Fonturi sans serif sau fonturi cu serife?

Disputa serif versus sans serif este una epică. Ca și în cazurile Mac vs. PC, Adidas vs. Nike,
Cola vs. Pepsi, etc. există argumente pro și contra, diferențe de gusturi și opinii, dar niciuna
dintre părți nu deține adevărul absolut. Aflați în cele ce urmează mai multe despre cele două
tipuri de fonturi și câteva sfaturi de folosire a lor.

Fonturile cu serife
Fonturile cu serife își au originea în alfabetul roman inventat în timpul Imperiului Roman,
exemplul clasic fiind majusculele de pe coloana lui Traian (113 e.n.), deși primele inscripții cu
caractere cu serife provin din Grecia antică (secolele IV-II î.e.n.). Originea lor nu este stabilită
clar: Edward Catich, în studiul său, “The Origin of the Serif”, consideră că serifele sunt o
rămășiță a procesului de pictare a literelor pe piatră înainte de sculptarea efectivă cu dalta.
Originea cuvântului în sine nu este clară, cele mai credibile explicații fiind cea din Dictionarul
Oxford de Limba Engleză potrivit căruia cuvântul s-a format dupa apariția lui “sanserif”, citat în
Dictionarul Oxford în 1841 și cea oferită de un al doilea dictionar, Webster’s Third New
International Dictionary, care leagă noțiunea de cuvântul “schreef” care în olandeză înseamnă
“linie” sau “semn de peniță”.
Clasificarea pe scurt a fonturilor cu serife (old style, transitional, modern, latin serif și slab
serif) o puteți reciti în articolul “Type, typeface și tipuri de fonturi”
(http://typography.ro/2008/11/23/type-typeface-si-tipuri-de-fonturi/), dar o voi relua și în cele ce
urmează mai detaliat:
Old Style:
apărute în secolele al XV-lea și al XVI-lea în timpul Renașterii, au avut drept inspirație inițialele
romane și minuscula carolingiană, motiv pentru care se mai numesc și “anticve” sau “antique”,
termen folosit de altfel pentru toate fonturile create după epoca “Blackletter”. Aceste fonturi sunt
lizibile și elegante, iar formele lor târzii din secolul al XVI-lea au o lățime variabilă a liniilor,
deci contrast mai mare (în special pe diagonală) și serife curbate. Exemple: Garamond, Bembo,
Minion, Goudy Old Style.
Tranzitionale:
numite astfel pentru că aparțin ca timp secolului al XVIII-lea, între epoca fonturilor Old Style și
a celor moderne. Sunt fonturi cu contrast mare pe verticală, deci mai greu de citit decât cele Old
Style, cu design neutru și serife triunghiulare. Exemple: Times New Roman, Baskerville.

Moderne:
create la finalul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, fonturile moderne au un
contrast foarte ridicat între liniile subțiri și cele groase, serife orizontale foarte fine și un aspect
foarte rigid datorat lipsei linilor curbate și a colțurilor rotunjite. Exemple: Bodoni, Didot.

Tipuri de serife: slab, wedge, hair, aceste serife fiind la rândul lor bracketed sau unbracketed.
Fonturile sans serif
Denumirea le-a fost dată de Vincent Figgins în 1832 și provine din combinația între “sans” care
în franceză înseamnă fără și “serif”; este considerată oarecum nepotrivită pentru că implică ceva
negativ, o lipsă. Recent, în Anglia, se recomandă termenul “lineal”, care nu a prins însă la public.
Această denumire este totuși incompletă deoarece aduce în discuție doar aspectul de
monolinearitate: sans serifele nu au aparenta alternanță între subțire-gros pe care o au fonturile
cu serife (într-un fel, serifele imită scrisul de mână pentru că ilustrează felul în care se subțiază
linia descrisă de peniță).

Fonturile sans serif își au originea la începuturile istoriei scrierii, când se foloseau unelte
rudimentare: bucăți de trestie sau lemn pentru a descrie scheletul literelor, forma lor de bază.
Grecii antici, etruscii și romanii din perioada Republicii Romane (509 î.Hr. – 27 î.Hr.) foloseau
caracterele fără serife, alfabetul roman cu serife fiind inventat abia în perioada Imperiului Roman
(după cei 500 de ani de republică romană). Existența fonturilor fără serife a continuat până în
vremea Renașterii, dar a încetat temporar odată cu introducerea caracterului metalic. Istoria
fonturilor sans serif tipărite a reînceput apoi în timpul revoluției industriale când noi forme de
literă au fost produse pentru a capta mai ușor atenția, în condițiile în care mesajul imprimat
căpătase o putere fără precedent. Fonturile sans serif au rezistat și au devenit simbolul
modernismului în designul grafic.
Primul font sans serif este considerat a fi “Egyptian English” apărut în 1816 (doar în versiunea
de 28 de puncte și doar cu inițiale) într-un specimen de fonturi produs de William Caslon. La
vremea respectivă, fontul a fost o inovație: primul font roman monolinear și fără serife folosit în
tipografie, cu precizarea că în acea perioadă fonturile sans serif nu erau o noutate, termenul de
fonturi egiptene fiind unul cunoscut și utilizat, așa cum precizează James Mosley în articolul său
“The Nymph and the Grot“ publicat în 1965 în Typographica. În 1830, termenul de “egiptean” a
fost înlocuit cu cel de “sans serif” de către Figgins, care s-a referit din acel moment doar la
fonturile slab serif.
Clasificarea fonturilor sans serif
Clasificarea lor este relativ controversată pentru că diferitele sisteme de clasificare nu permit
diferențieri între diverse tipuri de sans serif; mai mult există și anumite lipsuri în clasificare
(Optima și Pascal nu sunt clasificate ca sans serif de anumite sisteme datorită serifelor lor
reziduale – vezi Standardul Britanic 2961 din 1967 care nu le clasifica ca “lineale”, ci la
categoria “glyphic”).
Categoriile general acceptate sunt:

Grotești și Neogrotești:
apărute la începutulul secolului al XIX-lea, urmate în anii ’50 de neogrotești. Numele de
“grotesc” le-a fost dat tocmai pentru accentua aspectul lor estetic necizelat comparativ cu
fonturile cu serife care dominau în perioada apariției primelor fonturi sans serif. Cele mai
reprezentative fonturi din această perioadă sunt: fontul “Two line great primer sans serif” al lui
Vincent Figgins (un font doar cu inițiale și cu alternanță între subțire-gros), primul font sans
serif cu minuscule creat de William Thorowgood în 1832 (care a introdus și termenul “grotesc”,
cuvânt provenit din italianul “grottesco” – “în peșteră”).
În Germania, fonturile grotești (sau “grotesk” în germană) au devenit extrem de populare și toti
producătorii de fonturi puneau la dispoziție propriile versiuni de “grotesk”, o mare parte dintre
acestea fiind mai târziu reunite într-o singură familie coerentă, lansată în 1898 sub numele
de Akzidenz Grotesk de către producătorul Berthold. Multe din aceste fonturi au avut drept sursă
de inspirație nimic altceva decât fonturi cu serife cunoscute la vremea aceea, precum Walbaum
și Didot, iar versiunile italice sunt de fapt false italice născute din deformarea versiunilor
normale romane. Caracteristica aceasta s-a păstrat până astăzi la fonturile sans serif (vezi
Helvetica sau Frutiger-ul original care a fost retras și relansat în 2000 cu o versiune semi-italică
în loc de cea normală deformată). În toată această perioadă fonturile sans serif erau foarte
condensate, monolitice, singurul scop fiind acela de a aduna cât mai multă informație într-un
spațiu cât mai mic. Alte exemple: Univers, Arial, Franklin Gothic.

Geometrice (1920-1930):
își au inspirația în normele de design ale curentului Bauhaus și sunt caracterizate în principal
prin lipsa de contrast, prin aspectul minimalist (principiul filozofic al școlii germane Bauhauss
fiind “less is more”) și prin formele geometrice care stau la baza designului lor. Pot fi
recunoscute și datorită inițialei “G” care e compusă doar din două elemente: o linie curbă și una
orizontală care încheie arcul descris de cea curbă și datorită minusculei “a” care e formată dintr-
un cerc și o linie verticală. Apariția Futura creat de Paul Renner (o creație originală care nu se
inspiră din niciunul din fonturile existente, literele împrumutând formele din cercuri și pătrate),
dublată de lansarea “The new typography” a lui Jan Tschichold au stârnit curentul modernist în
typography. Alt font geometric demn de menționat este Metro al lui William Addison Dwiggins.

Umaniste:
fonturi caracterizate printr-o mai mare cursivitate, fiind inspirate de scrisul de mână. Începând cu
primele decenii ale secolului al XIX-lea și până pe la începutul secolului XX, fonturile sans serif
nu au suferit nici o îmbunătățire. Cel care a adus un nou suflu în evoluția fonturilor sans serif a
fost Edward Johnston care în 1916 a creat Johnston Sans, fontul folosit pentru metroul londonez,
un font relativ asemănător celui creat de William Caslon și care folosea proporțiile clasice ale
alfabetului roman. Fontul mult mai celebru al acestei perioade care i-a urmat lui Johnston Sans
este Gill Sans creat de Eric Gill pentru Monotype Corporation, primul sans serif cu o versiune
italică (relansat de Monotype cu multe din ideile originale ale lui Gill). Alte exemple: Optima,
Verdana, Tahoma, Myriad.
Ce alegem: cu serife, fără serife sau ambele?
Răspunsul clasic ar fi: sans serif pentru titluri și subtitluri și fonturi cu serife pentru corpul de
text, pentru că perechile serif-sans serif asigură contrastul necesar. Părțile unei astfel de perechi
trebuie alese astfel încât contrastul dintre ele să nu fie unul exagerat sau ciudat: închipuiți-vă ce
ar rezulta din combinația unui font cu serife Old Style și a unui sans serif geometric; pe măsură
ce trecem însă prin etapele istorice ale acestor două tipuri de fonturi, vom vedea că o pereche
font cu serife tranzițional – sans serif neogrotesc sau o pereche font cu serife Old Style – sans
serif umanist vor produce rezultate mult mai bune.

Personalitatea unui font trebuie înțeleasă foarte bine, altfel riscăm combinații infructuoase de
fonturi. Fonturile sans serif sunt simple și au un aspect foarte curat și clar, arată mult mai
modern, deci atrag mai mult atenția, pe când fonturile cu serife sunt mult mai formale, mai
tradiționale și, deși au (în general) mai multă personalitate, distrag mai puțin atenția deoarece
designul lor este rafinat și echilibrat. În aceste condiții nu este recomandată o combinație între
un font elaborat pentru titluri și unul la fel de elaborat pentru corpul de text pentru că ambele vor
reclama în mod egal atenția cititorului.
În strânsă legătură cu personalitatea unui font se află și caracteristicile sale istorice și
culturale: fonturile reprezentative pentru epoci marcate de idei și principii asemenănătoare vor
forma perechi reușite, spre deosebire de combinarea de fonturi produse în perioade marcate de
curente cu direcții diferite: un font Old Style combinat cu un sans serif geometric se potrivește în
aceeași măsură în care ideile Renașterii și principiile școlii Bauhauss converg către un punct
comun. Mai mult decât atât, emoția și energia pe care o emană fontul respectiv poate să
completeze și să scoată în evidență mesajul textului sau, dimpotrivă, să creeze asocieri cel puțin
ciudate (imaginați-vă un roman SF scris cu Garamond sau o istorie a Greciei antice scrisă cu
Akzidenz Grotesk).
Cele câteva aspecte suplimentare care pot să completeze în mod fericit contrastul cu noi valențe
sunt atributele fizice ale fontului, respectiv culoarea, dimensiunea (negru pe alb versus alb pe
negru sau asortări mai exotice), greutatea, valoarea x-height și structura internă complementară a
caracterelor (origini comune – un font sans serif inspirat de un font cu serife, principii comune –
geometrice sau caligrafice), așa cum recomandă și Robert Bringhurst în lucrarea sa “The
Elements of Typographic Style”.
În alegerea unei astfel de perechi trebuie să se țină cont și de variațiile de greutate: cele mai
multe fonturi sans serif nu au versiuni italice adevărate, iar fonturile cu serife au probleme în a-și
păstra același nivel de contrast în variantele semibold sau bold. Așa că veți vedea mai degrabă
fonturi sans serif bold combinate cu fonturi serife italice decât invers.
Dimensiunea este un alt aspect de luat în seamă: pe ecran, dimensiunile care exploatează cel mai
bine fonturile sans serif sunt cele mici (sub 8 puncte) și cele foarte mari, deci sunt în general
utile pentru titluri, subtitluri, note de subsol și eventual pentru texte sau linii foarte scurte de
text. Dimpotrivă, un font cu serife foarte fine setat la 8pt va avea de suferit pe ecran pentru că
multe din detaliile delicate se vor pierde.

Tehnic vorbind, sans serifele sunt redate mult mai bine ca fonturile cu serife pe toate sistemele
de operare, deși există în prezent diverse tehnologii menite să îmbunătățească lizibilitatea
serifelor. Sans serifele sunt lizibile la aproape orice dimensiune, spre deosebire de fonturile cu
serife care, la dimensiuni mici, pierd detalii și apar estompate și cu forme confuze.
Controversa cea mai faimoasă legată de fonturile sans serif este aceea privind oportunitatea
folosirii lor pentru corpul de text: s-a spus de multe ori că fonturile cu serife sunt recomandate
pentru corpul de text datorită micilor terminații care conduc privirea și ușurează citirea, însă
părerea general acceptată în acest moment este că ambele sunt la fel de potrivite și că depinde
doar de ceea ce este obișnuit consumatorul de text să citească.
Pe tema aceasta s-au făcut diverse studii, dar niciunul nu a produs o conluzie bine argumentată,
clară și larg acceptată. Alegerea unui font cu serife sau a unuia fără serife ar trebui făcută în
funcție de context, de mesajul ce trebuie transmis, de publicul căruia i se adresează și de
obișnuința acestuia cu unul sau altul dintre aceste tipuri de fonturi; generația Internet, de
exemplu, e mult mai obișnuită să citească online și este larg acceptat faptul că fonturile fără
serife se văd mai bine pe ecran și există familii de fonturi care se pot folosi cu succes pentru un
aspect plăcut și o lizibilitate crescută. Totuși atracția hârtiei va rămâne o permanență pentru
consumatorul de informație, iar în cazul acesta, fonturile cu serife sunt alegerea preferată în
materie de conținut printat. Pe lângă aceste argumente, mai trebuie menționate două: obișnuința
și clișeul. Regulile pot fi încălcate atâta vreme cât rezultatul obținut este mai mai bun decât cel
produs prin respectarea lor. Mai multe despre această problematică aici: un eseu științific al
lui Alex Poole, un articol semnat de Wharton Assitt, un studiu despre lizibilitate și două articole
pe Layers’ Magazine șiAIGA.
Plus un pic de istorie despre fonturile sans serif sub semnătura designerului de fonturi Adrian
Frutiger: The History of Linear, Sans Serif Typeface.

Cum se alege dimensiunea fontului

In esential, font, tutorial on 2009/01/19 at 21:41

Un amănunt important în așezarea textului și o

întrebare pe care ne-am pus-o toți de multe ori este: cât de mare să fac textul?
Sau cât de mic? De ce aspecte ar trebui să țin seama?
Acest articol va răspunde la aceste întrebări și va încerca, fără a epuiza subiectul în totalitate, să
lămurească câteva aspecte esențiale.

În primul rând trebuie să înțelegi că dimensiunea unui font o alegi în principal pentru lizibilitate –
cât de ușor va fi de citit textul.
În al doilea rând dimensiunea fontului ales depinde de mediul pe care îl vei prezenta. Sunt două
principale: print și web (tipar și internet) cu o mare diferență între ele:rezoluția.
Cât de bine putem citi un font depinde nu doar de dimensiunea fontului respectiv dar și de rezoluția
suportului pe care îl vedem:

lizibilitate-rezolutie
Pe ecran, deci și pe web, rezoluția este mică – de obicei
72 sau 96 dpi (dots per inchi – puncte într-un inch), iar o mărime lizibilă pentru oricine pe un ecran
este 12puncte. Dimensiunea de 12 puncte pe computer a fost folosită încă de la
primul Macintosh (1983) și până acum a rămas un standard.
La print însă, rezoluțiile sunt mult mai mari – chiar și cea mai ieftină imprimantă laser, pe hârtie
slabă, are 600 dpi (o imprimantă foto poate avea 2400 dpi, 4800 dpi sau chiar mai mult), iar
dimensiunea la care putem citi este mult mai mică. Dimensiunea standard pentru print este 10
puncte. Multe publicații folosesc fonturi de 9 puncte, iar multe cărți de vizită chiar 7 sau 8 puncte.
Body type sau corpul de text
Cea mai mare parte a ceea ce citim este corpul de text. Mai exact ceea ce citiți acum. Sau ceea ce
citim zi de zi în ziare, reviste, cărți, documente, site-uri web.
Definiția spune că în corpul de text intră fonturile mai mici de 14 puncte, deși standardul este 10
puncte. În general vom găsi blocurile de text undeva între 9-12pt.
Dimensiunea trebuie aleasă în funcție de font, mediul de expunere și scopul urmărit. Oricare ar fi
situația trebuie răspuns afirmativ la întrebarea: “se poate citi?”.
Două reguli de ținut minte sunt că pentru corpul de text nu trebuie ales un font mai mare de 16pt și
că dimensiunea aleasă trebuie păstrată de la cap la coadă.
Display type – “font de afișare”
Sunt fonturile mai mari decât corpul de text, deci mai mari de 14 puncte. Sunt folosite la titluri,
subtitluri, anunțuri, etc. Sunt folosite pentru a capta atenția cititorului, a îl atrage sau a-l direcționa
spre un anumit mesaj.
Le cunoaștem toți din titlurile de ziar, de pe afișe, din reclame, etc…
Headline fonts – fonturi pentru titlu
Sunt acele fonturi care au fost gândite pentru a fi folosite la dimensiuni mari, în titluri. În general se
folosesc de la 18pt în sus. Unele seturi de fonturi au în numele lor cuvântul“Headline” și este
recomandată folosirea lor. Găsiți aici o listă cu exemple.
De asemenea, sunt situații când, pentru a atrage atenția cititorului, se folosesc fonturi decorative sau
cu aspecte neobișnuite, lăsând oarecum pe planul secund lizibilitatea în favoarea contrastului
puternic dorit.
De exemplu, dacă examinăm orice site bine făcut, vom observa câteva lucruri. Titlul este fontul cu
dimensiunea cea mai mare, de multe ori poate chiar foloseste majuscule sau culori. Urmează
subtitlurile, mai mici, dar cu proprietăți similare. Corpul de text este cel mai mic și are un aspect
consistent pentru a ușura citirea. Anumite cuvinte sunt evidențiate cu bold sau italic și de multe ori
link-urile sunt colorate sau subliniate pentru a atrage atenția. Toate acestea au rolul de a face site-ul
ușor de citit și de navigat.
Câteva aspecte de ținut minte:
 Gândește-te care este publicul țintă și alege o dimensiune ușor de citit pentru toate vârstele.
Copii și bătrânii citesc mai ușor fonturi mai mari.
 Dacă te adresezi bătrânilor peste 65 ani sau celor cu probleme majore de vedere poți pune un
font de 14 sau chiar 18 (mai ales pe web) pentru corpul de text (body type);
 Pentru grupul de vârsta 40-65 ani un font de 11 sau 12 puncte este o alegere ideală pentru body
type;
 De cele mai multe ori un font de 10 sau 11 este alegerea cea mai bună pentru corpul de text.
Pentru o audiență generală este probabil cea mai bună rețetă;
 Pentru copii, un font de 14 puncte este o soluție bună;
 Evită pentru corpul de text dimensiuni extreme pentru a nu avea prea multe sau prea puține
caractere pe un rând și pentru a nu îngreuna cititul;
 Pentru titluri folosește fonturi între 14 și 36 puncte în cele mai multe cazuri. Dimensiunea se
stabilește, evident, în funcție de dimensiunea corpului de text pentru a nu se confunda cu acesta
sau a nu fi exagerat de mare;
  Nu orice font se pretează la dimensiuni mici sau foarte mari. Fonturile profesionale au versiuni
special gândite pentru diverse situații și sunt ușor de recunoscut după indicativul din nume:
Heading, Subhead, Regular, Caption, etc.
 Fonturile gândite pentru a fi folosite la dimensiuni mari arată rău la dimensiuni mici, sunt
neplăcute la citire și este de preferat să folosești fiecare tip de font în scopul pentru care a fost
creat.
Într-un articol viitor voi vorbi despre cum se alege un font; până atunci puteți folosi modulul de
comentarii de mai jos sau vă puteți abona la RSS în așteptarea noilor materiale.

Despre spațiu și spațiere în typography

In font, tutorial, typography on 2008/12/16 at 13:27

Știm cu toții că aspectul unui material care are text

imprimat pe el este determinat de fonturi și de proprietățile acestora. Nu trebuie însă neglijat nici o
clipă spațiul care delimitează caracterele și spațierile din jurul lor – e cel puțin la fel, dacă nu chiar
mai important. Proporțiile dintre spațiile imprimate și cele neimprimate, din și dintre litere, cuvinte
sau linii, definesc estetica și corectitudinea lucrării.
Mult mai important decât forma efectivă a caracterului este ritmul. Un font cu caractere frumoase
dar spațiate prost este mult mai greu de citit decât un font desenat mai slab, dar care este spațiat
foarte bine.
Ritmul este mai important decât formele în sine. Spațiile din și dintre litere definesc ritmul, mai mult
decât partea plină, “neagră” a caracterelor.
Voi prezenta în cele ce urmează câțiva termeni importanți și foarte întâlniți, care definesc sau ajută
la înțelegerea conceptelor de spațiu și/sau spațiere în typography. Vei afla ce este un bounding box,
despre letterspacing, wordspacing, kerning, tracking, leading, baseline grid și câteva sfaturi despre
folosirea lor…
 Bounding box
Bounding box este caseta care delimitează un caracter, spațiul în care se încadrează. La fel cum pe
vremuri caracterele de metal erau incadrate într-o formă (de obicei dreptunghi) pentru a nu se
suprapune, tot așa și caracterele digitale sunt “înconjurate de casete invizibile”.
Dimensiunea acestei casete este definită de 2 unități de măsură: înălțimea (egală cu dimensiunea
fontului, ex: 12 pt) și lățimea – set width (exprimată de obicei procentual, arată spațiul pe care îl
ocupă caracterul).

Monospaced vs. Proportional

Fonturile de pe mașinile de scris erau de obicei monospațiate – fiecare caracter ocupa un spațiu
egal, aliniat pe verticală. De exemplu un “w” sau un “m” ocupau un spațiu egal cu un “i”, “j” sau cu
un semn de punctuație. Încă se folosesc asemenea fonturi, vezi Courier sau Trixie, mai ales când este
dorită o asemenea aliniere sau când se dorește crearea unui anume aspect.
În prezent, majoritatea fonturilor pe care le folosim pe computere sunt spațiate proporțional –
fiecărui caracter îi este atribuit spațiul care îi este necesar pentru a fi ușor de citit. Cu caracterele
proporționate în acest fel, spațiul ocupat de un bloc de text este mai mic și textul este mai ușor de
citit.
Letterspacing & Wordspacing
Spațiul dintre caractere sau dintre cuvinte poate fi mărit sau micșorat pentru a balansa aspectul
unui bloc de text sau pentru a îmbunătăți lizibilitatea. Deși în general fonturile sunt proiectate foarte
bine (mai ales cele pro), sunt situații în care spațiile pot fi ajustate (și de multe ori trebuie).
O situație des întâlnită este de exemplu când se folosesc alăturate mai multe litere scrise în
majuscule – ele au fost gândite să fie puse împreună cu litere mici; soluția este adăugarea de spațiu
între caractere.

Kerning
Unele combinații de caractere sau perechi de litere și de multe ori trecerea de la o majusculă sau o
minusculă au ca rezultat o spațiere neuniformă, neplăcută. Kerning-ul este ajustarea spațiului
dintre anumite perechi de caractere. De ce ne-ar păsa? Pentru că uneori apar în textele noastre
spațieri deranjante (mai ales în titluri sau la dimensiuni mari ale fontului), iar ajustarea acestor
“scăpări” aduce un aspect uniform și plăcut ochiului.
Programele specializate (cum ar fi Adobe InDesign sau Quark Xpress) oferă soluții avansate pentru
ajustarea spațierilor, inclusiv soluții automate (optical sau metrical) dar de multe ori ajustarea
manuală, la ochi, este necesară.
Tracking
Tracking este oarecum diferit de kerning – în sensul că, pe când kerning se referă la modificarea
spațierii între perechi anume de caractere, tracking-ul modifică spațierea în cuvinte sau blocuri
întregi de text cu o valoare anume.
Tracking-ul se folosește pentru a acorda textului un aspect mai aerisit sau mai condensat, mai greu
(când se aplică valori negative). De asemenea este de folos pentru a înghesui mai multe cuvinte pe un
rând sau pentru a balansa aspectul unei casete de text.

Wordspacing
Dacă tracking-ul și kerning-ul se referă la spațieri între caractere, respectiv perechi de caractere în
interiorul cuvintelor, wordspacing (spațierea între cuvinte) se referă la spațiul care poate fi adăugat
între cuvinte.
Este de asemenea o metodă de a balansa rândurile și casetele de text; valorile extreme nu sunt
recomandate dar o ajustare atentă poate de multe ori aranja textul elegant (înlocuind sau ajutând
kerning-ul pentru a nu creea spații mari și neplăcute între caractere).
De ținut minte este că, dacă spațiul dintre cuvinte este mai mare decât spațiul dintre rândurile de
text, ochiul este tentat să citească de sus în jos printre rânduri mai degrabă decât de la stânga la
dreapta.
Line Length
O linie foarte lungă de text este dificil de citit – ochiul este forțat să facă un traseu foarte lung de la
un capăt la altul și apoi din nou pe rândul următor. Pe de altă parte, o linie prea scurtă rupe
lizibilitatea și întrerupe citirea.
Lungimea ideală este greu de stabilit: depinde de font, de dimensiunea acestuia, de spațiul dintre
rânduri, de lungimea paragrafelor, etc…

Ca o regulă de bun-simț o linie de text ar trebui să aibă circa 60 de caractere sau în jur de 10
cuvinte pentru citire optimă.
Leading
Leading-ul (pronunțat “ledding”) este distanța verticală dintre liniile pe care “stă”
textul (distanța dintre baseline-uri – line spacing). Denumirea vine din vremurile când meșterii
tipografi inserau fâșii de plumb (engl. “lead”) între rândurile de text pentru a ușura citirea. Orice
editor de text știe să ajusteze această valoare – știm cu toții celebrele referate autohtone “la un rând
jumate!”…
Din nou menționez că trebuie folosit cu măsură și bun simț, căci nu există o setare perfectă. Valori
prea mici sau prea mari nu vor face decât să îngreuneze citirea și să strice aspectul estetic. O valoare
corectă (matematic vorbind) ar fi 120% din dimensiunea fontului, dar practica dovedește că nu este
întotdeauna o valoare ideală.
Ca sfaturi generale liniile lungi de text, fonturile bold sau sans serif și fonturile foarte mici necesită
leading mărit. Dacă se dorește crearea unui grup compact de text (de exemplu la un titlu sau la un
paragraf izolat) se va aplica un leading redus.
Baseline grid
Este o grilă imaginară formată din liniile pe care stau caracterele. Aceste linii dau textului un
aspect aranjat, uniform și plăcut. Profesioniștii spun că ceea ce separă un design slab de unul bun
sunt basesline-urile care sunt aliniate după acest “grid”.
Softurile dedicate permit configurarea acestor parametri și ajustarea textului ca să fie ca “tras pe
ață”. De asemenea se poate “sări” de pe această grilă (baseline shift) pentru diverse efecte (text
ascendent, bullet-uri, formule matematice, fracții, superscript sau subscript, etc)
Acestea sunt repere generale și explicații pe scurt. În măsura timpului și a necesității voi reveni pe
viitor cu articole mai avansate pentru fiecare concept în parte, eventual cu mai multe exemple
practice.
Dacă ai comentarii nu ezita să le postezi mai jos… și nu uita să te abonezi la feed-ul rsspentru a
primi articolele următoare.

Anatomia fontului – typeface anatomy

In font, typography on 2008/11/30 at 23:02

Încă de mici am învățat cum se numesc diverse părți

ale corpului nostru. Fonturile și caracterele de literă pe care le vedem și de care ne lovim în fiecare zi
au și ele terminologia specifică, anatomia lor.
Caracterele tipografice au o multitudine de atribute, forme, detalii și repere care sunt denumite și
marcate printr-o mulțime de termeni – unii mai “normali” și alții mai specializați, să le zicem
“profesionali”.
Voi încerca în acest articol să îi marchez pe cei mai folosiți, elementari și poate cei mai importanți
(m-aș hazarda să spun esențiali pentru cei care lucrează în domeniu).

În primul rând sunt noțiunile simple pe care le voi enumera pur și simplu:
caracteremajuscule (capitale, literele mari) și minuscule (literele mici), diacriticele (precum și alte
caractere specifice diverselor limbi), cifrele cu diversele aspecte și cu pozițiile specialesubscript și
superscript (de exemplu puteri și indici).
De asemenea și “serifele” pe care le-am mai pomenit într-un articol anterior.
În al doilea rând sunt noțiunile un pic mai avansate pe care le-am structurat într-un grafic simplu
și pe care le voi dezvolta una câte una în cele ce urmează.

grafic anatomia fonturilor - click pe imagine pentru mărire

Menționez că voi insista pe denumirile în engleză (standardele în domeniu și cele folosite în toate
mediile și softurile de specialitate) și le voi explica în limba română.

x-height
(înălțimea “x”- este o unitate tipografică relativă care măsoară înălțimea literelor mici, în
ului) general exemplificată de litera “x”;

Ascender partea unei litere care se înaltă peste înălțimea x-ului (x-height). ex: b, d,
(ascendent) f, h, k, l, t;
Ascender line linia până la care se “înalță” ascendenții;

Baseline
(linia de bază) linia (imaginară) pe care “stau” caracterele;

Descender partea unei litere care coboară sub linia de bază a x-ului (x-height). ex: g,
(descendent) j, p, q, y și la unele fonturi J;

Descender line linia până la care coboară descendenții;

Stem (trunchi) linia verticală sau diagonală a unui caracter;

“urechiușa” care iese din “g” sau pornește din trunchiul “r”-ului sau “f”-
Ear (ureche) ului;

partea unui caracter care delimitează spațiul circular al unei litere; poate
Bowl fi închis sau deschis, de exemplu la literele: “o”, “e”, “p”, “d”, etc.;

spațiul interior delimitat de “bowl”, de exemplu la “e”, “a”, “p”, “c” și

Counter alte litere;

terminația unei linii a unei litere care nu se încheie cu serife; poate fi

Terminal ascuțită, convexă, concavă sau rotunjită;

Bar (bară) linia orizontală care “încheie” litere precum “T”;

linia orizontală care “taie” litere precum “A”, “H”, “e”, “t” și altele
Crossbar similare;

punctul format la întâlnirea liniilor unei litere, ca în cazul vârfului literei

Apex “A”;

Spine curba care formează corpul literei “S”, “s”;

unirea unei perechi de două sau mai multe litere apropiate pentru a forma
un caracter nou un aspect unitar; a apărut ca o metodă de a rezolva cazuri
Ligature în care elementele literelor adiacente se lovesc între ele (mai ales la
(ligatură) fonturile de tip Serif). Ligaturi comune sunt: “fi”, “fl”, “ff”, “ct” etc…

Despre alte denumiri, “și mai avansate”, voi vorbi într-un alt articol, în curând.

Cunoașterea acestor detalii sunt importante atât pentru valoarea lor în sens de cunoștințe tehnice, dar
și pentru a evalua în cunoștință de cauză valoarea estetică și nu în ultimul rând pentru a face corect
diferențierea între fonturi.

PS: recunosc că poate nu este cel mai bun exemplu de a ilustra subscript și superscript cu o fracție –
am ales această soluție din motive estetice și de spațiere.
 Type, typeface și tipuri de fonturi
In esential, font on 2008/11/23 at 21:00

O discuție despre fonturi nu poate începe decât cu

explicarea terminologiei specifice. Înțelegerea acestor termeni este esențială pentru a putea dezvolta
și înțelege concepte din sfera “typography”.
Trebuie menționat că termenii și explicațiile vor fi bilingvi sau poate doar în engleză, deoarece sunt
termeni consacrați și (lăsând la o parte faptul că de cele mai multe ori nu au un echivalent în română)
trebuie înțeleși și învățați în limba lor “maternă”.
În primul rând câteva lămuriri și definiții:
Type
Este un termen generic pentru toate
caracterele folosite pentru a ilustra
cuvinte. În epoca modernă, a computerelor,
cuvintele digital type (caracterele digitale) și
font definesc standardele.
Există și alte tipuri precum metal type
(confecționate din metal) sau wooden type
(din lemn).
Fiecare variație a unei litere, inclusiv
semnele de punctuație, sunt o piesă care
reprezintă un caracter – “type” sau un set de
caractere (tot “type”!).
Typeface
Este o colecție de caractere, litere, cifre,
simboluri și semne de punctuație, care au
același aspect (design). Reprezintă
rezultatul finit al producției, felul cum arată
caracterul “imprimat”.
Font
Fontul este mijlocul de a transpune un
caracter pe un anumit mediu (pe o suprafață
imprimabilă). Poate fi o mașină de scris, un
stencil, o tiparniță, un cod PostScript, etc…

Typeface produs de o mașină de scris, un stencil, o tiparniță și un font digital folosind limbajul PostScript (ex. Brembo).
Ca o concluzie până în acest punct, cel mai bun exemplu este că dacă am considera fontul ca fiind
forma care taie un fursec, fursecul obținut este caracterul imprimat (typeface).

Clasificarea fonturilor (type classification)

Împărțirea pe categorii are ca scop structurarea multitudinii de fonturi existente și este foarte utilă
pentru înțelegerea și alegerea cât mai bună a caracterelor.

Există mai multe sisteme: după formă, după perioada când au fost create, după felul în care sunt
folosite de obicei. Mă voi opri în acest articol la câteva clasificări destul de populare.

Cea mai simplă și mai cunoscută clasificare este Serif și Sans serif (pe românește cu sau fără
“serife”)
Serif
Sunt fonturile care au la capetele caracterelor
terminații specifice, să le zicem mici liniuțe
(cârlige, dacă vreți). Despre aceste liniuțe se
spune că ne conduc ochiul și ajută la citire.
Serif Typefaces mai sunt cunoscute și ca
“Romane”. Provin din vechile inscripții
romane pe piatră (vezi Times New Roman,
Trajan Pro), deși caracteristici de design cu
“serife” se găsesc și în vechile scrieri
caligrafice.
Sunt în general privite ca tradiționaliste, cu o
tentă clasică, mai sobră, deși încă se produc
fonturi noi.
Sans serif
Fonturile care nu au terminații serif.
Termenul vine din limba franceză
(sans = fără).
Mai sunt cunoscute ca fiind “grotești”
(grotesque-grotesk) sau Ghotice.
Deși istoria lor începe din antichitate (greci,
etrusci, egipteni, etc), au devenit populare
odată cu ecranele de calculator și explozia
Internetului.
Sunt considerate fonturi moderne.

Dezbaterii serif vs. sans serif îi voi dedica un articol special în săptămânile următoare.
Clasificarea după dată
A fost dezvoltată de Alexander Lawson; se poate observa la numele multor fonturi epoca din care
provin: Old English, Blackletter, etc… Cunoașterea acestei categorisiri este utilă de exemplu la
alegerea fontului care poate reda atmosfera dorită.

Blackletter sunt caracterizate de ornamentele specifice Evului Mediu. Mai sunt

numite Block, Gothic, Old English… (font – Old English)

Old Style se referă la fonturile romane create în secolele 15-16 în Italia, cum ar fi
Venetians și Garalde. (font – Venetian 301)

Italic sunt bazate pe scrisul de mână din Italia Renascentistă, literele sunt mai
condensate. Inițial erau o categorie separată, acum sunt de obicei o variantă a formelor de tip Roman
(regular). (font – Minion italic)
 Script reproduc scrisul caligrafic. Cele mai multe, când sunt aranjate, au caractere care
se unesc precum în scrisul de mână. (font – Bank Script SB)

Transitional sunt acele fonturi care au făcut trecerea de la Old Style la cele mai
moderne de la sfârșitul secolului 17. Liniile lor au contrast crescut. (font – Baskerville)

Modern au apărut la jumătea secolului 18 și au un contrast foarte puternic între

liniile care le alcătuiesc. Serifele sunt în general orizontale. (font – Bodoni)

Slab serif au liniile cu un contrast aproximativ uniform și serife groase, pătrate. (font
– Clarendon Bold)

Sans serif – nu au serife și au liniile uniforme. Au fost introduse de William Caslon

în 1816. (font – News Gothic Roman)

Serif / Sans serif – fonturi recente care includ caractere atât cu, cât și fără serife. Un
exemplu este fontul Rotis.
Alte tipuri importante care trebuie menționate (deși intră în alte clasificări) sunt:

Graphic – pot fi considerate imagini în sine și se încadrează foarte bine în stilul în

care au fost desenate. (font – Graphic)

Decorative, numite și “display fonts” sau “title fonts” sunt folosite în principal pentru
decorarea paginii, pentru conceperea unui design deosebit. (font – Plazza Decorative)
În articolele următoare voi dezvolta diverse situații și exemple de folosire și de povești ale diverselor
tipuri de fonturi.

Pentru a fi la curent cu articolele noi ne sfătuiesc să te abonezi la feed-ul rss.

Pentru comentarii sau completări folosește formularul de mai jos.

http://typography.ro/