Definirea şi conţinutul politicii financiare a întreprinderii

1.1 Politica financiară – definire şi concept

Conceptul de politică financiară poate fi definit atât din punct de vedere macroeconomic, fiind
un element constitutiv al puterii publice, cât şi din punct de vedere microeconomic.
În macroeconomie, politica financiară reprezintă o componentă a politicilor generale ale statului
obiectivul fiind crearea unui mediu propice de utilizare a mijloacelor financiare astfel încât să se
realizeze unele strategii ale dezvoltării economico-sociale.
Varietatea procedeelor şi tehnicilor utilizate au dus la apariţia câtorva categorii de politici cum
ar fi: politica fiscală, politica vamală, politica monetară, politica valutară şi politica cheltuielilor publice.
Din punct de vedere microeconomic, politica financiară reprezintă un element al
managementului companiilor. Politica financiară are un rol important, deoarece:
- urmăreşte şi controlează îndeplinirea obiectivelor de performanţă ale celorlalte funcţii;
- asigură şi alocă resursele financiare necesare;
- dimensionează pe criterii de eficienţă volumul celorlalte componente ale activității
întreprinderii.
- are drept scop maximizarea valorii întreprinderii și obţinerea unei rentabilităţi ridicate.
La nivel microeconomic, politica financiară se ocupă cu:
- selectarea proiectelor de investiţii care au o valoare actualizată netă pozitivă;
- asigurarea capitalurilor necesare desfăşurării întregii activităţi financiare şi de exploatare a
întreprinderii la cel mai mic cost;
- repartizarea profitului net între autofinanţare şi distribuire, astfel încât să nu existe conflicte
de interese între participantii direcţi şi indirecţi la activitatea firmei (acţionari, manageri, salariaţi,
creditori).
Totalitatea opţiunilor şi deciziilor adoptate pentru cea mai eficientă alocare a capitalurilor nu
reprezintă altceva decât politica financiară a întreprinderii.
Deoarece fiecare sursă de finanţare are un cost al său, rolul politicii de finanţare este de a
obţine un cost global al capitalului minim prin stabilirea unui raport optim între cele două surse,
proprii si împrumutate, ţinându-se cont şi de dependenţa acestora faţă de politica de dividend
adoptată.
Astfel, politica financiară microeconomică este rezultatul corelării celor trei politici: de investiţii,
finanţare şi dividend.
Odată ce a fost definită politica financiară a întreprinderii aceasta nu mai poate fi schimbată
decât prin actul de voinţă al proprietarilor, fiind obligatorie pentru toţi angajaţii.
În microeconomie, politica financiară vizează în esenţă finanţele private. Principalele
componente ale acestei politici sunt: profitabilitatea, finanţarea activităţii desfăşurate, distribuirea
profitului, structura capitalului, durata avansării capitalului şi dimensiunea acesteia:
Profitabilitatea se referă la obţinerea unui profit satisfăcător pentru cei care au investit capital.
Nu se ţine cont doar de masa profitului ci şi de rata acestuia în raport cu efortul financiar, care din
punctul de vedere al investitorului, îl reprezintă capitalul imobilizat. Astfel se utilizează rentabilitatea
financiară, un indicator care arată rezultatul net ce revine la o unitate monetară de capital propriu.
Finanţarea activităţii desfăşurate vizează constituirea resurselor financiare necesare pentru
iniţierea şi derularea unei activităţi. Finanţarea se poate face din două tipuri de surse: proprii şi
împrumutate. Resursele proprii se referă la participaţiile acţionarilor fondatori, profitul capitalizat,
creşterea de capital, iar sursele împrumutate sunt creditele bancare, creditul comercial, împrumuturile
obligatare şi obligaţiile curente de plată pînă la data scadenţei lor.
1
 Durata avansării capitalului reprezintă durata de timp necesară capitalului pentru a finanţa o
activitate, adică o utilizare dată. Respectivele resurse nu vor putea fi utilizate în alt scop ci vor fi
imobilizate strict pentru activitatea respectivă. Astfel s-a format o regulă pentru activitatea financiară:
pentru utilizări temporare se recomandă procurarea unor resurse cu caracter temporar iar resursele cu
caracter permanent vor fi alocate pentru utilizări de durată.
Structura capitalului vizează structurarea capitalului pe componente, după anumite criterii. Cele
mai importante criterii de care se ţin cont sunt criteriul privind tipurile de utilizări, avându-se în vedere
capitalul fix şi circulant, şi criteriul privind tipurile de resurse: proprii şi împrumutate.
Distribuirea profitului este o componentă a politicii financiare care arată modul în care este
utilizat profitul net. În acest caz fie se adoptă o politică de dividende care ar răspunde cerinţei
acţionarilor de a avea câştiguri ridicate, sau se urmăreşte adoptarea unei politici de finanțare a
investiţiilor pe seama profitului net. Aceasta,din urmă, ar genera nemulţumiri în rândul acţionarilor
deoarece câştigurile lor ar fi scăzute pe termen scurt, aceştia ar fi tentaţi să îşi vândă acţiunile. Însă pe
termen lung acest lucru ar însemna o consolidare a capitalului, o capacitate ridicată de autofinanţare şi
un nivel crescut al rezultatelor financiare.

1.2 Direcţii de manifestare ale politicii financiare

Politica financiară formulată la nivel microeconomic trebuie să fie într-o relaţie de
intercondiţionare cu politica financiară de la nivel macroeconomic.
Sistemul financiar al întreprinderii se defineşte prin totalitatea serviciilor sau al persoanelor care
contribuie la realizarea funcţiei financiare din cadrul întreprinderii şi între care se stabilesc anumite
relaţii.
Organizarea activităţii financiare trebuie realizată încât să asigure obţinerea de venituri atât
pentru creşterea resurselor de finanțare cât şi pentru acoperirea consumului de producţie şi de
investiţii.
Asigurarea capacităţii de plată reprezintă unul din obiectivele majore ale activităţii financiare,
prin asigurarea disponibilităţilor băneşti, necesare efectuării plăţilor.
Prin urmare, activitatea financiară ar putea fi caracterizată prin ansamblul de decizii şi acţiuni
întreprinse în legătură cu formarea şi utilizarea resurselor necesare exploatării şi cu obţinerea şi
repartizarea resurselor financiare.
Atribuţiile activităţii financiare pot fi clasificate după următoarele criterii:
 În funcţie de conţinutul economic al operaţiei ce trebuie efectuate: atribuţii în sfera
programelor de activitate, a decontărilor fără numerar, controlului financiar, analiza
eficienţei utilizării resurselor precum și în legătură cu stabilirea preţurilor şi tarifelor.
 După caracterul atribuţiilor: atribuţii de decizie şi de execuţie financiară.
Trăsăturile caracteristice ale politicii financiare sunt determinate de natura obiectivelor
întreprinderii, fiind prezentate astfel:
 Caracter realist deoarece trebuie ca politica financiară să fie realizată în baza cunoaşterii
faptelor reale din cadrul întreprinderii şi a particularităţilor acesteia, prin care se deosebeşte de alte
companii.
 Promovează interesele sale generale, contribuind la realizarea independenţei
întreprinderii precum şi la cooperarea cu alte companii astfel încât să se obţină profituri cât mai mari.
 Caracter transformator deoarece se modifică şi se perfecţionează continuu atât în ceea
ce priveşte folosirea numitor instrumente financiare cât şi ca scopuri.
 Are obiective proprii si foloseşte instrumente specifice, astfel având o anumită
independenţă

2
 Orice întreprindere îşi propune să atingă anumite scopuri, în mod evident cel de bază fiind
realizarea unui profit maxim. În această direcţie există nu doar o politică de urmat ci mai multe,
deoarece compania preia doar anumite informaţii din mediul exterior în special cele care vizează felul în
care variază preţul materiilor prime, cum evoluează cererea consumatorului sau care va fi
comportamentul consumatorilor.
Obiectivele trebuie stabilite în aşa fel încât compania să se menţină pe piaţă, să obţină profit şi
să înregistreze o creştere economică. Astfel, principalele scopuri sunt:
 asigurarea echilibrului financiar şi a rentabilităţii
 creşterea bogăţiei reflectată în activele întreprinderii
 creşterea activităţii, evidenţiată prin volumul cifrei de afaceri
 asigurarea flexibilităţii, adică a capacității de adaptare la condiţii mai dificile
sau sesizarea unor noi oportunităţi de afaceri.
Un alt obiectiv prioritar al întreprinderii este reprezentat de identificarea procedeelor de
maximizare ale capitalului economic, prin decizia de investiţii şi finanţare. Creşterea capitalului depinde
atât de proporţia dintre capitalurile proprii şi cele împrumutate cât şi de costul finanţării.
Costul capitalului este un indicator care reflectă cheltuielile de procurare şi folosire a
mijloacelor de finanţare. Cu ajutorul acestui indicator managerul va decide asupra investiţiilor şi a
surselor de acoperire financiară ale acestora.
Costul capitalului poate să crească în momentul în care este depăşit un anumit prag de
îndatorare, existând și riscul de insolvabilitate, atunci când nivelul coeficientului de îndatorare depăşește
o anumită limită.
Politica financiară este influenţată de mai mulţi factori:
 Acţionarii şi asociaţii, interesaţi în menţinerea acesteia şi în remunerarea prin
dividende.
 Creditorii, prin majorarea sau diminuarea volumului împrumuturilor, prin nivelul
dobânzilor practicate (pentru întreprindere dobânzile reprezintă un cost).
 Statul care inhibă sau favorizează mediul de afaceri prin politici administrative, fiscale
sau în cadrul sistemului juridic general.
 Alţi factori externi, obiectivi sau subiectivi (reacţia pieţei, relaţiile parteneriale directe).
Alegerea mijloacelor de finanţare reprezintă o altă decizie fundamentală din cadrul politicii
financiare. Aceasta constă în stabilirea unui volum de finanţare externă în comparaţie cu cea internă şi
în alegerea elementelor patrimoniale care să servească finanţării externe: capitalul social existent sau
împrumuturi. Finanţarea internă este de fapt o autofinanţare, iar împreună cu capitalul social existent
formează capitalul propriu.
Responsabilitatea socială (CSR) se referă la obligaţiile pe care toţi cei din mediul de afaceri
trebuie să le respecte astfel încât să fie adoptate acele politci sau să se urmeze acele direcţii care să fie
agreate de către comunitate.
Comunitatea Europeană a definit responsabilitatea socială a companiilor ca fiind un concept
prin care companiile integrează preocupări sociale şi de mediu în activităţile lor comerciale şi
interacţiunile cu alţi factori implicaţi, pe o bază voluntară.
Cea mai importantă problemă dezbătută de companii este accea legată de acţiunile de CSR şi
nivelul de profitabilitate. Pe termen scurt, compania trebuie să depună un efort deoarece aceste
activităţi implică anumite costuri, însă pe termen lung, acestea duc la un câştig, nu neapărat cifric ci
reflectat în încrederea acordată de către consumatori şi a imaginii favorabile create în faţa acestora.

3
 Datorită acestui concept de responsabilitate socială, pot apărea diferenţe mari între companii
deoarece consumatorii încep să fie din ce în ce mai receptivi la mesajele legate de dezvoltarea
companiilor, decât acelea care urmăresc doar obţinerea de profit, fiind pasive faţă de public.

În anul 1992 a apărut un nou concept denumit guvernanţă corporativă ca urmare a raportului
Cadburz din Marea Britanie. Acest concept reprezintă managementul întregului sistem de relaţii între
consiliul de conducere, management, acţionari şi alţi stakeholderi.
Chiar dacă guvernanţa corporativă se axează mai mult pe principiile etice şi responsabilitatea
socială, toate normele şi practicile pe care le promovează urmăresc acelaşi scop şi anume creşterea
valorii întreprinderii. Datorită diversităţii sistemelor de guvernanţă corporativă este greu de ales acel
sistem care să se aplice în cazul apelului la finanţare externă. Modelul de guvernanţă ales este eficient
atunci când reuşeşte să-şi atingă obiectivul de a maximiza valoarea întreprinderii din punctul de vedere
al acţionarilor.

1.3 Decizii privind politica financiară a întreprinderii

În luarea deciziilor de politică financiară trebuie să se ţină cont de anumite constrângeri externe
cum ar fi cadrul politic existent în ţară, inflaţia, politica de creditare a instituţiilor de credit, dar şi de
anumite probleme specifice precum gradul de îndatorare, modul de utlilizare al capacităţilor existente,
actualitatea tehnologiilor utilizate, cadrul de muncă din întreprindere.
Este important să se ia în considerare toate riscurile posibile având în vedere faptul că deciziile
de politică financiară se iau pe baza structurii financiare a întreprinderii.
Astfel, cu ajutorul deciziilor financiare se realizează conducerea activităţii financiare, care se pot
grupa astfel:
 După orizontul de timp, pot fi:
a) Decizii financiare strategice, vizează un orizont de timp mai îndepărtat, urmărind
consolidarea poziţiei pe piaţă a întreprinderii dar şi dezvoltarea acesteia. Acestea urmăresc şi creşterea
randamentului activelor, acelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante, volumul investiţiilor care se
vor realiza, etc.
b) Decizii financiare tactice, prin care se ajustează influenţele externe pentru a se urma
strategia fixată. Se ţine cont de noile condiţii care se impun în procesele de aprovizionare, producţie sau
desfacere.
 După natura lor, deciziile financiare se împart în:
a)Decizia de investiţii este cea mai importantă deoarece, pe o perioadă lungă de timp, afectează
capitalurile. Această decizie implică un con
sum de capital în vederea obţinerii unor câştiguri viitoare. În luarea acestei decizii trebuie să se vizeze
măsura în care participă la creşterea valorii totatle a investiţiilor (valoarea actualizată netă a acestora) şi
durata necesară recuperării capitalurilor investite, cu momentul în care se obţin câştiguri nete şi se
analizează o altă modalitate de exploatare a investiţiei.
b)Decizia de finanţare este legată de decizia de investiţii, apărând ca urmare a fundamentării
deciziei de investiţii. În luarea deciziei de finanţare se analizează raportul dintre capitalurile proprii şi
cele împrumutate dar se ţine cont şi de structura financiară a întreprinderii. Deciziile de finanţare sunt
tot decizii strategice deoarece influenţează valoarea întreprinderii şi rentabilitatea activităţii acesteia.
Astfel, în funcţie de gradul de îndatorare, se optează pentru noi împrumuturi sau pentru creşterea
capitalurilor proprii. În fond, decizia de finanţare constă în alegerea unei structuri financiare, alegerea
între finanţarea externă şi cea internă şi opţiunea pentru reinvestirea profitului net sau distribuirea de
dividende.
4
 c)Decizia de dividend se referă la reinvestirea profitului sau distribuirea sub formă de dividende,
fiind determinată de înclinarea faţă de risc a acţionarilor.

(Ebe) Excendentul brtut din expl = cat capital de lucru avem nevoie in plus ca sa finantam
1 . Cap de autofinantare
CAF = Ebe – Ip (impozit pe profit)
Ip = (Ebe – Ch cu amortizarea ) * Cota impozit profit
Ip =4.500.000-1.500.000)*16%=480.000

CAF = 4.500.000 - 480.000= 4.020.000

Proiect al planului de finantare

Nr Explicatii Inceput an 1 Anul 1 An 2 An 3 An 4

crt
1 Resurse ale perioadei 4.020.000 4.020.000 4.020.000 4.020.000 4.020.000

2 Capacitate autofinantare

3 Vanzari active 1.200.000

4 Total resurse (I) 1.200.000 4.020.000 4.020.000 4.020.000 4.020.000
5 Utilizari ale perioadei 10.000.000

6 Achizitii de imobilizari 1.500.000

7 Cresterea NFRE
5
8 Total utilizari (II) 11.500.000

9 Variatia trezoreriei perioadei (10.300.000) 4.020.000 4.020.000 4.020.000 4.020.000

(III=I- II)
10 Trezoreria initiala IV 700.000 (9.600.000) (5.480.000) (1.460.000) 2.560.000
11 Trezoreria finala (V = IV + III) (9.600.000) (5.480.000) (1.460.000) 2.560.000 6.580.000

Pentru redresarea trezoreriei vom lua urm masuri:

a) Se va majora capitalul social cu suma de 1 mil 600 de mii lei cu obligatia virarii sumelor
subscrise pana la inceputul anului 1. Ca urmare a acestei operatiuni intreprinderea isi asuma,
incepand cu anul 2, obligatia de a plati dividende suplimentare in valoare de 100.000 lei pe an;
b) Se va contracta un imprumut bancar, in suma de 8 mil lei pe termen de 3 ani, cu o rata a
dobanzii de 8% pe an, iar ratele de rambursare vor fi esalonate astfel:
- La sfarsitul anului 1 – 3 mil 500 de mii lei;
- Sfarsitul anului 2 – 3 mi 500 de mii lei;
- Iar restul de 1 mil lei - la sfarsitul anului 3.

Tabloul de amortizare a imprumutului

Explicatii An1 An 2 An 3
1) Imprumut 8 mil 4.500.000 1.000.000
datorat
inceput anului
2) Dobanda af 640.000 360.000 80.000
=1)*8%
3) Rate de 3.500.000 3.500.000 1.000.000
rambursat
4) Anuitati 4.140.000 3.860.000 1.080.000
rate + dobanda

Capacitatea de autofinantare

Ecplicatii 1 2 3 4
1) Excedent brut de expl 4.500.000 4.500.000 4.500.000 4.500.000

2) Ch dobanzi 640.000 360.000 80.000 0

3) Ch cu amortizarea 1.500.000 1.500.000 1.500.000 1.500.000

4) Impozit pe 377.600 424.400 467.200 480.000

profit[(1-2-3)*16%]

5) Capacitatea de 3482400 3717600 3950800 4.020.000

autofinantare
6
5= 1-2-4

Plan finantare definitiv

Explicatii Inceput an1 An 1 An 2 An 3 An 4
1 Resurse periaodei
2 Cap autofinantare 3482400 3717600 3950800 4.020.000
3 Vanzari de active 1.200.000
4 Majorare de capital 1.600.000
5 Imprumut 8.000.000
6 Total resurse (I) 10.800.000 3482400 3717600 3950800 4.020.000
7 Utilizari perioada
8 Plata dividende 100.000 100.000 100.000

9 Achizitii de imobilizari 10.000.000

10 Cresterea NFRE 1.500.000
11. Rambursare 1.500.000 3.500.000 3.500.000 1.000.000
imprumut
10. Total utilizari (II) 11.500.000 3.500.000 3.600.000 1.100.000 100.000
11. Variatia trezoreriei -700.000 -17.600 317.600 2.852.800 3920.000
perioadei (III = I- II)
12 Trezoreria initiala IV 700.000 0 -17.600 100.000 2.952.800
13 Trez finala =IV + III 0 -17.600 100.000 2.952.800 6.872.800

In anul 1 pt echilibrarea trezoreriei vom lua un credit de trezo de 17.600 lei.