Jianu I. egida Centrului de consultanţă şi management pentru
Stoian comerţul internaţional, 1991
6 Y. Lambert - Droit des assurances, Ed. Dalloz, Paris 2001
Faivre
7 I. Purcaru I. Asigurări de persoane şi de bunuri. Aplicaţii. Cazuri. Soluţii.
Mircea Gh. Ed. Economică, Bucureşti, 1998
Lazăr
8 I. Văcărel F. Asigurări şi reasigurări, Coediţie a Ed. Marketer şi Ed.
Bercea Expert, Bucureşti, 1993

21
22

S-ar putea să vă placă și