Sunteți pe pagina 1din 95

Comert internaţional

- suport de curs -

lect. univ. dr. Romulus-Cătălin Dămăceanu


Cap. 1: Teoria pură a comerţului internaţional

Într-o disciplină în care aproape nimeni nu


este de acord cu nimeni, nici în timp nici în
spaţiu; [...] celebra teoremă a lui Ricardo
apare din acest amestec ca un adevăr
inatacabil, dacă nu în aplicaţiile şi incidenţele
sale, cel puţin în bazele sale...
(Arghiri Emmanuel)
Majoritatea economiilor naţionale se află într-o strânsă
interdependenţă. Aproape nici una dintre ele nu s-ar putea retrage din
cadrul economiei mondiale fără a suferi consecinţe dezastruoase. Un
asemenea comportament ar fi de neimaginat deoarece ar determina o
scădere drastică a nivelului de bunăstare pentru cetăţenii ţării respective şi
o schimbare completă a stilului de viaţă. Din motive practice, toate ţările
trebuie să accepte faptul că reprezintă o parte din economia mondială. Fără
îndoială, gradul de interdependenţă dintre economiile naţionale a crescut în
mod semnificativ de-a lungul timpului. Comerţul mondial a crescut foarte
rapid în perioada postbelică, atât în mod absolut cât şi relativ la veniturile
naţionale. Ce forţe stau la baza creşterii volumului comerţului
internaţional? Răspunsul scurt este: comerţul internaţional încurajează
specializarea, iar aceasta sporeşte productivitatea. Pe termen lung, creşterea
volumului schimburilor comerciale şi a productivităţii duce la ridicarea
nivelului de trai al fiecărui cetăţean. Treptat, economiile naţionale şi-au dat
seama de faptul că schimburile comerciale internaţionale reprezintă una din
căile cele mai sigure care duc la bunăstarea materială.

1.1. Principiul avantajului absolut


Economiştii clasici au fost printre primii care au elaborat o teorie a
comerţului internaţional. Această teorie s-a vrut a fi o reacţie la concepţia
mercantilistă, aflată în contradicţie evidentă cu doctrina liberală, ce punea
accentul pe individ şi considera naţiunea ca fiind doar o însumare a
locuitorilor ţării respective.
Principiul avantajului absolut a fost iniţiat de Adam Smith (1723-
1790)1, care a publicat, în 1776, lucrarea sa cea mai importantă, intitulată

1
Adam Smith a fost profesor de filosofie morală la Universitatea Glasgow. Prima figură
reprezentativă a curentului clasic a pus bazele teoriei valorii şi a promovat ideile
economiei de piaţă (de exemplu, "principiul mâinii invizibile") - vezi: Sodersten, B.,
Geoffrey, R., International Economics, MacMillan Press, London, 1994, p. 22
"Avuţia naţiunilor"2. Pornind de la avantajele diviziunii muncii între
indivizi şi ţări, îndeosebi creşterea productivităţii muncii naţionale, A.
Smith recunoaşte utilitatea comerţului exterior pentru fiecare ţară şi
consideră că la baza comerţului dintre naţiunile lumii stă avantajul absolut3.
Spre exemplu să presupunem că, datorită condiţiilor climatice, România
este eficientă în producţia de grâu, dar este ineficientă în producţia de
cartofi. În schimb, o ţară vecină precum Cehia este ineficientă în producţia
de grâu, dar este eficientă în producţia de cartofi. Cu alte cuvinte, România
deţine un avantaj absolut în producţia de grâu şi un dezavantaj absolut în
producţia de cartofi. Conform teoriei lui Smith, ea se va specializa în
producţia de grâu. Cehia se va specializa în producţia de cartofi deoarece
deţine un avantaj absolut la acest bun şi un dezavantaj absolut în producţia
de grâu.
Avantajul absolut - fie că este vorba de unul natural, cuprinzând
condiţiile climatice, resursele naturale sau abundenţa de forţă de muncă, fie
că este vorba de unul dobândit ce se referă la tehnologia unui produs sau a
unui proces de fabricaţie - a fost asociat de Smith ideii de specializare4.
De exemplu, o ţară poate avea condiţii favorabile pentru a produce, să
spunem cereale, cum este cazul României, iar o alta poate deţine mari
rezerve de petrol, cum este, de exemplu, Kuweitul. Producţia totală a
ambelor ţări poate fi sporită dacă România produce numai cereale, iar
Kuweitul produce numai petrol.
Adam Smith descoperă una din cauzele majore care determină
specializarea naţiunilor în comerţul internaţional: diferenţele în ce priveşte
costurile de producţie. Teoria clasică considera munca ca fiind singurul
factor de producţie şi diferenţele de productivitate a muncii dintre
economiile naţionale ca fiind sursa generatoare a comerţului exterior. În
capitolul V din "Avuţia naţiunilor", Smith descrie astfel relaţia dintre
valoarea mărfurilor şi cantitatea de muncă cheltuită: "Astfel, valoarea
oricărei mărfi, pentru orice persoană care o posedă şi care înţelege să nu o
întrebuinţeze sau să o consume personal, ci să o schimbe cu alte mărfuri,
este egală cu cantitatea de muncă ce-i dă posibilitatea să le cumpere sau să
dispună de ele. Munca, prin urmare, este măsura reală a valorii de schimb a
tuturor mărfurilor... Munca a fost primul preţ, prima monedă de cumpărare
cu care erau plătite toate lucrurile. Nu prin aur şi argint, ci prin muncă s-a

2
Smith, A., Avuţia naţiunilor, Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I şi II, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1962
3
"Dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am cumpărat noi e mai
bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un
mod din care putem trage oarecare folos" - Smith, A., Ibidem, p. 305-306
4
Smith, A., idem
achiziţionat la început avuţia lumii"5.
Prin urmare, Smith porneşte de la următoarele principii fundamentale
ale teoriei clasice a valorii muncă: sursa unică a valorii este munca; munca
este omogenă; produsele se schimbă între ele în funcţie de cantitatea de
muncă utilizată la producerea acestora.
Principiul avantajului absolut poate fi ilustrat printr-un exemplu
ipotetic. Să considerăm două ţări, România şi Cehia, care produc două
mărfuri grâu şi cartofi. Un muncitor român produce într-o oră 2 quintale de
grâu şi 3 quintale de cartofi, în timp ce un muncitor ceh produce într-o oră
1 quintal de grâu şi 6 quintale de cartofi. România are un număr de 100 de
muncitori, dintre care 50 lucrează pentru producerea grâului şi 50 pentru
producerea cartofilor. De asemenea, Cehia are şi ea un număr de 100 de
muncitori repartizaţi în mod egal pe cele două sectoare de activitate - vezi
tabelul 1.1.
România este mai eficientă decât Cehia în producţia de grâu (produce
o cantitate mai mare pe unitatea de muncă), iar Cehia este mai eficientă
decât România în producţia de cartofi (obţine o cantitate mai mare pe
unitatea de muncă). În aceste condiţii, România deţine un avantaj absolut şi
se va specializa în producţia de grâu, iar Cehia deţine un avantaj absolut şi
se va specializa în producţia de cartofi.
Tabelul 1.1: Principiul avantajului absolut - cazul două ţări şi două bunuri
Ţări Numărul Grâu Cartofi
de
Productivitate Numărul Productivitate Numărul
muncitori
de de
muncitori muncitori
România 100 2 quintale/om- 50 3 quintale/om- 50
oră oră
Cehia 100 1 quintal/om- 50 6 quintale/om- 50
oră oră
În România, costul unui quintal de grâu este de 1/2 om-oră, iar al unui
quintal de cartof este de 1/3 om-oră. În condiţii de autarhie, un quintal de
grâu se schimbă contra 3/2 quintale de cartofi. Pe de altă parte, în Cehia,
costul unui quintal de grâu este de 1 om-ore, iar al unui quintal de cartofi
este de 1/6 om-ore, ceea ce semnifică că, în lipsa comerţului, un quintal de
grâu se schimbă contra a 6 quintale de cartofi. În tabelul 1.2 este prezentată
producţia orară obţinută de cele două ţări în cazul în care nu există relaţii
comerciale internaţionale între acestea.
Dacă cele două ţări intră într-o relaţie de comerţ internaţional, atunci
un quintal de grâu românesc se schimbă, la modul absolut ipotetic, pe 3
quintale de cartofi cehi în comparaţie cu doar 3/2 quintale de cartofi

5
Smith, A, Ibidem, p. 24
româneşti. Astfel, pentru România este mai profitabil să schimbe grâul
românesc cu cartofi cehi deoarece obţine un câştig de 3/2 quintale de
cartofi. În mod similar, Cehia, schimbând 3 quintale de cartofi contra 1
quintal grâu românesc, câştigă 1/2 quintale de grâu deoarece ar fi obţinut
numai 1/2 quintale de grâu dacă ar fi făcut schimbul pe piaţa internă. Dacă
cele două ţări se specializează atunci să presupunem că România va folosi
60 de muncitori pentru producerea de grâu şi 40 pentru producţia de cartofi,
iar Cehia 60 de muncitori pentru producerea de cartofi şi 40 pentru
producţia de grâu. În tabelul 1.3 este prezentată producţia orară obţinută de
cele două ţări în cazul în care există relaţii comerciale internaţionale între
acestea.
Tabelul 1.2: Producţia orară în condiţii de autarhie
Ţări Grâu Cartofi
România 50 oameni x 2 quintale/om-ore =100 50 oameni x 3 quintale = 150
quintale/oră quintale/oră
Cehia 50 oameni x 1 quintal/om-ore =50 50 oameni x 6 quintale = 300
quintale/oră quintale/oră
Total 150 quintale/oră 450 quintale/oră
Dacă facem o analiză comparativă între tabelele 1.2 şi 1.3 observăm
că producţia totală obţinută în condiţii de specializare internaţională o
depăşeşte pe cea obţinută în condiţii de autarhie cu 10 quintale grâu şi 30
quintale cartofi în condiţiile în care se foloseşte aceeaşi cantitate de forţă de
muncă.
Tabelul 1.3: Producţia orară în condiţii de specializare internaţională
Ţări Grâu Cartofi
România 60 oameni x 2 quintale/om-ore = 120 40 oameni x 3 quintale = 120
quintale/oră quintale/oră
Cehia 40 oameni x 1 quintal/om-ore = 40 60 oameni x 6 quintale = 360
quintale/oră quintale/oră
Total 160 quintale/oră 480 quintale/oră
A. Smith se delimitează de mercantilişti atât sub aspect teoretic
(concepţia despre bogăţie, profit, rolul comerţului exterior), cât şi sub
aspect practic (politica liberului schimb opusă protecţionismului vamal). În
acest sens, el scrie că relaţiile comerciale dintre două ţări, realizate fără
restricţii şi cu regularitate, sunt totdeauna avantajoase, deşi nu întotdeauna
egal de avantajoase pentru ambele. Dacă balanţa va fi echilibrată, iar
comerţul între cele două ţări va consta în întregime în schimburi de produse
indigene, ele nu numai că vor câştiga ambele, în cele mai multe cazuri, dar
ambele vor câştiga egal sau aproape egal6.
Realitatea economică din perioada lui Smith putea fi interpretată prin
prisma acestei teorii. Astfel, în secolul al XVIII-lea, munca utilizată în

6
Smith, A., Ibidem, p. 310
majoritatea proceselor de producţie putea fi considerată ca fiind omogenă
deoarece în sectoarele industriale se utilizau, cu precădere, muncitori
necalificaţi care puteau fi uşor alocaţi de la un proces industrial la altul.
Astfel, un muncitor care a lucrat o perioadă ca tâmplar putea să lucreze
ulterior ca hamal în port, ca şi culegător de struguri etc. În condiţiile
actuale, munca nu mai poate fi considerată omogenă deoarece majoritatea
proceselor de producţie au nevoie de muncă calificată. Astfel, munca unui
inginer electronist nu poate fi efectuată de un agricultor sau de un medic.
De asemenea, ştiinţa economică actuală consideră că munca este departe de
a fi singurul factor de producţie.

1.2. Principiul avantajului relativ


Noţiunea de cost comparativ este utilizată de Robert Torrens (1780-
1864) în lucrarea "Eseu asupra comerţului exterior cu cereale" (1815)7. Cu
ajutorul acestei noţiuni noi, Ricardo8 a expus, doi ani mai târziu (1817), o
teorie coerentă asupra comerţului internaţional, în capitolul VII "Despre
comerţul exterior" din lucrarea "Despre principiile economiei politice şi
impunerii", cunoscută sub denumirea de teoria costurilor comparative de
producţie şi a avantajelor reciproce în comerţul internaţional9.
Din opera lui D. Ricardo rezultă că schimbul de mărfuri este guvernat
de legi economice sau principii diferite, în funcţie de cadrul sau de nivelul
la care se desfăşoară acesta. D. Ricardo este de acord cu A. Smith că pe
piaţa internă a unei ţări schimbul de mărfuri este guvernat de legea valorii
bazate pe muncă, dar, spre deosebire de A. Smith care susţinea acest lucru
pentru orice fel de schimb la orice nivel, conaţionalul său Ricardo susţinea
că pe piaţa mondială, deci în relaţiile economice internaţionale, schimbul
de mărfuri este guvernat de o altă lege, de un alt principiu şi anume
principiul costurilor comparate sau comparative de producţie şi al
avantajelor relative, presupuse a fi, totodată, reciproce.
Dacă ne întoarcem la datele prezentate în tabelul 1.1 şi modificăm
productivitatea muncitorului ceh de la 6 quintale/om-oră de cartofi la 2

7
Robert Torrens (1780-1864) a fost ofiţer în cadrul Armatei Britanice în timpul
războaielor napoleoniene. Ulterior, a publicat în 1815 pamfletul citat ce conţine, se pare,
prima formulare a teoriei avantajului relativ. Robert Torrens a avut contribuţii
semnificative la teoria clasică monetară. În 1831, a devenit membru al Parlamentului
britanic - vezi: Sodersten, B., Geoffrey, R., Idem
8
David Ricardo (1772-1823) a acumulat o avere considerabilă în timpul războaielor
napoleoniene în calitatea sa de membru al Bursei din Londra. Ulterior s-a retras din
afaceri şi s-a ocupat de studiul economiei teoretice. În 1819, a devenit membru al
Parlamentului britanic - vezi: Sodersten, B., Geoffrey, R., Idem
9
Ricardo, D., Opere alese, vol. I, Editura Academiei, 1959
quintale/om-oră de cartofi atunci obţinem tabelul 1.4. Acest tabel ne arată
că România este mai eficientă decât Cehia în producerea ambelor bunuri.
În aceste noi condiţii, comerţul dintre cele două ţări mai este profitabil?
Dacă aplicăm teoria avantajului absolut a lui Adam Smith, nu s-ar
obţine un profit deoarece România deţine avantajul absolut în producţia
ambelor bunuri. Dacă am accepta acest raţionament, atunci ar trebui să
admitem că între o ţară care are o productivitate a muncii superioară pentru
toate bunurile şi una cu o productivitate a muncii net inferioară pentru toate
bunurile nu poate exista comerţ reciproc avantajos. Totuşi, realitatea
economică demonstrează contrariul deoarece există relaţii comerciale între
ţările dezvoltate economic (Statele Unite ale Americii, Japonia, Uniunea
Europeană etc.) şi ţările mai puţin dezvoltate (ţările Europei de Est,
Americii de Sud, Africii Centrale etc.).
Tabelul 1.4: Principiul avantajului comparativ - cazul două ţări şi două bunuri
Ţări Numărul Grâu Cartofi
de
Productivitate Numărul Productivitate Numărul
muncitori
de de
muncitori muncitori
România 100 2 quintale/om- 50 3 quintale/om- 50
oră oră
Cehia 100 1 quintal/om-oră 50 2 quintale/om- 50
oră
Principiul lui Smith se poate aplica doar la un număr limitat de cazuri.
Pentru toate celelalte situaţii posibile s-a elaborat principiul avantajului
comparativ. În lucrarea sa principală intitulată "Despre principiile
economiei politice şi impunerii", Ricardo expune principiul avantajului
comparativ: "Aceeaşi regulă care reglementează valoarea relativă a
mărfurilor într-o ţară nu reglementează şi valoarea relativă a mărfurilor
schimbate între două sau mai multe ţări. Într-un sistem de perfectă libertate
a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod natural capitalul şi munca
acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai avantajoase. Această
urmărire a avantajului individual este admirabil legată de binele universal
al tuturor. Stimulând activitatea, recompensând talentul şi folosind în
modul cel mai eficace forţele speciale oferite de natură, acest sistem
distribuie munca în mod cât mai folositor şi mai economicos: în timp ce,
prin sporirea masei generale a produselor, el răspândeşte avantajul general
şi leagă într-o ţesătură comună de interese şi relaţiuni societatea universală
a naţiunilor, de la un capăt la altul al lumii civilizate. Acesta este principiul
care face ca vinul să fie produs în Franţa şi Portugalia, ca grâul să fie
cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de metal şi alte bunuri să fie
fabricate în Anglia"10.
În opinia lui Ricardo, atunci când naţiunile se specializează în
producerea acelor bunuri la care deţin un avantaj comparativ, producţia
totală mondială a fiecărui bun este mai mare, iar nivelul de bunăstare al
naţiunilor astfel specializate creşte. Pe baza datelor din tabelul 1.4 am
realizat tabelul 1.5, unde sunt prezentate costurile de producţie şi costurile
relative pentru România şi Cehia.
Tabelul 1.5: Costurile de producţie şi costurile de oportunitate
Ţări Grâu Cartofi
Cost de producţie Costul relativ Cost de Costul
pentru un quintal producţie pentru relativ
un quintal
România 1/2 oameni (1/2):(1/3) = 1/3 oameni (1/3):(1/2) =
1,50 0,67
Cehia 1 om (1):(1/2) = 2,00 1/2 oameni (1/2):1 = 0,50
O ţară are un avantaj comparativ în producerea unui bun dacă costul
relativ al acelui bun este mai mic decât cel existent în cealaltă ţară. Tabelul
1.5 ne arată că România are un cost relativ mai mic decât Cehia în
producţia de grâu (1,50<2,00), iar Cehia are cel mai mic cost relativ pentru
producţia de cartofi (0,50<0,67). Astfel, România are un avantaj
comparativ în producţia de grâu şi Cehia are un avantaj comparativ în
producţia de cartofi. Prin urmare, România ar trebui să se specializeze în
producţia de grâu, iar Cehia în producţia de cartofi. Să presupunem că
România va transfera 10 muncitori folosiţi pentru producţia de cartofi în
sectorul producţiei de grâu, iar Cehia va transfera, la rândul ei, 20 de
muncitori folosiţi pentru producţia de grâu în sectorul producţiei de cartofi.
În tabelul 1.6 sunt prezentate producţiile orare obţinute în condiţii de
autarhie şi, respectiv, de specializare.
Tabelul 1.6: Producţia orară în condiţii de autarhie şi, respectiv, de specializare
Ţări Grâu Cartofi
Autarhie
România 50 oameni x 2 quintale/om-ore =100 50 oameni x 3 quintale = 150
quintale/oră quintale/oră
Cehia 50 oameni x 1 quintal/om-ore =50 50 oameni x 2 quintale = 100
quintale/oră quintale/oră
Total 150 quintale/oră 250 quintale/oră
Specializare
România 60 oameni x 2 quintale/om-ore = 40 oameni x 3 quintale = 120
120 quintale/oră quintale/oră
Cehia 30 oameni x 1 quintal/om-ore = 30 70 oameni x 2 quintale = 140
quintale/oră quintale/oră
Total 150 quintale/oră 260 quintale/oră

10
Ricardo, D., Ibidem, p. 127
Din tabelul 1.6 se poate observa că, în condiţiile specializării,
producţia de grâu totală s-a menţinut constantă la 150 quintale/oră, iar cea
de cartofi a crescut cu 10 quintale de la 250 quintale/oră la 260 quintale pe
oră.
După părerea lui Ricardo, atât pe piaţa internă, cât şi pe piaţa
mondială, factorii determinanţi ai schimbului (valoarea mărfurilor,
respectiv costul lor comparativ), sunt de natură obiectivă şi determinabili
din punct de vedere cantitativ. Faptul că cele două legi sau principii
economice diferă este explicat de David Ricardo prin dificultăţile mai mari
care există în calea mişcării internaţionale a capitalului şi a muncii
(comparativ cu mişcarea lor pe deplin liberă în interiorul economiei
naţionale).
D. Ricardo a intuit că piaţa mondială are unele particularităţi în
comparaţie cu pieţele naţionale din timpul său. În acest sens, autorul englez
a recunoscut că pe piaţa mondială se schimbau adeseori cantităţi
neechivalente de muncă, ceea ce nu se întâmplă, de regulă, pe piaţa internă
a unei ţări11.
În prezent, avantajul comparativ se localizează tot mai frecvent la
nivel microeconomic şi dobândeşte tot mai mult o factură dinamică. În
aceste condiţii, avantajele comparative aferente unei economii naţionale
provin într-o proporţie tot mai mare din competitivitatea firmelor naţionale
pe pieţele interne şi externe, depinzând de profilul şi evoluţia sistemului
naţional de firme, precum şi de gradul de încorporare a progresului tehnic
şi a cunoştinţelor avansate umane12. În realitate, nu economia are avantaje
comparative, ci firmele care o alcătuiesc. Dinamicile microeconomice
generează efecte care, prin conjuncţie, asigură competitivitatea economiei.
Firmele sunt acelea care creează şi dezvoltă avantajele comparative
aferente economiilor naţionale din cadrul economiei mondiale.

1.3. Modelul clasic în cazul două ţări - două bunuri

Modelul clasic în cazul două ţări - două bunuri pleacă de la


următoarele elemente13:
- în cadrul economiei mondiale există două ţări NE1 şi NE2;

11
"Produsul muncii a 100 de englezi poate fi dat pentru produsul muncii... a 120 de
locuitori din India de Est", dar "munca a 100 de englezi nu poate fi dată pentru aceea a
80 de englezi" - Ricardo, D., Idem
12
Burnete, S., De la avantajul comparativ la avantajul competitiv, în Işan, V., (ed.),
Tranziţie şi integrare europeană, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2002, p. 464-471
13
Sodersten, B., Geoffrey, R., Ibidem, p. 23-30; Burnete, S., Comerţ internaţional, Ed.
Economică, Bucureşti, 1999, p. 20-52; Krugman, P.R., Economie internationale, De
Boek-Wesmael, Bruxelles, 1992, p. 13-35
- în cadrul fiecărei ţări se produc două bunuri G1 şi G2;
- munca, disponibilă la nivelul economiilor NE1 şi NE2 şi notată cu L1
şi, respectiv, L2, este singurul factor de producţie; cantitatea de forţă de
muncă este fixă pentru fiecare ţară, deci L1 şi L2 sunt constante;
- forţa de muncă este mobilă în cadrul fiecărei ţări, dar imobilă pe plan
internaţional;
- productivităţile muncii marginale şi medii sunt constante în timp în
fiecare sector de activitate, dar aceste productivităţi diferă între ţări pentru
cel puţin un sector industrial14; vom nota cu ai,j necesarul unitar de muncă
pentru realizarea la nivelul economiei NEi a unei unităţi din bunul Gj, unde
i,j∈{1,2};
- există o competiţie perfectă universală;
- nu există bariere comerciale cum ar fi tarifele vamale şi costurile de
transport.
Deoarece cele două economii au resurse limitate, atunci se presupune
că producţia potenţială este limitată. În cazul în care aceste resurse sunt pe
deplin utilizate, atunci are loc un arbitraj: pentru a produce o cantitate
suplimentară dintr-un anumit bun atunci trebuie să se renunţe la o anumită
cantitate din cellalt bun. Acest arbitraj este ilustrat grafic de frontierele
posibilităţilor de producţie (liniile P1F1 şi P2F2 din figura 1.1): acestea ne
arată cantitatea maximă din bunul G1 ce poate fi produsă în momentul în
care s-a luat decizia de a se produce o anumită cantitate din bunul G2 şi
vice-versa15.
Deoarece munca este singurul factor de producţie atunci frontierele de
producţie sunt linii drepte. Putem construi aceste linii după cum urmează.
La nivelul economiei NE1, să notăm cu Q1,1 producţia din bunul G1 şi cu
Q1,2 producţia din bunul G2. Cantitatea de muncă utilizată pentru
producerea bunurilor G1 şi G2 este, respectiv, a1,1·Q1,1 şi a1,2·Q1,2. Frontiera
de producţie este determinată de cantitatea maximă de muncă disponibilă
L1. Limitele producţiei pentru economia NE1 sunt definite de următoarea
inegalitate:
a1,1·Q1,1+a1,2·Q1,2 ≤ L1
La nivelul economiei NE2, vom nota cu Q2,1 producţia din bunul G1 şi
cu Q2,2 producţia din bunul G2. Cantitatea de muncă utilizată pentru
producerea bunurilor G1 şi G2 este, respectiv, a2,1·Q2,1 şi a2,2·Q2,2. În mod
identic, o inegalitate asemănătoare defineşte limitele producţiei pentru
economia NE2:
a2,1·Q2,1+a2,2·Q2,2 ≤ L2
14
Nu s-a dat nici o explicaţie clară asupra existenţei acestor diferenţe tehnologice, dar
se consideră că Ricardo le-a asociat diferenţelor de climat între cele două ţări.
15
Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 15
Deoarece cele două frontiere de producţie sunt linii drepte, costurile
de oportunitate ale bunului G2 în termenii bunului G1 sunt constante în
timp. Costul de oportunitate reprezintă numărul de unităţi din bunul G1 la
care trebuie să se renunţe pentru a produce o unitate suplimentară din bunul
G2. În cazul nostru, pentru economia NE1, sunt necesare a1,2 ore de muncă
pentru a produce o unitate din bunul G2. Fiecare din aceste ore de muncă ar
putea fi folosite pentru a se realiza 1/a1,1 unităţi din bunul G1. Costul de
oportunitate al bunului G2 în termenii bunului G1 este a1,2/a1,1. Acest raport
cu semnul minus în faţă este egal cu panta frontierei de producţie F1P1 din
figura 1.1. De asemenea, pentru economia NE2, sunt necesare a2,2 ore de
muncă pentru a produce o unitate din bunul G2. Aceste ore de muncă ar
putea fi folosite pentru a se realiza 1/a2,1 unităţi din bunul G1. Costul de
oportunitate al bunului G2 în termenii bunului G1 este a2,2/a2,1. Acest raport
cu semnul minus în faţă este egal cu panta frontierei de producţie F2P2 din
figura 1.1.
Frontiera de producţie ilustrează diversele combinaţii de bunuri pe
care o economie le poate produce. Pentru a determina cantităţile pe care
economia urmează să le producă, trebuie să apelăm la preţuri. Mai exact,
trebuie să calculăm preţul relativ al celor două bunuri din economie, cu alte
cuvinte preţul unui bun exprimat în termenii celuilalt bun.
Într-o economie concurenţială, oferta este determinată de voinţa
indivizilor de a maximiza profiturile. În cadrul economiei noastre
simplificate, munca este singurul factor de producţie iar oferta pentru
bunurile G1 şi G2 este determinată de mişcarea forţei de muncă de la un
sector de activitate la celălalt în funcţie de salariul primit.
Fie P1,1 şi P1,2 preţurile bunului G1 şi, respectiv, G2 la nivelul
economiei NE1. Producerea unei unităţi din bunul G1 necesită a1,1 ore-
muncă şi, deoarece, nu există profit în cadrul modelului cu un singur factor
de producţie, salariul orar în industria bunului G1 este egal cu valoarea
obţinută pe oră, P1,1/a1,1. Deoarece sunt necesare a1,2 ore-muncă pentru a
realiza o unitate din bunul G2, salariul orar în sectorul bunului G2 este egal
cu P1,2/a1,2. Salariul orar în sectorul bunului G2 este mai mare dacă P1,2/P1,1
> a1,2/a1,1; de asemenea, salariul orar în sectorul bunului G1 este mai mare
dacă P1,2/P1,1 < a1,2/a1,1. Orice muncitor doreşte să lucreze într-o industrie
ce oferă un salar mai ridicat. Economia NE1 se va specializa în producerea
bunului G2 dacă P1,2/P1,1 > a1,2/a1,1 şi se va specializa în producerea bunului
G1 dacă P1,2/P1,1 < a1,2/a1,1. În cazul în care P1,2/P1,1 = a1,2/a1,1 atunci
ambele bunuri vor fi realizate.
(a) Economia NE1 (b) Economia NE2

Cantitatea produsă din Cantitatea produsă din


bunul G1, Q1,1 bunul G1, Q2,1

L1/a1,1 P1 P2
L2/a2,1

F1 F2

L1/a1,2 Cantitatea L2/a2,2 Cantitatea


produsă din produsă din
bunul G2, Q1,2 bunul G1, Q2,2

Figura 1.1: Frontierele de producţie pentru economiile NE1 şi NE2

Fie P2,1 şi P2,2 preţurile bunului G1 şi, respectiv, G2 la nivelul


economiei NE2. Aplicând un raţionament similar cu cel realizat pentru
economia NE1, ajungem la concluzia că economia NE2 se va specializa în
producerea bunului G2 dacă P2,2/P2,1 > a2,2/a2,1 şi se va specializa în
producerea bunului G1 dacă P2,2/P2,1 < a2,2/a2,1. În cazul în care P1,2/P1,1 =
a2,2/a2,1 atunci ambele bunuri vor fi realizate.
Din analiza efectuată, putem enunţa următorul principiu general: o
economie se va specializa în producţia bunului G1 dacă preţul relativ al
bunului G1 depăşeşte costul său de oportunitate; economia respectivă se va
specializa în producţia bunului G2 dacă preţul relativ al bunului G1 este mai
mic decât costul său de oportunitate.
În absenţa comerţului internaţional, cele două economii ar trebui să
producă ambele bunuri. Acest lucru se va realiza doar dacă preţul relativ al
bunului G1 este egal cu costul său de oportunitate. Deoarece costul de
oportunitate este raportul necesităţilor de muncă pentru cele două bunuri,
putem spune că, în absenţa comerţului internaţional, preţurile relative ale
bunurilor sunt egale cu raportul necesităţilor unitare de muncă.
Pentru a putea descrie efectele comerţului internaţional între
economiile NE1 şi NE2, vom face următoarele ipoteze arbitrare:
a1,2/a1,1 < a2,2/a2,1 <=> a1,2/a2,2 < a1,1/a2,1
Cu alte cuvinte, presupunem că raportul dintre necesităţile unitare de
muncă pentru bunul G2 şi, respectiv, G1 este mai mic pentru economia NE1
în comparaţie cu economia NE2. În acest caz, putem spune că
productivitatea relativă a economiei NE1 este mai ridicată pentru bunul G2
faţă de bunul G1. În acest caz, spunem că economia NE1 are un avantaj
comparativ în producţia bunului G2.
Din momentul în care admitem posibilitatea realizării comerţului
internaţional, preţurile celor două bunuri se vor modifica. Dacă preţul
relativ al bunului G2 este mai ridicat în economia NE2 decât în economia
NE1, atunci va fi profitabil de exportat bunul G2 realizat de economia NE1
către economia NE2. Acest export nu poate continua la infinit: economia
NE1 va exporta bunul G2 iar economia NE2 va exporta bunul G1 până în
momentul în care preţul relativ al celor două bunuri devine egal în cele
două ţări.
Preţul celor două bunuri ce fac obiectul comerţului internaţional sunt,
la fel ca şi alte preţuri, determinate de raportul dintre cerere şi ofertă.
Pentru a studia avantajele comparative, este crucial să ne concentrăm
atenţia asupra relaţiilor existente între pieţe (în cazul nostru, pieţele
bunurilor G1 şi G2). Deoarece economia NE1 exportă bunul G2 pentru a
importa bunul G1 iar, în schimb, economia NE2 exportă bunul G1 pentru a
importa bunul G2, trebuie să aplicăm o analiză economică în termenii
echilibrului general ce ia în considerare legăturile existente între cele două
tipuri de pieţe. În acest sens, putem să ne concentrăm atenţia asupra ofertei
şi cererii relative pentru cele două bunuri. Aceste două mărimi se pot obţine
prin raportarea cantităţii din bunul G2 cerută sau oferită la cantitatea din
bunul G1 cerută sau oferită.
Figura 1.2 ne arată evoluţia ofertei şi cererii mondiale din bunul G2 în
raport cu bunul G1 în funcţie de evoluţia preţului bunului G2 în raport cu
preţul bunului G1.16 Curba ofertei relative este notată cu RS iar curba cererii
relative este notată cu RD. Echilibrul general la nivelul economiei mondiale
este determinat de intersecţia dintre curbele RD şi RS.

16
Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 19
Preţul relativ mondial al
bunului G2, P2/P1

RS
a2,2/a2,1

RD

a1,2/a1,1

(L1/a1,2)/(L2/a2,1) Cantitatea relativă din bunul G2,


(Q1,2+Q2,1)/(Q1,1+Q2,1)

Figura 1.2: Oferta şi cererea mondială relativă

În figura 1.2, P1 şi P2 reprezintă preţurile mondiale de echilibru pentru


bunurile G1 şi G2. Aceeaşi figura 1.2 ne arată o formă în scări pentru curba
RS. Această formă specifică este dată de faptul că dacă preţul mondial al
bunului G2 scade sub valoarea a1,2/a1,1 atunci nu există o ofertă pentru
bunul G2 şi (Q1,2+Q2,1)/(Q1,1+Q2,1) = 0. Explicaţia acestui fapt este dată de
specializarea economiei NE1 în producţia bunului G1 dacă P2/P1 < a1,2/a1,1
şi specializarea economiei NE2 în producţia bunului G1 dacă P2/P1 <
a2,2/a2,1. Prin urmare, pentru un preţ mondial relativ al bunului G2 mai mic
decât a1,2/a1,1, ambele economii se specializează în producerea bunului G1
şi producţia pentru bunul G2 este nulă.
În final, dacă P2/P1=a2,2/a2,1 atunci economiile NE1 şi NE2 se vor
specializa în producţia bunului G2 şi oferta relativă pentru bunul G2 devine
infinită.
Panta curbei cererii relative pentru bunul G2 este negativă datorită
efectului de substituţie. Pe măsură ce preţul bunul G2 creşte, consumatorii
au tendinţa de a cumpăra mai puţin din bunul G2 şi mai mult din bunul G1.
(a) Economia NE1 (b) Economia NE2

Cantitatea produsă Cantitatea produsă din


din bunul G1, Q1,1 bunul G1, Q2,1

T1

L/a1,1 P1 P2
L/a2,1

T1
F1 F2
O2
L/a1,2 Cantitatea produsă L/a2,2 Cantitatea
din bunul G2, Q1,2 produsă din
bunul G1, Q2,2
Figura 1.3: Lărgirea posibilităţilor de consum faţă de posibilităţile de producţie
pentru economiile NE1 şi NE2 ca urmare a comerţului internaţional

Preţul relativ de echilibru pentru bunul G2 este determinat de


intersecţia curbelor ofertei şi cererii relative. În acest punct de intersecţie,
preţul relativ al bunului G2 are o valoare ce se situează între preţurile
relative existente la nivelul economiilor NE1 şi NE2 înainte de a intra în
relaţia de comerţ internaţional.
Specializarea economiei NE1 în producerea bunului G1 şi a economiei
NE2 în producerea bunului G2 determinată de comerţul internaţional are ca
efect creşterea posibilităţilor de consum pentru fiecare economie după cum
ne arată figura 1.3. În absenţa comerţului internaţional, posibilităţile de
consum sunt identice cu posibilităţile de producţie. Odată ce comerţul
internaţional intervine, fiecare ţară poate consuma o combinaţie diferită din
bunul G1 şi G2 faţă de cea care este produsă. Figura 1.3 ne arată că
schimbul internaţional de produse a lărgit spectrul de alegere al
consumatorilor din cele două economii, sporind astfel nivelul de trai al
fiecărui cetăţean17.

17
Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 22
Teoria avantajelor comparative a stârnit un interes enorm în rândul
comunităţii ştiinţifice şi, până în prezent, deşi a fost combătută a rezistat.
"Istoria gândirii economice cunoaşte puţine cazuri de teorii care să se
menţină vreme atât de îndelungată - aproape două secole - pe primul plan al
interesului specialiştilor din domeniul dat, cum este teoria ricardiană a
comerţului internaţional"18. Modelul clasic al comerţului internaţional este
extrem de util în analiza motivelor specializării internaţionale şi a efectelor
acestora asupra bunăstării naţionale. Cu toate acestea modelul clasic, ce se
concentrează doar asupra productivităţii relative a muncii este prea simplu
pentru a constitui un mijloc de analiză completă a cauzelor sau efectelor
comerţului internaţional. Acest model preconizează o specializare extremă
ce nu se regăseşte în lumea reală. Există trei motive principale pentru care
specializarea completă nu se realizează în cadrul unei economii reale19:
existenţa mai multor factori de producţie diminuează tendinţa specializării
extreme; economiile naţionale îşi protejează industriile naţionale de
concurenţa străină; este costisitor a transporta bunuri şi servicii pentru care
costul de transport este destul de ridicat. De asemenea, trebuie precizat că
modelul clasic nu ia în considerare influenţa factorului monetar ceea ce
reprezintă o simplificare prea drastică chiar şi a realităţii economice
existente în secolul al XIX-lea când, totuşi, comerţul internaţional nu se
desfăşura preponderent prin troc, ci majoritatea tranzacţiilor comerciale se
realizau prin intermediul banilor.

1.4. Teoria factorilor specifici


Paul Samuleson şi Ronald W. Jones au preluat modelul clasic al
comerţului internaţional şi l-au transformat într-un model cu trei factori de
producţie, două bunuri şi două ţări ce utilizează funcţiile de producţie
neoclasice. Acest model a intrat în literatură sub denumirea de modelul
factorilor specifici20. Un factor, munca, se presupune a fi mobil, iar ceilalţi
doi factori specifici sectoarelor industriale sunt imobili pe plan naţional.
Toţi cei trei factori de producţie sunt imobili pe plan internaţional. Există
două variante ale modelului:
- o variantă consideră că unul dintre factori este capitalul şi este folosit
în sectorul produselor manufacturate, iar celălalt factor este pământul şi

18
Sută, N., Miron, D., Sută-Selejan, S., Comerţ internaţional şi politici comerciale
contemporane, Ed. All, 1995, p. 450
19
Krugman, P.R., Ibidem, p. 32
20
Samuelson, P., Ohlin was right, Swedish Journal of Economics, 73/1971, p. 365-384;
Jones, R. W., A three Factor Model in Theory, Trade and History, în Bhagwatti, J.N, et.
al (eds), Trade, Balance of Payments and Growth: Essays in Honor of C.P.
Kindleberger, North-Holland, Amsterdam, 1971
este utilizat în sectorul agricol;
- a doua variantă consideră că cei doi factori de producţie imobili fac
parte din categoria capitalului; un factor este denumit capitalul specific
industriei 1 şi celălalt este capitalul specific industriei 2.
Ambele variante pleacă de la următoarele premise21:
- factorii de producţie sunt omogeni şi există în cantităţi fixe;
- productivitatea marginală a muncii este descrescătoare;
- concurenţa pe pieţe este perfectă.
Vom nota bunul agricol cu G1, iar factorul de producţie pământ,
specific sectorului agricol, va fi notat cu N. De asemenea, produsul
manufacturat îl vom nota cu G2, iar factorul de producţie capital specific
acestui sector îl vom nota cu K. Forţa de muncă L este angajată în ambele
sectoare de activitate. Factorii de producţie N şi K sunt imobili, iar factorul
de producţie L este mobil între cele două sectoare amintite.
Care vor fi cantităţile produse de economiile NE1 şi NE2 din cadrul
economiei mondiale? Cantităţile din bunurile G1 şi G2 depind de cantităţile
de factori de producţie utilizate de fiecare din cele două economii naţionale.
Cantităţile din factorii de producţie disponibili la nivelul fiecărei economii
sunt cunoscute şi vom presupune că economia NE1 are un stoc mai mare
din factorul natură, iar economia NE2 dispune, la rândul ei, de o cantitate
mai mare din factorul de producţie capital. În aceste condiţii, singura
necunoscută este modul de repartizare al forţei de muncă între cele două
sectoare de activitate. Dacă reuşim să determinăm repartizarea forţei de
muncă, putem determina şi cantităţile realizate pentru bunurile G1 şi G2. La
fel ca şi în cazul modelului clasic, vom face o analiză în condiţii de autarhie
şi, ulterior, vom lua în considerare posibilitatea realizării comerţului
internaţional.
Într-o primă etapă, vom face o analiză la nivelul economiei NE1.
Cantitatea din bunul agricol G1 depinde de cantitatea de muncă şi de
pământ ce este folosită în procesul de producţie. Această relaţie este
reprezentată de funcţia de producţie a bunului G1 ce descrie cantitatea din
bunul agricol G1 ce poate fi realizată cu ajutorul unor intrări date de muncă
şi pământ. Funcţia de producţie este exprimată algebric de următoarea
ecuaţie:
Q1,1 = f1(N1, L1,1)
unde Q1,1 este producţia realizată de economia NE1 pentru bunul G1,
N1 este stocul de pământ existent la nivelul economiei NE1, L1,1 este
cantitatea de muncă utilizată în sectorul bunului G1, iar f1 este relaţia
funcţională dintre intrările de muncă şi pământ şi ieşirile obţinute pentru
produsul G1.
21
Sodersten, B., Geoffrey, R., Ibidem, p. 30
În mod similar, putem scrie următoarea funcţie de producţie pentru
bunul G2:
Q1,2 = f2(K1, L1,2)
unde Q1,2 este producţia realizată de economia NE1 pentru bunul G2,
K1 este stocul de capital existent la nivelul economiei NE1, L1,2 este
cantitatea de muncă utilizată în sectorul bunului G2, iar f2 este relaţia
funcţională dintre intrările de muncă şi capital şi ieşirile obţinute pentru
produsul G2.
În mod asemănător, pot fi descrise funcţiile de producţie aferente
produselor G1 şi G2 la nivelul economiei NE2:
Q2,1 = f3(N2, L2,1)
Q2,2 = f4(K2, L2,2)
unde Q2,1 şi Q2,2 sunt producţiile realizate de economia NE2 pentru
bunurile G1 şi G2, N2 şi K2 sunt stocurile de pământ şi capital existente la
nivelul economiei NE2, L2,1 şi L2,2 sunt cantităţile de muncă utilizate pentru
producerea bunurilor G1 şi G2, iar f3 şi f4 sunt relaţiile funcţionale dintre
intrările de muncă şi factori specifici şi ieşirile obţinute pentru produsele G1
şi G2.
Modelul factorilor specifici presupune că fiecare din cei doi factori de
producţie specifici, pământul şi capitalul, pot fi utilizaţi doar într-un singur
sector. Doar munca poate fi utilizată în ambele sectoare. În consecinţă,
pentru a analiza posibilităţile de producţie pentru economia NE1, este
suficient să se cunoască modul în care variază producţia celor două bunuri
în funcţie de migraţia forţei de muncă de la un sector la celălalt.
În figura 1.4 este descrisă relaţia între utilizarea forţei de muncă şi
producţia obţinută pentru bunurile G1 şi, respectiv, G2.22 Cu cât sunt mai
mari intrările de muncă, pentru o cantitate dată din factorul specific, cu atât
este mai mare producţia. Pantele celor două curbe reprezintă produsul
marginal al muncii pentru produsele G1 şi, respectiv, G2. Dacă sporim
cantitatea de muncă fără a modifica cantitatea de factor specific, obţinem
un randament al muncii descrescător. Acest lucru se explică prin faptul că
adăugarea unui muncitor în procesul de producţie determină scăderea
cantităţii de factor de producţie specific aflat la dispoziţia fiecărui lucrător
şi, pe cale de consecinţă, ritmul creşterii producţiei va fi încetinit.
Pentru a obţine frontiera posibilităţilor de producţie pentru cele două
economii naţionale vom folosi două diagrame cu patru cadrane, câte o
diagramă pentru fiecare economie naţională - vezi figura 1.6.23
Cadranul I prezintă frontiera posibilităţilor de producţie pentru
economiile NE1 şi, respectiv, NE2. Cadranul II prezintă curba funcţiei de
22
Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 48
23
Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 50
producţie aferentă bunului G1. Cadranul III descrie alocarea forţei de
muncă la nivelul celor două economii naţionale. Ultimul cadran, cadranul
IV, descrie curba funcţiei de producţie pentru bunul G2.

Producţia, Q1,1 şi Q1,2

Q1,2 = f2(K1,L1,2)

Q1,1 = f1(N1,L1,1)

(a) Economia NE1


Intrările de muncă, L1,1 şi L1,2

Producţia, Q2,1 şi Q2,2


Q2,2 = f4(K2,L2,2)

Q2,1 = f3(N2,L2,1)

(b) Economia NE2


Intrările de muncă, L2,1 şi L2,2
Figura 1.4: Funcţiile de producţie pentru economiile NE1 şi NE2

În modelul clasic, unde munca era singurul factor de producţie,


frontiera posibilităţilor de producţie era o linie dreaptă ceea ce semnala
existenţa unor costuri de oportunitate constante. În modelul factorilor
specifici, adăugarea unor noi factori de producţie determină o modificare a
frontierei de producţie ce devine o curbă. Panta curbei frontierei
posibilităţilor de producţie reflectă existenţa randamentelor descrescătoare
ale muncii, spre deosebire de modelul clasic unde munca avea un
randament constant.

Productivitatea
marginală a muncii

MPL1,2

MPL1,1

(a) Economia NE1 Intrările de muncă, L1,1 şi L1,2


Productivitatea
marginală a muncii

MPL2,2

MPL2,1

(b) Economia NE2 Intrările de muncă, L2,1 şi L2,2


Figura 1.5: Productivităţile marginale ale muncii la nivelul economiilor NE1 şi NE2

În cadrul economiei NE1, dacă deplasăm o oră de muncă din sectorul


bunului G2 în sectorul bunului G1, această creştere a intrărilor de muncă va
determina o creştere a producţiei pentru bunul G1 cu MPL1,1 unităţi. Pentru
a obţine o creştere cu o unitate a producţiei bunului G1 avem nevoie de o
creştere a intrărilor de muncă egală cu 1/MPL1,1 ore. Pe de altă parte,
retragerea forţei de muncă din sectorul bunului G2 va determina o scădere a
producţiei bunului G2 cu MPL1,2/MPL1,1 unităţi. Panta curbei frontierei
posibilităţilor de producţie măsoară costul de oportunitate al bunului G2 în
termenii bunului G1 - cu alte cuvinte, cantitatea din bunul G1 ce trebuie
sacrificată pentru a obţine o creştere cu o unitate a bunului G2 - şi este egală
cu: dQ1,2/dQ1,1 = -MPL1,2/MPL1,1

Q1,2 Punctul de producţie


Cadranul IV Cadranul I unde panta curbei
frontierei de
producţie este egală
cu preţul relativ al
bunului G1

L1,2 Q1,1

(a) Economia NE1

Cadranul III
L1,1 Cadranul II

Q2,2
Cadranul IV Cadranul I Punctul de producţie
unde panta curbei
frontierei de
producţie este egală
cu preţul relativ al
bunului G1

L2,2 Q2,1

(b) Economia NE2

Cadranul III
L2,1 Cadranul II
Figura 1.6: Frontierele posibilităţilor de producţie pnetru economiile NE1 şi NE2

La nivelul economiei NE2, folosind acelaşi raţionament, obţinem o


pantă a curbei frontierei posibilităţilor de producţie egală cu:
dQ2,2/dQ2,1 = -MPL2,2/MPL2,1
Pentru a determina cantităţile de muncă utilizate de fiecare sector de
activitate trebuie să examinăm oferta şi cererea pe piaţa muncii existentă la
nivelului fiecărei din cele două economii naţionale. Cererea de muncă în
cadrul fiecărui sector depinde de preţul produsului şi nivelul salariului
existent. La rândul său, salariul depinde de cererea combinată existentă
pentru bunurile G1 şi G2. Dacă ştim preţul pentru bunurile G1 şi G2 şi
nivelul salariului, putem să determinăm cantitatea de forţă de muncă
utilizată de fiecare sector şi producţia obţinută pentru bunurile G1 şi G2.
În fiecare sector de activitate, angajatorii, ce au ca obiectiv
maximizarea profitului, vor cere forţă de muncă până în momentul în care
valoarea produsă de o oră de muncă suplimentară va fi egală cu costul
utilizării acestei ore-muncă.
În sectorul bunului G1, valoarea produsă de o oră-muncă suplimentară
este egală cu produsul marginal al muncii înmulţit cu preţul unei unităţi de
produs:
- pentru economia NE1: MPL1,1·P1,1
- pentru economia NE2: MPL2,1·P2,1
Dacă w1,1 şi w2,1 sunt salariile pentru economiile NE1 şi, respectiv, NE2
plătite pentru lucrători atunci patronii vor angaja forţă de muncă până când:
- pentru economia NE1: MPL1,1·P1,1 = w1,1
- pentru economia NE2: MPL2,1·P2,1 = w2,1
Produsul marginal al muncii are o tendinţă descrescătoare generată de
existenţa randamentelor descrescătoare. Astfel, pentru acelaşi nivel al
preţului bunului G1, valoarea produsului marginal se va reduce şi ea. Cele
două ecuaţii de mai sus descriu variaţia cererii de muncă în sectorul
bunului G1: dacă salariul se diminuează şi dacă ceilalţi factori de influenţă
rămân nemodificaţi, patronii din sectorul bunului G1 vor angaja un număr
mai mare de lucrători.
În mod similar, cererea pentru forţa de muncă aferentă sectorului
bunului G2 este determinată de următoarele ecuaţii:
- pentru economia NE1: MPL2,1·P2,1 = w1,2
- pentru economia NE2: MPL2,2·P2,2 = w2,2
Salariul de echilibru ar trebui să fie identic pentru cele două sectoare.
Prin urmare, putem scrie:
- pentru economia NE1: w1,1 = w1,2 <=> MPL1,1·P1,1 = MPL1,2·P1,2
- pentru economia NE2: w2,1 = w2,2 <=> MPL2,1·P2,1 = MPL2,2·P2,2
Cele două relaţii de mai sus sunt echivalente cu:
- pentru economia NE1: MPL1,2/MPL1,1 = -P1,1/P1,2
- pentru economia NE2: MPL2,2/MPL2,1 = -P2,1/P2,2
Termenul din stânga pentru cele două relaţii de mai sus reprezintă
panta curbei frontierei posibilităţilor de producţie. Termenul din dreapta
reprezintă preţul relativ al bunului G1 cu semnul minus. Acest rezultat ne
spune că punctul de pe frontiera posibilităţilor ce asigură o alocare optimă a
forţei de muncă în cadrul celor două economii este tangent la o linie a cărei
pantă este egală cu preţul relativ al bunului G1 - vezi figura 1.6.
RS2,1

Preţul relativ al
bunului G1 RS1

P2,1/P2,2

P1/P2
RS1,1
P1,1/P1,2

RD1

(a) Economia NE1 Cantitatea relativă


din bunul G1

Figura 1.7: Cererea şi oferta relativă în condiţiile comerţului internaţional

Am presupus că economia NE1 are un stoc mai mare din factorul de


producţie natură, iar economia NE2 dispune de o cantitate mai mare din
factorul de producţie capital. Pentru a simplifica analiza, vom presupune că
cele două economii naţionale dispun de cantităţi egale din factorul de
producţie muncă. Această situaţie este descrisă în figura 1.7.24 Pentru bunul
G1, curba ofertei relative RS1,1 a economiei NE1 se găseşte la dreapta curbei
ofertei RS2,1 a economiei NE2, deoarece economia NE1 se confruntă cu o
abundenţă a factorului natură şi cu o raritate a factorului capital ceea ce
conduce la producerea unei cantităţi mai mari din bunul G1 şi a unei
cantităţi mai mici din bunul G2, în timp ce economia NE2 se confruntă cu o
situaţie inversă.
Figura 1.7 ne arată o primă consecinţă a realizării comerţului
internaţional: convergenţa preţurilor relative. Deoarece curba cererii
relative este aceeaşi pentru economiile NE1 şi NE2, curba RD1 este curba
cererii relative pentru fiecare din cele două economii şi descrie cererea
mondială relativă pentru bunul G1. Preţul relativ P1,1/P1,2 al bunului G1
existent la nivelul economiei NE1 înainte de a se deschide relaţiile de

24
Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 62
comerţ internaţional este inferior preţului relativ P2,1/P2,2 al aceluiaşi bun
G1 înregistrat la nivelul economiei NE2. Prin realizarea comerţului
internaţional, cele două economii formează o economie mondială integrată
unde producţia celor două bunuri este egală cu suma producţiilor naţionale.
Oferta mondială relativă RS1 se situează între cele două oferte relative ale
celor două economii şi, ca rezultat, preţul relativ mondial P1/P2 al bunului
G1 are o valoare ce se situează între cele două preţuri relative existente în
condiţii de autarhie. Comerţul internaţional a mărit preţul relativ al bunului
G1 pe piaţa economiei NE1 şi l-a micşorat pe piaţa economiei NE2, în timp
ce preţul relativ al bunului G2 a scăzut pe piaţa economiei NE1 şi a crescut
pe piaţa economiei NE2.
Convergenţa preţurilor relative generată de apariţia comerţului
internaţional determină existenţa unei anumite structuri a comerţului
internaţional. Într-o economie închisă, producţia unui bun trebuie să fie
egală cu consumul. La nivelul economiei NE1, dacă D1,1 este consumul din
bunul G1 şi D1,2 este consumul din bunul G2, atunci vom avea egalităţile
D1,1 = Q1,1 şi D1,2 = Q1,2. La nivelul economiei NE2, utilizând acelaşi
raţionament, avem următoarele identităţi D2,1 = Q2,1 şi D2,2 = Q2,2, unde D2,1
este consumul din bunul G1 şi D2,2 este consumul din bunul G2. Realizarea
comerţului internaţional oferă posibilitatea de a se consuma din bunurile G1
şi G2 într-o combinaţie diferită faţă de producţia realizată de fiecare din
cele două economii. Totuşi, cele două economii, prin realizarea comerţului
internaţional, formează o singură economie închisă şi, în aceste condiţii,
valoarea consumului agregat trebuie să fie egală cu valoarea producţiei
agregate pentru fiecare din cele două economii. Pentru economia NE1,
putem scrie egalitatea:
p1·D1,1+p2·D1,2 = p1·Q1,1+p2·Q1,2
Relaţia de mai sus este echivalentă cu
D1,2-Q1,2 = (p1/p2)·(Q1,1-D1,1)
Termenul din stânga al egalităţii reprezintă cantitatea importată din
bunul G2 de către economia NE1. Termenul din dreapta reprezintă valoarea
relativă a exportului realizat din bunul G1 de către economia NE1. Ecuaţia
de mai sus ne arată că importurile unei economii sunt limitate de valoarea
exporturilor realizate.
La nivelul economiei NE1 creşterea preţului relativ al bunului G1,
apărută ca urmare a deschiderii comerţului internaţional, determină o
scădere a consumului intern, iar diferenţa dintre producţia realizată şi
consumul intern este orientată spre economia NE2. În aceste condiţii,
cantitatea exportată de economia NE1 din bunul G1 este egală cu importul
realizat de economia NE2 pentru bunul G1. Pe de altă parte, la nivelul
aceleaşi economiei NE1, scăderea preţului relativ al bunului G2, intervenită
ca urmare a deschiderii economiei, are ca efect creşterea consumului intern
care depăşeşte producţia internă. Economia NE1 va importa diferenţa de
cantitate din economia NE2. La echilibru, cantitatea importată de economia
NE1 din bunul G2 trebuie să fie identică cu cantitatea exportată de economia
NE2 din acelaşi bun G2.
Pentru a aprecia distribuirea venitului şi a câştigurilor între cei trei
factori de producţie implicaţi în comerţul internaţional trebuie să plecăm de
la modificarea preţurilor relative ale bunurilor G1 şi G2. La nivelul
economiei NE1, creşterea preţului relativ al bunului G1 şi scăderea preţului
relativ al bunului G2 apărută ca urmare a comerţului internaţional determină
creşterea veniturilor pentru proprietarii de pământ, în timp ce proprietarii
factorului de producţie capital obţin un venit mai redus. Efectele asupra
lucrătorilor angrenaţi în realizarea celor două bunuri sunt ambigui.
Pe de altă parte, în cadrul economiei NE2, scăderea preţului relativ al
bunului G1 şi creşterea preţului relativ al bunului G2 intervenită ca urmare a
deschiderii economiei are următoarele consecinţe: scăderea câştigurilor
pentru proprietarii de pământ, creşterea veniturilor pentru proprietarii
factorului de producţie capital, iar efectele asupra lucrătorilor sunt ambigui.
Rezultatul general este următorul: comerţul internaţional favorizează
factorul de producţie specific al sectorului exportator al fiecărei economii şi
defavorizează poziţia factorului specific al sectorului importator, în timp ce
efectele asupra factorului mobil muncă sunt ambigui.
Modelul factorilor specifici asigură o analiză mai realistă a comerţului
internaţional în comparaţie cu modelul clasic deoarece ne arată modul în
care relaţiile comerciale internaţionale influenţează distribuţia veniturilor25.
Totuşi, analiza comerţului internaţional realizată prin prisma teoriei
factorilor specifici ignoră, la rândul său, influenţa factorului monetar. Ca şi
în cazul modelul clasic, calculul economic se realizează prin intermediul
preţurilor relative. Totuşi, preţul oricărui bun se stabileşte în funcţie de o
anumită unitate monetară. Acest lucru este ignorat ceea ce conferă un
caracter incomplet acestei teorii a comerţului internaţional.

1.5. Teoria Hecksher-Ohlin


Din analiza modelului factorilor specifici s-a putut deduce că una din
cauzele generatoare ale comerţului internaţional este dată de diferenţele în
ceea ce priveşte dotarea cu factori de producţie. Această concepţie este
descrisă şi de modelul Hecksher-Ohlin26, ce a fost creat împreună de Eli F.

25
Krugman, P.R., Ibidem, p. 46
26
Eli. F. Hecksher (1879-1952) a fost un economist suedez ce s-a ocupat cu precădere
de istoria economică. Pe lângă faptul că a pus bazele teoriei denumite ulterior Hecksher-
Hecksher şi Bertil Ohlin. Eli F. Hecksher a publicat în Ekonomik Tidskrift
un articol ce conţine nucleul teoriei Hecksher-Ohlin27. Bertil Ohlin a
publicat lucrarea sa principală "Interregional and International Trade" în
anul 193328.
Teoria Hecksher-Ohlin este o teorie a echilibrului general pe termen
lung în care cei doi factori de producţie luaţi în considerare, munca şi
capitalul, sunt mobili între sectoarele de activitate. Această teorie
abandonează definitiv teoria valorii muncă şi reuşeşte să fructifice marile
contribuţii din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, între care cea a lui
Alfred Marshall este poate cea mai demnă de luat în considerare. În prefaţa
la lucrarea sa din 1933, cât mai ales în cea de-a treia anexă la aceasta,
intitulată "Critica teoriei clasice a comerţului internaţional", B. Ohlin
insistă asupra motivelor care l-au determinat să respingă teoria valorii
muncă şi să opteze pentru teoria neoclasică a preţurilor ca punct de plecare
în analiza comerţului internaţional. Autorul citat arată că şi-a propus să
construiască o teorie a comerţului internaţional în armonie cu teoria
interdependenţei reciproce a preţurilor şi astfel independentă de teoria
clasică a valorii bazată pe muncă29.
În esenţa, Hecksher şi Ohlin arată că elementele determinante ale
comerţului internaţional sunt:
- înzestrarea diferită cu factori de producţie a economiilor naţionale
din cadrul economiei mondiale;
- modul diferit în care factorii de producţie participă la producerea
bunurilor ce fac obiectul comerţului internaţional.
Pornind de la aceste elemente determinante, teoria concepută de
Hecksher şi Ohlin propune ca naţiunile să se specializeze în producerea
acelor bunuri care utilizează intensiv factorii de care dispun în mod
abundent. Astfel, B. Ohlin conchide că fiecare regiune este înzestrată mai
bine să producă bunuri care cer o proporţie mai mare din factorii relativ
abundenţi acolo; pe de altă parte, ea este mai puţin potrivită să producă
bunuri care cer o proporţie mai mare din factorii existenţi în cantităţi mai

Ohlin, s-a ocupat de studierea mercantilismului şi a istoriei economice suedeze. Bertil


Ohlin, studentul lui Hecksher, a fost un politican şi economist suedez. După ce a scris
lucrarea citată, a intrat în politică şi a devenit liderul Partidului Liberal Suedez - vezi:
Sodersten, B., Geoffrey, R., Ibidem, p. 71
27
Heckcher, E.F., Utrikeshandelns verkan pa inkomstodelningen, Economic Tidskrift
21/1919, p. 1-32, retipărit în limba engleză în Ellis H.S., Metzler L.A. (eds.), Readings
in the Theory of International Trade, Irwin, Homewood, 1950
28
Ohlin, B., Interregional and International Trade, Harvard University Press,
Cambridge, 1933
29
Ohlin, B., Ibidem, p. VII
mici în cuprinsul ei sau din factori de care aceasta nu dispune deloc30.
Teoria Hecksher-Ohlin nu renunţă la principiul avantajului comparativ
formulat de teoria clasică a comerţului internaţional. Pornind de la
principiul marginalist al utilităţii finale, a cărei mărime este invers
proporţională cu abundenţa bunurilor intermediare folosite sau direct
proporţională cu raritatea lor, teoria Heckshner-Ohlin consideră că
avantajul relativ al fiecărei ţări depinde de acea combinaţie de factori de
producţie (capital, muncă, natură), care asigură o proporţie comparativ sau
relativ mai mare din factorul mai abundent şi deci mai ieftin, care poate
permite deci un cost de producţie relativ sau comparativ mai redus al
mărfurilor, ce urmează să fie exportate. Exemplificând această idee, Ohlin
scrie că Australia are mai mult teren agricol, dar mai puţină muncă, mai
puţin capital şi mai puţine mine decât Marea Britanie; în consecinţă,
Australia este mai bine adaptată pentru producerea bunurilor care cer o
mare cantitate de teren agricol, pe câtă vreme Marea Britanie are avantaj în
producerea bunurilor care cer o cantitate considerabilă din alţi factori. Dacă
ambele ţări şi-ar produce singure totalul bunurilor de consum necesare,
atunci produsele agricole ar fi foarte ieftine în Australia, dar articolele
manufacturate ar fi relativ scumpe, în timp ce în Marea Britanie situaţia ar
fi inversă, unde datorită producţiei limitate a pământului fiecare acru ar
trebui să fie cultivat în mod intensiv, cu multă muncă şi mult capital, pentru
a produce cantitatea necesară de hrană31. Exemplul oferit de Ohlin poate fi
completat cu altele specifice zilelor noastre; astfel, această teorie ne oferă o
explicaţie asupra faptului că, pe de o parte, ţări precum Statele Unite,
Japonia, Uniunea Europeană exportă automobile, avioane şi alte bunuri ce
utilizează o cantitate mare de capital, iar, pe de altă parte, ţări precum India,
China, Taiwanul ş.a. exportă textile, încălţăminte şi alte mărfuri ce
utilizează intensiv forţa de muncă.
Prin urmare, teoria Heckshner-Ohlin oferă o explicaţie asupra modului
în care se formează avantajul comparativ. Astfel, în concepţia celor doi
autori, avantajele comparative se datorează diferenţelor de înzestrare cu
factori de producţie a economiilor naţionale participante la comerţul
internaţional.
Ipotezele de la care pleacă teoria Hecksher-Ohlin sunt următoarele32:
nu există cheltuieli de transport sau alte bariere în calea comerţului
internaţional; există o concurenţa perfectă pe pieţele bunurilor şi ale
factorilor de producţie; toate funcţiile de producţie au un randament
constant la scară; munca şi capitalul sunt perfect mobile între sectoarele
30
Ohlin, B., Ibidem, p. 12
31
Ohlin, B., Idem
32
Sodersten, B., Geoffrey, R., Ibidem, p. 59
industriale din cadrul aceleaşi ţări, dar perfect imobile între ţări33.
Vom face o analiză a modelului Heckscher-Ohlin în condiţiile unei
economii mondiale formate din două economii naţionale NE1 şi NE2, ce
produc două bunuri G1 şi G234. Factorii de producţie utilizaţi pentru
realizarea acestor produse sunt munca notată cu L şi capitalul notat cu K.
Vom presupune că bunul G1 este intensiv în factorul capital, iar bunul G2
este intensiv în factorul muncă. De asemenea, presupunem că NE1 este o
economie abundentă în factorul de producţie muncă, iar NE2 este abundentă
în factorul de producţie capital. Dacă notăm cu L1 şi K1 stocurile de muncă
şi capital existente la nivelul economiei NE1, iar cu L2 şi K2 stocurile de
muncă şi capital existente la nivelul economiei NE2, atunci avem
următoarea inegalitate:
L1/K1 > L2/K2
Inegalitatea de mai sus ne arată că abundenţa în factori de producţie
este definită în termeni relativi, nu absoluţi. Astfel, dacă definim abundenţa
în termeni relativi, atunci nici una din cele două economii nu poate fi
abundentă în ambii factori de producţie deşi, în termeni absoluţi, una dintre
economii ar putea fi.
Consumatorii din cele două economii au preferinţe identice şi, în
consecinţă, curbele cererii relative sunt identice pentru cele două bunuri în
condiţiile în care avem aceleaşi preţuri relative pentru G1 şi, respectiv, G2.
Pentru a simplifica analiza, vom presupune că cele două economii dispun
de aceeaşi tehnologie de fabricaţie a celor două bunuri.
Vom face următoarele notaţii:
a1,1 = numărul de ore-muncă din factorul muncă necesare pentru a
realiza o unitate din bunul G1
a1,2 = numărul de ore-muncă din factorul muncă necesare pentru a
realiza o unitate din bunul G2
a2,1 = numărul de unităţi din factorul capital necesare pentru a realiza
o unitate din bunul G1
a2,2 = numărul de unităţi din factorul capital necesare pentru a realiza
o unitate din bunul G2
Ipoteza conform căreia producţia bunului G1 este intensivă în factorul
capital şi producţia bunului G2 este intensivă în factorul de producţie
pământ poate fi exprimată prin următoarea inegalitate:
a2,1/a1,1 > a2,2/a1,2

33
Pentru a simplifica analiza, în cadrul acestui subcapitol, vom lua în considerare
versiunea modelului Hecksher-Ohlin ce utilizează doar doi factori de producţie: munca
şi capitalul.
34
Sodersten, B., Geoffrey, R., Ibidem, p. 41-71; Krugman, P.R., Ibidem, p. 82-100;
Burnete, S., Ibidem, p. 52-90
care este echivalentă cu
a2,1/a2,2 > a1,1/a1,2
Cele două economii din cadrul economiei mondiale nu pot utiliza mai
multe resurse decât au disponibile. Dacă economia NE1 produce Q1,1 unităţi
din bunul G1 şi Q1,2 unităţi din bunul G2, atunci trebuie să utilizeze
a1,1·Q1,1+a1,2·Q1,2 ore-muncă şi a2,1·Q1,1+a2,2·Q1,1 unităţi din factorul de
producţie capital. Dar cantitatea utilizată de muncă nu poate depăşi oferta
disponibilă L1, ceea ce este echivalent cu inegalitatea:
a1,1·Q1,1+a1,2·Q1,2 ≤ L1
În al doilea rând, cantitatea totală din factorul de producţie capital nu
poate fi mai mare decât oferta disponibilă K1:
a2,1·Q1,1+a2,2·Q1,2 ≤ K1
Pentru economia NE2, în condiţiile în care se produc Q2,1 unităţi din
bunul G1 şi Q2,2 unităţi din bunul G2, avem următoarele două inegalităţi:
a1,1·Q2,1+a1,2·Q2,2 ≤ L2
a2,1·Q2,1+a2,2·Q2,2 ≤ K2
Cele patru inegalităţi pot fi rescrise astfel:
Q1,2 ≤ L1/a1,2-(a1,1/a1,2)·Q1,1
Q1,2 ≤ K1/a2,2-(a2,1/a2,2)·Q1,1
Q2,2 ≤ L2/a1,2-(a1,1/a1,2)·Q2,1
Q2,2 ≤ K2/a2,2-(a2,1/a2,2)·Q2,1
Funcţiile posibilităţilor de producţie pentru economiile NE1 şi NE2
sunt prezentate în figura 1.8.35 Această figură ne arată că oferta limitată de
muncă şi de capital constrânge posibilităţile de producţie pentru economiile
NE1 şi NE2. Deoarece bunul G1 este mai intensiv în factorul capital decât
bunul G2, linia ce caracterizează constrângerea capitalului este mai
înclinată decât linia ce caracterizează constrângerea factorului muncă.
Liniile îngroşate din figura 1.8 descriu posibilităţile de producţie ale
celor două economii. Dacă cele două economii produc o cantitate mai mare
din bunul G2 în comparaţie cu bunul G1, situaţie descrisă de punctele A1 şi
B1, atunci frontiera posibilităţilor de producţie este identică cu
constrângerea factorului muncă. Dacă, pe de altă parte, economiile NE1 şi
NE2 produc mai mult din bunul G1 decât din bunul G2, vezi punctele A2 şi
B2, atunci frontiera posibilităţilor de producţie este determinată de
constrângerea factorului de producţie capital. Tipul de constrângere ce
determină frontiera posibilităţilor de producţie depinde de combinaţia
dintre bunurile G1 şi G2 pe care fiecare economie o realizează.

35
Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 84
Q1,2

K1/a2,2

L1/a1,2

A1

A2

Q1,1
K1/a2,1 L1/a1,1
Q2,2

K2/a2,2

L2/a1,2
B1

B2

K2/a2,1 L2/a1,1 Q2,1

Figura 1.8: Funcţiile posibilităţilor de producţie pentru economiile NE1 şi NE2

Pentru a analiza efectele comerţului internaţional asupra celor două


economii NE1 şi NE2, vom face următoarele notaţii:
p1,1 = preţul unitar al bunului G1 la nivelul economiei NE1
p1,2 = preţul unitar al bunului G2 la nivelul economiei NE1
w1 = salariul pentru o oră de muncă la nivelul economiei NE1
pr1 = profitul aferent utilizării unei unităţi din factorul capital la
nivelul economiei NE1
p2,1 = preţul unitar al bunului G1 la nivelul economiei NE2
p2,2 = preţul unitar al bunului G2 la nivelul economiei NE2
w2 = salariul pentru o oră de muncă la nivelul economiei NE2
pr2 = profitul aferent utilizării unei unităţi din factorul capital la
nivelul economiei NE2
Concurenţa perfectă existentă în industriile bunurilor G1 şi G2
determină eliminarea completă a profiturilor de monopol, ceea ce semnifică
faptul că preţul oricărui bun este egal cu costul său de producţie. Acest cost
este determinat de costul factorilor de producţie muncă şi capital. Astfel, la
nivelul economiei NE1, avem următoarele egalităţi
P1,1 = a1,1·w1+a2,1·pr1
P1,2 = a1,2·w1+a2,2·pr1
iar, la nivelul economiei NE2, avem relaţiile:
P2,1 = a1,1·w2+a2,1·pr2
P2,2 = a1,2·w2+a2,2·pr2

Profitul, pr1

p1/a2,1

p2/a2,2
C1
pr*1

w*1 p1/a1,1 p2/a1,2 Salariul, w1

Profitul, pr2

C2
pr*2

w*2 Salariul, w2

Figura 1.9: Determinarea preţurilor factorilor de producţie


În figura 1.9, sunt descrise cele patru ecuaţii de mai sus.36 Deoarece
bunul G1 este mai intensiv în factorul de producţie capital decât bunul G2
avem relaţia a2,1/a1,1 > a2,2/a1,2 care implică faptul că dreapta aferentă
bunului G1 are o pantă mai mare decât panta dreptei asociate bunului G2.
Cele două economii NE1 şi NE2 vor produce cele două bunuri G1 şi G2
în condiţiile în care preţul este egal cu costul în ambele ramuri industriale.
Această egalitate se realizează pentru cele două bunuri în punctele C1 unde
w1=w*1 şi pr1=pr*1 şi C2 unde w2=w*2 şi pr2=pr*2. Figura 1.9 ne arată faptul
că putem determina preţul factorilor de producţie atunci când cunoaştem
preţul bunurilor. De asemenea, atunci când preţul bunurilor se modifică se
va modifica şi preţul factorilor de producţie.
În momentul în care comerţul internaţional se va realiza în cadrul
economiei mondiale, atunci se va înregistra fenomenul de convergenţa a
preţurilor relative. Aceasta înseamnă că preţul relativ al bunului G1 va
deveni egal între cele două economii. În condiţiile în care economia NE1
este abundentă relativ în factorul capital şi economia NE2 este abundentă
relativ în factorul muncă, bunul G1 este intensiv în factorul capital şi bunul
G2 este intensiv în factorul muncă atunci, pe de o parte, economia NE1 va
avea o producţie mai mare din bunul G1 în raport cu bunul G2 şi, pe de altă
parte, economia NE2 va produce mai puţin din bunul G1 în raport cu bunul
G2. Curba ofertei relative pentru bunul G1 a economiei NE1 se va situa la
dreapta curbei economiei NE2.
Curba ofertei relative RS1 a economiei NE1 şi curba ofertei relative
RS2 a economiei NE2 sunt reprezentate în figura 1.10.37 Curba cererii
relative RD este aceeaşi pentru ambele economii. În condiţii de autarhie,
echilibrul economiei NE1 va fi în punctul D1 şi echilibrul economiei NE2 se
va situa în punctul D2. În absenţa comerţului internaţional, preţul relativ al
bunului G1 este mai mic în cadrul economiei NE1 decât în cadrul economiei
NE2.
În momentul în care între economiile NE1 şi NE2 au loc relaţii
comerciale internaţionale, preţurile relative devin convergente. Preţul
relativ al bunului G1 va creşte la nivelul economiei NE1 în timp ce acelaşi
preţ va scade la nivelul economiei NE2; noul preţ relativ al bunului G1 se va
stabiliza undeva între preţurile relative existente înainte de realizarea
comerţului internaţional. Noul punct de echilibru va fi D3, după cum ne
arată şi figura 1.10. În cadrul economiei NE1, creşterea preţului relativ al
bunului G1 determină o creştere a producţiei relative pentru acest bun
simultană cu o diminuare relativă a consumului acestuia. Astfel, economia
NE1 devine un exportator de bunuri G1 şi un importator de bunuri G2. Pe de
36
Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 87
37
Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 93
altă parte, scăderea preţului relativ al bunului G1 în cadrul economiei NE2
face ca aceasta să devină o economie importatoare de bunuri G1 şi
exportatoare de bunuri G2. În concluzie, economiile naţionale au tendinţa
de a exporta bunurile a căror producţie este intensivă în factorii de
producţie cu care sunt dotate din abundenţă.

Preţul
relativ al RD RS2
bunului G1

RS1
D2
D3

D1

Cantitatea relativă
pentru bunul G1

Figura 1.10: Echilibrul înainte şi după realizarea comerţului internaţional

Modificarea preţurilor relative are efecte puternice asupra veniturilor


aferente factorilor de producţie muncă şi capital. La nivelul economiei NE1,
o creştere a preţului relativ al bunului G1 determină o creştere a puterii de
cumpărare pentru factorul capital în termenii celor două bunuri dar, în
acelaşi timp, are loc o scădere a puterii de cumpărare pentru factorul muncă
în termenii celor două bunuri. La nivelul economiei NE2, o scădere a
preţului relativ al bunului G1 generează o scădere a puterii de cumpărare
pentru factorul capital în termenii celor două bunuri, simultană cu o
creştere a puterii de cumpărare pentru factorul muncă în termenii celor
două bunuri.
Resursa pe care o economie o are în relativă abundenţă - în cazul
nostru, capitalul pentru economia NE1 şi munca pentru NE2 - reprezintă
factorul de producţie abundent al respectivei economii; pe de altă parte,
resursa unei economii ce nu se găseşte într-o relativă abundenţă - munca
pentru economia NE1 şi capitalul pentru economia NE2 - este factorul rar.
Concluzia generală legată de efectele comerţului internaţional asupra
distribuirii veniturilor poate fi formulată în modul următor: proprietarii
factorilor de producţie abundenţi ai unei economii naţionale au de câştigat
de pe urma comerţului internaţional în timp ce proprietarii factorilor rari
pierd. Această concluzie este în acord cu cea obţinută şi în cazul modelului
factorilor specifici. Şi această teorie ignoră influenţa factorului monetar
asupra comerţului internaţional datorită faptului că realizează o analiză
economică în termeni relativi, ce face abstracţie de utilizarea banilor în
relaţiile economice internaţionale.

1.6. Teoriile comerţului intra-industrial


Cele mai recente concepţii teoretice legate de sursele generatoare ale
comerţului exterior sunt cele care utilizează termenul de comerţ intra-
industrial. Această noţiune desemnează situaţia când două sau mai multe
ţări importă şi exportă simultan aceleaşi tipuri de produse38. Un interes
deosebit, legat de acest fenomen economic, a apărut ca urmare a apariţiei
Comunităţii Economice Europene (CEE) în anii 1960. În general, se
consideră următoarele surse ale comerţul intra-industrial: diferenţierea
produselor, economiile de scară, competiţia monopolistică şi oligopolistică,
influenţa firmelor multinaţionale etc.39. Analiza comerţului internaţional
prin prisma economiilor de scară prezintă anumite aspecte care au fost
evitate în subcapitolele anterioare. Până acum am presupus că toate pieţele
din cadrul economiei mondiale au o concurenţă perfectă şi, în aceste
condiţii, profiturile de monopol sunt eliminate. Totuşi, în cazul
randamentelor crescătoare, marile întreprinderi au, în mod normal, un
avantaj asupra celor mici. Astfel, pieţele au tendinţa de a fi dominate de o
singură întreprindere (cazul monopolului) sau, în cele mai multe cazuri, de
câteva firme (cazul oligopolului). Prin urmare, dacă introducem ipoteza
existenţei randamentelor crescătoare în cadrul economiei mondiale, atunci
pieţele se vor caracteriza prin existenţa unei concurenţe imperfecte.
Pe o piaţa cu concurenţa perfectă, firmele se supun preţului existent.
Sensul acestei afirmaţii este simplu; vânzătorii unui anumit produs pot
vinde la preţul curent indiferent ce cantitate fără a influenţa preţul
existent40. De exemplu, un producător de zahăr are posibilitatea să vândă
oricât de mult zahăr doreşte fără a se preocupa de problema scăderii
preţului pe piaţă în cazul în care suplimentează cantitatea vândută.
Explicaţia acestui fenomen este dată de fracţiunea infimă deţinută pe piaţă
de oricare din producătorii de zahăr. Dacă doar câteva firme produc un bun,

38
Krugman, P.R., Ibidem, p. 166-167
39
Sodersten, B., Geoffrey, R., Ibidem, p. 147
40
Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p.
188
lucrurile stau cu totul altfel. În cazul acesta, piaţa are o concurenţa
imperfectă şi firmele sunt conştiente de faptul că pot influenţa nivelul
preţului pentru produsele lor.
În cazul în care pe o piaţă se înregistrează un monopol, atunci firma
monopolistă se confruntă cu o curbă a cererii descrescătoare. În acest caz, o
firmă monopolistă va alege acel nivel al producţiei pentru care venitul
marginal este egal cu costul marginal. Totuşi, situaţiile în care poziţia
monopolistă a unei firme se menţine pe o perioada de timp mare fără a fi
atacată de o firmă concurentă sunt destul de rare. În practică, situaţiile de
monopol pur sunt foarte rare. Structura întâlnită de cele mai multe ori în
industriile ce se caracterizează prin economii de scară este cea a
oligopolului, unde există mai multe firme suficient de mari pentru a putea
afecta preţul de echilibru, dar nici una nu deţine un monopol incontestabil.
Analiza situaţiilor de oligopol este destul de complexă deoarece,
politicile de preţ realizate de firme sunt interdependente. În stabilirea
preţului de vânzare, fiecare firmă ia în considerare nu doar reacţiile
consumatorilor dar şi reacţiile posibile ale firmelor concurente. Totuşi,
există un caz particular de oligopol cunoscut sub numele de concurenţă
monopolistică pentru care analiza este relativ facilă. Modelele concurenţei
monopolistice pleacă de la două ipoteze ce permit înlăturarea dificultăţilor
generate de interdependenţa economică41. Astfel, fiecare firmă se
presupune a fi capabilă să diferenţieze produsul său faţă de produsele
rivale. În cazul în care diferenţierea s-a realizat cu succes, atunci clienţii
firmelor nu se vor grăbi să cumpere produsul unei alte firme deşi preţul
acestuia din urmă este mai mic. Diferenţierea produsului asigură firmelor
un monopol în cadrul unei industrii pentru un anumit produs şi le
protejează într-o anumită măsură de concurenţă. În al doilea rând, fiecare
firmă presupune preţurile firmelor rivale ca fiind date, ceea ce înseamnă că
ignoră impactul modificării propriilor preţuri asupra preţurilor firmelor
rivale. În consecinţă, modelul concurenţei monopolistice presupune că
fiecare firmă se comportă ca un monopolist deşi în realitate acestea se
confruntă cu concurenţa celorlalte firme.
Pentru a analiza comerţul intraindustrial, să utilizăm un model bazat
pe concurenţă monopolistică42. Să ne imaginăm o industrie în cadrul căreia
lucrează un număr de n firme. Cele n firme produc bunuri diferenţiate -
aceste bunuri nu au exact aceleaşi caracteristici dar se pot substitui între
ele. Fiecare firmă este prin consecinţă un monopolist în sensul că aceasta
este singura care produce bunul specific. Cererea Di aferentă firmei cu
numărul i din cadrul industriei analizate depinde de numărul produselor
41
Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., Ibidem, p. 191-192
42
Krugman, P.R., Ibidem, p. 147-158
similare disponibile pe piaţă, de preţul firmei şi a celorlalte firme din
industrie. Ecuaţia de mai jos poate exprima cererea cu care se confruntă
cele n firme din cadrul industriei:
Di = D·[1/n-b·(Pi-P)]
unde D reprezintă cererea totală a industriei, b > 0 este o constantă ce
măsoară sensibilitatea părţii de piaţă deţinute de firmă la preţul ales de
aceasta, Pi este preţul produsului realizat de firmă şi P este preţul mediu al
industriei. Putem da ecuaţiei de mai sus o justificare intuitivă: dacă toate
firmele au acelaşi preţ, fiecare va avea 1/n din piaţa totală. O firmă ce
fixează un preţ superior mediei va avea o parte de piaţă mai mică; în cazul
unui preţ inferior mediei, partea de piaţa se va mări. Trebuie să facem
precizarea că cererea totală D a industriei nu este afectată de preţul mediu
P. Această ipoteză nu este realistă dar permite concentrarea analizei asupra
concurenţei între firme.
Înainte de a analiza comportamentul acestei industrii, vom presupune
că toate firmele din cadrul acesteia sunt simetrice, ceea ce înseamnă că
funcţiile cererii şi a costului sunt identice pentru toate firmele, chiar dacă
acestea produc şi vând produse ce sunt diferenţiate într-o măsură mai mare
sau mai mică. Deoarece firmele sunt simetrice, putem descrie situaţia
întregii industrii fără a analiza situaţia fiecărei firme; tot ceea ce trebuie să
facem pentru a descrie industria este să specificăm numărul de firme şi
preţul pe care firma reprezentativă îl impune. Dacă vrem să analizăm
industria în cauză şi să estimăm efectele comerţului internaţional, trebuie să
determinăm numărul firmelor n şi preţul mediu P. O dată ce am găsit o
metodă de determinare a lui n şi P, putem analiza ulterior şi modul în care
comerţul internaţional le influenţează.
Costul mediu al unei firme depinde de dimensiunea pieţei şi de
numărul firmelor din cadrul industriei:
CM = CF/Di+c = n·CF/D+c
unde CM este costul unitar mediu al industriei, CF este costul fix şi c
este costul marginal.
Această relaţie este crescătoare: cu cât sunt mai multe firme, cu atât
producţia fiecăreia este mai mică şi costul unitar mediu creşte. Această
relaţie crescătoare este descrisă de curba CM din figura 1.11.43
Relaţia între numărul firmelor şi preţul cerut de fiecare firmă este
descrescătoare: cu cât sunt mai multe firme, cu atât concurenţa între acestea
va fi mai intensă şi, în consecinţă, preţul cerut de firme va fi mai scăzut. În
condiţiile concurentei monopolistice, fiecare din firmele ce acţionează pe
piaţă ignoră posibilitatea ca, atunci când modifică preţul propriu, celelalte

43
Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 155
firme concurente să modifice şi ele preţurile proprii. Astfel, avem
următoarea relaţie:
Di = (D/n+D·b·P)-D·b·Pi

Preţul

CM

n Numărul firmelor, n

Figura 1.11: Echilibrul pe piaţa cu concurenţă monopolistică

Pentru firma reprezentativă din cadrul industriei analizate, venitul


marginal este determinat de:
vm = Pi-Di/(D·b)
Pentru a maximiza profitul, venitul marginal trebuie să fie egal cu
costul marginal c, ceea ce este echivalent cu egalitatea:
vm = Pi-Di/(D·b) = c
Această expresie este echivalentă cu
Pi = c+Di/(D·b)
Fiecare firmă vinde o cantitate egală cu D/n dacă preţurile tuturor
firmelor sunt egale. În aceste condiţii, relaţia de mai sus este echivalentă cu
Pi = c+1/(b+n)
Relaţia de mai sus ne arată că un număr mai mare de firme determină
existenţa unui preţ mai scăzut pentru fiecare firmă. În figura 1.11, relaţia
este descrisă prin curba descrescătoare P.
În cazul în care preţul mediu depăşeşte costul mediu, noi firme vor
intra în industrie. Dacă preţul mediu este inferior costului mediu, firmele
părăsesc industria. Astfel, pe termen lung, numărul firmelor este determinat
de intersecţia curbelor costului mediu şi curbei preţului mediu în punctul E
după cum ne arată şi figura 1.11. În punctul E, sunt determinate cele două
variabile: n = numărul firmelor şi P = preţul mediu unitar.
Modelul concurenţei monopolistice are câteva elemente cheie ce
descriu pieţele caracterizate prin existenţa economiilor de scară. Totuşi,
foarte puţine industrii sunt descrise în mod realist de modelul concurenţei
monopolistice. Mai mult, structura cea mai des întâlnită pe piaţă este cea a
oligopolului unde se înregistrează o concurenţă puternică între câteva firme
dominante. În acest caz, ipoteza cheie a modelului concurenţei
monopolistice - conform căreia fiecare firmă se comportă ca un adevărat
monopolist - are o relevanţă redusă. În lumea economică reală, fiecare
firmă este conştientă de faptul că acţiunile sale influenţează acţiunile
celorlalte firme şi majoritatea firmelor ţin cont de această interdependenţă
generală atunci când stabilesc preţul de vânzare al produsului propriu.
Două tipuri de comportament pot interveni în cadrul unui model
oligopolistic general şi care sunt excluse din modelul concurenţei
monopolistice. Primul tip este comportamentul colosiv. Fiecare firmă poate
să considere propriul preţ la un nivel mai ridicat faţă de nivelul aparent al
maximizării profitului. Acest comportament poate determina creşterea
profiturilor pentru fiecare dintre firme în funcţie de reacţia consumatorilor.
Acest comportament colosiv în ceea ce priveşte fixarea preţurilor se poate
materializa în încheierea unor acorduri explicite sau a unor acorduri
implicite, cum ar fi de exemplu "preţul lider" impus de firma dominantă în
cadrul unei industrii.
Al doilea tip de comportament este cel strategic; în acest caz, firmele
întreprind acţiuni ce par a determina scăderea propriului profit cu scopul
declarat de a obliga firmele concurente să aplice o anumită strategie. De
exemplu, o firmă poate reduce în mod intenţionat preţul pentru a determina
scăderea preţului pentru firmele concurente.
Posibilitatea existenţei comportamentului colosiv şi strategic face ca
analiza situaţiilor de oligopol să fie un subiect extrem de complex. Până în
prezent, nu există un model general acceptat al comportamentului
oligopolistic. Prin urmare, şi modelarea comerţului internaţional desfăşurat
în cadrul industriilor oligopolistice are un grad de incertitudine destul de
ridicat.
Pe de altă parte, abordarea comerţului internaţional prin prisma
concurenţei monopolistice reuşeşte să evite complexitatea modelului
oligopolistic. Această simplitate are preţul său: sunt ignorate anumite
aspecte ale lumii economice reale. Cu toate acestea, modelul concurenţei
monopolistice reuşeşte să ofere o primă idee asupra rolului economiilor de
scară în cadrul comerţului internaţional.
Aplicarea modelului concurenţei imperfecte asupra comerţului
internaţional se bazează pe idea că schimbul internaţional sporeşte
dimensiunile pieţei. În industriile caracterizate prin economii de scară,
varietatea bunurilor pe care o ţară le poate produce şi scara producţiei sunt
condiţionate de dimensiunile pieţei. Prin intermediul schimbului reciproc -
ceea ce generează existenţa unei pieţe mondiale integrate de dimensiuni
mult mai mari decât fiecare piaţă naţională - naţiunile sunt capabile să
atenueze aceste constrângeri. Fiecare ţară se poate specializa într-o gamă
mult mai restrânsă de bunuri ceea ce nu este posibil în condiţii de autarhie;
de asemenea, prin importul de bunuri pe care nu le mai fabrică, fiecare
naţiune are posibilitatea de a creşte varietatea bunurilor disponibile pentru
consumatorii proprii. În consecinţă, comerţul internaţional asigură
oportunitatea de a se obţine câştiguri mutuale, chiar dacă economiile
naţionale diferă în dotarea lor cu resurse sau tehnologii.
Să ne imaginăm o economie mondială formată din două economii
naţionale NE1 şi NE2. Fiecare din aceste economii are doi factori de
producţie, capitalul K şi munca L. Să presupunem că economia NE1 are un
raport global capital-muncă mai ridicat decât economia NE2. În aceste
condiţii, NE1 este o economie abundentă în factorul de producţie de capital.
În cadrul celor două economii există două industrii: industria bunului G1 şi
industria bunului G2. Bunul G1 este intensiv în factorul capital.
Industria bunului G1 are o concurenţa monopolistică ceea ce înseamnă
că în cadrul acestei industrii acţionează un anumit număr de firme ce
produc bunuri G1 diferenţiate. Cele două economii nu sunt capabile să
producă întreaga varietate de bunuri G1; în consecinţă, deşi cele două
economii produc bunul G1 ele realizează articole diferenţiate. Să
presupunem că economia NE1 este un exportator net pentru produsul G1 şi
un importator de produse G2. În acelaşi timp, firmele din cadrul economiei
NE2 ce aparţin sectorului G1 produc articole diferite faţă de cele realizate de
economia NE1. Deoarece consumatorii din cadrul economiei NE1 preferă
anumite varietăţi de produse realizate doar de economia NE2 atunci
economia NE1 va importa o anumită cantitate din varietăţile de bunuri G1
realizate de economia NE2. În figura 1.12 este descrisă situaţia industriei
bunului G1 pentru cele două economii.44

Economia NE1

Bunul G1
este obiect al
comerţului
intra-
industrial: Bunul G2 este
economia obiect al
NE1 exportă comerţului
o cantitate interindustrial:
mai mare din economia NE2
bunul G1 este
decât importă importatoare
din economia netă a bunului
NE2 G1 şi
exportatoare a
Economia NE2
bunului G2

Figura 1.12: Comerţul internaţional într-o economie mondială cu randamente


crescătoare şi concurenţă monopolistică

Putem să considerăm că, în cadrul unui model al concurentei


monopolistice, comerţul internaţional poate fi subdivizat în două părţi.
Există un comerţ în dublu sens în interiorul sectorului industrial al bunului
G1. Vom numi acest comerţ cu bunul G1 ca fiind un comerţ intraindustrial.
Restul comerţului internaţional se realizează prin schimbul de produse G1
cu produse G2: vom numi acest schimb ca fiind un comerţ interindustrial.
Comerţul interindustrial reflectă avantajele comparative existente la
nivelul celor două economii. Economia NE1 este abundentă în factorul de
producţie capital şi devine un exportator net pentru produsul G1 care este
intensiv în factorul de producţie capital. În acelaşi timp, aceeaşi economie
devine un importator net pentru produsul G2 care este intensiv în factorul
de producţie muncă. Prin urmare, avantajele comparative joacă, în
continuare, un rol major în ceea ce priveşte dezvoltarea comerţului
internaţional. Pe de altă parte, comerţul intraindustrial nu reflectă avantajul
comparativ. Chiar dacă cele două economii au acelaşi raport global capital-
muncă, firmele vor continua să producă bunuri G1 diferenţiate şi cererea

44
Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 165
consumatorilor pentru produsele specifice realizate în străinătate va
continua să fie sursa generatoare a comerţului intraindustrial. Economiile
de scară determină economiile naţionale să nu vrea să producă întreaga
varietate a bunurilor G1; în acest fel, economiile de scară se pot dovedi a fi
un factor independent generator al comerţului internaţional.
Importanţa relativă a comerţului intraindustrial şi, respectiv, a
comerţului interindustrial depinde de gradul de similaritate între economiile
NE1 şi NE2. Dacă cele două economii au raporturi capital-muncă
asemănătoare, atunci va fi o proporţie destul de redusă a comerţului
interindustrial şi comerţul intraindustrial, bazat pe economiile de scară, va
fi predominant. Pe de altă parte, dacă raporturile capital-muncă diferă
foarte mult în aşa fel încât economia NE2 se specializează complet în
producţia bunului G2, atunci nu va mai exista comerţ intraindustrial bazat
pe economiile de scară; în acest caz, schimburile comerciale se vor baza pe
avantajele comparative. Influenţa comerţului intraindustrial a fost analizată
de Verdoon; acesta a studiat problema modificării structurii comerţului
exterior al ţărilor Benelux a ca urmare a unificării acestora; concluzia
acestui studiu a fost că ţările Benelux s-au specializat mai mult în cadrul
aceleiaşi categorii de produse45. În mod similar Balassa, într-o analiză a
structurii pe produse a comerţului exterior al ţărilor din cadrul CEE în
perioadele 1958-1963 şi 1963-1970, a ajuns la o concluzie asemănătoare46.
De asemenea, Grubel şi LLoyd au estimat că cea mai mare parte din
creşterea comerţului exterior al ţărilor CEE a fost generată de creşterea
comerţului intra-industrial47.
Creşterea ponderii comerţului intraindustrial ca pondere în totalul
comerţului cu produse manufacturate este o dovadă a fenomenului de
globalizare al cărui evoluţie a fost accelerată de progresul tehnologiilor de
transport, de comunicare şi informaţionale48. Analiza comerţului
internaţional prin prisma teoriilor comerţului intraindustrial asigură un grad
de realism mult mai ridicat decât celelalte teorii analizate în cadrul acestui
capitol dar, totuşi, insuficient deoarece nu ia în considerare factorul
monetar. Şi în cazul acestor teorii se face abstracţie de faptul că
schimburile de internaţionale de produse şi/sau servicii se realizează prin
intermediul banilor.
45
Verdoon, P.J., The Intra-Block Trade of Benelux, în Robinson (ed.), Economic
Consequences of the Size of Nations: proceedings of a Conference held by the
International Economics Associations, Macmillan, London, 1960
46
Balassa, B., European Economic Integration, North-Holland, Amsterdam, 1975
47
Grubel, H.G., Lloyd, P.J., Intra-Industry Trade, Macmillan, London, 1975
48
Işan, V., Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p. 226;
Rotariu, I., Brândeu, O., Băzoi, G., Tendinţele mondializării şi mondializarea
tendinţelor, Ed. Mirton, Timişoara, 2004
Cap. 2:
Analiza teoretică a comerţului internaţional prin prisma
factorului monetar

[...] organizarea actuală a societăţii [...] nu


permite repartizarea raţională şi cu succes a
bogăţiilor create, fără folosirea aurului,
argintului sau a banilor artificiali.
(Robert Owen)
În capitolul precedent, am examinat principalii factori determinanţi ai
comerţului internaţional. Conform conţinutului analizelor, aceştia nu au
elemente de natură financiară sau monetară. Aceasta se datorează faptului
că teoria relaţiilor economice internaţionale este scindată în două ramuri:
prima corespunde sferei reale care are în vedere fluxurile comerciale, a
doua trimite la sfera monetară şi financiară, care studiază, îndeosebi,
determinarea cursurilor de schimb. Această scindare se bazează pe idea
implicită că variabilele monetare nu intervin în explicarea importurilor şi
exporturilor sau, cel mult joacă un rol secundar. Or, există cel puţin un caz
special în care această separare nu se mai justifică: este momentul în care
cursurile de schimb fluctuează. În sistemul monetar internaţional construit
la Bretton Woods, o modificare a parităţilor era un eveniment rar, justificat
printr-un dezechilibru structural al balanţei de plăţi şi supus aprobării FMI.
Începând din anul 1973, parităţile diferitelor monede nu mai sunt fixate, în
general, decât în cazul unor acorduri regionale specifice. În acest nou
context, relatiile comerciale internaţionale sau tranzacţiile comerciale
internaţionale sunt puternic influenţate de variaţiile inregistrate pe
parcursul timpului de către ratele de schimb ale principalelor valute
utilizate pe plan mondial. Această influenţă este generată de faptul că orice
tranzacţie comercială se realizează în mod nemijlocit prin intermediul unei
relaţii băneşti. Aceste relaţii au în vedere atât aspectele evaluării şi
decontării internaţionale a contravalorii bunurilor şi serviciilor cuprinse în
contractele economice internaţionale, cât şi constituirea unor fonduri
financiare şi de credit, cu caracter internaţional, necesare finanţării
activităţii de comerţ exterior49.

49
Pentru detalii a se vedea: Ciobanu, Gh., Relaţii economice şi tranzacţii internaţionale,
Ed. Risoprint, 1997; Ciobanu, Gh., Tranzacţii economice internaţionale, Ed.
Universităţii Babeş Bolyai, 1996; Ciobanu, Gh., Lutaş, M., Postelnici, C., Tranzacţii
economice internaţionale, Ed. Imprimieria Ardealul, Cluj Napoca, 2004
Prezentarea legăturilor existente între variaţiile cursurilor de schimb şi
fluxurile comerciale internaţionale se face în cadrul acestui capitol prin
prisma următoarelor teorii: teoria elasticităţii, teoria absorbţiei, teoria
curbei în J, teoria neokeynesistă, teoria monetaristă şi teoria neoclasică.

2.1. Teoria elasticităţii


Evoluţia în timp a ratelor schimb are o influenţă ce nu poate fi
neglijată asupra volumului şi structurii comerţului exterior. În acest sens,
teoria elasticităţii încearcă să stabilească eficienţa pe termen scurt a
modificării cursului de schimb şi, respectiv, impactul deprecierii monedei
naţionale asupra comerţului exterior - vezi figura 2.1.
De pe urma unei deprecieri ar trebui să rezulte un dublu efect: o
orientare a ofertei interne către piaţa externă şi, respectiv, o deturnare a
cererii interne către produse indigene. Aceasta determină o sporire a
exporturilor, o diminuare a importurilor şi, ca urmare, o reducere a
deficitului balanţei contului curent. Valoarea tuturor exporturilor şi
importurilor, existente înainte de modificarea ratei de schimb, va fi
afectată. Preţurile exporturilor în monedă străină vor scade, cele ale
importurilor, în monedă naţională, vor creşte.
Efectul scontat al deprecierilor nu se va realiza decât dacă, în ţara în
cauză, se întrunesc câteva condiţii precise, şi anume50:
- o utilizare incompletă a capacităţilor de producţie, fără de care o
deturnare a ofertei către străinătate este dificilă;
- fenomenul indexărilor salariale să fie limitat (dacă agenţii economici
indexează veniturile pe baza cursului de schimb se va intra într-un cerc
vicios, prin aşa numitul "efect de contagiune");
- inexistenţa comportamentului de marjă al exportatorilor; dacă acest
comportament ar exista atunci aceştia vor repercuta asupra preţului în
devize doar o parte din variaţia cursului de schimb, exportatorii străini
având şi ei reacţii similare, ceea ce nu se va traduce, practic, prin
stimularea exporturilor prin preţuri.

50
Gaftoniuc, S., Finanţe internaţionale, Editura Economică, 2000, p. 319
|eX|+|eM| > 1:
Sporirea
exporturilor
Deprecierea Reducerea
monedei deficitului de
naţionale cont curent
Diminuarea
importurilor

|eX|+|eM| < 1:
Diminuarea
exporturilor
Creşterea
Deprecierea deficitului de
monedei cont curent
naţionale

Sporirea
importurilor

Figura 2.1: Impactul devalorizării monedei naţionale conform teoriei elasticităţii

Pentru ca deprecierea să aibă efectul scontat este necesară îndeplinirea


unei condiţii stricte în materie de elasticitate - preţ, condiţie relevată de
teorema elasticităţilor critice, cunoscută în literatură sub denumirea
teorema Marshall-Lerner-Robinson (M-L-R). Aceasta stipulează că:
"pentru ca o depreciere (devalorizare) să fie eficientă în termeni de preţ,
este necesar ca suma elasticităţilor - preţ ale cererii externe de export şi
cererii naţionale de import, în valoare absolută, să fie mai mare decât 1".
|eX|+|eM| > 1,
unde:
eX - elasticitatea - preţ a cererii externe de export;
eM - elasticitatea - preţ a cererii naţionale de import.
Altfel spus, devalorizarea nu va conduce la echilibrarea balanţei
contului curent decât în condiţiile în care cererea pentru exporturile unei
ţări şi cererea naţională de importuri sunt suficient de elastice în raport cu
preţurile. Dacă cererea externă pentru produsele ţării în cauză este rigidă,
deprecierea nu va determina nici un fel de creştere a vânzărilor de bunuri în
străinătate. La fel, în cazul importurilor, când cererea de importuri este
elastică, deprecierea va genera o diminuare a cererii bunurilor şi serviciilor
importate, datorită creşterii preţurilor acestora. În cazul unei cereri rigide,
deprecierea nu va încetini intrarea de produse străine în ţară.
În continuare, trebuie luată în calcul şi elasticitatea substituţiei dintre
cererea de produse de import şi produse similare indigene. Importurile care
nu se pot produce în ţară trebuie analizate separat. De asemenea, trebuie să
notăm şi existenţa unor anumite produse care nu se comercializează pe plan
internaţional.51 Aceste produse există deoarece, pe de o parte, cheltuielile
de transport sunt suficient de mari, astfel încât limitele de fluctuaţie interne
la care piaţa internă se echilibrează sunt destul de largi pentru ca
exporturile şi importurile să nu fie profitabile sau, pe de altă parte, datorită
existenţei unei categorii prohibite de importuri.
În situaţia în care suma elasticităţilor va fi mai mică decât 1, respectiv
|eX|+|eM| < 1,
devalorizarea va agrava deficitul balanţei contului curent. Apar, de
această dată, ceea ce literatura economică a denumit prin "efecte perverse",
rezultate ca urmare a unor măsuri ce scontau efecte diametral opuse.
Teorema elasticităţii critice presupune câteva limite, şi anume:
- neglijarea elasticităţii ofertei, presupusă a fi infinită;
- analizarea efectelor devalorizării numai pe termen scurt;
- neluarea în consideraţie a posibilelor reacţii din partea partenerilor
de afaceri.
O analiză aprofundată a acestor aspecte conduce, în continuare, la
următoarele concluzii suplimentare:
- creşterea exporturilor, ca urmare a deprecierii, se va realiza doar
dacă structurile productive şi comerciale naţionale sunt adecvate pieţelor de
export;
- efectul stimulativ asupra exporturilor se poate manifesta numai dacă
economia nu se află în situaţia de ocupare deplină.
În condiţiile inexistenţei capacităţilor de producţie adecvate şi a ofertei
pentru unii factori de producţie, deprecierea va tensiona şi mai mult
tendinţele inflaţioniste, agravate, adeseori, de comportamentele
psihologice. Cumpărările speculative şi stocajele antrenează creşteri ale
preţurilor interne care erodează, până la anulare, "prima de export"52
scontată prin depreciere. Din acest motiv, deprecierile se practică,
întotdeauna, însoţite de măsuri restrictive, reuşita acestora apreciindu-se, în
final, prin promovarea durabilă a exporturilor.
Comportamentul agenţilor economici care au relaţii cu ţara în care s-a

51
Dornbusch, R., Currency Depreciation, Hoarding and Relative Prices, Journal of
Political Economy, 81(4)/1973, p. 893-915; Krueger, A., The Role of Home Goods and
Money in Exchange Rate Adjustment, în Sellekaerts, W., (ed.), International Trade and
Finance, p. 141-161, Macmillan, London, 1974; Pearce, I.F., The problem of the
balance of payments, International Economic Review, 2(1)/1961, p. 1-28
52
Un exemplu sugestiv de "primă de export" este oferit în lucrarea: Pralea, S., Politici
comerciale, Fundaţia de Cultură şi Ştiinţă Moldova, Iaşi, 1991, p. 44-45
produs deprecierea este foarte important, la rândul său. În cazul în care
aceştia consideră că deprecierea reprezintă un instrument de concurenţă
neloială, de dumping, pot proceda la măsuri de retorsiune, anulând
avantajele scontate.
De asemenea, pe pieţele imperfecte caracterizate prin importuri foarte
sensibile la preţuri (materii prime, importuri de produse deficitare sau
nedisponibile) teorema M - L - R are puţine şanse de a fi îndeplinită.

2.2. Teoria absorbţiei


Interpretarea efectelor modificării ratelor de schimb în baza teoriei
absorbţiei a fost realizată pentru prima dată de către Sydney Alexander53.
Această analiză relevă o serie de aspecte interesante. Astfel, pentru ca
deprecierea să reuşească să îmbunătăţească situaţia soldului balanţei
contului curent, aceasta trebuie să reducă cheltuielile interne, respectiv
absorbţia.
Diminuarea cheltuielilor de consum şi investiţii, ca urmare a creşterii
preţurilor interne, rezultat al deprecierii monedei naţionale, va avea
următoarele consecinţe:
- reducerea încasărilor agenţilor economici, datorită scăderii
volumului fizic al vânzărilor, scădere determinată de creşterea preţurilor.
Ca să ajungă la nivelul anterior de încasări, agenţii economici vor încerca
să facă economii, limitând consumul sau lichidând valori mobiliare.
Consecinţele vor fi creşterea ratei dobânzii şi scăderea volumului de
investiţii;
- redistribuirea veniturilor, în defavoarea persoanelor cu venituri fixe
(salariaţi), dar în favoarea grupărilor de interese cu o înclinaţie slabă spre
consum (statul şi patronatul sau alte categorii de titulari de profit).
După depreciere, reducerea absorbţiei permite eliberarea de resurse
care, în loc să fie utilizate pe plan intern, pot fi dirijate spre exterior, sub
forma exporturilor. Această situaţie nu poate avea efectele scontate asupra
balanţei comerciale decât dacă elasticitatea cererii de export în funcţie de
preţ va fi destul de ridicată. Se aşteaptă, totodată, o redistribuire a
resurselor productive, în sensul unei alocări mai raţionale a acestora, dar şi
o substituire a produselor importate, devenite prea scumpe, cu produse
indigene.
În mod similar cu deprecierea, aprecierea monetară determină
echilibrarea balanţei doar dacă se îndeplinesc anumite condiţii în ceea ce

53
Alexander, S.S., Effects of a Devaluation on a Trade Balance, IMF Staff Papers,
1952, retipărit în Caves, R.E., Johnson, H.G., (eds.), Readings in International
Economics, Allen & Unwin, London, 1968
priveşte efectul schimbării preţurilor şi al veniturilor. Numai în situaţia în
care suma elasticităţilor cererii externe de exporturi şi cererii naţionale de
importuri (condiţia M-L-R) este supraunitară, atunci exporturile vor scade,
iar importurile vor creşte. Reuşita aprecierii monetare depinde, în primul
rând, de productivitate, în sensul diminuării până la anulare a decalajelor de
productivitate între diferitele ţări. Aceste decalaje au făcut ca unele ţări să
fie mai competitive, realizând excedente comerciale în relaţiile economice
internaţionale. În acest sens, ambele experimente ale mişcării cursului de
schimb care caracterizează perioada contemporană, prin flotarea controlată
generalizată a monedelor, par să întărească convingerea pesimistă cu
privire la efectul reechilibrant al acestor mişcări. Efectele perverse tind să
fie dominante.
În cazul concret al României, efectele deprecierii monedei sunt puse în
evidenţă de Zaman54 care face o analiză amănunţită a condiţiilor pe care
trebuie să le îndeplinească economia naţională pentru ca deprecierea să
reprezinte un factor cu influenţe favorabile asupra balanţei de plăţi. Din
păcate, în cazul României, aceste condiţii nu sunt îndeplinite, instalându-se
în schimb "efectele perverse", deprecierea constituind un puternic factor
inflaţionist. În cadrul politicilor macroeconomice, se arată în studiul
amintit, deprecierea reprezintă o ultimă măsură la care ar trebui să se
recurgă, tocmai datorită caracterului imprevizibil al efectelor sale. Referitor
la politica de depreciere a leului, concluziile concrete sunt următoarele:
- stocurile de mărfuri nevandabile în economia naţională dovedesc
faptul că nu există cerere la export pentru o serie de produse româneşti;
- convingerea că deprecierea stimulează exportul, descurajând, în
acelaşi timp, importul, este mai mult decât discutabilă. În aceste sens,
experienţa internaţională - cazurile unor economii dezvoltate mult mai
stabile (SUA, Franţa, Italia, Marea Britanie), ilustrează eşecul devalorizării
sau deprecierii monedei naţionale ca politică de echilibrare a balanţei de
plăţi;
- exporturile româneşti se realizează, în mare parte, pe baza unor
consistente importuri de materii prime sau produse de completare.
Scumpirea în lei a acestor importuri contribuie, implicit, la scumpirea
exporturilor;
- deprecierea monedei naţionale, ca tendinţă pe termen mediu şi lung,
în "cascade" mai mari sau mai mici, îşi pune amprenta perturbatoare asupra
sistemului naţional de preţuri, generând un comportament hiperprecaut,
preventiv şi deviant al agenţilor economici;
- un rol hotărâtor îl are raportul de schimb, respectiv paritatea puterilor
de cumpărare a monedelor naţionale. Inflaţia mai ridicată faţă de cea a
54
Zaman, G., Strategii ale datoriei publice externe, Economistul nr. 816/1996
principalilor parteneri comerciali va determina, în continuare, dezechilibre
comerciale legate de preţuri şi putere de cumpărare55; creşterea eficienţei
exporturilor, ca factor primordial de echilibrare a balanţei de plăţi, trebuie
să fie secondată de preocuparea constantă pentru substituirea unor
importuri cu produse autohtone, la standarde calitative superioare şi costuri
mai reduse, prin sprijinirea industriilor de vârf;
- orice creştere sensibilă a datoriei publice externe, fără a fi însoţită de
o creştere economică internă durabilă, va conduce, în final, la rezultate
dezastruoase.

2.3. Teoria "curbei în J"


Teoria "curbei în J" a inspirat multe din politicile economice adoptate
în anii '50, '60, '70 şi chiar '80. Conform acestei teorii, într-o primă fază,
devalorizarea va conduce la o degradare a soldului balanţei comerciale pe
măsură ce exporturile aflate în derulare şi exprimate în monedă naţională
procură un câştig în valută mai redus, în timp ce importurile vor fi plătite în
valută. Ulterior, se va intensifica procesul de substituţie a importurilor prin
producţii interne, ceea ce va permite redresarea balanţei contului curent -
vezi figura 2.2.
Acest fenomen este caracterizat printr-o perioadă de timp în care
contractele, exprimate într-o anumită monedă, aflate în derulare, domină
elementele determinante ale contului curent. În timp, noi contracte,
încheiate după deprecierea ratei de schimb, încep să prevaleze, iar efectele
devalorizării sau deprecierii devin vizibile.56
Este evident că existenţa curbei J depinde de gradul în care comerţul
se desfăşoară în condiţiile unor contracte preexistente (în contrast cu
achiziţiile pe pieţele la vedere), de măsura în care există o utilizare
asimetrică a monedei naţionale şi a valutelor în încheierea contractelor şi de
întârzierea în execuţia acestora.

55
Gaftoniuc Simona, Politica deprecierii monetare controlate - o strategie monetară
adecvată?, Economistul nr. 776/1996
56
Magee, S.P, Currency Contracts, Pass Through and Devaluation, Brookings Papers
on Economic Activity 1/1973, p. 303-325
t∈[0,2] - etapa de degradare a soldului
balanţei contului curent;
t∈[2,4] - etapa de redresare a soldului
soldul balanţei balanţei contului curent;
contului curent t∈[4,8] - etapa de sold pozitiv a balanţei
contului curent;
P1 - momentul de redresare a balanţei
contului curent;
5 P2 - momentul în care balanţa contului
curent începe să aibă un sold pozitiv.
4

1
timpul (t)
0
1 2 3 4 5 6 7 8
-1
P2
-2

-3
P1
Figura 2.2: Redresarea situaţiei soldului balanţei contului curent
conform teoriei "curbei în J"

Pentru ca devalorizarea să servească, într-adevăr, la relansarea


exportului, trebuie ca întreprinderile să aibă voinţa fermă şi, totodată,
capacitatea de a cuceri noi pieţe. În absenţa acestor elemente, nu se va
putea profita de şansa care le este oferită, iar mult aşteptata redresare de
balanţă nu se va produce întrându-se în cercul vicios al deprecierilor. În
acest caz, se produce o succesiune a segmentelor în pantă negativă ale
curbei în J - vezi figura 2.3. Astfel, în momentele 2, 4 şi 6, soldul balanţei
comerciale nu se ameliorează ci, ia valori negative tot mai mari. Aceste
fenomene se produc numai dacă structura exporturilor şi a importurilor ţării
este de asemenea natură încât nu permite fluctuaţiilor de preţ să influenţeze
fluxurile comerciale decât într-o foarte mică măsură. În acest caz, se pune
problema calităţii specializării internaţionale.
soldul balanţei
contului curent

1
timpul (t)
0
1 2 3 4 5 6 7 8
-1

-2

-3

-4

-5

Figura 2.3: Cercul vicios al deprecierilor

2.4. Teoria neokeynesistă


Prin extinderea modelului economiei naţionale închise IS-LM pentru o
economie naţională deschisă de dimensiuni reduse obţinem modelul
Mundell-Fleming (modelul IS-LM-BP).57 Modelul comportă o piaţă a
bunurilor şi serviciilor, o piaţă monetară internă şi o piaţă de schimb
valutar. Echilibrul pe cele trei pieţe este descris de trei drepte: IS0, LM0 şi
57
Mundell, R., The appropiate use of monetary and fiscal policy for internal and
external stability, IMF Staff Paper, 9/1962, p.70-79; Mundell, R., Capital Mobility and
Stabilization Policy under Fixed and Flexibile Exchange Rates, Canadian Journal of
Economics and Political Sciences, 29/1963, p. 475-485; Fleming, J.M., Domestic
Financial Policies under Fixed and Floating Exchange Rates, IMF Staff Papers,
9/1962, p. 369-379
BP0. De asemenea, analiza economică se face în termeni reali şi nu
nominali58.
Dreapta IS0 ne arată combinaţiile dintre venitul real şi rata reală a
dobânzii care asigură echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor în cadrul
unei economii naţionale deschise.
Echilibrul pieţei bunurilor şi serviciilor la nivelul unei economii
naţionale deschise (care are relaţii comerciale cu străinătatea) se obţine
atunci când oferta agregată este egală valoric cu cererea agregată. Oferta
agregată este constituită din producţia naţională Y (venitul naţional) la care
se adaugă totalul importurilor M (resurse suplimentare procurate din
străinătate). Pe de altă parte, cererea globală este formată din cererea
agregată naţională D (provenită din partea consumatorilor şi investitorilor
naţionali) şi cererea adresată de clienţii din străinătate X, adică volumul
exporturilor. Astfel, condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor
este următoarea:
Y+M = D+X (2.1)
Cererea agregată D este definită ca suma dintre cererea de bunuri de
consum C, cererea de bunuri de investiţie I şi cererea guvernamentală G:
D = C+I+G (2.2)
Investiţiile sunt determinate de următoarea relaţie:
I = I0-i·r (2.3)
unde:
I0 - investiţia autonomă (nu depinde de nivelul ratei reale a dobânzii);
i - un parametru, i>0;
r - rata reală a dobânzii59.
De asemenea, funcţia de consum ia următoarea formă:
C = C0+c·Yd <=> C = C0+c·(Y-T0) (2.4)
unde:
C0 - consumul autonom (nu depinde de nivelul venitului real);
c - înclinaţia marginală spre consum; 0<c<1;
Yd - venitul disponibil;
T0 - nivelul impozitelor şi taxelor - o variabilă ce poate fi controlată de
către guvern, T0>0.
58
O variabila economică VE poate avea două valori: o valoare nominală VEN şi una
reala VER. Relaţia dintre acestea două valori este următoarea: VEN = VERxICP, unde
ICP - reprezintă indicele de creştere a preţurilor.
59
Aici facem referire la rata dobânzii ca fiind o mărime medie la nivelul unei economii
naţionale. Facem această precizare deoarece există diferite valori ale ratei dobânzii
aferente băncilor comerciale existente în cadrul sistemului bancar dintr-o economie
naţională. De asemenea, există la nivelul unei singure bănci comerciale mai multe tipuri
de dobânzi: dobânda simplă, dobânda la dobândă (dobânda compusă), dobânda
continuă, dobânda medie, dobânda aferentă efectelor de comerţ, swap de dobânzi.
Importurile variază odată cu nivelul venitului real Y după următoarea
relaţie liniară:
M = M0+m·Y (2.5)
unde:
M0 - nivelul importului autonom (nu depinde de nivelul venitului);
m - înclinaţia marginală spre import; 0<m<1.
Cheltuielile guvernamentale G şi exporturile X le presupunem a fi
exogene:
G = G0 (2.6)
X = X0 (2.7)
Din relaţiile (2.1)-(2.7), obţinem următoarea relaţie ce descrie dreapta
IS0 în planul (Y,r):
Y+M0+m·Y = C0+c·(Y-T0)+I0-i·r+G0+X0 <=>
r = Y·(c-m-1)/i+(C0+I0+G0+X0-M0-T0·c)/i (2.8)
Având în vedere formulările de mai sus, putem deduce imediat semnul
pantei dreptei IS0; avem într-adevăr:
dr/dY = (c-m-1)/i
Deoarece 0<c<1 <=> -1<c-1<0 şi 0<m<1, avem c-m-1<0. Având în
vedere că i>0, rezultă că (c-m-1)/i<0 <=> dr/dY<0.

IS1
[T0·(m-c)
+C0+I0+G0+
X0-M0)]/i
IS0

IS2

Y
0 (C0+I0 +G0+X0-
M0-T0·c)/
(1-c+m)
Figura 2.4: Dreapta IS0 pentru o economie deschisă de dimensiuni reduse şi
deplasarea acesteia în funcţie de evoluţia unor variabile macroeconomice
Rezultă că dreapta IS0 are panta negativă. Putem acum reprezenta
dreapta IS0 în planul (Y,r) ca în figura 2.4.
Dreapta IS0 se va deplasa spre dreapta către IS1 (vezi figura 2.4) atunci
când: creşte consumul; cresc investiţiile; se măresc cheltuielile
guvernamentale; creşte exportul; scade importul; se reduce nivelul taxelor
şi impozitelor (scade T0); se devalorizează moneda naţională (în cazul în
care este respectată condiţia Marshall-Lerner).
De asemenea, dreapta IS0 se va deplasa spre stânga către IS2 (vezi
figura 2.4) atunci când: scade consumul; scad investiţiile; se reduc
cheltuielile guvernamentale; scade exportul; creşte importul; creşte nivelul
taxelor şi impozitelor (creşte T0); se revalorizează moneda naţională (cu
respectarea condiţiei Marshall-Lerner).
Într-un mod similar, putem construi dreapta LM0, care ne arată
combinaţiile dintre venitul real şi rata reală a dobânzii care asigură
echilibrul pe piaţa monetară.
Echilibrul pe piaţa monetară se obţine atunci când cererea de monedă
L este egală cu oferta Ms:
L = Ms (2.9)
Vom utiliza specificarea simplă keynesiană care spune că banii sunt
ceruţi atât pentru tranzacţii cât şi pentru scopuri speculative. Cererea pentru
tranzacţii L1 se presupune a fi o funcţie crescătoare a venitului real, în timp
ce cererea pentru speculaţii L2 este o funcţie descrescătoare a ratei
dobânzii:
L = L1+L2 (2.10)
L1 = a·Y (2.11)
unde a>0
L2 = -b·r, b>0, rmin<r<rmax, (2.12)
unde:
rmin - nivelul minim60 sub care rata reală a dobânzii nu poate să scadă;
rmax - nivelul maxim61 al ratei reale a dobânzii pentru care cererea

60
Keynes crede că există o rată a dobânzii minime (de ordinul a 2%) sub care dobânda
pieţei nu poate să scadă. Un asemenea nivel al ratei dobânzii se explică prin existenţa
unei legături inverse între rata dobânzii şi nivelul titlurilor de valoare tranzacţionate la
bursă. Când rata dobânzii este foarte mică (2%) cursul este foarte ridicat şi nu este
raţional să se spere într-o plusvaloare suplimentară. Deci speranţa de sporire a
capitalului este mică şi creşte teama de pierdere a capitalului care decurge dintr-o
creştere a ratelor. Remunerarea prea mică şi credinţa în imposibilitatea unor câştiguri de
capital suplimentar se conjugă deci pentru a explica imposibilitatea scăderii ratei
dobânzii sub un anumit prag.
61
Nivelul maxim al ratei dobânzii este cel pentru care cererea în sensul speculaţiei se
anulează; agenţii economici, ţinând seama de nivelul ridicat al remuneraţiei oferite
monetară L2 destinată scopurilor speculative se anulează.
Având în vedere relaţiile (2.10)-(2.12) obţinem:
L = a·Y-b·r, a>0, b>0, rmin<r<rmax (2.13)
Oferta monetară Ms o considerăm fixată la nivelul Ms0 deoarece banca
de emisiune (banca centrală) poate controla oferta de monedă:
Ms = Ms0 (2.14)
Folosind relaţiile (2.9), (2.13) şi (2.14) avem următoarea relaţie, ce
descrie dreapta LM0 în planul (Y,r):
a·Y-b·r = Ms0 <=> b·r =a·Y-Ms0 <=> r = a/b·Y-Ms0/b (2.15)
Să calculăm panta dreptei LM0:
dr/dY = a/b > 0
În figura 2.5 este reprezentată dreapta LM0 în planul (Y,r).

LM2 LM0 LM1


rmax

rmin

Ms0/a Y
0

-Ms0/b

Figura 2.5: Dreapta LM0 pentru o economie deschisă de dimensiuni reduse şi


deplasarea acesteia în funcţie de evoluţia ofertei monetare

pentru plasamente şi de preţul scăzut al titlurilor, renuntă să ma deţină bani în scopul


speculaţiei.
O creştere a ofertei monetare de la Ms0 la Ms1 va deplasa dreapta LM0
către LM1, iar o reducere a ofertei monetare de la Ms0 la Ms2 va deplasa
dreapta LM0 către LM2 (vezi figura 2.5).
Dreapta BP0 arată acele combinaţii dintre venitul real şi rata reală a
dobânzii care asigură echilibrul balanţei de plăţi pentru un nivel al ratei
de schimb e=e0. (Rata de schimb e reprezintă preţul monedei străine
exprimat în monedă naţională, de exemplu: 1 monedă străină = e monede
naţionale).
Echilibrul balanţei de plăţi pentru un anumit nivel al ratei de schimb
se obţine atunci când:
Bc+Bk = 0 (2.16)
unde:
Bc - soldul balanţei contului curent;
Bk - soldul balanţei contului de capital.
Soldul balanţei contului curent Bc este dat de următoarea relaţie:
Bc = X-M (2.17)
Din relaţiile (2.5), (2.7) şi (2.17) obţinem:
Bc =X0-M0-m·Y, m>0 (2.18)
Soldul contului de capital Bk se calculează după următoarea relaţie:
Bk = Ik-Ek (2.19)
unde:
Ik - intrările de capital din străinătate;
Ek - ieşirile de capital către străinătate.
Vom defini intrările de capital din străinătate în economia naţională
prin următoarea relaţie:
Ik = Ik0+ik·r, Ik0>0, ik>0 (2.20)
unde:
Ik0 - intrările autonome de capital din străinătate (nu depind de rata
dobânzii);
ik - coeficientul de mobilitate a intrărilor de capital din străinătate.
Ieşirile de capital din economia naţională către străinătate sunt date de
următoarea relaţie:
Ek = Ek0-ek·r, Ek0>0, ek>0 (2.21)
unde:
Ek0 - ieşirile autonome de capital către străinătate (nu depind de rata
dobânzii);
ek - coeficientul de mobilitate a ieşirilor de capital din străinătate.
Din relaţiile (2.18), (2.19) şi (2.20) obţinem:
Bk = (Ik0+ik·r)-(Ek0-ek·r) <=> Bk =Ik0-Ek0+(ik+ek)·r (2.22)
Din relaţiile (2.16), (2.18) şi (2.22) obţinem următoarea relaţie ce
descrie dreapta BP0 în planul (Y,r) (vezi figura 2.6):
(X0-M0-m·Y)+[Ik0-Ek0+(ik+ek)·r] = 0 <=>
r = m/(ik+ek)·Y+(-X0+M0-Ik0+Ek0)/(ik+ek) (2.23)
Să calculăm panta dreptei BP0:
dr/dY = m/(ik+ek) > 0
Am construit dreapta BP0 plecând de la ipoteza că rata de schimb este
e=e0. Ce se poate întâmpla în cazul în care rata de schimb se modifică?
Soldul balanţei contului curent exprimat în monedă străină B'c este dat de
următoarea relaţie:
B'c = X'-M' (2.24)
unde:
X' - valoarea exporturilor exprimate în monedă străină;
M' - valoarea importurilor exprimate în monedă străină.
Valoarea exporturilor exprimate în monedă străină se calculează
astfel:
X' = qX·p'X (2.25)
unde:
qX - cantitatea exportată;
p'X - preţul de export exprimat în monedă străină.
Valoarea importurilor exprimate în monedă străină se determină
folosind următoarea formulă:
M' = qM·p'M (2.26)
unde:
qM - cantitatea importată;
p'M - preţul de import exprimat în monedă străină.
Din ecuaţiile (2.24), (2.25) şi (2.26) obţinem:
B'c = qX·p'X-qM·p'M (2.27)
Dacă diferenţiem total relaţia (2.27) obţinem:
dB'c = d(qX·p'X-qM·p'M) <=> dB'c = d(qX·p'X)-d(qM·p'M) <=>
dB'c = qX·dp'X+p'X·dqX-qM·dp'M-p'M·dqM <=>
dB'c = qX·p'X·(dp'X/p'X)+p'X·qX·(dqX/qX)-
qM·p'M·(dp'M/p'M)-p'M·qM·(dqM/qM) (2.28)
Vom face următoarele notaţii: E1 = dp'X/p'X, E2 = dqX/qX, E3 =
dp'M/p'M, E4 = dqM/qM.
Prin urmare, putem scrie relaţia (2.28) şi astfel:
dB'c = qX·p'X·E1+p'X·qX·E2-qM·p'M·E3-p'M·qM·E4 (2.28)
Vom calcula expresiile E1, E2, E3 şi E4. Pentru aceasta avem nevoie de
următoarele elasticităţi62:
- elasticitatea internă în funcţie de preţ a ofertei naţionale destinate
exportului (eox);
62
Elasticitatea variabilei y în funcţie de variabila x reprezintă raportul dintre variaţia
procentuală a variabilei y şi cea a variabilei x: ey/x = (dy/y)/(dx/x)
- elasticitatea externă în funcţie de preţ a cererii pentru produsele
destinate exportului (ecX);
- elasticitatea externă în funcţie de preţ a ofertei destinate importului
(eoM);
- elasticitatea internă în funcţie de preţ a cererii naţionale pentru
produsele provenite din import (ecM).
eoX se determină astfel:
eoX = (dqX/qX)/(dpX/pX) (2.29)
unde:
pX - preţul de export exprimat în monedă naţională;
pM - preţul de import exprimat în monedă naţională.
pX se obţine folosind următoarea relaţie de calcul:
pX = e·p'X (2.30)
unde:
p'X - preţul de export exprimat în monedă străină;
e - rata de schimb.
Prin diferenţierea relaţiei (2.30) obţinem:
dpX = d(e·p'X) = e·dp'X+p'X·de (2.31)
Din relaţiile (2.29), (2.30) şi (2.31) obţinem:
eoX = (dqX/qX)/[(e·dp'X+p'X·de)/(e·p'X)] <=>
eoX = (dqX/qX)/(dp'X/p'X+de/e) <=>
eoX = E2/(E1+de/e) (2.32)
ecX se calculează astfel:
ecX = -(dqX/qX)/(dp'X/p'X) <=> ecX = -E2/E1 (2.33)
Ecuaţiile (2.32) şi (2.33) formează un sistem S1 în care necunoscutele
sunt E2 şi E1:
S1:
eoX = E2/(E1+de/e)
ecX = -E2/E1
<=>
E1 = -(eoX·de/e)/(ecX+eoX)
E2 = (ecX·eoX·de/e)/(ecX+eoX)
eoM se obţine cu ajutorul următoarei relaţii:
eoM = dqM/dp'M <=> eoM = E4/E3, (2.34)
unde:
p'M - preţul de import exprimat în monedă străină.
ecM se calculează astfel:
ecM = -(dqM/qM)/(dpM/pM) (2.35)
unde:
pM - preţul de import exprimat în monedă naţională.
pM se obţine folosind următoarea relaţie de calcul:
pM = e·p'M (2.36)
Prin diferenţierea relaţiei (2.36) obţinem:
dpM = d(e·p'M) = e·dp'M+p'M·de (2.37)
Din relaţiile (2.35), (2.36) şi (2.37) obţinem:
ecM = -(dqM/qM)/[(e·dp'M+p'M·de)/(e·p'M)] <=>
ecM = -(dqM/qM)/(dp'M/p'M+de/e) <=> ecM = -E4/(E3+de/e) (2.38)
Ecuaţiile (2.34) şi (2.38) formează sistemul S2 în care necunoscutele
sunt E3 şi E4:
S2:
eoM = E4/E3
ecM = -E4/(E3+de/e)
<=>
E3 = -(ecM·de/e)/(ecM+eoM)
E4 = (ecM·eoM·dr/r)/(ecM+eoM)
Înlocuim expresiile E1, E2, E3 şi E4 în relaţia (2.28) şi avem:
dB'c = -qX·p'X·(eoX·de/e)/(ecX+eoX)+
p'X·qX·(ecX·eoX·de/e)/(ecX+eoX)+
qM·p'M·(ecM·de/e)/(ecM+eoM)+
p'M·qM·(ecM·eoM·de/e)/(ecM+eoM)
<=>
dB'c = [qX·p'X·eoX·[(ecX-1)/(eoX+ecX)]·de/e+
[qM·p'M·ecM·(1+eoM)]/(ecM+eoM)]·de/e (2.39)
Deprecierea ratei de schimb (de/e>0) va duce la creşterea soldului
balanţei contului curent (dB'c>0) dacă numai dacă:
eoX·(ecX-1)/(eoX+ecX)+ ecM·(1+eoM)]/(ecM+eoM) > 0 (2.40)
Relaţia (2.40) poartă denumirea de condiţia Marshall-Lerner.
În cazul unei ţări cu o economie naţională de dimensiuni reduse, ecx şi
eoM sunt infinite63. În aceste condiţii, relaţia (2.40) devine:
eoX+ecM > 0
Această condiţie este respectată întotdeauna şi, prin urmare, atunci
când are loc o devalorizare (de>0) atunci soldul balanţei contului curent va
creşte (dB'c>0). Soldul balanţei contului de capital nu se modifică.
Consecinţa este deplasarea dreptei BP0 spre dreapta către BP1 (vezi figura
2.6).
Pe de altă parte, atunci când se înregistrează o revalorizare (de<0),
soldul balanţei contului curent se reduce (dB'c<0). Soldul balanţei contului
de capital Bk rămâne, şi în acest caz, nemodificat. Astfel, dreapta BP0 se
deplasează spre stânga către BP2 (vezi figura 2.6).
63
Chiar şi tările de dimensiuni reduse (cu un P.N.B. mic) pot deţine o poziţie importantă
pe piaţa internaţională a unui anumit produs şi astfel o modificare a valorii fluxurilor
comerciale poate avea efecte asupra preţurilor din străinătate.
Dreapta BP0 împarte planul (Y,r) în două părţi (vezi figura 2.7). În
punctele situate deasupra şi la stânga dreptei BP0 se înregistrează un
excedent al balanţei de plăţi pentru o rată de schimb e=e0. De exemplu, în
punctul E1, pentru o rată de schimb e=e0, avem Bc+Bk>0. Acest excedent al
balanţei de plăţi determină revalorizarea monedei naţionale, cu alte cuvinte
rata de schimb devine e=e1 (e1<e0). Ca a urmare a acestei revalorizări,
dreapta BP0 se deplasează spre stânga către dreapta BP1. Pentru o rata de
schimb e=e1, în punctul E1, avem Bc+Bk=0.

BP2 BP0 BP1


rmax

rmin

(X0-M0+ Y
0 Ik0-Ek0)/m

(-X0+M0-
Ik0+Ek0)/
(ik+ek)

Figura 2.6: Dreapta BP0 pentru o economie deschisă de dimensiuni reduse şi


deplasarea acesteia în funcţie de evoluţia ratei de schimb

În punctele aflate dedesubt şi la dreapta dreptei BP0 se înregistrează un


deficit al balanţei de plăţi pentru o rată de schimb e=e0. Astfel, în punctul
E2, pentru o rată de schimb e=e0, avem Bc+Bk<0. Acest deficit al balanţei
de plăţi determină devalorizarea monedei naţionale, rata de schimb
devenind e=e2 (e2>e0). Dreapta BP0 se va deplasa spre dreapta către BP2 şi,
astfel, în punctul E2 vom avea Bc+Bk=0, pentru e=e2.

BP0 (e=e0)
rmax E1

rmin E2
BP1 (e=e1) BP2 (e=e2)

0 Y

Figura 2.7: Reechilibrarea balanţei de plăţi în condiţiile funcţionării


ratelor de schimb flotante

Ceea ce rămâne de făcut este să plasăm cele trei drepte în aceeaşi


diagramă, după cum se poate observa în figura 2.8 (în care dreapta BP0 are
o pantă mai mare decât dreapta LM0). Modelul se va afla în starea de
echilibru general în punctul E0, locul de intersecţie al celor trei drepte.
În condiţiile funcţionării regimului ratelor de schimb flotante cele trei
drepte (IS0, LM0 şi BP0) vor reuşi întotdeauna să se intersecteze în acelaşi
punct. Motivul este dat de faptul că rata de schimb se va ajusta (se va
revaloriza sau devaloriza) în aşa fel încât dreapta BP0 să treacă prin punctul
de intersecţie al dreptelor IS0 şi LM0.
r
BP0
LM0
rmax
E0
r0

rmin IS0

Y0 Y

Figura 2.8: Obţinerea echilibrului general în cadrul modelului Mundell-Fleming

2.5. Teoria monetaristă


Vom lua în considerare versiunea modelului monetarist pentru o ţară
mică, care se bazează pe următoarele ipoteze:
- existenţa unei funcţii a cererii monetare stabile64;
- preţurile bunurilor şi serviciilor sunt flexibile;
- pieţele operează perfect în aşa fel încât întotdeauna economia se va
afla în starea de ocupare deplină a forţei de muncă disponibile65;
- paritatea puterilor de cumpărare este respectată66.
În condiţii de concurenţa perfectă, situaţia unei ţări mici care preia
preţurile internaţionale poate fi reprezentată prin 5 ecuaţii simple67:
Mc = P·K(Y) (1.41)
P = S·P' (1.42)
Mo = D+R·S (1.43)
R = (Mc-Mo)/S (1.44)
R=B (1.45)
unde:
Mc - reprezintă cantitatea de monedă cerută (cererea);
Mo - cantitatea oferită;
P - nivelul preţurilor interne;

64
Sodersten, B., Geoffrey, R., Ibidem, p. 564;
65
Sodersten, B., Geoffrey, R., Idem;
66
Gaftoniuc, S., Finanţe internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p. 244
67
Krueger, A.O., Determinarea ratei de schimb, Ed. Sedona, Timişoara, 1996, p. 55-56
P' - nivelul preţurilor străine;
Y - venitul naţional real;
K(Y) - funcţia cererii de monedă în funcţie de venitul naţional real;
S - cursul de schimb;
R - variaţia rezervelor în monedă străină;
D - creditul intern;
B - soldul balanţei.
Ecuaţia (1.41) reprezintă funcţia obişnuită a cererii de monedă, unde
Mc depinde de nivelul preţului şi de venitul real (determinat de factorul
ofertă din sistem şi, de aceea, exogen). Ecuaţia (1.42) este relaţia parităţii
puterilor de cumpărare, în baza căreia preţurile sunt aceleaşi, în funcţie de
cursul de schimb. Identitatea (1.43) stipulează că oferta de monedă este
egală cu creditul intern la care se adaugă rezervele deţinute de autorităţi. Se
exclude, în consecinţă, orice idee de sterilizare a variaţiilor rezervelor, la
nivelul creditului intern. Variaţia rezervelor R este egală cu diferenţa între
cererea şi oferta de monedă (1.44). Din această ecuaţie (1.44) se deduce că
orice dezechilibru "ex ante" între oferta şi cererea de monedă se traduce
printr-un dezechilibru, corespunzător soldului global al balanţei de plăţi -
lucru arătat de ecuaţia (1.45).
În situaţia sistemului în care preţurile sunt determinate prin cursul de
schimb şi nivelul preţurilor străine, soldul balanţei de plăţi reflectă
dezechilibrul pieţei monetare. Se pot formula, în continuare, ecuaţiile:
B = (1/S)·(Mc-Mo) (1.46)
Mc-Mo < 0 <=> B<0 (deficit) (1.47)
Mc-Mo > 0 <=> B>0 (excedent) (1.48)
În final, soldul balanţei de plăţi joacă un rol de supapă. În caz de
deficit (ecuaţia (1.47)) şi dacă există exces de monedă, agenţii economici se
vor debarasa de aceasta. Conform legii lui Walras, se va produce o reducere
a stocului de monedă (procesul de ajustare combinată stoc-flux),
contrapartida fiind reprezentată prin excedentul valorii bunurilor şi
serviciilor importate, valoare măsurată în baza cursului de schimb în
vigoare. În cazul invers (ecuaţia (1.48)), respectiv situaţia cererii de
monedă în exces, contul extern va furniza cantitatea de monedă care
lipseşte.
Aceste condiţii permit să se înţeleagă modul de reechilibrare a
balanţei, în caz de deficit. Dacă deficitul are drept cauză oferta de monedă
în exces, devalorizarea monedei naţionale va avea drept efect creşterea
nivelului general al preţurilor. Agenţii economici vor fi obligaţi, în
consecinţă, să reducă cheltuielile, pentru a putea menţine nivelul real al
încasărilor. Ulterior, se va produce o creştere a venitului, în raport cu
cheltuielile, restabilindu-se astfel echilibrul extern (reconstituirea
rezervelor). În cazul excedentului, situaţia se inversează.
Abordarea clasică, liberală, pe această temă, se opune celei
mercantiliste care făcea din balanţa de plăţi câmpul privilegiat al
intervenţionismului statal. Teoria "ajustărilor automate" emisă de către
Hume, pe la mijlocul secolului XVIII, va demola concepţia mercantilistă68.
Orice excedent tranzitoriu va provoca creşterea rezervelor, deci a monedei
în circulaţie, consecinţa fiind creşterea preţurilor, ceea ce va contribui la
degradarea competitivităţii globale a ţării în cauză şi va tinde, în final, la
anularea "automată" a respectivului excedent.
Abordarea modernă, în termeni monetari, va reformula această veche
teorie. Orice aşa-zis dezechilibru al balanţei de plăţi are, în mod necesar, o
origine monetară, consecutivă creşterii rezervelor sau adoptării unei politici
monetare expansioniste. Crearea de monedă nedorită îi va incita pe agenţii
economici de a se debarasa de aceasta, ceea ce va provoca scăderea preţului
relativ al monedei, respectiv inflaţia şi căderea cursului pe piaţa de schimb.
Într-un sistem al cursurilor de schimb flotante şi într-o perspectivă
ideală, ajustările ar trebui să se realizeze, în mod exclusiv, prin cursul de
schimb. Abordarea monetaristă mai susţine şi că dezechilibrele pot fi
determinate doar prin diferenţele de inflaţie existente între ţări. Prin
intermediul şi datorită cursurilor de schimb flotante, aceste diferenţe ar
trebui să fie imediat corectate: o ţară în care inflaţia este mai puternică va
vedea moneda sa depreciindu-se în aceeaşi proporţie (teoria parităţii
puterilor de cumpărare). Flotarea monedelor ar trebui să neutralizeze
influenţa monedei asupra structurii balanţei de plăţi. Întrucât, conform
concepţiei monetariştilor, dezechilibrele au, întotdeauna, o cauză monetară,
flotarea ar trebui să permită chiar renunţarea la însăşi noţiunea de
"ajustare". Într-o astfel de lume ideală, soldurile ar fi, deci, mereu la nivelul
optim.
Astfel de abordări au puţine şanse să se verifice în practică. În lumea
reală, nu mai putem afirma, cu deplină certitudine, că o ţară ce înregistrează
un deficit al balanţei contului curent îşi va vedea, în mod sistematic,
moneda depreciindu-se. Soldul curent joacă un rol nesigur în formarea
cursurilor de schimb. Exemplul clasic: deprecierea dolarului în anii 1980-
1985 a fost însoţită de o degradare a balanţei contului curent american.

68
Mercantiliştii au pus un accent deosebit pe dezvoltarea exporturilor şi pe menţinerea
unui sold excedentar al balanţei contului curent. Conform acestei concepţii, pentru ca
naţiunea să dispună de un aflux suplimentar de metale preţioase, trebuie ca relaţiile cu
exteriorul să dea naştere la exporturi de bunuri şi servicii superioare importurilor.
Nevoia de debuşee mai numeroase necesită şi crearea de pieţe de desfacere în regiuni
îndepărtate; cucerirea acestor pieţe necesită sprijinul statului, în special în cazul celor
coloniale.
Chiar dacă moneda se va deprecia efectiv, aceasta nu înseamnă că se va
obţine sau atinge starea de echilibru extern. La sfârşitul anilor 1980,
excedentele germane au crescut, într-o perioadă în care marca se aprecia în
raport cu dolarul. Dacă dispar cauzele iniţiale ale dezechilibrului, de
exemplu, printr-o supraevaluare a monedei, fluxurile reale nu revin la
situaţia iniţială. Firmele japoneze au profitat de creşterea dolarului, în
perioada 1980-1985, reuşind să implanteze reţele de export în SUA, reţele
care au supravieţuit, ulterior, în faza de apreciere a dolarului.
Lumea monetară actuală este ierarhizată întrei grupe69. Prima grupă
conţine Statele Unite ale Americii, care datorită rolului cheie al dolarului
pe scena internaţională şi a posibilităţii de a avea un deficit bugetar şi/sau
comercial fără a suferi consecinţe grave pe planul economic intern, au o
largă autonomie în ceea ce priveşte politica macroeconomică. A doua grupă
cuprinde Uniunea Europeană, Japonia şi Marea Britanie. Aceste economii
au un grad destul de ridicat al autonomiei politicilor macroeconomice cu
condiţia de a ţine cont de politicile macroeconomice americane în scopul
limitării fluctuaţiilor monedelor proprii, euro, yenul japonez şi lira sterlină,
faţă de dolar. A treia grupă are în componenţă restul ţărilor a căror politici
macroeconomice sunt larg subordonate politicilor promovate de economiile
din cadrul primelor două grupe. În concluzie, constrângerile externe se
manifestă cu presiuni diferite; dependenţa externă a politicilor monetare
depinde, în principal, de doi factori: inserţia în sistemul monetar
internaţional şi urmărirea unei anumite rate de schimb ca obiectiv de către
factorii de decizie macroeconomică.
Regimul ratelor de schimb flotante sau cel al ratelor de schimb
controlate cu o bandă largă de fluctuaţie determină creşterea impactului
politicilor monetare asupra preţurilor interne; în aceste condiţii, se creează
un nou canal de transmisie ce acţionează prin variaţia ratei de schimb.
Politica monetară acţionează puternic asupra capitalurilor ce intră sau ies
din economia naţională. O politică de rigoare monetară (monetaristă)
determină o tendinţă de creştere a capitalurilor financiare din străinătate
generată, în principal, de creşterea ratelor naţionale ale dobânzilor,
simultană cu creşterea încrederii în moneda naţională.
În comparaţie, conform teoriei monetariste, eficacitatea politicilor
monetare este diminuată în condiţiile regimului ratelor de schimb fixe sau
controlate cu o bandă îngustă de fluctuaţie. Într-un sistem al ratelor de
schimb fixe, politica monetară îşi pierde incidenţa asupra mărimilor
nominale deoarece nu se poate controla cantitatea de monedă; o creştere a
creditelor se traduce printr-o creştere a masei monetare care implică o
69
Brăilean, T., Monetarismul în teoria şi politica economică, Ed. Institutul European,
Iaşi, 1998, p. 187
degradare a balanţei de plăţi şi o diminuare a rezervelor pe termen scurt;
oferta de monedă nu creşte şi nivelul general al preţurilor nu se modifică,
deşi, iniţial, acesta are o tendinţă de creştere urmată imediat de o scădere
determinată de scăderea rezervelor.
După cum se poate observa, abordarea monetaristă se referă la balanţa
globală. Faptul că evită orice referinţă la balanţele parţiale (balanţa contului
curent, balanţa contului de capital) face dificilă identificarea cauzelor care
au produs dezechilibrul: specializare defectuoasă, scurgeri de capital etc.
Totodată, răspunsul la întrebarea de ce moneda joacă un rol exclusiv şi de
ce alte active nu au o influenţă similară în cadrul acestei abordări este
ambiguu. Dacă se va avea în vedere şi piaţa valorilor mobiliare, se poate
ajunge la concluzia că dezechilibrul balanţei de plăţi reflectă un
dezechilibru al acestei pieţe, compatibil cu cel al pieţei monetare.
Această concepţie clasico-modernistă nu poate fi aplicată problemelor
concrete ridicate de balanţele de plăţi contemporane întrucât se referă la un
echilibru static pe termen lung, problemele pe termen scurt şi mediu fiind
ignorate. Or, tocmai acestea din urmă sunt problemele cu care se confruntă
cel mai mult politica economică.

2.6 Teoria neoclasică


Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, economiştii neoclasici transferă
problema costurilor şi a preţurilor pe terenul psihologiei (C. Menger, W. St.
Jevons şi L. Walras70) şi, sub denumirea de "teorie pură" a relaţiilor
economice internaţionale examinează latura cantitativă a schimburilor
economice internaţionale, încercând formalizarea lor matematică şi
exprimarea grafică a acestora cu ajutorul "curbelor de indiferenţă" folosite
de F.Y. Edgeworth, Vilfreto Pareto şi A. Marshall71.
Aşa după cum la mijlocul secolului al XIX-lea realizările ştiinţei
economice au fost sintetizate în lucrările lui J. St. Mill, spre sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea rolul acesta l-au
îndeplinit lucrările lui Alfred Marshall (1842-1924). Acesta se ocupă pe
larg de comerţul internaţional în lucrările sale "Teoria pură a comerţului
exterior" (1879), "Principiile ştiinţei economice" (1890) şi, mai ales, "Bani,
credit şi comerţ" (1923).72
Acceptând principiul ricardian al costurilor comparative şi al
avantajelor relative, A. Marshall are ca punct de plecare al teoriei sale
despre comerţul internaţional teoria corespunzătoare a lui J. St. Mill, pe

70
Walras, L., Elements of Pure Economics, Irwin, Homewood, 1954
71
Marshall, A., Money, Credit and Commerce, Macmillan and Co., Ltd., London, 1923
72
Marshall, A., Idem
care o modifică, ţinând seama de deplasarea care a avut loc în gândirea
economică de la teoria obiectivă (Smith, Ricardo, Marx), spre teoria
subiectivă a valorii (Menger, Jevons, Walras etc.). Pentru a se explica
preţurile mărfurilor care se schimbă, A. Marshall combină teoria cererii şi a
ofertei cu teoria utilităţii finale şi marginale şi face o anumită delimitare în
sensul că, în timp ce pe piaţa internă sunt hotărâtoare costurile absolute ale
mărfurilor, pe piaţa mondială sunt hotărâtoare costurile relative ale
acestora.
Pentru a depăşi anumite dificultăţi care derivă din teoria subiectivă a
valorii şi a preţurilor, A. Marshall face un anumit compromis între această
teorie şi teoria obiectivă în sensul că, pe termen scurt, explică preţurile
mărfurile în funcţie de utilitatea acestora, iar, pe termen lung, în funcţie de
costul de producţie.
În viziunea lui A. Marshall, comerţul exterior are o importanţă
deosebită pentru toate ţările, atât ca expresie a dezvoltării economice
generale, mai ales a industriei, cât şi prin avantajele pe care le procură
participanţilor la comerţul internaţional. După aprecierea lui, avantajul în
comerţul exterior constă în surplusul de cost sau valoare pe care ar fi trebuit
să-l cheltuiască o ţară, dacă şi-ar fi produs singură marfa importată, peste
costul produselor exportate pentru a-şi procura marfa dată.
Pentru a determina raportul de schimb ("terms of trade") dintre două
ţări, A. Marshall examinează tranzacţiile respective numai sub aspect fizic
sau material (în unităţi naturale), face abstracţie de rolul banilor, ca şi cum
în practică ar avea loc trocul (schimbul în natură) şi ajunge la concluzia că
acest raport de schimb este puternic influenţat de elasticitatea cererii unei
ţări pentru mărfurile din import în sens invers proporţional: când creşte
cererea pentru mărfurile din import, cresc şi preţurile lor şi, implicit, se
micşorează raportul de schimb al ţării date cu partenerii ei şi invers, când
creşte şi se diversifică oferta de mărfuri a unei ţări pe piaţa mondială, se
măreşte şi raportul ei de schimb cu alte ţări.
Analiza realizată de Marshall este continuată de Wiliams John Burr în
lucrarea "Comerţul internaţional în condiţiile ratelor de schimb flexibile"
(1960)73. În această lucrare, este prezentat un model al economiei
mondiale. Acesta pleacă de la cazul cel mai simplu: două ţări şi două
bunuri fără a exista bariere comerciale şi fluxuri financiare pe plan
internaţional. Modelul este extins ulterior pentru cazul general şi sunt
incluse treptat în analiză unele aspecte speciale cum ar fi: modificarea
volumului cheltuielilor, apariţia inflaţiei şi deflaţiei, comerţul internaţional
cu bunuri degradabile (nestocabile) şi, respectiv, manufacturate, existenţa
73
Burr, W.L., International Trade under flexible exchange rates, Ed. North-Holland
Publishing Company, Amsterdam, 1960
monopolului, comerţul colonial, etc. O atenţie deosebită este acordată şi
barierelor comerciale: costurile de transport, tarifele vamale, bunurile
necomercializabile pe plan internaţional, taxele de procesare, dumping,
cotele de import, ratele de schimb multiple.
Modelul neoclasic, în forma sa cea mai simplă, presupune existenţa
unei economii mondiale formată din două economii naţionale NE1 şi NE2
ce produc două bunuri G1 şi G2. Fiecare din aceste două bunuri sunt
produse şi consumate atât pe plan intern cât şi în străinătate, şi nici unul nu
este doar exportat sau importat. Pentru a simplifica, barierele comerciale,
cum ar fi costurile de transport şi tarifele, nu sunt luate în considerare.
În figura 2.9 sunt prezentate curbele cererii şi ofertei pentru cele două
bunuri la nivelul celor două economii naţionale şi evoluţia ratelor de
schimb. Această figură ne arată că echilibrul general în cadrul economiei
mondiale se realizează prin respectarea a trei condiţii de echilibru74:
a) egalitatea exporturilor şi importurilor;
b) echilibrul balanţei de plăţi;
c) uniformitatea ratei de schimb.
Prima condiţie de echilibru poate fi formulată în următoarele moduri:
- exporturile unei economii naţionale trebuie să fie egale cu
importurile celeilalte ţări în condiţiile existenţei doar a două ţări în cadrul
economiei mondiale;
- exporturile realizate de toate ţările exportatoare trebuie să fie egale
cu importurile realizate de toate ţările importatoare în cazul în care există
mai multe ţări în cadrul economiei mondiale.
După cum ne arată şi figura 2.9, economia NE1 exportă bunul G1 şi
importă bunul G2, iar economia NE2 importă bunul G1 şi exportă bunul G2.
Exporturile reprezintă surplusul ofertei în comparaţie cu cererea, ceea ce
poate fi exprimat, la nivelul economiei NE1, prin următoarea relaţie:
X1,1 = S1,1-D1,1 >0 (1.49)
iar, la nivelul economiei NE2, prin relaţia:
X2,2 = S2,2-D2,2 >0 (1.50)
Importurile reprezintă deficitul ofertei în comparaţie cu cererea. La
nivelul celor două economii, importurile sunt determinate de următoarele
ecuaţii:
M1,2 = S1,2-D1,2 <0 (1.51)
M2,1 = S2,1-D2,1 <0 (1.52)

74
Burr, W.L., Ibidem, p. 11-19
Preţ
Bunul G1
Bunul G1 Preţ

p2,1
p1,1

D1,1 S1,1 Cantitate D2,1 S2,1 Cantitate


Preţ Preţ

Bunul G2

Bunul G2

p2,2
p1,2

D1,2 S1,2 Cantitate D2,2 S2,2 Cantitate

Economia NE1 Economia NE2

p2,1
p1,1
p2,1

p1,2
O
er1,2 er2,1

Figura 2.9: Echilibrul în cazul modelului neoclasic

Dacă importurile sunt egale cu exporturile, atunci avem identităţile:


X1,1 + M2,1 = 0 (1.53)
M1,2 + X2,2 = 0 (1.54)
A doua condiţie de echilibru este echivalentă cu a spune că exporturile
unei ţări trebuie să aibă valoare egală cu cea a importurilor realizate de
aceeaşi ţară.75
Valoarea exporturilor realizate de economiile NE1 şi NE2 sunt egale cu
produsul dintre cantitatea exportată şi preţul unitar:
X1 = X1,1·p1,1 (1.55)
X2 = X2,2·p2,2 (1.56)
Iar valoarea importurilor realizate de economia NE2 se defineşte în
acelaşi mod:
M1 = M1,2·p1,2 (1.57)
M2 = M2,1·p2,1 (1.58)
În ecuaţiile de mai sus, M1 şi M2 sunt negative deoarece acestea sunt
produsul dintre un număr pozitiv (p1,2 şi p2,1) şi un număr negativ (M1,2 şi
M2,1). A doua condiţie de echilibru poate fi exprimată matematic astfel:
X1+M1 = 0 (1.59)
X2+M2 = 0 (1.60)
A treia condiţie de echilibru este uniformitatea ratei de schimb pentru
fiecare bun ce face obiectul comerţului internaţional. Această uniformitate
a ratei de schimb este determinată de echilibrul general. Sistemul clasic
consideră rata de schimb ca fiind dată şi nivelul preţurilor interne ca fiind
variabil. Neoclasicii consideră rata de schimb ca fiind variabilă, iar
nivelurile preţurilor interne sunt considerate determinate.
Rata de schimb dintre monedele a două ţări poate fi calculată prin
raportarea preţurilor pentru un anumit bun existente în cadrul celor două
ţări. De exemplu dacă G1 se vinde cu preţul p1,1 în economia NE1 şi cu
preţul p2,1 în economia NE2, atunci raportul p1,1/p2,1 este rata de schimb.
Rata de schimb trebuie să fie aceeaşi indiferent de bunul ale cărui
preţuri sunt raportate. În cazul nostru, avem egalitatea:
p1,1/p2,1 = p1,2/p2,2 (1.61)
Dacă egalitatea de mai sus nu se respectă, arbitrajiştii internaţionali ar
putea să cumpere bunul G1 acolo unde este ieftin şi să-l vândă pentru bunul
G2 acolo unde G2 este scump, până când preţurile locale ale celor două
bunuri se vor modifica în aşa fel încât disparitatea dintre preţurile relative
va fi înlăturată.
Relaţia (1.61) poate fi rescrisă astfel76:
75
Acelaşi lucru este formulat şi de John S. Mill: "Se poate considera, de aceea, ca fiind
stabilit faptul că, în condiţiile în care două ţări comercializează reciproc două bunuri,
valoarea de schimb relativă a acestora să se ajusteze la înclinaţiile şi circumstanţele
consumatorilor din ambele părţi, în aşa fel încât cantităţile cerute de fiecare ţară pentru
bunurile importate de le vecini, să fie exact suficiente pentru a se asigura plata uneia
pentru cealaltă." - vezi: Mill, J.S., Principles of Political Economy, Logmans, Gren and
Co., 1923, Chapter XVIII, "Of International Values", p. 587
76
Relaţia (1.62) reprezintă forma algebrică a următoarelor cuvinte ale John S. Mill:
"Când comerţul internaţional se realizează între două ţări, cele două bunuri se vor
p1,1/p1,2 = p2,1/p2,2 (1.62)
În figura 2.9 am notat cu er1,2 rata de schimb dintre monedele
economiilor NE1 şi NE2 existentă pe piaţa valutară a economiei NE1, iar cu
er2,1 rata de schimb dintre monedele economiilor NE2 şi NE1 existentă pe
piaţa valutară a economiei NE2. Cu alte cuvinte, pe piaţa valutară a
economiei NE1, o monedă a economiei NE2 este echivalentă cu er1,2 monezi
ale economiei NE1 iar, pe piaţa valutară a economiei NE2, o monedă a
economiei NE1 se schimbă cu er2,1 monezi ale economiei NE2.
După cum ne arată figura 1.8, avem următoarea egalitate:
p1,1/p2,1 = p1,2/p2,2 = er1,2/er2,1 (1.61)
Teoria neoclasică este dominantă în manualele universitare. Totuşi, în
ultimii 30 de ani s-au afirmat tot mai multe curente de gândire care combat
fundamentele acestei teorii.77
Este limpede că ne găsim încă foarte departe de o teorie de mai mare
generalitate a comerţului internaţional precum este cea neoclasică, care sa
constituie noua bază unificatoare pentru investigarea acestui fenomen
complex din toate unghiurile posibile şi necesare. Capătul acestui demers
teoretic şi empiric este ascuns încă în ceaţa necunoaşterii, dacă ţinem seama
că, în prezent, există destule teorii ale comerţului internaţional care se
contrazic sau încearcă să se anihileze reciproc.

schimba între ele la aceeaşi rată de schimb în ambele ţări - cu condiţia omiterii
costurilor de transport." - vezi: Mill, J.S., Idem
77
Legat de acest aspect al evoluţiei ştiinţei economice, Robert Heilbroner afirma în anul
1965 următoarele: "În timp ce Marshall şi colegii săi se preocupau de perfecţionarea
delicatului lor mecanism al echilibrului, câţiva dizidenţi neortodoxi insistau asupra
faptului că nu echilibrul, ci schimbarea - schimbarea violentă - care caracterizează
lumea constituia, de fapt, obiectul cercetării economice. Războiul şi revoluţia şi
depresiunea (criza) şi tensiunea socială , constituiau după părerea lor, probleme
fundamentale pentru cercetarea economică - şi nu echilibrul şi procesele blânde de
ajustare ale unei societăţi stabile aşa cum rezultă din manuale." - vezi: Heilbroner, R.,
The Wordly Philosophers. The Lives, Times and Ideas of Great Economic Thinkers,
Simon and Schuster, New York, 1965, p. 180
Cap. 3:
Comerţul internaţional în condiţiile
ratelor de schimb fixe

Regimul ratelor de schimb fixe a avut două forme. Una dintre ele a
existat în cadrul sistemului monetar internaţional al etalonului aur, când rata
de schimb între monede era determinată de greutatea relativă în aur a
acestora. Astfel, dacă greutatea în aur a lirei sterline era de trei ori mai mare
decât cea a dolarului american atunci 1 GBP = 3 USD. Cealaltă formă de
existenţă a regimului ratelor de schimb fixe presupune intervenţia
autorităţilor monetare în scopul menţinerii ratelor de schimb într-o marjă de
fluctuaţie de +/-1%. Această din ultimă formă a existat în cadrul sistemului
de la Bretton Woods.
Astfel, în cadrul sistemului etalon aur, echilibrarea balanţei de plăţi se
realiza prin intermediul mecanismului de ajustare automată a preţului aurului
sau prin intervenţia guvernului care, de cele mai multe ori, doar întărea acest
mecanism. În cadrul sistemului de la Bretton Woods (sistemul etalonului
aur-devize), guvernul avea o opţiune suplimentară: modificarea nivelului
ţintă al ratei de schimb. Acest lucru era posibil doar dacă FMI ajungea la
concluzia că balanţa de plăţi a ţării în cauză se afla într-o stare de
“dezechilibru fundamental”.

3.1. Caracteristicile sistemului etalon aur (1870-1914)


Relaţiile băneşti au un rol important în schimburile comerciale, atât în
interiorul unui stat, cât şi între state. Astfel, statul are dreptul de a bate
monedă şi de a elabora normele de utilizare a banilor în tranzacţiile
comerciale, în plata impozitelor şi taxelor vamale sau - în antichitate sau în
evul mediu - a tributurilor. În acelaşi timp cu formarea statelor naţionale
moderne şi a economiilor naţionale se formează şi sistemul monetar
naţional, constituit prin norme, mecanisme şi instituţii însărcinate cu politica
monetară. Sistemul monetar naţional reprezintă ansamblul unor instrumente
şi relaţii băneşti adoptate de stat în vederea îndeplinirii funcţiilor banilor
pentru a satisface nevoile societăţii78.
Un element important al sistemului monetar naţional constă în
78
Kiriţescu, C. C., Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Editura Academiei,
Bucureşti, 1967
stabilirea etalonului monetar - ca element de referinţă al banilor - care a
variat de-a lungul timpului sau de la o ţară la alta. Etalonul aur a funcţionat
ca un sistem monetar global în perioada 1870-1914 şi se baza pe concepţii
de politică macroeconomică internaţională foarte diferite de cele care se află
la baza acordurilor monetare internaţionale din cea de-a doua jumătate a
secolului al XX-lea. Sistemul etalonului aur îşi găseşte originile în folosirea
aurului ca monedă de schimb, unitate de cont şi de rezervă. Dacă aurul a fost
folosit în această manieră din timpuri străvechi, etalonul aur, ca instituţie
juridică, datează din 1819 când parlamentul britanic a adoptat Resumption
Act. Această lege îşi trage numele din obligaţia Băncii Angliei de a relua
practica la care renunţase la patru ani după sfârşitul războaielor
napoleoniene (1793-1815) şi care consta în preschimbarea biletelor de bancă
cu aur pentru un preţ fix. “Resumption Act” constituie actul de naştere al
veritabilului etalon aur, deoarece a înlăturat restricţiile existente de mult
timp asupra exporturilor englezeşti de aur şi lingouri de aur.
Mai târziu, în timpul secolului al XIX-lea, Germania, Japonia şi alte ţări
au adoptat, de asemenea, etalonul aur. SUA au aderat la acest sistem al
etalonului aur în 1879. Gold Standard Act emis în 1900 de către SUA
instituţionaliza din punct de vedere legal dolarul-aur.
În condiţiile etalonului aur, o ţară înregistrează un echilibru al balanţei
de plăţi atunci când suma dintre soldul balanţei contului său curent şi soldul
balanţei contului de capital în afară de rezerve este egală cu zero; deci,
soldul balanţei contului curent este finanţat integral prin împrumuturi
internaţionale fără ca modificarea rezervelor să fie necesară.
Multe dintre guvernele ţărilor participante la acest sistem au luat o
atitudine de laissez-faire în ceea ce priveşte balanţa contului curent.
Echilibrarea balanţelor de plăţi pentru economiile naţionale participante la
sistemul etalonului aur se realiza prin intermediul mecanismului de ajustare
automată a preţului aurului. Filozoful scoţian David Hume descria acest
mecanism, încă din secolul al XVIII-lea, astfel:
"Să presupunem că patru cincimi din moneda disponibilă a Marii
Britanii este distrusă într-o noapte [...], atunci care ar fi consecinţa? Preţul
muncii şi al mărfurilor nu ar trebui să scadă în aceeaşi proporţie [...]? Ce
naţiune ar putea să ne mai facă concurenţă pe oricare piaţă în ceea ce
priveşte transportul maritim sau vânzarea de produse manufacturate având în
vedere preţul foarte mic pe care îl avem în condiţiile unui profit suficient de
mare? În ce timp scurt, prin consecinţă, se va reface stocul de monedă
distrus? Pe parcursul timpului vom pierde rapid avantajul nostru legat de
costul redus al muncii şi produselor; intrările de monedă din străinătate se
vor opri în momentul în care avem din nou abundenţă şi saţietate.
Din nou, să presupunem că toată moneda din Marea Britanie se
multiplică de cinci ori într-o noapte: ce efecte contrare ar trebui să se
întâmple? Preţul muncii şi al bunurilor va creşte atât de mult încât naţiunile
străine nu-şi vor mai permite să cumpere de la noi; pe de altă parte, bunurile
lor vor deveni atât de bine cotate încât [...] le vom cumpăra noi; în
consecinţă, moneda noastră va ieşi din ţară; acest proces va continua până
când vom ajunge la un nivel conform cu cel al ţărilor străine şi vom pierde
acea superioritate legată de bogăţie [...]."79
Analiza realizată de David Hume mecanismului de ajustare a preţului
aurului este un exemplu de utilizare abilă a teoriei economice în scopul
implementării unei anumite politici economice. În acea epocă, mercantiliştii
pretindeau că, datorită lipsei restricţiilor severe asupra comerţului şi plăţilor
internaţionale, Marea Britanie se găsea în situaţia în care nu avea un stoc
suficient de monedă de aur pentru a asigura o circulaţie optimă a bunurilor şi
serviciilor ceea ce genera un deficit al balanţei de plăţi. Hume a respins
argumentaţia mercantiliştilor demonstrând că balanţa de plăţi se ajustează
automat în aşa fel încât să asigure o ofertă monetară adecvată pentru fiecare
ţară.
Mercantiliştii au avansat idea că aurul şi argintul reprezintă baza avuţiei
naţionale şi sunt esenţiale pentru realizarea unui comerţ în condiţii optime.
În acest scop, mercantiliştii au pus în aplicare o politică economică ce
împiedica ieşirile de aur şi argint din economia naţională. Principalul lor
obiectiv era asigurarea unor intrări cât mai mari de metale preţioase în
economie. Thomas Mun, un exponent al acestui curent de gândire, preciza
pe la 1630, că modalitatea prin care o ţară îşi poate spori avuţia naţională
este realizarea unui export care să asigure încasări mai mari decât
cheltuielile realizate cu importul de produse.
Raţionamentul lui David Hume demonstrează imposibilitatea existenţei
unui surplus al balanţei de plăţi permanent şi subliniază faptul că
mercantiliştii au pus un accent exagerat pe o parte din avuţia naţională -
metalele preţioase - şi au ignorat principala sursă a avuţiei naţionale care
este capacitatea sa productivă.
Este uşor de tradus descrierea realizată de David Hume în termeni
moderni. Să presupunem că România înregistrează un excedent al contului
curent foarte mare în comparaţie cu deficitul contului de capital, fără a lua în
calcul rezervele de aur. Cum importurile nete din străinătate cu destinaţia
România nu sunt finanţate integral prin împrumuturi româneşti din

79
Hume, D., Of the Balance of Trade, retipărit (într-o formă prescurtată) în Eichengreen,
B., (ed.), The Gold Standard in Theory and History, London, 1985, p. 39-48
străinătate, soldul trebuie compensat printr-un flux de rezerve internaţionale
– este vorba de aur – către România. Acest flux reduce, în mod automat,
oferta monetară din străinătate şi măreşte oferta monetară în România;
aceasta determină scăderea preţurilor externe şi creşterea preţurilor
româneşti.
Creşterea preţurilor româneşti simultană cu scăderea preţurilor externe
reduce cererea externă pentru bunurile şi serviciile româneşti şi, în acelaşi
timp, creşte cererea românească pentru bunuri şi servicii din străinătate. În
acest caz, exporturile se reduc, iar importurile cresc, ceea ce face ca
excedentul balanţei contului curent să se reducă. Astfel, excedentul contului
curent este finanţat integral prin împrumuturi româneşti din străinătate, fără
a mai fi necesară modificarea rezervelor internaţionale de aur. În aceste
condiţii, fiecare dintre ţările participante la sistemul etalonului aur îşi poate
echilibra balanţa de plăţi.
Acelaşi proces operează şi în sens invers, în condiţiile în care, pentru
România, se înregistrează un excedent al contului de capital, fără a lua în
calcul rezervele de aur, foarte mare în comparaţie cu deficitul contului
curent. Diferenţa dintre valoarea excedentului contului de capital fără
rezerve şi soldul contului curent (diferenţa dintre importuri şi exporturi) este
destinată acordării de împrumuturi străinătăţii. Acest flux măreşte oferta
monetară din străinătate şi reduce oferta monetară în România. În acest mod,
preţurile externe cresc, iar preţurile româneşti scad, ceea ce determină
creşterea cererii pentru exporturile româneşti şi scăderea cererii româneşti
pentru importurile din străinătate. Ca urmare, exporturile României cresc, iar
importurile româneşti se reduc. Astfel, deficitul balanţei contului curent se
reduce şi excedentul contului de capital fără rezervele de aur este destinat
integral finanţării deficitului contului curent.
Prin definirea preţului valutelor în aur, sistemul etalon aur a vizat
limitarea creşterii masei monetare din economia mondială şi stabilizarea
nivelului mediu mondial al preţurilor. Bineînţeles, în ţările în care a
funcţionat etalonul aur, nivelul preţurilor nu a crescut între 1870-1914 în
comparaţie cu perioada de după al doilea război mondial, când nivelul
naţional al preţurilor a cunoscut fluctuaţii imprevizibile pe perioade scurte,
iar perioadele de inflaţie alternau cu cele de deflaţie.
Pe de altă parte, etalonul aur nu a contribuit în măsură prea mare la
realizarea obiectivului deplinei ocupări a forţei de muncă. Nivelul şomajului
a atins cote destul de ridicate în majoritatea ţărilor industrializate în perioada
1890-1913. O cauză fundamentală a instabilităţii economice interne pe
termen scurt existentă în condiţiile etalonului aur dinainte de 1914 a fost
subordonarea politicii economice obiectivelor externe. Importanţa
obiectivelor de politică economică internă a ieşit la iveală la sfârşitul
primului război mondial datorită instabilităţii economice din perioada
interbelică 1918-1939. Consecinţele insuportabile pe plan intern ale
eforturilor depuse după 1918 pentru restaurarea etalonului aur au influenţat
ideile celor care au fost arhitecţii sistemului ratelor de schimb fixe de după
anul 1945.

3.2. Comerţul internaţional în condiţiile etalonului aur


Evoluţia volumului valoric al comerţului mondial în perioada 1880-
1913 este reprezentată în tabelul 3.1. Datele ne arată că, în perioada 1880-
1913, volumul valoric al comerţului mondial în preţuri curente a crescut cu
151%. Această creştere se datorează variaţiei următorilor doi factori:
- nivelul preţurilor la diferitele mărfuri ce fac obiectul comerţului
internaţional;
- volumul fizic (cantitativ) al comerţului mondial.
Cei doi factori au contribuit în mod diferit, de-a lungul timpului, la
evoluţia valorică a comerţului internaţional în perioada amintită. Astfel, în
perioada 1880-1890, volumul fizic al comerţului internaţional a crescut cu
77%, în timp ce volumul valoric al acestui comerţ a crescut cu doar 29%. Pe
de altă parte, în perioada 1900-1913, volumul fizic al comerţului
internaţional a crescut cu 62%, iar volumul valoric cu 95%.
Tabelul 3.1: Evoluţia volumului valoric al comerţului mondial 1880-1913
Anii Volumul comerţului internaţional Ritmul mediu
(export+import) anual de creştere al
în miliarde dolari americani volumului fizic al
în preţuri în preţurile anului 1913 comerţului mondial
curente (%)
1880 25,7 22,5 -
1890 28,8 30,8 3,7
1900 33,1 39,8 2,9
1910 53,0 54,5 3,7
1913 64,6 64,6 6,2
Media - - 4,1
Sursa: prelucrat datele din Sută, N., Sută-Selejan, S., Istoria comerţului mondial şi
a politicii comerciale, Ed. All, 1997, p. 68
De asemenea, acelaşi tabel 3.1 ne arată că ritmul mediu anual de
creştere al comerţului mondial a variat între 2,9% pentru perioada 1890-
1900 şi 6,2% pentru perioada 1910-1913. Ritmul mediu anual de creştere al
comerţului mondial a fost de 4,1% pentru anii 1880-1913.
În concluzie, sistemului etalonului aur a asigurat condiţiile necesare
pentru o creştere susţinută a comerţului mondial.
Ponderea diverselor continente (în % din total) în comerţul
internaţional în perioada 1886-1913 a evoluat după cum ne arată tabelul 3.2.

Tabelul 3.2: Orientarea geografică a comerţului internaţional


Continentele 1886-1890 1900 1913
Europa 67,0 65,9 61,2
America (Nord şi Sud) 17,2 19,1 21,5
Asia 9,5 9,5 11,4
Africa 2,6 3,2 3,4
Oceania 3,7 2,3 2,5
Total 100,0 100,0 100,0
Sursa: Sută, N., Sută-Selejan, S., Ibidem, p. 71
Din tabelul 3.2, se observă că Europa avea cea mai pondere în comerţul
internaţional, iar această pondere a variat, în perioada amintită, de la 67% la
61,2%. Pentru majoritatea ţărilor dezvoltate din acest continent, comerţul
intracontinental avea ponderea cea mai mare.
În celelalte continente (America, Asia şi Africa) comerţul internaţional
a fost mai puţin dezvoltat, dar s-a înregistrat o creştere a ponderii comerţului
intercontinental generată de intensificarea schimburilor comerciale dintre
metropole şi colonii (ţări dependente).
În perioada funcţionării etalonului aur, comerţul internaţional cu
produse industriale finite al ţărilor dezvoltate a crescut mult mai repede
decât comerţul internaţional. Acest lucru este arătat şi de tabelul 3.3 ce
prezintă creşterea exportului total şi al exportului de produse finite pentru un
grup de patru ţări dezvoltate în perioada 1900-1913 (în %).
Tabelul 3.3: Creşterea exportului total şi al exportului de produse finite pentru un
grup de patru ţări dezvoltate în perioada 1900-1913 (în %)
Anglia Franţa Germania SUA
Export Export Export Export Export Export Export Export
total de total de total de total de
produse produse produse produse
finite finite finite finite
62 83 43 100 119 200 68 110
Sursa: Sută, N., Sută-Selejan, S, Ibidem, p. 69

3.3. Comerţul exterior românesc în perioada etalonului aur

Până la mijlocul secolului XIX, sistemul social dominant în societatea


românească era cel feudal. Dacă în secolele XI-XVI, îndeosebi către sfârşitul
acestei perioade, Imperiul Otoman era vădit interesat în a dispune de aurul,
argintul şi sarea din Principatele Române, între 1601-1848, atât Turcia, cât şi
Austria, Prusia şi Polonia, în afara bunurilor amintite, urmăreau
aprovizionarea din Principate cu grâne, vite, oi, cai, porci, lână, seu, miere,
legume şi fructe, iar Rusia îndeosebi cu vin.
Primul gânditor autohton care a abordat cu o deosebită clarviziune
problematica schimburilor comerciale externe româneşti a fost Dimitrie
Cantemir. Profunzimea analizei sale din prima parte a secolului al XVIII-lea
stârneşte şi acum o mare admiraţie: "Ţara noastră, deşi trimite străinilor mai
multe mărfuri decât primeşte de la ei, suferă totuşi, tot timpul de lipsă de
bani. Căci negustorii străini: turci, evrei, armeni, greci... şi-au însuşit din
pricina nepăsării a lor noştri, tot comerţul Moldovei, ducând obişnuit la
Constantinopol şi în alte oraşe, turme şi cirezi întregi de oi şi vite pe un preţ
mic în Moldova şi vânzându-le acolo de două sau trei ori mai scump"80.
Această idee îşi menţine şi astăzi veridicitatea; experienţa istorică
demonstrează că, în unele cazuri, comerţul exterior poate aduce un câştig
mai mare decât alte activităţi umane. Dimitrie Cantemir era adeptul ideii
necesităţii implicării directe a negustorilor români în vânzarea pe pieţele
internaţionale a produselor autohtone; această implicare era motivată de
existenţa unor preţuri mai mari pe pieţele externe în comparaţie cu piaţa
internă în condiţiile în care exista o cerere expresă pentru produsele
româneşti, iar distanţa faţă de partenerii comerciali era relativ mică.
După revoluţia de la 1848 şi sub influenţa civilizaţiei occidentale, se
deschide odată cu formarea statului modern român şi prin acţiunea
determinantă a acestuia, perioada tranziţiei către economia de piaţa modernă
având ca model capitalismul occidental. Trebuie subliniat faptul că realităţile
sociale şi economice existente în ţara noastră nu se articulau cu acesta.
Un rol deosebit de important în dezvoltarea economică a României l-a
avut înfiinţarea în anul 1880 a Băncii Naţionale a României ca singură
instituţie din ţară care deţinea privilegiul de emisiune a monedei naţionale.
Forma juridică a B.N.R. a fost aceea de societate pe acţiuni cu participarea
statului la capitalul social81.
Creşterea volumului comerţului exterior al României în perioada 1872-
1911 este reflectată de tabelul 3.4.
Tabelul 3.4: Evoluţia comerţului exterior românesc
Anii (totaluri Export Import Soldul balanţei
pe 5 ani) comerciale
suma % suma % (+) (-)
(mil. lei) (mil. lei)

80
Cantemir, D, Descrierea Moldovei, Ed. Academiei Române, 1973, p. 299
81
Negrea, R., Banii şi puterea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 137
1 2 3 4 5 6 7
1872-1876 838,9 100 596,7 168 242,5 -
1892-1896 1.539,2 183 1.875,6 314 - 336,4
1897-1901 1.290,3 159 1.588,5 266 - 298,4
1902-1906 1940,3 231 1.624,3 280 326,4 -
1907-1911 2706,7 322 2.192,4 369 514,4 -
Clipa, N., Iacob, Gh., Idei şi fapte din istoria economică a României, Ed. Plumb,
Bacău - 1994, p. 136
Analizând datele din tabelul 3.4 se poate observa, în primul rând, că
valoarea exporturilor şi, respectiv, a importurilor a crescut de peste 3 ori în
perioada 1872-1911 iar, în al doilea rând, soldul balanţei comerciale a fost,
în majoritatea anilor, pozitiv.
Structura comerţului exterior al României, în anul 1913, este prezentată
în tabelul 3.5.
Tabelul 3.5: Structura comerţului exterior al României în anul 1913 (%)
Ţara Import Export
Cantitate Valoare Cantitate Valoare
Austro-Ungaria 33,25 23,42 17,00 14,29
Germania 26,71 40,31 6,13 7,81
Anglia 19,42 9,45 8,61 6,69
Rusia 2,33 2,19 0,75 0,55
Italia 2,80 3,71 10,63 10,63
Franţa 1,30 5,79 7,88 9,47
Turcia 3,67 2,50 4,48 5,49
Elveţia 0,09 1,33 0,03 0,04
Grecia 0,45 0,46 0,63 0,85
Ţările de Jos 2,47 6,87 6,82 6,71
SUA 2,99 5,41 0,01 0,02
Belgia 2,29 2,80 25,43 27,14
Clipa, N., Iacob, Gh., Ibidem, p. 137
Din tabelul 3.5, se observă că principalii parteneri comerciali ai
României la export în anul 1913 au fost: Belgia, Austro-Ungaria, Italia,
Franţa, Germania, iar la import - Germania, Austro-Ungaria, Anglia, Franţa,
SUA.

3.4. O analiză a sistemului de la Bretton Woods


Până în anul 1944, nu a existat un sistem monetar internaţional, ci un
ansamblu de relaţii monetare care se dezvolta, pe baza unor funcţii băneşti
ce s-au afirmat spontan, sub imperiul necesităţilor schimburilor economice
externe, fără o reglementare monetară sau instituţională internaţională. Un
sistem monetar internaţional ia fiinţă atunci când se stabilesc un ansamblu
de principii şi reglementări privind cooperarea monetară reciprocă, ce au
ca scop adoptarea unui etalon monetar internaţional comun, a unor
mecanisme de cursuri de schimb valutar şi crearea unui organism
internaţional specializat în supravegherea funcţionării întregului sistem82.
În iulie 1944, a avut loc la Bretton Woods, în New Hampshire, o
întâlnire la nivel înalt unde s-au redactat şi semnat articolele Acordului
Fondului Monetar Internaţional (FMI)83. Deşi războiul nu se terminase încă,
SUA şi aliaţii săi căutau soluţii pentru rezolvarea problemelor economice
din perioada postbelică. În acest sens, se spera în punerea la punct a unui
sistem monetar internaţional, care să asigure condiţiile necesare pentru
îndeplinirea obiectivelor macroeconomice fundamentale ale unei economii
naţionale deschise: a) deplina ocupare a forţei de muncă şi stabilitatea
preţurilor; b) realizarea echilibrul exterior fără a impune restricţii
schimburilor internaţionale.
În cadrul reuniunilor experţilor şi delegaţilor statelor participante la
conferinţă, atenţia şi discuţiile s-au concentrat asupra a două planuri de
creare a sistemului monetar internaţional postbelic: planul american
prezentat de H. D. White (consilier la Ministerul de finanţe al S.U.A.) şi
planul englez prezentat de J. M. Keynes (consilier onorific al Ministerului de
finanţe al Marii Britanii).
Planul englez purta denumirea de "Uniunea de cliring" şi avea în
vedere următoarele:
- crearea unei instituţii monetare internaţionale, ca autoritate
interguvernamentală;
- crearea unei unităţi monetare de cont comune, numită bancor,
distribuită gratuit statelor membre proporţional cu ponderea lor în comerţul
internaţional înainte de declanşarea războiului mondial.
Bancorii puteau fi folosiţi la cumpărarea de mărfuri şi servicii, urmând
ca aceste mărfuri şi servicii să fie compensate cu exporturile de mărfuri şi
servicii. Deci, încasările urmau să fie compensate cu plăţile. Uniunea de
cliring, în colaborare cu statele membre, urma să stabilească în comun
cursurile de schimb valutar. Anglia, împreună cu dominioanele şi coloniile
sale, aveau o pondere mare în comerţul mondial şi urmau, conform planului
englez, să primească o cotă substanţială din totalul bancorilor.
Planul american purta denumirea de "Fond de stabilizare" şi aborda o
problematică valutară mai vastă, exprimând interesele americane. SUA avea
o economie dezvoltată, o monedă naţională puternică, importante rezerve în

82
Oprescu, D., Sistemul monetar internaţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1981
83
Rotariu, I., Perian, R., Cadrul instituţional al relaţiilor economice internaţionale, Ed.
Orizonturi Universitare, Timişoara, 1997, p. 6
aur. SUA urmărea eliminarea restricţiilor din calea comerţului internaţional
şi efectuarea de plăţi multilaterale, care presupuneau convertibilitatea tuturor
valutelor. La început, planul american prevedea şi el o unitate monetară
comună, numită unitas, prevedere abandonată la cererea Congresului
american, deoarece această unitate monetară comună ar fi făcut concurenţă
dolarului american, care urma să fie pivotul sistemului monetar internaţional
postbelic. Dreptul de vot al statelor la luarea deciziei în Fond trebuia să fie
proporţional cu cota vărsată la Fond, în care SUA avea şi are o pondere
substanţială. La determinarea cotei fiecărui stat, urma să se ia în calcul mai
mulţi indicatori: ponderea în comerţul mondial, ponderea în PIB mondial,
ponderea în rezervele monetare mondiale etc. Deci, SUA urma să aibă
ponderea principală în totalul voturilor şi, implicit, dreptul majoritar de vot.
În ultimă instanţă, a fost adoptat planul american, cu unele
amendamente. Astfel, prevederea americană iniţială, potrivit căreia cursurile
de schimb valutar urmau să fie stabilite, practic, în mod unilateral, de Fond,
a fost înlocuită cu prevederea engleză, conform căreia aceste cursuri se
stabilesc prin negociere, de comun acord, între statul membru şi Fond. În
general, modificările planului american au vizat, cu deosebire, prevederi
care ar fi dus la încălcarea grosolană a suveranităţii statelor.
Sistemul stabilit prin acordul de la Bretton Woods prevedea existenţa
unor rate de schimb fixe, care aveau o marjă de fluctuaţie între -1% şi +1%
în raport cu dolarul american şi o valoare a aurului invariabilă de 35 $/uncia.
Ţările membre deţineau rezervele lor internaţionale oficiale în mare parte în
aur sau în dolari americani şi aveau dreptul de a vinde moneda americană
contra aurului la Rezerva Federală la un preţ oficial. Sistemul de la Bretton
Woods era, prin urmare, unul în cadrul căruia dolarul american era
principala valută de rezervă.
În cadrul reuniunii de la Bretton Woods, elementul nenegociabil a fost
rolul cheie, care urma să-l aibă dolarul american, în arhitectura sistemului
monetar postbelic. Prin declaraţia comună a experţilor, rezulta clar că
mecanismele, ce urmau să fie adoptate, corespundeau cu ideile de bază ale
planului american, acestea fiind apreciate drept cele mai realiste. De
asemenea, s-a stabilit că etalonul monetar, ce va sta la baza sistemului, va fi
etalonul aur-devize; prin devize se înţelegea, practic, dolarul şi doar, în
subsidiar, lira sterlină, celelalte valute fiind excluse din rândul valutelor
cheie, de rezervă şi de mijloc de plată.
Fondul Monetar Internaţional a oferit următoarele instrumente pe care
ţările membre le puteau folosi pentru asigurarea echilibrului intern
(stabilitatea preţurilor şi deplina ocupare a forţei de muncă) şi, respectiv, a
echilibrului extern (echilibrul balanţei contului curent):
1) Liniile de credit ale Fondului Monetar Internaţional. Fondul
Monetar Internaţional era pregătit să acorde devize membrilor săi pentru a le
permite să traverseze perioadele când balanţa contului curent era deficitară,
dar numai în condiţiile în care se punea la punct o politică monetară sau
fiscală care să asigure deplina ocupare a forţei de muncă. Membrii vărsau
Fondului Monetar Internaţional o anumită cantitate de aur sau de devize:
acestea constituiau resursele care puteau fi utilizate pentru acordarea de
credite. Prin intrarea în Fondul Monetar Internaţional, fiecărui membru i se
repartizează o cotă, care este determinată de contribuţia sa la rezervele
fondului şi de drepturile speciale de tragere (DST) asupra acestuia. Fiecare
ţară trebuia să depună la fond o cantitate de aur a cărui valoare era egală cu
un sfert din cota sa. Celelalte trei sferturi ale cotei luau forma unei
contribuţii în monedă naţională. Ţările membre aveau dreptul de a-şi
răscumpăra propria monedă naţională pentru a obţine temporar de la fond
aur sau devize străine de o valoare egală cu subscrierea lor la fond în aur.
Astfel, ele puteau împrumuta de la fond aur sau devize străine (până la o
anumită limită), dar trebuiau să se supună unui control sever al fondului în
ceea ce priveşte politicile lor macroeconomice.
2) Parităţile ajustabile. Ratele de schimb ţintă puteau fi schimbate –
devalorizate sau revalorizate în raport cu dolarul american – dacă Fondul
Monetar Internaţional ajungea la concluzia că balanţa de plăţi a ţării în cauză
se afla într-o stare de “dezechilibru fundamental”. Termenul “dezechilibru
fundamental” nu era definit în articolele Acordului Fondului Monetar
Internaţional, dar clauza respectivă era asimilată cu situaţia în care o ţară se
confrunta, pe plan internaţional, cu variaţii permanente şi adverse ale
volumului cererii pentru produsele sale. De exemplu, pentru o ţară care se
confruntă cu un nivel al şomajului relativ ridicat şi cu un deficit important al
contului curent, devalorizarea poate ameliora simultan situaţia angajării
forţei de muncă şi cea a balanţei contului curent, evitându-se astfel epuizarea
rezervelor internaţionale în scopul menţinerii unei rate de schimb fixe.
În acordurile de la Bretton Woods, asupra rolului aurului s-au convenit
următoarelor principii:
a) aurul este etalon, alături de dolarul convertibil în aur;
b) aurul are un preţ fix, de 35 dolari uncia de aur fin84;
c) aurul poate fi comercializat de către băncile centrale doar la preţul
oficial de 35 dolari uncia.
Când o bancă centrală doreşte să vândă şi să cumpere aur, poate apela
la piaţa (bursa) aurului, dar cu respectarea preţului oficial (cu o variaţie
84
O uncie cântăreşte circa 31,103481 grame aur fin.
limitată de +/-0,75%), influenţând astfel şi preţul pieţei particulare. Preţul
oficial al aurului era decisiv pentru ca dolarul să-şi păstreze paritatea de
0,888671 gr. aur, cât reprezenta în 1934, paritate reconfirmată de guvernul
american în 1944. Acest rol al preţului aurului rezultă din raportul ce
defineşte paritatea metalică a dolarului:
Valoarea paritară a USD = 31,5/35 = 0,888671 gr. aur
Dacă preţul aurului creşte, sporind numitorul 35 din fracţia de mai sus,
paritatea metalică a dolarului scade proporţional. La bursa din Londra, preţul
aurului a avut o evoluţie oscilantă în perioada funcţionării sistemului de la
Bretton Woods - vezi tabelul 3.6.
Tabelul 3.6: Evoluţia preţului aurului la Bursa din Londra (în dolari SUA/uncie)
Ani Preţ
1950 34,7
1960 43,6
1970 37,4
Sursa: ***, International Financial Statistics, nr. 5/2001
O problemă ce a preocupat statele participante la Conferinţa monetară
internaţională de la Bretton Woods s-a referit la asigurarea convertibilităţii
monedelor şi eliminarea restricţiilor din plăţile internaţionale, la nerepetarea
practicilor din perioada interbelică, când se formaseră diferite "blocuri" sau
"zone monetare" (zona dolarului, zona lirei sterline, zona francului), care
deţineau mecanisme specifice neaccesibile monedelor din afara zonei
monetare respective.
La fel cum acceptarea generală a monedei naţionale a eliminat trocul în
interiorul economiei naţionale, utilizarea monedelor naţionale în schimburile
internaţionale permite economiei mondiale funcţionarea într-un mod mai
eficient. În acest sens, articolele Acordului Fondului Monetar Internaţional
au creat condiţiile necesare pentru ca ţările membre să treacă, mai rapid, la
convertibilitatea monedelor lor naţionale în plăţile lor de cont curent.
O monedă convertibilă este o monedă care poate fi utilizată, în mod
liber, în tranzacţiile internaţionale de către cetăţenii unei ţări. De asemenea,
convertibilitatea este strâns legată de etalonul monetar şi de apariţia şi
utilizarea bancnotelor naţionale în relaţiile economice internaţionale. Atâta
timp cât aurul era mijloc de circulaţie, nu se punea problema
convertibilităţii. Dar utilizarea aurului, ca mijloc de circulaţie internaţională,
era incomodă pentru valorile mari şi plină de riscuri. Utilizarea bancnotelor
convertibile în aur, înlătură ambele incoveniente. În condiţiile etalonului aur,
convertibilitatea consta în capacitatea bancnotelor de a fi preschimbate la
cerere în aur la paritatea metalică a bancnotei. Convertibilitatea în aur a
bancnotelor a evoluat în paralel cu etalonul aur. Astfel, ea se realiza, la
început, atât sub formă de aur-monedă, cât şi/sau sub formă de aur-lingou (1
lingou aur = 12,44414 kg). După primul război mondial, când monedele din
aur au ieşit din circulaţia monetară, convertibilitatea în aur se realiza numai
sub formă de lingouri, deci la cererea marilor posesori de bancnote.
La Bretton Woods, s-a adoptat etalonul aur-devize şi, astfel, bancnotele
puteau, în mod teoretic, să fie preschimbate atât în aur, cât şi în valute la o
paritate iniţial fixă. Dar, la Bretton Woods, convertibilitatea în aur a fost
adoptată doar pentru dolari şi conversia dolarilor în aur putea fi realizată
numai la cererea băncilor centrale ale statelor membre ale FMI. Deci, dolarul
era convertibil în aur-lingou doar în interiorul FMI. Celelalte valute aveau o
paritate valutară stabilită, de regulă, faţă de dolar, iar unele monede chiar şi
o paritate metalică, fără a fi convertibile în aur.
Deficitul cronic şi îndelungat al balanţei de plăţi a SUA a condus la un
aflux enorm de dolari, atât în circulaţia valutară internaţională, cât şi în
activele de rezervă ale băncilor centrale şi comerciale. Deoarece, în timp,
dolarul a depăşit nivelul considerat optim în rezervele monetare, statele
membre ale FMI, prin băncile lor centrale, au început să ceară îndeplinirea
de către SUA a obligaţiei asumate la Bretton Woods de convertire a dolarilor
în aur. Dacă, în 1944, SUA aveau un stoc de aur echivalat la aproximativ 24
miliarde dolari SUA, pe parcursul convertirii dolarilor în aur, la cererea
celorlalte state membre ale FMI, acest stoc reprezenta, în 1971, doar circa 10
miliarde dolari SUA, nivel socotit minim necesar, pentru securitatea
economică americană, ceea ce a condus la abandonarea, la 15 august 1971, a
convertibilităţii dolarului în aur.
În aceste condiţii, s-a schimbat şi conţinutul noţiunii de convertibilitate:
s-a trecut de la convertibilitatea aur la convertibilitatea valutară. În aceste
condiţii, în cadrul sistemului de la Bretton Woods, era posibil că un cetăţean
francez care deţine dolari americani să îi utilizeze pentru a face cumpărături
în SUA, îi poate vinde pe piaţa valutară pentru franci francezi sau îi poate
vinde băncii centrale din Franţa, care are dreptul de a-i ceda Rezervei
Federale contra aur. Existenţa unei neconvertibilităţii generale face ca
derularea comerţului internaţional să fie extrem de dificilă. De exemplu, o
firmă franceză ar putea să refuze să vândă produsele sale unei firme germane
pentru mărci germane neconvertibile, deoarece firma franceză nu poate
utiliza mărcile germane decât cu respectarea condiţiilor impuse de guvernul
german. În absenţa unei pieţe pentru francul francez, determinată de
neconvertibilitate, firma germană se găseşte, la rândul ei, incapabilă de a
obţine moneda franceză pentru a cumpăra bunuri din Franţa. Singura
manieră de a realiza comerţul internaţional ar fi trecerea la troc, cu alte
cuvinte, schimbul direct de produse contra produse. În scopul optimizării
tranzacţiilor de vânzare-cumpărare internaţionale, marea majoritate a ţărilor
europene au trecut la convertibilitatea valutară în 1958. Ulterior, un alt actor
important în comerţul mondial, Japonia, a trecut, la rândul său, la
convertibilitatea valutară a yenului japonez în anul 1964.
În perioada interbelică, relaţiile monetare internaţionale se caracterizau
printr-o mare instabilitate a cursurilor valutare, ca rezultat al modificării
frecvente a valorilor paritare, ceea ce se exprima prin repetate devalorizări
sau revalorizări, acestea fiind folosite ca instrumente de concurenţă neloială
pe piaţa mondială. De aceea, la Bretton Woods s-a urmărit ca, în sistemul
monetar internaţional, să funcţioneze sistemul parităţilor şi cursurilor fixe.
Prin valoarea paritară (par value) se înţelege conţinutul valoric al
monedei naţionale exprimat printr-o cantitate din etalonul monetar care
funcţionează: aur, o altă monedă naţională, DST sau un alt "coş" de valute -
vezi tabelul 3.7.
Pe baza parităţii monetare, se stabilea cursul paritar sau oficial al
valutelor. Astfel, după cum rezultă din tabelul 3.7, în 1967, valoarea paritară
a dolarului era de 0,888671 gr. aur fin, iar a francului francez era de
0,180000 gr. aur fin. Raportul dintre ele (paritatea monetară) se calcula sub
forma unei fracţii (0,888671/0,180000). Rezultă că paritatea monetară în
acel an era de 4,93706 franci francezi pentru un dolar SUA. Acest raport era
denumit curs paritar sau curs oficial.
Tabelul 3.7: Valoarea paritară în condiţiile etalonului aur (în grame aur fin)
Ani Dolar SUA Lira sterlină Franc francez
1913 1,150463 7,322382 0,290323
1967 0,888671 2,132810 0,180000
Sursa: ***, Monetary Systems of the Principal Countries of the World, IFS, 1968
Dar valutele se vând şi se cumpără pe piaţa valutară la un curs
determinat de mai mulţi factori, în primul rând de raportul cerere-ofertă la
acea valută, ceea ce face ca, pe piaţa valutară, cursul de schimb valutar să
difere de cursul paritar sau oficial.
Conform prevederilor acordului de la Bretton Woods, toate statele
membre ale FMI cu valute convertibile, cu excepţia SUA, aveau obligaţia să
intervină pe pieţele valutare în scopul de a menţine - prin mecanismul cererii
şi ofertei - raportul dintre propria monedă naţională şi dolarul SUA cu o
abatere de curs maxim de +/1%. Această presupunea ca a) statul membru să
cumpere dolari oferind monedă naţională (echivalând cu emisiunea
monetară) când cursul faţă de moneda americană se apropia de -1%, ca
urmare a deprecierii dolarului, sporind astfel cererea de dolari şi menţinând
cursul dolarului în limita convenită şi b) să vândă dolari din rezervele
valutare cumpărând de pe piaţa valutară propria monedă, sporind astfel
oferta de dolari, astfel încât dolarul, faţă de propria monedă, să nu se
deprecieze, să nu depăşească limita superioară de +1%. Această obligaţie ca
statele membre să intervină pe piaţa valutară prin vânzări şi cumpărări de
dolari nu era valabilă pentru SUA, întrucât în statutul FMI se preciza că
statul, care are moneda naţională convertibilă în aur, nu trebuie să intervină
şi pe piaţa valutară.

3.5. Prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods


În cadrul sistemului de la Bretton Woods, o ţară, care înregistrează un
dezechilibru al contului curent persistent şi considerabil, putea opera o
devalorizare/revalorizare a monedei sale naţionale. De exemplu, dacă Franţa
avea un deficit al contului curent, atunci autorităţile monetare puteau opera
cu acceptul Fondului Monetar Internaţional o devalorizare a francului
francez. În acest caz, toate persoanele care deţineau depozite monetare în
franci franci francezi sufereau, în momentul devalorizării, o pierdere:
valoarea exprimată în valută străină a activelor în franci francezi se diminua
datorită modificării ratei de schimb. În aceste condiţii, deţinătorii de franci
francezi trebuiau să convertească titlurile lor în alte monede. Pentru a
menţine rata de schimb a francului francez în raport cu dolarul în banda de
fluctuaţie de -1% şi +1%, Banca Centrală a Franţei trebuia să cumpere franci
francezi şi să furnizeze active în monede străine, pe care participanţii pe
piaţă să şi le dorească să le obţină. În mod asemănător, o ţară care
înregistrează un excedent al balanţei contului curent reprezenta o candidată
la reevaluarea monedei sale naţionale. Băncile centrale ale acestora trebuiau
să vândă o parte din rezervele lor oficiale pentru a evita aprecierea
monedelor lor naţionale. În această situaţie, o ţară se putea confrunta cu
riscul unei creşteri necontrolate a ofertei monetare ce ar putea provoca
creşterea preţurilor interne şi bulversarea echilibrului intern al economiei.
Punctul vulnerabil al sistemului de la Bretton Woods era dat de faptul
că obţinerea echilibrului interior şi exterior se realiza destul de greoi în
condiţiile creşterii mobilităţii capitalurilor. Trecerea la convertibilitatea
valutelor din anul 1958 a determinat apariţia unor posibilităţi crescute de
deplasare a resurselor financiare pe plan internaţional. În aceste condiţii,
deficitele şi excedentele conturilor curente au căpătat o semnificaţie
suplimentară, în cadrul noilor condiţii marcate de existenţa unei mobilităţi
crescute a capitalurilor private. Crizele balanţelor de plăţi au devenit din ce
în ce mai frecvente şi mai violente în anii 1960 şi la începutul anilor 1970.
Un deficit record al balanţei de plăţi a Marii Britanii de la începutul anului
1964 a condus la o perioadă de speculare a lirei sterline: aceasta a complicat
politica britanică până în anul 1967, când lira sterlină a fost devalorizată.
Franţa a devalorizat francul, iar Germania a revalorizat marca germană în
anul 1969, ca urmare a unor atacuri speculative. Aceste crize au devenit
puternice la începutul anilor 1970, ceea ce a provocat o criză majoră a
sistemului ratelor de schimb fixe.
De asemenea, la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970, s-au
înregistrat, la nivelul multor economii naţionale, dezechilibre interne. În
tabelul 3.8, este prezentată evoluţia ratei anuale a inflaţiei pentru
principalele economii europene în perioada 1966-1972, iar, în tabelul 3.9,
este prezentată rata şomajului pentru unele ţări din Europa în anul 1970.
Tabelul 3.8: Evoluţia ratei anuale a inflaţiei pentru
principalele economii europene în perioada 1966-1972
Ţara 1966 1967 1968 1969 1970 1971 1972
Marea Britanie 3,6 2,6 4,6 5,2 6,5 9,7 6,9
Franţa 2,8 2,8 4,4 6,5 5,3 5,5 6,2
R.F.G. 3,4 1,4 2,9 1,9 3,4 5,3 5,5
Italia 2,1 2,1 1,2 2,8 5,1 5,2 5,3
Sursa: ***, Principalii indicatori economici: statistici istorice 1964-1983,
Organizaţia de Cooperare şi de Dezvoltare Economică, Paris, 1984
Tabelul 3.9: Rata şomajului pentru unele ţări din Europa în anul 1970
Ţara Marea Britanie Franţa R.F.G. Italia
Rata anuală a 2,5 1,3 0,6 4,4
şomajului (%)
Sursa: ***, Economie europeene, Commision des Communautes europeenes, Juillet
1981, Numero 9
În cadrul sistemului de la Bretton Woods, problemele legate de
menţinerea echilibrului exterior al Statelor Unite erau diferite faţă de cele
întâlnite de celelalte ţări. Responsabilitatea principală a SUA era de a
menţine preţului aurului la 35 $ uncia şi, în particular, de a garanta că
băncile centrale străine pot converti în aur activele lor în dolari la acest preţ.
Din acest motiv, SUA trebuiau să deţină rezerve suficiente de aur.
Posibilitatea ca alte ţări să poată converti activele lor în dolari contra
aur reprezenta o constrângere externă potenţială, care apăsa asupra
politicilor macroeconomice a S.U.A. De cele mai multe ori, băncile centrale
străine aveau tendinţa de a păstra dolarii acumulaţi deoarece aceştia
permiteau obţinerea unei dobânzi şi constituiau o monedă internaţională prin
excelenţă. Şi modul de funcţionare al sistemului de la Bretton Woods dicta
ca băncile centrale străine să continue acumularea dolarilor. Oferta mondială
de aur nu creştea într-un ritm suficient de rapid pentru a susţine creşterea
economică mondială; în aceste condiţii, singura metodă prin care băncile
centrale puteau menţine rezervele internaţionale adecvate menţinerii ratelor
de schimb în banda de fluctuaţie admisă de +/1% era acumularea de dolari.
Conversiile oficiale de dolari contra aur se produceau ocazional: ele
determinau reducerea stocului de aur american şi generau îngrijorare pentru
S.U.A. Dar, pentru o lungă perioadă de timp, majoritatea băncilor centrale
au păstrat dolarii în rezervele lor şi n-au apelat la dreptul lor de a schimba
dolarii contra aurului american.
Primele semne de dificultate, în ceea ce priveşte menţinerea echilibrului
exterior al SUA, au apărut la sfârşitul anilor 1960 când soldul anual al
balanţei contului curent a început să scadă de la +7 miliarde dolari americani
în anul 1964 la -5 miliarde dolari americani în anul 1972. De asemenea, în
aceeaşi perioadă, SUA au început să aibă dificultăţii şi în ceea ce priveşte
menţinerea echilibrului intern, deoarece rata anuală a inflaţiei a început să
crească de la 1% în 1964 la 7% în 1970 (vezi tabelul 3.10).
Tabelul 3.10: Dificultăţile S.U.A. în menţinerea echilibrului intern şi extern
Anul Soldul balanţei contului curent Rata de creştere anuală a inflaţiei
(miliarde dolari americani) (%)
1964 +7 1
1965 +5 2
1966 +3 3
1967 +1 3
1968 +0,5 5
1969 +0,2 6
1970 +3 7
1971 -1 5
1972 -5 3
Sursa: ***, Economic Report of the President, 1985
Un factor ce avut o contribuţie ce nu poate fi neglijată la prăbuşirea
sistemului de la Bretton Woods a fost politica economică pusă în aplicare de
S.U.A. în perioada anilor 1965-1968. În 1965, cheltuielile militare ale
S.U.A. au crescut foarte mult datorită deciziilor luate de administraţia
Johnson în ceea ce priveşte intensificarea războiului din Vietnam. În acelaşi
timp, celelalte cheltuieli publice americane au crescut puternic în urma
punerii în aplicare a programului prezidenţial intitulat "Marea Societate".
Acest program includea, printre altele, fonduri pentru finanţarea educaţiei
publice şi pentru restructurarea urbană. Aceste creşteri de cheltuieli publice
nu au fost compensate prin majorarea taxelor şi impozitelor deoarece anul
1966 era un an electoral, iar preşedintele Johnson dorea să evite
investigaţiile pe care Congresului american le-ar fi solicitat în ceea ce
priveşte destinaţia cheltuielilor publice în cazul în care s-ar fi solicitat o
majorare a taxelor şi impozitelor.
În aceste condiţii, s-a creat o expansiune substanţială a cheltuielilor
bugetare ce a contribuit, în a doua jumătate a anilor 1960, la declanşarea
unei creşteri a preţurilor în S.U.A. simultană cu o puternică deteriorare a
soldului balanţei contului curent - vezi tabelul 3.10. În scopul reducerii
inflaţiei, politica monetară a S.U.A. a devenit restrictivă prin creşterea ratei
dobânzii. Efectele negative generate de creşterea ratei dobânzii au
determinat Rezerva Federală să decidă aplicarea unei politici monetare
expansive. Această politică a generat un proces de accelerare a inflaţiei. Deşi
în anul 1968, s-a decis majorarea taxelor şi impozitelor, această măsură s-a
dovedit a fi tardivă deoarece, în acel moment, economia americană era deja
puternic afectată negativ de măsurile luate anterior de administraţia Johnson.
Sistemul monetar internaţional, rezultat din acordurile de la Bretton
Woods, a guvernat relaţiile internaţionale până în anul 1971, când a încetat
practic să funcţioneze, după decizia preşedintelui Nixon, din 15 august 1971,
de a nu mai asigura convertibilitatea în aur a dolarului. În acelaşi timp,
preşedintele american a anunţat stabilirea unei taxe de 10% pentru toate
produsele importate în S.U.A.
La 18 decembrie 1971, în cadrul unei reuniuni realizate la "Institutul
Smithsonian" din Washington, primele 10 ţări, cele mai bogate din lume, au
decis să instituie un regim al ratelor de schimb controlate, cu o lărgire a
marjelor de fluctuaţie faţă de dolarul american, de +/-2,5%. S-a procedat,
totodată la o revizuire a parităţilor. Dolarul, lira italiană şi francul elveţian au
fost devalorizate. Yenul, marca germană şi francul belgian au fost
reevaluate. Lira sterlină şi francul francez nu au fost modificate. Preţul
unciei de aur a crescut, de la 35 $ la 38$, ca urmare a devalorizării monedei
americane.
Balanţa de plăţi americană nu a revenit la echilibru în 1972, dolarul
continuând să se deprecieze. La 9 februarie 1973, piaţa valutară americană s-
a închis ca urmare a unui puternic atac speculativ împotriva dolarului şi s-a
redeschis la 14 februarie, prin anunţarea oficială a celei de-a doua
devalorizări a dolarului, cu 10%. Nici această măsură nu a fost suficientă,
piaţa fiind din nou închisă, pe 2 martie. Tranzacţiile au fost reluate la 19
martie, când autorităţile monetare au abandonat definitiv regimul ratelor de
schimb fixe şi au trecut la regimul ratelor de schimb controlate ce permite
flotarea monedei Japoniei şi a principalelor ţări europene în raport cu
dolarul.
În istoria evoluţiei sistemului de la Bretton Woods se pot identifica
două etape:
a) Perioada 1945-1968 s-a caracterizat printr-o lipsă acută de mijloace
de plată internaţionale; în această perioadă, a avut loc aşa-numita "fugă după
dolari". Ţările lumii aveau nevoie de dolari întrucât balanţa comercială
americană era excedentară, iar aprovizionarea economiei mondiale cu dolari
se realiza prin următoarele modalităţi: cheltuielile realizate de bazele
militare din străinătate, exportul de capital financiar american şi ajutoarele
economice americane destinate străinătăţii. În figura 3.1 este prezentat
circuitul dolarilor prin economia mondială prin care statele lumii îşi
constituiau rezervele valutare din dolarii distribuiţi de economia americană
(săgeţile cu numărul 1), iar excedentul comercial american conducea la
redirijarea dolarilor din străinătate în S.U.A prin plata contravalorii
exporturilor americane de către statele lumii (săgeţile cu numărul 2).
b) Perioada 1968-1973 s-a caracterizat printr-un aflux masiv de dolari
în circuitele valutare internaţionale, ca urmare a începerii procesului cronic
de creştere a deficitului balanţei comerciale americane (proces care continuă
şi în zilele noastre). În această perioadă are loc procesul denumit "fuga de
dolari"; acest proces a fost generat de cantitatea mare de dolari pe care
statele lumii le aveau în rezervele lor valutare, în condiţiile în care rezervele
în aur americane s-au redus drastic, neacoperind contravaloarea dolarilor din
rezervele oficiale ale statelor.
cheltuielile realizate de bazele militare din
1 = străinătate, exportul de capital financiar
american şi ajutoarele economice americane
destinate străinătăţii
plata contravalorii exporturilor americane de
2 = către statele lumii
Europa
Occidentală

2
1
2

S.U.A. Japonia
1

1
2

Celelalte ţări
Figura 3.1: Circuitul dolarilor americani în economia mondială
în perioada 1945-1968

În concluzie, regimul ratelor de schimb fixe presupune marele


incovenient de a permite operatorilor să speculeze fără riscuri şi să inducă,
astfel, un val de speculaţie destabilizant. Principalul avantaj constă în cadrul
stabil, oferit schimburilor comerciale internaţionale. Această stabilitate a fost
totuşi relativă, în măsura în care reevaluările şi devalorizările au marcat
adeseori perioada anilor 1945-1973.

3.6. Comerţul internaţional în perioada sistemului de la Bretton Woods


Ritmul de creştere al comerţului mondial a devansat ritmul de creştere
al producţiei mondiale în perioada 1951-1972 - după cum ne arată şi tabelul
3.11.
Tabelul 3.11: Ritmul de creştere al comerţului mondial şi a producţiei mondiale
Anul Ritmul mediu anual de creştere al Ritmul mediu anual de creştere al
volumului fizic al comerţului volumului fizic al producţiei
mondial mondiale
1951 9,5 8,8
1952 4,3 2,7
1953 8,3 7.9
1954 7,7 0,0
1955 10,7 9,8
1956 6,5 4,4
1957 9,1 2,1
1958 -2,8 0,0
1959 11,4 8,3
1960 12,8 7,7
1961 4,5 3,6
1962 6,5 8,6
1963 12,2 4,8
1964 10,9 9,1
1965 6,6 5,6
1966 7,7 6,6
1967 5,7 4,9
1968 10,8 5,9
1969 12,2 5,6
1970 8,7 5,3
1971 7,0 5,0
1972 8,4 4,8
Media 8,1 5,5
Sursa: ***, World trade developments in 2003 and prospects for 2004, World Trade
Organization, disponibil pe situl www.wto.org, 2004
Tabelul 3.11 ne arată că ritmul mediu anual de creştere a volumului
fizic al comerţului mondial a fost de 8,1%, faţă de ritmul mediu anual de
creştere a volumului fizic al producţiei mondiale care a fost doar de 5,5%.
Ponderea diverselor continente (în % din total) în comerţul mondial în
perioada 1948-1973 a evoluat după cum ne arată tabelul 3.12.
Tabelul 3.12: Evoluţia participării continentelor la comerţul mondial
Grupa de ţări 1948 1953 1963 1973
Europa 39,5 45,7 55,6 58,6
Grupa de ţări 1948 1953 1963 1973
America (Nord şi Sud) 39,6 34,7 26,3 21,7
Asia 9,9 9,9 10,0 12,8
Africa 7,3 6,5 5,7 4,8
Oceania 3,7 3,2 2,4 2,1
Total 100,0 100,0 100,0 100,0
Sursa: Sută, N., Sută-Selejan, S., Istoria comerţului mondial şi a politicii
comerciale, Ed. All, 1997, p. 155
Din datele tabelului 3.12 rezultă următoarele:
- În anul 1948, Europa şi America aveau ponderi similare în comerţul
mondial. Ulterior, ponderea Europei a crescut treptat de la 39,5% în anul
1948 la 58,6% în anul 1973, în timp ce ponderea Americii a scăzut de la
39,6% în anul 1948 la 21,7% în anul 1973. Ponderea Europei a crescut în
mod semnificativ în perioada 1945-1973 datorită succesului programului
Marshall finanţat de S.U.A. Acest program a permis relansarea economică a
ţărilor din Europa, ale căror economii erau distruse de cel de-al doilea război
mondial.
- Ponderea Asiei în comerţul mondial a crescut de la 9,9% în anul 1948
la 12,8% în anul 1973. Această creştere se explică prin relansarea economică
înregistrată de economiile Asiei, în special Japonia şi Coreea de Sud, care,
după cel de-al doilea război mondial, erau distruse din punct de vedere
economic.
- Celelalte două continente, Africa şi Oceania, au înregistrat o scădere a
ponderii în comerţul mondial.

3.7. Comerţului exterior al României şi sistemul de la Bretton Woods


Cel de-al doilea război mondial şi consecinţele sale politice
internaţionale au creat un raport de forţe nou între marile puteri beligerante
victorioase şi decidente, plasând România şi alte ţări din estul Europei în
zona sovietică de influenţă şi decizie. Astfel că în această parte a Europei, în
primii ani postbelici, guvernarea politică şi statală este trecută de puterea
sovietică de ocupaţie, în mâna forţelor locale procomuniste şi comuniste.
Noul regim politic şi ideologic din România, de după 1948, proiectează şi
realizează în timp record instituţionalizarea şi constituirea unui sistem
economic şi social rezultat nu din evoluţia clasică a societăţii umane, ci din
schema teoriei marxiste şi prin copierea modelului sovietic.
Înlocuirea sistemului economico-social existent în România, ca şi în
ansamblul structurilor societăţii, s-a produs, fără premise obiective, nu pe
calea mecanismelor economice, ci a forţei instituţionale, sub dictatul puterii
politice, în condiţiile excluderii statului de drept şi a libertăţii economice şi,
de aceea, într-o manieră impusă, într-o formă comprimată şi într-o perioadă
scurtă.
În cadrul acestui proces s-a realizat şi reorganizarea sistemului
financiar-bancar din România prin introducerea controlului statului în
operaţiunile bancare. Printre primele manevre ale regimului comunist s-au
numărat pătrunderea reprezentanţilor partidului comunist în conducerea
Băncii Naţionale a României. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial
mai funcţionau în România circa 250 de bănci comerciale85, dintre care
unele erau posesoare de resurse considerabile şi având relaţii întinse de
afaceri cu străinătatea. Cum obiectivul final îl constituia lichidarea
sistemului bancar diversificat, în anul 1948, Banca Naţională a României a
devenit Banca Republicii Populare Române (BRPR); aidoma ca în URSS,
totul s-a concentrat la o această instituţie, ce a devenit centrul de creditare,
de casă, de decontări şi de control al întregului sistem financiar-bancar.
Toate întreprinderile şi instituţiile au fost obligate să-şi ţină disponibilităţile
în cont la BRPR, orice operaţiune efectuându-se exclusiv prin aceasta.
La fel ca Finlanda şi Ungaria, România a fost nevoită să efectueze
livrări de mărfuri cu titlu de compensaţii pentru daunele produse în timpul
celui de-al doilea război mondial. În conformitate cu prevederile Convenţiei
de armistiţiu, s-a încheiat încă din anul 1945 o înţelegere cu guvernul
sovietic privind eşalonarea livrărilor până în anul 1950. După ce au început
să funcţioneze acordurile bilaterale între ţările membre CAER, România s-a
înscris în zona rublei. La împlinirea a două decenii de la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial, România se înfăţişa ca o tară socialistă tipică, având
acelaşi mecanism de planificare centralizată ca vecinii săi, dispunând de o
structură instituţională bancară internă tot aşa organizată şi încadrându-se în
sistemul plăţilor multilaterale al C.A.E.R.
Murind Gheorghe Ghorghiu Dej în anul 1965, în postul de şef al P.C.R.
a venit Nicolae Ceauşescu care a promovat într-o primă etapă o politică de
relativă deschidere, care a îndemnat pe mulţi să spere într-o liberalizare
durabilă, mai ales în economie, cu accentul pe relaţiile externe. În această
tendinţă se înscrie decizia înfiinţării de bănci specializate cu obiectivul
declarat de sporire a rolului pârghiilor financiar-bancare (bani, credit,
dobândă) pentru realizarea unei eficienţe economice sporite.
Evoluţia comerţului exterior al României în perioada 1950-1970 este
descrisă în tabelul 3.13.

85
Negrea, R., Banii şi puterea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 294
Tabelul 3.13: Evoluţia comerţului exterior al României în perioada 1950-1970
(1950=100)
1960 1970
Export 338 871
Import 266 805
Sursa: Adumitrăcesei, I.D., Niculescu, N.G., Niculescu, E. (coord.), Economie
politică, vol. 3, Ed. Polirom, 1999, p. 154
Din tabelul 3.13, reiese că volumul exporturilor şi al importurilor a
crescut în perioada 1950-1970 de peste 8 ori.
Structura pe grupe de ţări a comerţului exterior al României este
prezentată în tabelul 3.14. Datele din acest tabel ne arată că, în perioada
1960-1970, România a avut relaţii comerciale mai strânse cu ţările blocului
comunist (ponderea comerţului exterior a variat de la 73% în 1960 la 56% în
1970). Ţările CAER au fost principalii parteneri comerciali ai României în
perioada amintită (ponderea comerţului exterior a evoluat de la 66,8% în
1960 la 49,3% în 1970).
În ceea ce priveşte ţările cu economie de piaţă, ponderea acestora în
comerţul exterior al României a crescut, în perioada 1960-1970, de la 27%
în 1960 la 44% în 1970.
Tabelul 3.14: Structura pe ţări a comerţului exterior al României (%)
Comerţul exterior cu ţările blocului Comerţul exterior cu ţările cu
comunist economie de piaţă
Anii Total Ţările Alte ţări ale Total Ţările Ţările în
CAER blocului dezvoltate curs de
comunist dezvoltare
1960 73,0 66,8 6,2 27,0 22,3 4,7
1965 65,0 60,7 4,3 35,0 29,0 6,9
1970 56,0 49,3 5,7 44,0 35,8 8,2
Sursa: Nechita, V. (coord), Economie politică, vol. 2, Ed. Porto-Franco, 1992
Scăderea ponderii ţărilor din blocul comunist în comerţul exterior al
României şi, în paralel, creşterea ponderii ţărilor cu economie de piaţă, în
perioada 1960-1970, a fost influenţată de:
- afirmarea unei independenţe relative a României, după anul 1964, faţă
de politica impusă de Uniunea Sovietică;
- înregistrarea unor divergenţe între URSS şi China;
- atenuarea războiului rece.
România a adoptat un regim al ratei de schimb fix ce presupunea restricţii
cantitative asupra contului curent, iar asupra fluxurilor de capital au fost
introduse restricţii aproape prohibitive; în acelaşi, timp, lipsa de
convertibilitate a exclus mobilitatea internă a capitalurilor internaţionale.
Spre deosebire de ţările care au relaxat controalele asupra tranzacţiilor de
capital, România nu a putut beneficia de pe urma dezvoltării puternice a
comerţului internaţional şi a creşterii importanţei capitalurilor internaţionale.