Sunteți pe pagina 1din 4

George Balandier- Antropologia politica

I.Construirea antropologiei politice.

Antropologia politica se defineste ca proiect (încearca sa fondeze o stiinta a politicului) si ca specialitate a


cercetarii antropologice (se ocupa cu analiza sistemelor politice proprii societatilor primitve/arhaice).

1. Semnificatia antropologiei politice- ca disciplina ce încearca sa dobândeasca statut stiintific, se impune


ca mod de cunoastere sau recunoastere a formelor 18318w223s politice diferite. Montesquieu se afla
printre primii fondatori ai antropologiei politice prin clasarea societatilor în functie de traditii.
Antropologia a încercat sa determine succesiunile culturale pe baza criteriilor tehnico-economice a
elementelor de civilizatie si a formelor strucuturilor politice. Studieaza societati „arhaice”, în care statul
nu este clar constituit sau prezinta configuratii deosebite.

Scopurile antropologiei politice: a) o determinare a politicului care nu îl leagp nici de singurele societati
istorice, nici de existenta aparatului statal; b) elucidarea proceselor de formare si transformare a
sistemelor politice cu ajutorul unei cercetari paralele cu cea a istoricului; c)un studiu comparativ care sa
perceapa diferitele expresii ale realitatii politice nu în limitele unei istorii anume, ci în toata întinderea ei
istorica si georgrafica.

2. Elaborarea antropologiei politice. a) Precursorii: Aristotel (prin cautarea cauzelor care produc
degradarea guvernelor instaurate), Machiavelli (prin distinctia facuta în Principele între doua tipuri de
guvernare- republica si principat- prefigureaza sociologia lui Weber- sultanism si patrimonialism),
Montesquieu (Spiritul legilor este prima încercare de inventariere si clasificare a tipurilor de societati),
Marx si Engels (schita de antropologie economica si politica, îsi elaboreaza teoriile pornind de la
documentatie exotica- descrieri ale calatorilor, opere ale etnografilor); b) Primii antropologi: Henry
Maine (Ancient Law, 1861), L.H. Morgan (Ancient Society, 1877); c) Antropologii politici: W.C
MacLoad, R.H. Lowie- trateaza rolul factorilor interni si externi ai formarii statului, Sir James G. Frazer-
studieaza raportul magie-religie-regalitate; majoritatea studiilor sunt facute pe societatile africane;

3. Metode si tendinte ale antropologiei politice: a) demersul genetic- pune problema originii si evolutiei,
poate fi comparativ; b) demersul functionalist- identifica institutiile politice în societatile primitive dupa
functiile asumate, permite definirea relatiilor politice; c) demersul tipologic- vizeaza determinarea
tipurilor de sisteme politice, organizarea si clasificarea lor; d) demersul terminologic- elaborarea
categoriilor fundamentale (sarcina foarte dificila, pentru elaborarea conceptelor de cele mai multe ori este
nevoie de apel la lingvistica); e) demersul structuralist- politicul este vazut sub aspectul relatiilor formale,
care explica raporturile de putere instaurate între indivizi/grupuri; f) demersul dinamist- sesizeaza
dinamica structurilor si sistemul relatiilor ce le constituie(continuare a celui structuralist).

II. Domeniul politicului

Atât antropologia politica, cât si filosofia politica vor sa studieze esenta politicului, iar relatia dintre ele
este ambigua. Antropologii moderni opun caracterul stiintific al cercetarii lor, caracterului normativ al
filosofiei politice.

1.Maximalisti si minimalisti. Informatia etnografica dezvaluie o mare varietate de forme politice


primitive, asadar este necesara clasificarea si tipologia lor. Dar înainte de acest demers, este nevoie de
descoperirea si delimitarea domeniului politicului. Aici apar doua tabere: a) maximalistii- cei care sustin
ca nu exista societate fara guverbare; viziunea lui Aristotel cu omul ca animal politic si anterioritatea
statului fata de individ; b) minimalistii- se arata sceptici fata de aceasta abordare; W. C. MacLeod
analizeaza popare pe care le considera lipsite de organizare politica, traind în anarhie. Cel mai adesea,
aceasta abordare nu exprima decât absenta institutiilor politice comparabile cu cele care exista în statul
modern. Este nevoie însa de stabilirea unui prag de la care sa existe politicul. Majoritatea autorilor
considera ca acesta începe, acolo unde se sfârsesc relatiile de rudenie.

1
2. Confruntarea metodelor. Definiri diferite ale politicului: a) definirea prin modurile de organizare
spatiala- criteriu teritorial: domeniul politic ca sistem de organizare ce opereaza în cadrul unui teritoriu
delimitat; b) definirea prin functii- functia de conservare, de decizie, de organizare a treburilor publice; G.
Almond defineste sistemul politic ca îndeplinind functii de integrare si adaptare, prin
recurgerea/amenintarea cu recurgerea legitima la constrângere fizica; c) definire prin modalitatile actiunii
politice- actiunea sociala este actiune politica atunci când încearca sa controleze/inlfluenteze deciziile
privind treburile publice; M.G. Smith opune actiunea politica celei administrative( prima se refera la
decizii, iar cea de-a doua la executie si organizare, prima este putere, cea de-a doua autoritate);
guvernarea unei societati implica întotdeauna aceasta forma dubla de actiune; d) definirea prin
caracteristicile formale- metoda comparativa care justifica cercetarea antropologica impune apelul la
unitati si procese abstracte; cercetarile structuraliste (nivel înalt de formalizare si abstractizare) nu sunt
aproape deloc consacrate asupra sistemului politic, sunt adecvate mai mult „sistemului ideilor”; e)
evaluarea- acest inventar arata ca delimitarile ramân imprecise/contestabile cu efect asupra dificultatii
definirii politicului;

3. Putere politica si necesitate. Puterea este capacitatea de a produce efecte asupra persoanelor/lucrurilor
sau capacitatea de a actiona efectiv asupra persoanelor/lucrurilor recurgând la mijloace ce varieaza între
persuasim si coercitie; Puterea este recunoscuta în orice societate, indiferent cât de rudimentara este,
pentru ca nu exista nici o societate în care regulile sa fie respectate automat. Puterea apare ca urmare a
depasirii sferei de rudenie, pentru a limita efectele competitiei aparute între indivizi, puterea este vazuta
ca necesitate, ca disimetrie (existenta inegalitatilor o face posibila), ca sacralitate, ca ambiguitate (puterea
tinde sa se dezvolte ca raport de dominatie, dar consimtamântul care o legitimeaza tinde sa-i reduca
autoritatea).

4. Relatii si forme politice. Definirea relatiilor politice independent de formele de guvernare pe care le
organizeaza: sunt relatiile prin care persoane/grupuri exercita putere sau autoritate pentru mentinerea
ordinii sociale într-un cadru teritorial. Max Weber porneste de la relatia fundamentala, aceea de comanda-
supunere, pentru investigatia politicului.

III. Rudenie si putere

Pentru majoritatea autorilor, categoria rudeniei o exclude pe cea a politicului, una evoca structurile de
reciprocitate iar cealalta structurile de subordonare. Antropologia politica dezvaluie legaturile între cele
doua sisteme si le analizeaza raporturile.

1. Rudenie si lignaje. Societatile lignajere sunt cele în care functiile si institutiile politice sunt mai putin
diferentiate. Criterii pentru determinarea domeniului politic: 1) Lingajele se bazeaza pe oamenii care sunt
legati uniliniar de un stramos unic; în functie de numarul de generatii si extinderea lor varieaza numarul
de segmente care îl compun. Din acest motiv grupurile lignajere se numesc segmentare. Semnificatia
politica a acestor grupuri este derivata din faptul ca folosesc simboluri comune, rolul politic fiind
determinat de ordonarea generala a segmentelor lignajere. 2) principiul descendentei si principiul
teritorial- MG Smith considera relatiile externe ale unui lignaj (fie ele de razboi sau schimburi
matrimoniale) ca fiind relatii politice, iar pe cele interne ca relatii administrative bazate pe ierarhie. În
societatile segmentare, legea care determina pozitiile politice este structura genealogica.

2. Dinamica lignajera. Se ocupa cu studiul conditiilor necesare expresiei vietii politice, a cailor si
mijloacelor ei. A) conditii- societatile lignajere nu sunt egalitare, clanurile si lignajele nefiind echivalente;
dinamica lignajera rezulta din inegalitatile ce tin de diferentele de rang. Societatile fac din dezechilibru si
confruntare un factor producator de coeziune sociala si de ordine, folosind ca instrument politicul. B)
manifestarile si mijloacele- în societatile segmentare, viata politica difuza se manifesta mai mult prin
situatii politice decât prin institutii politice (luarea deciziilor determina aparitia oamenilor cu rang
superior, antagonismele pun în evidenta mediatorii si detinatorii puterii). Raporturile de putere
(superioritate numerica si potential militar) determina relatiile dintre clanuri si lignaje. Rangul unul lignaj
depinde de 3 factori: capacitatea sa economica, calitatea sa de centru integrator al activitatilor economice
desfasurate de vecini, pozitia sa în retelele de aliante.

2
3. Aspecte ale puterii segmentare. Tipologia sistemelor segmentare ramâne o problema delicata din doua
categorii de motive: instabilitatea lor fundamentala (puterea ramâne difuza, institutii politice
schimbatoare, aliante precare) si variantele pe care le prezinta uneori un acelasi ansamblu etnic. J.
Middletan si D. Tait construiesc 3 modele de clasificare: 1) societati cu geneaologie unitara si lignaje
integrate într-un singur sistem piramidal; 2) societati formate din mici grupuri de descendenta devenite
interdependente; 3) societati constituite din lignaje asociate care nu se pot situa în acelasi cadru
genealogic.

IV. Stratificare sociala si putere

Nu exista societate fara putere politica (înteleasa ca forta de ordine prin excelenta) si nici putere fara
ierarhii si fara raporturi inegale instaurate între indivizi si grupuri sociale.

1.Ordine si subordonare. Exista dezbateri nesolutionare în antropologia politica pe baza ierarhiei- unele
teorii sustin ca manifestarea raporturilor de ierarhie si dominatie se gasesc în natura, iar altele sustin ca
stratificarea sociala este înradacinata în cultura. Exista o multitudine de stratificari si ierarhii, care face
dificila reducerea la un numar limitat de tipuri. Este legitim însa, sa se restrânga aplicarea conceptului de
stratificare la societatile care satsfac cel putin doua conditii: 1) inegalitatile dominante se formuleaza pe
alte criterii decât cele de vârsta, sex, rudenie, descendenta; 2) rupturile între grupuri ierarhizate se produc
la scara societatii globale sau a unitatii politice nationale.

2. Forme ale stratificarii sociale si putere politica. Notiunea de statut este definita ca pozitia personala a
unui individ fata de ceilalti, în cadrul unui grup; ea permite aprecierea distantei sociale existente între
persoane pentru ca determina ierarhiile. Notiunea de rol este definita ca statutul în termeni de actiune,
aspectul dinamic al acestuia. Oficiu (sau functie cu titlu) este un termen generic, rol si status fiind pentru
el cazuri particulare. Oficiu desemneaza distinctia între functia detinuta si persoana care o detine pentru o
vreme; conoteaza notiunile de rang/ordin/stare;

3. Feudalism si raporturi de dependenta. Feudalismul e un regim politic, o maniera de a defini rolurile de


guvernanti si guvernati. Elementul specific este legatura interpersonala- relatii de protectie pe de o parte
si fidelitate si aservire pe de alta parte.

VI. Aspecte ale statului traditional.

Interpretarile statului care îl identificau cu orice organizare politica autonoma sunt în regres, în vreme ce
analiza fenomenului politic nu se mai confunda cu teoria statului.

1.Punerea în discutie a conceptului de stat. Statul este identificat cu mijloacele ce permit crearea si
mentinerea ordinii în limitele unui spatiu determinat. Criteriile de identificare a formei statale: caracterul
sau totalizant, autonomia si puterea sa de dominatie. Juristii i-au restrâns întrebuintarea, definindu-l ca
fenomen juridic- ca sistemul normelor juridice în vigoare. Interpretarea lor este eronata, întrucât nu
cuprinde si nivelul politic. Între aceste doua interpretari (una laxista si una restrictiva) se gasesc
interpretarile comune ce caracterizeaza statul prin 1) teritoriu; 2) consimtamântul populatiei ce traieste
între respectivele granite; 3) existenta de structuri organice mai mult sau mai putin complexe care
constituie baza unitatii politice. Problema cu aceste interpretari este ca nu sunt specifice, abordând o
acceptiune prea toleranta. De aceea, J. Freund introduce conceptul de rationalitate statala- ce îi permite sa
opuna creatiile politice instinctive (triburile, cetatile) si strucuturile politice improvizate provenite din
cuceriri, statului, care este opera ratiunii. Pentru Proudhon, statul deriva din viata sociala, îi ramâne
acesteia exterior si realizeaza acapararea fortei colective. Viata sociala si statul centralizat se gasesc în
mod necesar în raport de contradictie radicala. Viata sociala implica schimburi care implica reciprocitate,
în timp ce statul implica autoritate si constrângere ce implica nereciprocitate.

2. Incertitudini ale antropologiei politice. examinarea criteriilor cel mai des utilizate în definirea statului:
a) legatura teritoriala- fondarea statului implica o capacitate de a concepe o unitate ce largeste limitele
rudeniei si a învecinarii spatiale; rudenia e înlocuita cu proprietatea ca baza a organizarii sociale.
Lucrarile antropologice pun în evidenta 3 caracteristici ale acestui proces: numarul de oameni ca

3
determinant as stergeii rudeniei, organizarea spatiului în scopuri politice, aparitia ideii de proprietate care
intra în concurenta cu relatiile personale;

b) Segmentar si centralizat- sub vechea forma statul îsi putea asigura puterea mult mai bine la centru, fata
de periferii. Instrumentele de care dispune puterea centralizata pentru a se mentine depind mult de
dezvoltarea tehnica si a mijloacelor de informare (multe imperii africane au disparut din cauza spatiului
mult prea vast). Opozitia segmentar- centralizat nu exista legat doar de teritoriu, se refera chiar la
organizarea statala, a carei tendinta unitara o combate. A. Southal distinge între stat unitar (complet
dezvoltat) si stat segmentar, statul unitar realizându-se foarte rar. sase caracteristici ale statului segmentar:
1) suveranitate teritoriala limitata- se estompreaza pe masura ce se aplica regiunilor mai departate de
centru; 2) guvernarea centralizata coexista cu puteri locale asupra carora nu exercita decât un control
relativ; 3) centrul dispune de o administratie specializata; 4) autoritatea centrala nu are monopolul absolut
al utilizarii legitime a fortei; 5) relatii de tip piramidal; 6) autoritatile subordonate au cu atât mai multe
posibilitati de schimbare cu cât ocupa o pozitie mai periferica.

c) rationalitatea statului traditional- statul rezulta din lenta rationalizare a structurilor politice existente, pe
care o evidentieaza o vointa unitara, o administratie competenta, o tendinta de organizare a ansamblului
vietii colective. Rationalitatea astfel definita exista în cazuri rare de stat traditional; ea devine mai
accentuata în cazul „despotismului oriental” - acolo unde exista proprietate birocratica, capitalim
birocratic, aristocratie rurala birocratica- acolo unde statul devine mai puternic decât societatea.

d) Caracteristicile statului traditional- statul traditional privit ca o mare familie, personalizarea


raporturilor sociale si politice; instabilitatea- fragilitatea bazei teritoriale, rivalitatea politica pentru putere
si a rebeliunilor lipsite de eficienta revolutionara. Statul traditional nu se poate defini printr-un model
sociologic ce l-ar opune radical statului modern; în masura în care e stat el se conformeaza
caracteristicilor comune. Nu trebuie ignorat de catre antropologie anumite aspecte: statul traditional
permite unei minoritati sa exercite o dominatie durabila, luptele pentru putere (care reprezinta forma de
politica pe care o cunoaste statul traditional) contribuie mai mult la întarirea dominatiei decât la
slabiciunea ei (aspecte puternic accentuate în despotismul oriental). Trasaturi distinctive ale statului
traditional: locul important acordat empirismului, se formeaza de la unitati politice preexistente, pastreaza
un caracter difuz care îl diferentieaza de statul modern centralizat, ramâne amenintat de segmentarea
teritoriala, corespunde tipului de „patrimonialism” definit de Weber (suveranul detine puterea pe baza
unor atribute personale, actioneaza printr-un mandat primit din cer/ zei în numele traditiei.

3. Ipoteze asupra originii statului. R. Linton- 2 mijloace de construire a statului: asocierea voluntara si
dominatia impusa printr-o putere superioara; S. Nadel sustine de asemenea ca factorul de cucerire este
necesar pentru formarea statului. Lowie vede doua conditii care trebuie a fi împlinite pentru constituirea
statului: existenta unor raporturi sociale exterioare rudeniei si existenta unor grupuri/asociatii care sa
permita în cadrul lor sa se desfasoare raporturi de inegalitate.

VII. Traditie si modernitate

1.Factori si aspecte ale schimbarii politice. Transformarea sistemelor politice traditionale se raporteaza în
general la colonizare/dependenta, colonizarea aparând drept un factor modernizator. Coloniile africane
prezinta 5 caracteristici ce pot fi aplicate si altor societati în curs de modernizare: denaturarea unitatilor
politice traditionale, degradarea prin depolitizare, distrugerea sistemelor traditionale de limitare a puterii,
incompatibilitatea celor sisteme de putere si autoritate, desacralizarea partiala a puterii. Dinamica
tranfsormarii sociale si dinamica modernizarii politice a fost analizata de catre D. Apter foarte elocvent.
El sustine ca rezultatul modernizarii este aparitia de noi roluri sociale, celor traditionale li se adauga cele
adaptative (transformare partiala a primelor) si cele novatoare, toate fiind în incompatibilitate. Exista trei
forme de stratificare sociala în societatile în curs de modernizare: sistemul castelor, al claselor si al
ierarhiilor. Cele 3 tipuri de roluri se gasesc în fiecare din cele 3 forme de stratificare, rezultând conflice, a
caror linie de rezolvare trebuie gasita pe plan politic.2. Dinamica traditionalismului si modernitatii.
Notiunea de traditionalism este definita imprecis de catre antropologi, fiind definita mai ales prin
respectarea normelor imemoriale, pe care mitul sau ideologia