BASMUL

POVESTEA LUI HARAP-ALB, DE ION CREANGĂ

Specie literară caracteristică pentru creaţia populară, basmul este o naraţiune de o relativă întindere în care
personajele reprezentând binele se confruntă cu întruchipări ale forţelor răului, binele fiind acela care învinge. În timp
ce basmul popular este rezultatul unei contribuţii colective şi anonime, basmul cult rămâne creaţia unui individ, a unui
autor cu identitate bine definită.

Textul „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă a fost publicat în revista „Convorbiri literare”, în 1877, ca un prim
model de basm cult pentru ceilalţi scriitori ai timpului, reprezentând „o sinteză a basmului nostru și cel mai frumos basm
românesc”(Pompiliu Constantinescu). Pornind de la modelul textului popular, Creangă reactualizează „teme și motive de
circulație universală, cu o vechime aproape mitică”(G. Călinescu), pe care le organizează conform propriei viziuni. Astfel,
pe lângă trăsăturile speciei(conflictul dintre bine și rău, încheiat cu victoria binelui, schema și formulele tipice, triplicarea,
personaje pozitive și negative, adjuvanți etc), apar elementele de noutate, care conferă textului caracter de operă cultă:
umanizarea fantasticului, arta narativă, umorul, erudiția paremiologică, oralitatea.

Dincolo de eterna luptă dintre bine şi rău, tema literară tratată de autor este una morală, referitoare la condiţia
eroului, care, înainte de a fi împărat, trebuie să cunoască şi statutul de slugă, tocmai pentru a învăţa să-şi înţeleagă
supuşii şi să-şi exercite responsabil puterea. Textul este construit prin montajul mai multor motive populare: împăratul
fără urmaşi, superioritatea mezinului, cifra trei, probele, călătoria, drumul cu obstacole, impostorul, vicleşugul, pierderea
identităţii, peţirea, tovarăşii devotaţi, animalele recunoscătoare, apa vie şi apa moartă, nunta etc.

Două episoade sunt relevante pentru ilustrarea viziunii autorului la nivelul temei literare: supunerea prin
vicleșug(proba fântânii) și demascarea răufăcătorului (finalul basmului). Episodul coborârii în fântână dovedește
naivitatea fiului de crai, incapacitatea de a distinge esența de aparență (Spânul își exprimase natura malefică prin
formula „Chima răului pe malul pârăului”). Antagonistul îl închide pe crăișor în fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață,
să facă schimb de roluri, punându-l să jure pe ascuțișul sabiei că îi va fi slugă până când va muri și iar va învia.

Apa fântânii devine, la modul simbolic, apa botezului, pentru că eroul dobândește o identitate prin noul nume, Harap-
Alb. Scena poate fi comparată cu descinderea în infern din mitologia greacă, treaptă necesară oricărei inițieri, fiindcă
presupune moartea stării anterioare. „Coborârea în infern” va continua de-a lungul basmului, personajul fiind chinuit și
supus la nenumărate probe, pe care le va trece pentru ca, finalmente, să renască în calitate de împărat.

În final, eroul este înviat de către fata Împăratului Roș cu ajutorul obiectelor magice (smicele de măr dulce, apă vie și
apă moartă), iar Spânul este ucis de către cal, semn că inițierea s-a finalizat. Creangă se depărtează de modelul popular
și prin această opțiune: Răul este eliminat, dar nu total, pentru că Împăratul Roș, o altă ipostază a maleficului, rămâne în
viață, producându-se doar o îndepărtare de el.

Titlul operei, de tip analitic și nominal, face referire, în primă instanță, la încadrarea în formula estetică a basmului.
Numele eroului eponim evidențiază statutul neobișnuit de slugă, iar oximoronul generat de simbolurile cromatice
sugerează evoluția spirituală de la ipostaza de neinițiat la cea de prinț adevărat.

La nivelul structurii narative, în acest basm se regăsesc toate aspectele fabulosului folcloric, toate toposurile
tradiţionale schiţate într-un plan secund, în timp ce prim-planul este dominat de personajele dramatizate sau de discursul
naratorului auctorial. Prin acest mecanism se realizează un model narativ de surprinzătoare modernitate, ce mută
atenţia dinspre fabulos către personaj şi frumuseţea „zicerii” moldoveneşti. Astfel, incipitul basmului este marcat printr-o
dublă intrare în universul ficţional, în ambele situaţii folosindu-se formula iniţială „Amu, cică”: „Amu, cică era odată într-
o ţară un craiu, care avea trei feciori.(...) Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii. Amu cică
împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris carte frăţâne-său craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai
vrednic dintre nepoţi...” Formula iniţială exclude paradoxul temporal şi enumeraţia de situaţii imposibile din basmul
popular şi evocă un timp îndepărtat dar totuşi plauzibil, posibil de reperat, din moment ce poate fi comparat cu prezentul
narativ. În felul acesta nu se mai realizează acea separare netă între planul real şi cel fabulos, lumea basmului situându-
se de fapt în prelungirea realităţii. Formula finală păstrează modelul ritmat din basmul popular, dar renunță la convenţia
minciunii, iar povestitorul îşi asumă şi funcţia de martor la ultimele evenimente: „Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum
mai ţine încă;cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi cine are bani, bea şi mănâncă. Iară cine nu, se uită şi
rabdă.” Acesta este un prilej de a pune problema stratificării sociale şi de a compara lumea ideală a basmului cu cea
reală.

Subiectul respectă convenţiile cunoscute ale speciei populare chiar dacă acţiunea devine complexă şi implică un număr
relativ mare de personaje. Expoziţiunea o constituie hotărârea craiului de a-şi supune cei trei fii la o probă a curajului,
pentru a vedea care este vrednic să-i urmeze la tron fratelui său, Împăratul Verde. Singurul care trece această probă,
ajutat fiind şi de Sfânta Duminică este mezinul. El pleacă de acasă promiţând să nu uite de sfatul părintesc de a se feri în
drumul său de „omul spân” şi de „omul roş”. Intriga constă în încălcarea, din naivitate, a acestui sfat, ceea ce are drept
consecinţă schimbarea identităţii şi a statutului eroului. El devine sluga Spânului şi primeşte numele Harap-Alb.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde încercările la care a fost supus crăişorul, ca pedeapsă morală pentru ignorarea învăţăturii
părinteşti.Ajuns la curtea lui Verde-Împărat, Harap-Alb va fi trimis de Spân să aducă sălăţile din Grădina Ursului, pielea
cu pietre nestemate a cerbului şi pe fata Împăratului Roş. Ultima încercare este şi cea mai dificilă, eroul fiind nevoit să
parcurgă un alt drum, la fel de lung şi de primejdios ca cel dinspre casă. Acum îi va întâlni, pe rând, pe cei cinci tovarăşi
care îl vor ajuta în îndeplinirea misiunii sale: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă. La curtea Împăratului
Roş sunt supuşi la nenumărate încercări. Cu intenţia de a nu le da fata şi de a-i pedepsi pentru îndrăzneala lor, acesta îi
pune să doarmă în casa de aramă înroşită în foc, să aleagă macul de nisip, să bea şi să mănânce în cantităţi foarte mari,
să o găsească pe fata împăratului şi să o ghicească dintre două fete identice. Biruind toate încercările la care sunt supuşi,
o primesc pe fată şi pornesc împreună către curtea Împăratului Verde. Punctul culminant al naraţiunii este reprezentat
de demascarea Spânului de către fată, care avea puteri magice. Drept răzbunare, Spânul îi taie capul lui Harap-Alb, însă
acesta va fi înviat de fată, cu ajutorul celor trei smicele, al apei vii şi al ape moarte. Spânul moare, prăbuşindu-se din
înaltul cerului, unde fusese dus de calul lui Harap-Alb, iar eroul se căsătoreşte cu fata Împăratului Roş şi moşteneşte
împărăţia unchiului său, secvenţă ce reprezintă şi deznodământul basmului.

La nivel compoziţional, asemenea basmului popular, povestea lui I. Creangă îşi structurează epicul pe două motive
ordonatoare, cel al drumului de iniţiere a eroului şi cel al probelor depăşite, deci pe două părţi compoziţionale, prin
„contopirea a două poveşti”.(Al. Piru). Prima parte urmăreşte pregătirile pentru plecarea în călătorie cu cele trei probe
(proba labirintului, a întâlnirii cu Spânul şi a schimbării rolurilor, proba procurării salatei din grădina ursului şi proba
uciderii cerbului fermecat. Cea de-a doua parte debutează cu un nou moment-intrigă, apariţia fetei de împărat
preschimbată în pasăre. Călătoria spre curtea împăratului Roşu este condiţionată de alte trei încercări: salvarea
furnicilor, construirea stupului pentru albine şi acceptarea celor cinci tovarăşi de drum.Cea mai amplă secvenţă narativă
este însă cea a probelor depăşite la curtea lui Roşu Împărat. Complicarea compoziţională este o marcă importantă a
originalităţii lui Creangă, el trece dintr-o poveste în alta pentru a evidenţia capacitatea de a fi modelat, frumuseţea
morală, uneori ascunsă, a omului.

Dincolo de ţesătura narativă, basmele culte se diferenţiază de cele populare mai ales prin construcţia personajelor.
Cu toate că eroii din „Povestea lui Harap-Alb” sunt polarizaţi, ca şi în basmul popular, pe criterii etice (bine-rău) şi
estetice (frumos-urât), ieşirea din tiparul rigid este posibilă. Astfel, fata Împăratului Roş, „mare farmazoană”, are la
început atribute malefice, dar, metamorfozată prin iubire, îşi schimbă regimul moral, devenind personaj pozitiv, justiţiar
(ea dezvăluie adevărul despre Spân). La acest nivel, Creangă realizează cea mai importantă inovaţie în traseul dinspre
popular către cult: umanizarea fantasticului, personajele sale fiind situate mult mai aproape de realitate şi devenind
astfel credibile. Harap-Alb nu săvârşeşte nimic spectaculos, el nu prezintă însuşirile supranaturale specifice unui Făt-
Frumos tipic, este însă onest, prietenos, iertător, loial, are încredere în oameni. El rămâne la limita umanului, iar faptele
care depăşesc sfera realului sunt săvârşite de „adjuvanţii” săi, înzestraţi cu trăsături supranaturale.

Harap-Alb, personajul central şi eponim al textului, reprezintă o sinteză de calităţi (generozitate, inteligenţă,
compasiune pentru cei din jur, toleranţă, onoare, prietenie etc) şi defecte ( naivitate, frică, la început lipsă de încredere în
sine), fără a ilustra vreo tipollogie standard. El „săvârşeşte un act de iniţiere în vederea formării lui pentru viaţă. E o
iniţiere într-o lume în care lucrurile pot fi şi altfel decât aşa cum par la prima vedere, în care primejdiile apar de unde nu
te aştepţi şi eşti prins în capcane. Ochiul minţii trebuie să fie veşnic treaz pentru a putea vedea şi reversul aparenţelor
asemenea lui Ochilă.” (Constanţa Bărboi, Dicţionar de personaje literare)

Modalităţile de caracterizare a personajului sunt multiple de la cele directe la cele indirecte, de la clasice la
moderne. Este portretizat moral de către narator ca fiind „boboc în felul său la trebi de aieste”, de Sfânta Duminică
drept „slab de înger, mai fricos ca o femeie”, iar Spânul îl numeşte „fecior de om viclean” şi „pui de viperă”, după ce
reuşeşte să-l supună prin vicleşug. Este prezent şi procedeul autocaracterizării, în secvenţa în care eroul regretă
neascultarea sfatului părintesc: „Aşa-i că, dacă n-am ţinut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dârloagă”. Eroul este
conturat, de asemenea, prin antiteză cu Spânul, antagonistul, prin intenţiile, valorile şi trăsăturile lor.Dacă fiul de crai
este „omul de soi bun” (G. Călinescu, Estetica basmului), Spânul este antieroul, pus în slujba răului. Un rol esenţial în
caracterizare îl are numele primit de erou, Harap-Alb, care rezumă cel mai bine dubla faţetă a fiinţei umane, a realităţii în
genere. Având o structură oximoronică („harap”-rob ţigan + „alb” ), el simbolizează, în spiritul dialecticii, evoluţia
personajului de la statutul de slugă la acela de stăpân, traiectorie care implică experienţe diverse (bine şi rău, adevăr şi
minciună, viaţă şi moarte etc.). Primul termen, „harap”, conotează aparenţa umilă, inferioară a personajului, iar cel de-al
doilea, „alb”, esenţa superioară, nobilă a acestuia. Prin folosirea acestui antroponim, Creangă individualizează un tip
uman, detaşându-se de basmul popular, în care eroul rămâne un nume generic, Făt-Frumos. Predomină totuşi
caracterizarea indirectă, desprinsă din reacţiile, faptele, vorbele, atitudinile şi relaţiile personajului cu ceilalţi actanţi ai
universului epic. De exemplu, prin relaţia cu tatăl său, crăişorul se distinge ca un fiu iubitor, care îşi respectă foarte mult
părintele. De aceea, atunci când tatăl este mâhnit din cauza nevredniciei fraţilor mai mari, crăişorul plânge şi suferă,
gândindu-se cum ar putea să şteargă ruşinea de pe obrazul părintelui. Spânul reuşeşte să îl păcălească speculând aceeaşi
teamă de a nu dezamăgi, căci dacă nu ar găsi ieşirea din codrul labirintic, tânărul ar fi nevoit să se întoarcă, şi ar produce
acelaşi necaz ca şi fraţii săi. Relaţia cu Spânul este conflictuală, dar absolut necesară în formarea eroului ca om şi ca
viitor stăpânitor. Suportând umilinţele Spânului, Harap-Alb capătă înţelepciunea necesară de a judeca lucrurile. Acceptă
faptele ca pe un dat şi are suficientă forţă morală de a-şi păstra legământul făcut, chiar dacă i s-a smuls cuvântul prin
vicleşug. Relaţia cu Sfânta Duminică este armonioasă, uşor afectivă, amintind de cea dintre mamă şi fiu. Harap-Alb i se
plânge adesea şi cere sprijin, ascultă sfaturile ei şi le pune în aplicare. Relaţia cu calul năzdrăvan este stabilită chiar de la
început de acesta din urmă, iar fiul va respecta egalitatea propusă şi îl va trata ca pe un confident, în care tânărul are
totală încredere. Şi relaţia cu Împăratul Roşu este relevantă, căci Harap-Alb îl tratează mereu cu deferenţă, învăţând de
fapt normele conduitei la curte. Relaţia cu cele cinci personaje caricaturale are o mare pondere în definirea portretului
moral al eroului, care îşi demonstrează vocaţia prieteniei.

Statutul social la începutul basmului este privilegiat. El este fiul unui crai, mezinul familiei, reprezentând o „vârstă și
o criză”( G. Călinescu). Ca vârstă poate fi situat la granița dintre adolescență și maturitate, având un caracter încă
neformat, deschis inițierii. Semnifică și o criză de personalitate, căci este judecat prin raportare la frații mai mari: dacă ei
nu au reușit în proba întâlnirii cu ursul de sub pod (proba craiului), nici el nu este capabil. Își modifică statutul social în
episodul fântânii, când Spânul, prin vicleșug, îi ia locul, dându-i și un nume, ce sintetizează întreaga problematică a
basmului. Va fi sluga Spânului, căruia îi jură credință pe paloș, până la finalul basmului, când moare și învie, devenind
împărat și preluând rolul unchiului său.

Statutul psiho-moral este pus în lumină prin călătoria inițiatică, având rolul de a-l transforma dintr-un „boboc” în
împăratul responsabil pentru soarta întregii comunități. Călătoria îl silește să experimenteze modelul conducătorului
tiran, dar din ipostaza supusului, pentru a aplica un alt model – cel al împăratului înțelept, blând, milostiv cu supușii.
Toate probele la care este supus sunt încercări de șlefuire a caracterului său, fiecare putând fi asociată cu o trăsătură a
personalității viitorului împărat. De exemplu, proba pădurii-labirint și cea a fântânii îl învață să distingă esența de
aparență; la curtea unchiului, învață lecția răbdării și a umilinței, deoarece Spânul îi vorbește urât, lovindu-l uneori și
silindu-l să doarmă în grajd. Aducerea sălăților din grădina ursului este proba rapidității și a îndemânării, în timp ce , în
episodul uciderii cerbului și a aducerii nestematelor, dovedește răbdare, stăpânire de sine, indiferență față de valorile
materiale ale vieții, ducând totul Spânului, în ciuda ispitelor apărute pe drumul de întoarcere.

Trăsătura dominantă a personajului – bunătatea- este evidențiată atât direct, cât și indirect. Astfel, Sfânta Duminică
anunță chiar de la începutul basmului că „puterea milosteniei” și „inima cea bună” vor fi „armele” cu care va învinge
forța răului, ajungând un împărat „iubit, slăvit și puternic” cum nu a mai fost altul. Bunătatea este arătată și prin fapte:
salvează nunta furnicilor, face adăpost albinelor, îi acceptă drept tovarăși pe Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Gerilă, Păsări-
Lăți-Lungilă.

Arta narativă, un argument al caracterului de basm cult, se caracterizează, în primul rând, prin umor şi oralitate. Se
observă, la Creangă, exprimarea mucalită, poznaşă, care stârneşte râsul păstrând un aer de seriozitate („Să trăiască trei
zile cu cea de-alaltăieri”), ironia („Doar unu-i Împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui
nemaipomenită...”), zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi...!”), poreclele şi
apelativele caricaturale („Buzilă”, „mangosiţi”), diminutivele cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”),
expresiile şi vorbele de duh („Dă-i cu cinstea să peară ruşinea”)etc.

Oralitatea se realizează prin prezenţa vorbirii personajelor (stil direct şi stil indirect), a formulelor de adresare, a
enunţurilor la persoana I şi a II-a, prin frecvenţa interjecţiilor, exclamaţiilor şi a interogaţiilor, a formelor neliterare, a
expresiilor caracteristice comunicării orale şi stilului colocvial (să răpuie, să ie, trebile, a spune verde, cât îi lumea şi
pământul, câne-câneşte, a-şi pune pofta în cui etc.) şi prin utilizarea regionalismelor lexicale sau fonetice (oleacă,
încalte, pripor, chimă, aista, amu, galbăn etc.). Altă particularitate a stitulului crengian este bogăţia paremiologică,
despre care Jean Boutiere afirma că alcătuieşte „o colecţie ce nu are echivalent la nici un alt povestitor european”.

În concluzie, Ion Creangă exprimă, prin basmul său, o viziune profund moralizatoare. Plecând de la modelul popular,
el inovează la toate nivelurile ( structură, tematică, artă narativă), creând o operă cultă de o valoare incontestabilă.
(Încheiere 1)
În concluzie, Ion Creangă se dovedește atipic în construirea eroului de basm, ceea ce conferă textului caracter de operă
cultă.
(Încheiere 2)