Sunteți pe pagina 1din 84

UDJG Facultatea de Litere

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ. SINTAXA

Funcţiile sintactice

Anul al III-lea, sem. 2

Lect. dr. Gina Necula Lect. drd. Ionel Apostolatu

Galaţi

2010

Cuprins

Capitolul 1 – Generalităţi privind funcţia sintactică

5

Capitolul 2 – Predicatul şi predicaţia

7

Capitolul 3 – Subiectul

19

Capitolul 4 – Atributul

27

Capitolul 5 – Complementele

35

Capitolul 6 – Circumstanţialele

47

Capitolul 7 – Apoziţia

73

Bibliografie

77

Aplica ii

78

1. Generalită i privind func ia sintactică

Capitolul I

Generalităţi privind funcţia sintactică

Funcţia sau poziţia sintactică reprezintă un statut, o identitate pe care o dobândesc unitatăţile lexico-gramaticale angajate într-un anumit tip de relaţii sintactice. Conceptul de funcţie trebuie acceptat ca o componentă fundamentală a unei structuri sintagmatice, în cadrul căreia părţile constitutive (i.e. părţile de propoziţie sau propoziţiile) sunt purtătoare de funcţii, iar relaţiile (elementele de coeziune) sunt generatoare în acelaşi timp de funcţii şi de structură. Astfel văzute lucrurile, funcţia apare ca finalitate a întregului mecanism sintactic prin care se actualizează poziţia unei unităţi într-un ansamblu structurat, specificând rolul pe care-l are faţă de un regent în procesul determinării. Funcţia devine astfel raţiunea de a exista a unei structuri. O funcţie sintactică se actualizează numai în structuri binare, între două unităţi legate printr-o relaţie de dependenţă. Între relaţie şi funcţie se realizează o solidaritate care face ca ele să se implice reciproc. Raporturile de coordonare, de apoziţionare şi de incidenţă, neavând capacitate integratoare, nu generează funcţii sintactice. Funcţiile sintactice se actualizează la două niveluri: la nivelul propoziţiei (pentru funcţiile sintactice având ca suport cuvântul) şi la nivelul frazei (pentru funcţiile sintactice având ca suport enunţul propoziţional). Între cele două niveluri funcţionale există o corespondenţă în baza căreia au loc procesele de expansiune (= dezvoltarea unei părţi de propoziţie într-o propoziţie echivalentă sintactic) şi contragere (= reducerea unei propoziţii la o parte de propoziţie corespunzătoare), procese care fac ca aceeaşi funcţie sintactică să poată fi reperată la ambele niveluri (propziţional şi frastic). Funcţiile sintactice sunt autonome în raport cu clasele de cuvinte (= părţile de vorbire) care servesc ca suport de expresie, în sensul că, pe de o parte, două sau mai multe părţi de vorbire diferite pot actualiza aceeaşi funcţie sintactică (de exemplu, funcţia sintactică de atribut se poate realiza prin substantiv, numeral, pronume, adjectiv, verb la mod nepersonal, adverb sau interjecţie), iar pe de altă parte, aceeaşi unitate lexico-gramaticală poate ocupa poziţii sintactice diferite (de exemplu, substantivul poate fi subiect, nume predicativ, atribut, complement etc.). Pentru identificarea corectă a unei funcţii sintactice, trebuie să se ţină seama de câteva criterii formale:

participarea unităţii la un anumit tip de relaţii sintactice (de dependenţă nominală, de dependenţă verbală, de interdependenţă, de dublă dependenţă etc.); tipul regentului (nominal, verbal etc.); unele particularităţi de construcţie (prezenţa unor prepoziţii, articole, a acordului etc); prezenţa unor realizări specifice funcţiei respective. Inventarul de funcţii sintactice diferă de la o limbă la alta, ca urmare a diferenţelor obiective de organizare sintactică a limbilor, dar şi de la un cercetător la altul, ca urmare a unor interpretări subiective pe marginea aceluiaşi material lingvistic. În limba română, controversele referitoare la funcţii sintactice au avut în vedere, de-a lungul timpului:

statutul sintactic al apoziţiei;

1. Generalită i privind func ia sintactică

admiterea elementului predicativ suplimentar ca parte de propoziţie / funcţie sintactică; recunoaşterea statutului de funcţie (sau subfuncţie) numelui predicativ; unele distincţii din cadrul circumstanţialelor.

Deşi secţiunea Funcţii sintactice pare cea mai apropiată de tradiţia noastră gramaticală, ea nu rămâne neschimbată nici în GALR. La noutăţile fireşti ale fiecărui capitol (fapte noi, detalii noi de descriere), se adaugă altele precum:

introducerea distincţiei dintre predicatul semantico-sintactic şi enunţiativ şi cel exclusiv semantico-sintactico, iar, în cazul predicatului semantico- sintactic şi enunţiativ, dintre predicatul simplu şi cel complex; anumite funcţii sintactice primesc o interpretare diferită (de exemplu, subiectul şi numele predicativ, interpretate ca tipuri speciale de complement sau comparativul, tip de complement obţinut din reorganizări sintactice, şi nu tip de circumstanţial, cum apărea în gramatica anterioară); introducerea unor funcţii sintactice „noi”, prin scindarea unor funcţii sintactice tratate unitar în vechea GA (complementul secundar de cel direct; complementul prepoziţional de cel indirect; complementul posesiv de atribut, dar şi de complementul indirect, complementul comparativ de circumstanţialul de mod, complementul predicativ al obiectului de elementul predicativ suplimentar sau atributul categorial de apoziţie). Aceasta nu înseamnă schimbarea structurii gramaticale, ci doar a modului de descriere a uneia şi aceleiaşi realităţi lingvistice, mai precis, modul de delimitare a unor clase sintactic distincte.

Dacă funcţia sintactică reprezintă sensul gramatical pe care îl capătă un cuvânt ca urmare a plasării lui într-o anumită relaţie cu alt cuvânt din enunţ, trebuie spus că există şi cuvinte (sau forme flexionare ale unor cuvinte) care nu pot dobândi niciodată statutul de funcţie sintactică. Este vorba de cuvinte fie lipsite de autonomie semantică (cele mai multe dintre ele fiind aşa-numite cuvinte-morfem, cu rol de instrument gramatical), fie neintegrate sintactic într-un enunţ. Din categoria cuvintelor fără funcţie sintactică fac parte:

articolul (care se analizează împreună cu substantivul, ca morfem al categoriei determinării); toate prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale (care sunt atrase în analiză în sfera cuvântului pe care îl precedă); toate conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale; adverbele cu valoare de morfem al negaţiei: nu (intră în structura verbului analizat), nici, ba (considerat de unii autori un substitut de propoziţie sau frază sau un tip de enunţ non-propoziţional); adverbe cu valoare de morfem al gradelor de comparaţie: mai, mai puţin, foarte, tare etc.; adverbe modalizatoare (care restrâng sau precizează sfera termenului de care se leagă) de tipul: doar, chiar, cam, numai, măcar, taman, tocmai, mai, adică etc. verbele auxiliare şi copulative; pronumele reflexive în calitate de mărci ale categoriei diatezei; unele cuvinte sau forme flexionare cu funcţie expresivă: dativul etic, formele pronominale cu valoare neutră, substantivele şi pronumele în vocativ, unele interjecţii neintegrate sintactic.

2. Predicatul i predica ia

Capitolul II

Predicatul şi predicaţia

Predicatul

1. Definiţii 1.1.Definiţie tradiţională (semantică):

G. A. II 66: „partea principală de propoziţie care atribuie subiectului o acţiune, o stare sau o însuşire, partea care arată ce face, ce este sau cum este subiectul”. 1.2.Definiţie modernă (formală):

Valeria Guţu Romalo, Sintaxa: „pentru poziţia sintactică predicat, definitorie este realizarea printr-un verb la un mod personal; orice formă verbală personală constituie un predicat şi nu poate satisface nicio altă poziţie sintactică”. Observaţie:

Verbele la infinitiv şi gerunziu apar uneori cu subiecte proprii, ceea ce înseamnă că sunt şi ele compatibile cu relaţia de interdependenţă: Sosindu- le părinţii, au fost nevoiţi să-şi întrerupă petrecerea. Vine vremea de-a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău. Referitor la aceste situaţii, se pot face următoarele observaţii:

Modurile nepersonale, în calitatea lor de moduri dependente, nu apar în enunţ decât concomitent cu un verb la mod personal, de unde rezultă că un „predicat nepersonal” e condiţionat de prezenţa altui predicat. Reciproca nu e valabilă. Relaţia de interdependenţă la care participă o formă verbală nepersonală

este destul de rar întâlnită în organizarea enunţului, altfel zis, în puţine cazuri infinitivul sau gerunziul au subiect diferit de cel al verbului personal care să fie şi exprimat. Situaţii ca cele date exemplu apar adesea ca urmare a unei contrageri:

Vine vremea să priceapă

; Fiindcă le-au sosit părinţii

Structurile: sosindu-le părinţii şi de-a pricepe omul sunt analizate de unii specialişti ca nişte construcţii gerunziale, respectiv infinitivale absolute, părţi de

propoziţie complexe cu funcţia sintactică de circ. de cauză, prima, şi atribut, a doua (pentru construcţiile infinitivale relative, vezi discuţia de la Subiect). Este binecunoscut şi faptul că infinitivul (în special la diateza reflexiv- pasivă) are uneori valoare de imperativ, situaţie în care, din nou, ar trebui să vorbim de calitatea sa de predicat: A se clăti după golire!; A se agita tubul înainte de folosire!. Tot valoare de infinitiv are câteodată şi supinul:

De memorat poezia de la pagina 3! 2. Caracteristicile predicatului Faţă de celelalte funcţii, nu cunoaşte realizare propoziţională (PR nu este echivalenta predicatului, ci a NP). Suprimarea predicatului (exceptând cazurile de elipsă, când poate fi recuperat) duce la anularea enunţului (Ion dă copiilor o carte / *Ion copiilor o carte). Componentul care îndeplineşte funcţia de predicat nu poate apărea decât ca element regent într-un enunţ. Predicatul este singura funcţe sintactică care nu admite repetarea prin coordonare. Altfel spus, nu există „predicat multiplu”. Orice predicat „coordonat” are ca efect depăşirea limitelor propoziţionale şi crearea unei noi organizări sintactice: fraza (ex. Studentul a învăţat şi a luat examenul).

2. Predicatul i predica ia

3. Tipologia predicatelor:

3.1. După structură, GALR împarte predicatele în: simple şi complexe. Predicatul simplu este cel la care morfemele predicaţiei (= MP. morfemele deictice de mod, timp, persoană şi număr) sunt incluse în componentul semantic al acestuia, de altfel unicul component 1 . Copiii aleargă. Expansiunea minimală a predicatului canonic simplu este Verb + MP şi poate acoperi construcţii cu formă sintetică sau analitică precum: laud, lăudăm, lăudasem, am lăudat, voi lăuda, lăudând, să laud, aş lăuda, voi fi lăudând, de lăudat etc. În structura predicatului simplu se mai pot regăsi, ca mărci neobligatorii, negaţia nu, semiadverbele modalizatoare chiar, mai, doar, tot, precum diverse clitice reflexive sau personale (cum ar fi o, le şi i cu val. neutră, dativul etic, reflexivul se ca formant lexical sau marcă a diatezei etc: am sfeclit-o, nu le are, zi-i un cântec, pe unde mi-ai fost, se cuvine, se înserează etc.). GALR include în categoria predicatelor simple şi predicatul locuţional: Ion ţine minte totul / îşi bate joc de toţi etc. În acest caz, MP se ataşează verbului component al locuţiunii, singurul care are capacitatea de a le primi. Întregul grup însă se comportă sub aspect funcţional ca un verb unic. Tot în categoria predicatului simplu se includ şi realizările interjecţionale şi adverbiale, realizări pe care GALR le cataloghează drept „cazuri speciale” ale exprimării predicatului simplu. Absenţa MP la interjecţii este suplinită de capacitatea deictică a unor interjecţii pr-zise (na!, iată! Poftim! Uite! hai!) care marchează predicativitatea prin intonaţia imperativă. Aşa-numitele interjecţii onomatopeice substituie un verb pe care îl sugerează, preluând toate caracteristicile acestuia (Sacul buf! din căruţă). În legătură cu adverbele şi locuţiunile adverbiale predicative, G.A. II, 1966 menţionează că acestea au o poziţie intermediară în ceea ce priveşte tipul de predicat la care aparţin. Cele care admit pe lângă ele un verb copulativ - ex.: (E) Sigur că vin.- sunt nume predicative (în structura unui predicat nominal cu verbul copulativ eliptic), iar cele care nu admit un verb copulativ – ex. Pesemne că el furase banii. – sunt predicate verbale. Adverbe care acceptă copula: este sigur că, e neîndoielnic că, e probabil să, este adevărat că etc. Adverbe care nu acceptă copula: poate că, fireşte că, desigur că, pasămite că etc. Nu toţi autorii de gramatici acceptă însă această clasificare, considerând mai potrivit să se vorbească în ambele cazuri despre un predicat adverbial. Predicatul complex este cel la care morfemele predicaţiei sunt preluate de către un component (numit şi operator verbal sau predicator) exterior celui semantic, astfel că informaţia semantică se disociază de cea sintactică şi pragmatică. Exemple de operatori: verbele copulative, semiauxilare de modalitate, de aspect etc.: Copiii sunt deştepţi. El poate merge. Se apucă de învăţat. Se pune pe cântat, dă să plece etc. Este posibilă şi selecţia a doi sau chiar trei operatori, dacă se tolerează semantic:

1 În cazul enunţurilor nestructurate, care nu pot lexicaliza un predicat semantico-sintactic,

intonaţia şi contextul situaţional dobândesc rolul de mărci ale predicaţiei. Aici intră în primul rând actele de limbaj expresive, directive, interogative ş.a., realizate prin interjecţii: Ura! Ah! Vai! Ptiu! Hei! Mă! Ei! Zău? Poftim? etc. Apoi actele declarative realizate prin diferite adverbe: Da! Nu! Ba! Nici vorbă! Tot aici intră şi propoziţiile monomembre nominale de tipul:

interpretate de unii ca

Maşina! (vezi şi exemple de tipul: Foc! Ajutor! Unu, doi, trei eliptice).

şi!,

2. Predicatul i predica ia

Trebuie să poţi face asta. El pare să poată face asta, Ion trebuie să înceapă

a fi mai conştiincios etc.

Tipuri de predicat complex:

După clasa morfologică a suportului semantic:

a) predicate cu suport semantic verbal (la conjuntiv, infinitiv sau supin):

poate citi, se apucă de citit, stă să cadă, se porneşte a ploua etc.

b) Predicate cu suport semantic adjectival, nominal, adverbial sau grup

prepoziţional (ori forme echivalente ale acestora): este harnic, devine medic,

e bine, este contra afacerii, ajunge de nerecunoscut etc.

c) Predicate cu suport semantic participial (participiu pasiv): este invidiat,

ajunge cunoscut de toţi, pare ameninţat etc. După valoarea operatorului:

a) Predicate complexe cu operator pasiv: Ion este chemat de părinţi.

b) Predicate complexe cu operator copulativ: Ion este / devine / rămâne /

ajunge / se face profesor.

c) Predicate complexe cu operator aspectual: Ion începe să înveţe / se

pune pe învăţat / se apucă de învăţat / termină de învăţat etc.

d) Predicate complexe cu operator modal: Ion trebuie să înveţe / poate

să înveţe / are de învăţat; Era să cad; Îi e de joacă etc.

După natura verbală sau nonverbală a operatorului:

a)

predicate complexe nonverbale (sau nominale): cele al căror

operator este de tip copulativ

b) predicate complexe verbale: predicatele cu ceilalţi operatori

Observaţie: În interpretarea predicatului complex, fie că este nominal, fie că este verbal, se impune analiza pe mai multe niveluri. Astfel, pentru nivelul sintactic, se adoptă soluţia descompunerii grupului, cu delimitarea unui centru şi a unui subordonat (eventual, dacă sunt mai mulţi operatori, cu recunoaşterea mai multor niveluri de subordonare), subordonatul ocupând diverse poziţii sintactice pe lângă regent, inclusiv în calitate de propziţie subordonată. Pentru nivelul semantic şi cel pragmatic-enunţiativ, se impune analiza grupului în ansamblu.

Numele predicativ (NP)

1. Aspecte definitorii Este o funcţie cerută de un centru verbal copulativ. Se actualizează în interiorul unei relaţii obligatoriu ternare, în care sunt implicaţi verbul-centru de tip copulativ şi un nominal-subiect. NP aparţine clasei de compliniri obligatorii ale verbului copulativ, fiind cerut de trăsăturile acestuia 2 . Din punct de vedere semantic, rolul său este diversificat, putându-se detaşa următoarele valori mai importante: de identificare, de denominaţie (El este fratele meu. Se cheamă Ion), calificativă, locativă (El este harnic. El este din Galaţi), posesivă şi partitivă (Este dintre ai noştri), ecuativă (Apa înseamnă viaţă), categorizantă (El este medic) etc. Realizările sale prototipice sunt adjectivul (Copilul e harnic) şi nominalul în nominativ (Mihai e profesor). Faţă de verbul-centru, NP se caracterizează prin neomisibilitate (orice eliminare a sa duce la enunţuri nereperate: *Puterea înseamnă. *Absolvenţii devin.) şi restricţie de caz (verbul impune nominalului-NP cazul nominativ). Faţă de nominalul-subiect, NP se caracterizează prin semne de dependenţă

2 Poziţia NP nu depinde de modul verbului copulativ, care poate fi atât personal, cât şi nepersonal : Înainte să ajungă profesor, a fost avocat / Înainte de a ajunge profesor a fost avocat; Fiindcă era speriat, a luat-o la fugă / Fiind speriat, a luat-o la fugă.

2. Predicatul i predica ia

(cum ar fi acordul, în cazul NP adjectival, sau unele restricţii combinatorii impuse de nominalul subiect în selecţia anumitor termeni ai clasei de substituţie a NP). Observaţie:

În interiorul grupului /copulativ + NP/ componentul NP este purtătorul informaţiei semantice, iar operatorul copulativ, al informaţiei gramaticale. În concluzie, NP este o poziţie sintactică de sine stătătoare, reprezentând un complement de tip special al verbului, poziţie cerută matricial de clasa verbelor copulative. 2. Clasa de substituţie:

substantive în nominativ, fără prepoziţie, precum şi în genitiv, dativ

şi acuzativ, cu prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale (= grup prepoziţional):

Acesta este Vasile. El este prietenul meu.(în N); Cartea este cu poveşti

(în Ac); Rezultatele sunt conform aşteptărilor (în D); Noi suntem împotriva

războiului

substantive în genitiv precedate de pronumele semiindependente al, a, ai, ale (= grup genitival) - Caietul este al Mariei.

adjective (şi locuţiuni adjectivale) propriu-zise, numai în N, la orice grad de comparaţie: Ziua este însorită; Ajunsese ca vai de lume;

numerale cu valoare substantivală, în N, G, D, Ac: Ei erau doi

(numeral cardinal propriu-zis în N); Ea a fost a doua (numeral ordinal în N.);

(în

G);

de

asemenea,

numele

predicativ

este

exprimat

prin

Voi sunteţi împotriva amândurora (numeral colectiv în G);

pronume de toate felurile (cu excepţia celor de întărire şi reflexive),

în N., D., Ac.: Fratele meu este el. (pronume personal în N.); Cartea este pentru el. (pronume personal în Ac.); Lucrările sunt ale lui. (pronume personal în G.); Voi sunteţi împotriva lor. (pronume personal în G. cu prepoziţie); Tu eşti aidoma alor tăi. (pronume posesiv în D.); Noi suntem ca dumneavoastră. (pronume de politeţe în Ac.); Voi sunteti ca aceia. (pronume demonstrativ în Ac.); Cine sunteţi voi? (pronume interogativ în N.); Fericirea părinţilor depinde şi de ce vor ajunge copiii în viaţă (pron. Relativ în Ac.); (Noi suntem ca oricare. (pronume nehotărât în Ac.); Noi nu suntem împotriva nimănui.(pronume negativ în G.);

verbe la modurile infinitiv, supin, gerunziu: Pasiunea lor era de a

picta (la infinitiv cu prepoziţie); A vrea nu înseamnă şi a putea (infinitiv fără prepoziţia); Lucrurile acestea sunt de aruncat (verb al supin); Am rămas gândindu-mă la tine, aşa cum îţi place să mă ştii (la gerunziu);

adverbe de mod sau locuţiuni adverbiale de mod în construcţii

personale sau impersonale: Cum este vremea?; Se cheamă altfel; Este

e bine, e rău, e ciudat, e normal; Mi-e cu neputinţă să

reuşesc etc. 3 ; prin grupuri adverbiale cu centre precum asemenea, aidoma, întocmai, care, cel mai adesea, cer compliniri obligatorii (nume în D): El este asemenea părinţilor; A ajuns întocmai unui cerşetor;

foarte cald afară;

construcţii complexe de tip cantitativ sau comparativ: Drumul este

de trei km. Pantofii sunt peste un milion. Soarele ajunsese de trei suliţe pe cer.

interjecţii: Era vai şi amar de zilele lor.

Observaţii:

Expresiile verbale impersonale al căror verb a fi este la un mod personal îndeplinesc funcţia de predicat nominal. Numele predicative ale acestor expresii sunt adverbe şi locuţiuni adverbiale (Nu mi-e uşor să recunosc)

3 Sunt adverbe care apar în construcţii cu subiect realizat ca SB conjuncţională, ca infinitive sau ca supin: E greu să înveţi / de învăţat / a învăţa.

2. Predicatul i predica ia

3. Tipuri structurale:

d) simplu (se realizează printr-o singură parte de vorbire cu sens lexical

suficient): El este prietenul meu;

e) multiplu

juxtapunere, copulativ): Noaptea era tristă, umedă şi grea.;

f) dezvoltat (vezi exprimarea prin construcţii de tip cantitativ-comparativ)

g) frastic, adică o propoziţie predicativă (PR) care îndeplineşte la nivelul frazei

funcţia de nume predicativ al verbului copulativ din propoziţia regentă. Verbul copulativ poate fi la un mod personal, şi atunci este predicat (nominal) insuficient al propoziţiei regente, sau la un mod nepersonal, caz în care îndeplineşte funcţia de subiect, atribut, complement sau nume predicativ în regentă:

Regentul este verb copulativ la mod personal: Părea că este mai obosit ca oricând sau nepersonal: A intrat în casă părând că şi-a revenit din

sperietură. Regentul este verb copulativ la mod nepersonal: A rămâne/ (cum) a fost întotdeauna/ era foarte greu (a rămâne este subiect incomplet); Dorinţa de a ajunge / (ce) îşi propusese/ îl îndârjea. (de a ajunge este atribut verbal incomplet); Mulţi au plecat din sat pentru a ajunge/ (ce) ajunseseră şi ceilalţi. (pentru a ajunge este complement circumstanţial de scop incomplet); Visul lui era de a deveni ce a dorit mama sa. ( de a deveni este nume predicativ incomplet). Elementele de relaţie ale unei PR pot fi: (a) conjuncţii subordonatoare (simple sau compuse): că, să, ca…să, dacă, de: Problema este dacă plecase sau nu; (b) pronume sau adjective pronominale relative şi nehotărâte: care, cine, ce, ceea ce, câţi, oricine, oricare, orice, oricâţi:

Întrebarea era ţi vor reuşi; (c) adverbe relative: unde, când, cum, cât:

Ei ajunseseră cum visau. Ca elemente de relaţie apar conjuncţiile (că, să, dacă) şi conectivele cu rol relativ-interogativ (ce, cine, cui, unde, când, cum, cât): Sarcina era să vopsească toate băncile din parc; Problema nu era când să plece, ci unde să doarmă; Cadoul era pentru cine nu te-ai aşteptat. 4. Verbul copulativ este un instrument gramatical (al cărui conţinut noţional a fost slăbit prin abstractizare) care leagă numele predicativ de subiect. Inventarul verbelor copulative din limba română nu este încă suficient de clar stabilit, la nivelul literaturii de specialitate el variind uneori de la un autor la altul, în funcţie de perspectiva de analiză şi interpretare gramaticală. În cursul nostru vom opera cu următorul inventar de verbe copulative:

a ajunge, a (se) arăta, a deveni, a se face, a fi, a ieşi, a însemna, a părea,

a se preface, a rămâne, a se da, a se chema, a se numi – Aflase despre el

că a ajuns mare doctor; Arăta mai obosit ca altădată; Se arăta înţelegător faţă de cei aflaţi în suferinţă; În curând va deveni inginer; S-a făcut preot la insistenţele mamei; Sunt supărat pe tine; Îşi dorea să iasă profesor; Se dădea avocat; Munca înseamnă sănătate; Părea abătut când s-au întâlnit ultima dată; Greuceanu s-a prefăcut în paloş; Casele au rămas pustii. Observaţii:

Fiecare dintre aceste verbe poate îndeplini funcţia de predicat verbal (atunci când se foloseşte singur la un mod personal şi cu conţinut semantic plin): A ajuns acasă mai devreme decât se aştepta.; Unii s-au arătat la

chemarea lui.; I-a arătat cadoul.; S-au făcut multe case în cartierul cel nou.; El este întotdeauna acasă după serviciu.; Ieşise în grabă fără să mai privească în urmă.; El îşi însemnează datele importante în agendă.; Pare că va ploua.; S-a prefăcut că pleacă.; A rămas acasă în speranţa că va suna etc.

(alcătuit

din

doi

sau

mai

mulţi

termeni

coordonaţi

prin

2. Predicatul i predica ia

Verbul a fi este folosit ca predicat verbal când are sensul „a exista”, „a se afla”, „a se găsi”, „a costa”, „a proveni”, „a se întâmpla”, „a se petrece”, „a dura” (de obicei lângă el apare un complement circumstanţial): În sală era linişte. Cărţile erau tot pe masă. Cât este cartea aceasta? Tatăl lui era de la ţară. Asta era prin toamna anului 1970. Cât e până acasă ? Tot ca predicat verbal apare şi în expresii de tipul: e ziuă, e întuneric, e vară, e joi, sau de tipul: mi-e foame, mi-e sete, mi-e dor, mi-e frică etc., în care substantivele sunt subiecte de tip special, în N. De obicei, despre verbul a deveni se discută ca despre singurul care are întotdeauna valoare de copulă. Există şi situaţii când acesta poate fi predicativ: Totul devine (= „se schimbă”, „se transformă”) pe lumea asta. Verbele copulative sunt intranzitive prin natura lor. Sunt multe cazuri, în analiza unor texte, când verbul copulativ este eliptic (Tu eşti harnic, iar ea leneşă; Noi suntem atenţi, ei neatenţi). Uneori se înregistrează elipsa întregului grup /copulativ + NP/: Tu eşti harnic, ea nu.

5. Topica şi punctuaţia NP:

Numele predicativ stă, de obicei, după verbul copulativ (excepţie fac numele predicative exprimate prin pronume şi adjective relative şi interogative şi prin adverbe relative: Ce este el?). Ţinând cont de acest aspect se poate preciza care este subiectul şi care este numele predicativ atunci când ambele se exprimă prin substantive, numerale sau pronume în N. Sau prin verbe la infinitiv: Pasiunea ei este muzica.; Primii erau doi.; Eu sunt eu.; A visa înseamnă a spera. O situaţie aparte o reprezintă avansarea NP din subordonată în regentă: Ce crezi că va deveni Ion? Nu ştiu cum ar trebui să fie Ion. Propoziţiile PR stau, de obicei, după verbul copulativ regent. Aceasta este topica directă sau obişnuită a PR. Când acestea au ca regent verbe copulative la moduri nepersonale sau când sunt precedate de verbele copulative a fi şi a însemna, din grupurile: SB+R+PR., topica are rol sintactic, ea stabilind ca prima propoziţie să fie subiectivă şi ultima PR: (Dacă) sunt aici/

înseamnă/ (că) vreau/ (să) te ajut.; (Ceea ce) ştiu/ este/ (că) nu te cunosc. De obicei, propoziţiile predicative nu se despart prin virgulă de regentă, indiferent de locul ocupat. Se pot despărţi, totuşi, când sunt reluate printr-un nume predicativ: Ce eşti tu,/ aceeaşi voi deveni si eu. Între verbul copulativ şi numele predicativ se pot intercala diferite cuvinte: Situaţia nu este aşadar clară.

6.

Probleme de interpretare În enunţurile de tipul: Problema e uşor / greu / obligatoriu / necesar

de rezolvat, adverbele uşor, greu etc. reprezintă determinative modale (= circumstanţiale de mod) ale supinului NP. Avansarea acestor determinări ale supinului poate duce la interpretarea, greşită, a lor ca NP. Apariţia participiului adjectival în vecinătatea copulativului a fi are adesea drept efect ambiguizarea construcţiei, în sensul interpretării ca ca structură pasivă. De ex., în enunţul: Ouăle erau vopsite, participiul vopsite poate fi interpretat ca un participiu adjectival ce califică subiectul (caz în care are funcţia de NP pe lângă a fi copulativ) sau ca un participiu pasiv (caz în care avem a face cu o construcţie pasivă în care operatorul a fi este verb auxiliar). Dezambiguizarea se poate face prin recuperarea Agentului (= complementul de agent): Ouăle erau vopsite de copii (= construcţie pasivă) 4 .

4 Agentul poate fi recuperat contextual fie din circumstanţiale de mod, fie din alţi determinativi care trimit la Agent şi care conduc la interpretarea pasivă: Ouăle sunt vopsite cu migală; Ouăle sunt vopsite cu pensula; Ouăle sunt vopsite în condiţii speciale etc.

2. Predicatul i predica ia

Când în vecinătatea verbului a fi apare ca determinare un grup prepoziţional / adverbial exprimând o relaţie locativ-situaţională, atunci a fi este predicativ, iar determinanţii, circumstanţiale de loc: Ion este afară / aici / înăuntru / alături / în casă / în oraş / în Bucureşti / în Spania etc. Dacă însă determinarea exprimă relaţii locative de origine / de provenienţă, atunci a fi este copulativ, iar determinanţii, NP: El este de la munte / de la ţară / din Galaţi / din Italia etc. Situaţia este mai dificilă atunci când apar în coordonare grupuri prepoziţionale / adverbiale interpretate diferit, unul ca circumstanţial, iar celălalt ca NP: Îngerii sunt şi lângă noi, şi împotriva noastră.

Complementul predicativ al obiectului (cpo)

1. Aspecte definitorii

Este o funcţie cerută de un centru verbal noncopulativ şi se actualizează în cadrul unei relaţii obligatoriu ternare, ce presupune o dublă referire: la verbul-centru şi la un complement (cel mai adesea, direct, mai rar, indirect). Realizarea prototipică este prin substantiv fără prepoziţie cu formă de NAc. Verbele care cer un cpo fac parte din categoria verbelor trivalente, printre care se numără:

a boteza (L-au botezat Ion); a chema „a avea un nume” (Îl cheamă Ion); a

denumi

Răscoala); a numi (Părinţii l-au numit Ion); a porecli (Colegi l-au poreclit

Buzatu); a spune, a zice „a avea un nume” (I se spune / zice Cămătaru);

a alege (L-au ales deputat); a angaja (L-au angajat contabil); a desemna (L-au desemnat reprezentatul lor); a unge (L-au uns episcop), a delega, a învesti etc.; a lua (L-au luat drept altul). Observaţie: Spre deosebire de GALR (care îl introduce ca o funcţie sintactică nouă), în GA cpo reprezintă de fapt una dintre posibilităţile de construcţie a eps. Alături de numele predicativ, cpo face parte din grupul de compliniri de tip special ale verbului, natura lor specială constând în calitatea semantic- predicativă. Ca punct comun au participarea la o relaţie ternară. Diferenţa faţă de NP constă în faptul că, în cadrul relaţiei ternare, la NP este implicat subiectul, în vreme ce la cpo este implicat complementul direct sau indirect. În plus, NP acceptă o clasă de substituţie mai diversificată decât a cpo. Apropierea sintactică şi semantică dintre cele două funcţii apare clar la anumite verbe, care, în context reflexiv, permit trecerea de la cpo la NP: L- au numit Luca (cpo) / Se numeşte Luca (NP). Se poate face o comparaţie şi între cpo şi predicativul suplimentar. Punctul lor comun: reprezintă o complinire de tip predicativ. Se deosebesc prin faptul că cpo este o complinire matricială a verbului, cerută de semantica şi sintaxa lui internă, în vreme ce predicativul suplimentar este una nematricială, dobândită contextual.

şi-a intitulat romanul

(L-au

denumit

cpo);

a

intitula

(Autorul

2. Clasa de substituţie:

substantiv propriu cu formă de NAc: Îl cheamă Ion. L-au poreclit Ciungu. substantiv comun neart. cu formă de NAc, desemnând o funcţie / o demnitate / o categorie socio-profesională: L-au angajat bucătar. grup prepoziţional, cu subst. / pron. însoţit de prep. de, drept, ca în Ac:

S-a angajat ca reporter. L-am luat drept medic. În vecinătatea prep. ca poate apărea şi o construcţie gerunzială: L-au desemnat ca fiind reprezentantul

nostru la Bruxelles. substitute adverbiale sau pronominale: Cum l-au numit? L-au numit aşa. Drept cine mă iei?

2. Predicatul i predica ia

propoziţional, printr-o subordonată predicativă a obiectului relativă:

L-au numit cum şi-a dorit el. L-au angajat ce şi-a dorit.

Predicativul suplimentar (ps)

1. Aspecte definitorii

Predicativul suplimentar este o poziţie sintactică realizată în structuri ternare derivate, care se raportează concomitent la un verb (sau o interjecţie

predicativă) şi la un nominal: El se duse spre ei tăcut. Fratele a venit plângând. Noaptea se lasă murdară şi grea. Cuvintele subliniate se află într-un raport de dublă subordonare: o dată faţă de verb, a doua oară faţă de nume (pronume). Construcţia are, aşadar, caracter ternar.

tăcut

el se duse
el
se duse
plângând fratele a venit
plângând
fratele
a venit

murdară şi grea

noaptea se lasă
noaptea
se lasă

Ca structură derivată, ps rezultă în urma contragerii a două structuri primare: Fetiţa aleargă + Fetiţa este voioasă > Fetiţa aleargă voioasă. Construcţia derivată a ps poate rezulta din contragerea unor structuri primare cu organizare internă diferită:

Ion crede că eu sunt inginer > Ion mă crede inginer. Eu l-am învăţat pe Ion să fie respectuos. > Eu l-am învăţat pe Ion respectuos. Am văzut că ea plângea. > Am văzut-o că plângea. > Am văzut-o plângând. Observaţie: Adjectivul aflat în poziţia de predicativ suplimentar se

acordă cu nominalul regent în gen şi număr. Acordul se poate face atât gramatical (a), cât şi referenţial (b), în cazul pronumelor de persoana I şi a II-a sau al substantivelor epicene şi de gen comun:

(a)

L-am văzut pe prietenul meu îngrijorat. Am văzut-o pe Maria veselă.

(b)

Iată-ne în sfârşit profesoare! Ministrul muncii a ieşit supărată din sala de

şedinţă. Gură-cască a plecat primul. Spre deosebire de atributul adjectival (cu care se poate confunda uneori), predicativul suplimentar nu se acordă cu nominalul în caz:

Lectura unei cărţi considerate interesantă (nu interesante!) durează puţin. Revizia unei maşini cumpărate nouă (nu noi!) se face anual.

Acordul ps cu nominalul în gen şi număr îl distinge de circumstanţialul de mod, cu care s-ar putea confunda: Elevii ascultă atent (circ. de mod) / Elevii ascultă atenţi (ps).

2. Statutul sintactic al termenilor regenţi

În mod curent, verbul regent este la un mod personal, dar poate fi şi la un mod nepersonal: Mergând îngândurat, a căzut într-o groapă. S-a săturat de mers singur la teatru. A traversa neatent strada este periculos. Era un bărbat socotit periculos. Când verbul regent e la participiu, ps poate fi dependent de un nume predicativ sau de un atribut substantiv: El este colegul trimis ca reprezentant. Gândirea unui autor presupus autodidactŞi verbele copulative (cu excepţia lui a fi) se pot construi cu un predicativ suplimentar: Ea a devenit medic singură. În poziţia regentului verbal poate apărea şi o interjecţie predicativă:

Iată-mă premiant! Nominalul la care se raportează predicativul suplimentar poate avea diverse funcţii sintactice:

subiect: Ion vine furios. El trece fluierând. Iepurele ţuşti! sprinten din tufiş;

2. Predicatul i predica ia

nume predicativ: Ea este studenta considerată cea mai bună din grupă;

complement direct: Pe Ion îl văd îngrijorat. Îi aud chicotind. Iată-ne profesori!;

complement indirect: Le-am trimis invitaţii rudelor considerate mai apropiate;

complement prepoziţional: Mi-aduc aminte de tine copil;

complement de agent (eliptic): Lui nu-i tihnea ţigara decât fumată (de el) singur;

circumstanţial: Ţi-am împrumutat o carte şi ai venit cu ea (= circ. sociativ) ruptă. Regentul nominal poate fi realizat şi propoziţional: Să rămână la el

verbală

nepersonală: A minţi poate fi considerat un gest de slăbiciune. 3. Realizări ale poziţiei de predicativ suplimentar substantive fără prepoziţie, în general nearticulate: Ne-am despărţit prieteni. A plecat bou şi s-a întors vacă. Se crede doctor. Substantivul poate apărea şi articulat, când e urmat de un

peste

noapte

s-a

dovedit

o

idee

bună

sau

printr-o

formă

determinativ sau când are o valoare apropiată de cea a unui nume propriu:

Îl credeam directorul băncii. Te credeam şeful aici.

categorizantă,

Dacă

predicativul

suplimentar

are

o

interpretare

substantivul poate fi nearticulat sau însoţit de art. nehotărât: Îl credea un măgar.

predicativ

suplimentar, e considerat în cazul nominativ . pronume fără prepoziţie sau cu diferite prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale (vezi infra, 3.8.): pronume personal (S-a prezentat drept tine la examen), demonstrativ (Te regăsesc acelaşi), nedefinit (Se vedea orice, în afară de profesor), negativ (Copiii n-au venit niciunul să mă vadă), relativ (Nu

ştiu cine te crezi.), interogativ (Cine te consideri de fapt?), posesiv (Banii îi

credea ai săi) 6 etc.

adjective (şi locuţiuni adjectivale): Munteanca înaintă sprintenă. Ei priveau gânditori cerul. Ne-a întâmpinat surâzândă. O cred în stare. Nu-l consider de vină pentru ce s-a întâmplat. Adjectivul nu se acordă în caz cu nominalul regent şi are formă de nominativ sau acuzativ, dacă este însoţit de prepoziţie:

Copiii vin zgomotoşi în clasă (nominativ). L-am considerat drept primordial (acuzativ). Adjectivul poate fi însoţit de prepoziţia comparativă ca, cu valoare ipotetică: Mergea ca beată. Şi-a păstrat haina ca nouă. În limba populară, adjectivul poate fi însoţit de prepoziţia de („drept”):

Îl ştiu de neserios. numerale (cu excepţia numeralului adverbial şi al celui fracţionar):

Plecat-am nouă din Vaslui. A selecţionat-o a doua. Îi văd mereu câte doi. Geamurile le-am comandat duble. Sticlele le-am pus amândouă pe acelaşi raft. verbe la moduri nepersonale: gerunziu (uneori precedat de prepoziţia ca, prepoziţie a calităţii, obligatorie după anumite verbe, de prezentare sau de apreciere): L-am întâlnit alergând. O consideram ca aparţinând altei categorii. Vorbea lăcrimând. Înainta spre noi zâmbind.; supin: Temele sunt considerate de rezolvat în vacanţă; participiu: A găsit-o împuşcată de un vânător. În limba actuală, cu excepţia infinitivului a fi (existential, copulativ sau pasiv), infinitivul se întâlneşte rar în poziţia de predicativ suplimentar. În general, se preferă gerunziul, infinitivul având conotaţia de „învechit”: „Acum

Acest

tip

de

nominal

fără

prepoziţie,

5

cu

funcţie

de

5 Se consideră că sunt în N şi structurile cu posesiv, întrucât centrul grupului posesiv îl constituie pronumele semiindependent al etc., nu genitivul: Maşina cea neagră o credeam a lui Ion.

6 Cliticele pronominale sunt excluse din poziţia predicativului suplimentar.

2. Predicatul i predica ia

întâiaşi dată vedem ideea de unitate a se arăta(Bălcescu, Istoria). L-a făcut

a cerşi milă.

Participul din poziţia de predicativ suplimentar capătă caracteristici de adjectiv, prin acord, şi poate fi precedat de prepoziţia ca, având un sens comparativ: Curcubeul se ivi ca pictat de mâna unui copil.

adverbe de tipul: cum, oricum, precum, unde, aşa, astfel, alături,

bine ş.a.: Cum îl consideri? Unde te crezi? El a rămas /