TRANSMISII PRIN CURELE

2.1. CARACTERIZARE. CLASIFICARE. DOMENII DE

UTILIZARE
Transmisiile prin curele sunt transmisii mecanice, care realizează transmiterea mişcării
de rotaţie şi a sarcinii, de la o roată motoare la una sau mai multe roţi conduse, prin
intermediul unui element flexibil, fără sfârşit, numit curea. Transmiterea mişcării se poate
realiza cu alunecare (la transmisiile prin curele late sau trapezoidale) sau fără alunecare (la
transmisiile prin curele dinţate).

Transmiterea puterii se realizează prin intermediul frecării care ia naştere între

suprafeţele în contact ale curelei şi roţilor de curea (în cazul transmisiilor cu alunecare) sau
prin contactul direct dintre curea şi roată (în cazul transmisiilor fără alunecare).

O transmisie prin curele se compune din

roţile de curea – conducătoare 1 şi condusă 2 –
elementul de legătură (cureaua) 3 (fig.2.1) şi
sistemul de întindere; uneori se prevăd şi apărători
de protecţie. Forţa necesară de apăsare a curelei pe
roţile de curea se realizează la montaj, prin
întinderea (deformarea elastică) curelei.

Comparativ cu celelalte transmisii mecanice, Fig. 2.1

transmisiile prin curele prezintă o serie de
 avantaje: se montează şi se întreţin uşor; funcţionează fără zgomot; amortizează
şocurile şi vibraţiile; au randament relativ ridicat; necesită precizie de execuţie şi
montaj relativ reduse; costurile de fabricaţie sunt reduse; transmit sarcina la distanţe
relativ mari între arbori; permit antrenarea simultană a mai multor arbori; funcţionează
la viteze mari; asigură protecţia împotriva suprasarcinilor.
 dezavantajele transmisiilor prin curele, se pot menţiona: dimensiuni de gabarit mari,
comparativ cu transmisiile prin roţi dinţate; forţe de pretensionare mari, care solicită
arborii şi reazemele; raport de transmitere variabil, ca urmare a alunecării curelei pe
roţi; sensibilitate mărită la căldură şi umiditate; coeficient de frecare variabil în funcţie
de uzura curelei; durabilitate limitată; necesitatea utilizării unor dispozitive de întindere
a curelei.
 Clasificarea transmisiilor prin curele, în funcţie de diferite criterii, este prezentată în
tabelul 2.1.
Tabelul 2.1
Criteriul de clasificare Tipul transmisiei
Cu ramuri deschise
Cu axe paralele
Poziţie relativă a axelor Cu ramuri încrucişate
arborilor Cu role de ghidare
Cu axe încrucişate
Fără rolă de ghidare
Cu un arbore condus
Numărul arborilor
Cu mai mulţi arbori
conduşi
conduşi
Cu raport de transmitere
constant
Raportul de transmitere
Cu raport de transmitere În trepte
variabil Continuu

a b

c d
Fig. 2.2.

Transmisiile cu axe paralele cu ramuri deschise, se caracterizează prin aceea că roţile

de curea sunt situate în acelaşi plan şi se rotesc în acelaşi sens. Aceste transmisii se pot utiliza
pentru rapoarte de transmitere până la i = 6, şi cu dispozitive de întindere până la i =10.

Transmisiile cu ramuri încrucişate se utilizează când arborii se rotesc în sensuri opuse.

În acest caz unghiurile de înfăşurare sunt mai mari comparativ cu transmisiile cu ramuri
deschise. Prezintă dezavantajul că are loc o deformaţie de răsucire mai pronunţată a curelei şi
o uzură mai mare a muchiilor acestor ca urmare a frecări dintre ele.

Transmisiile cu rolă de întindere asigură tensionarea curelei, concomitent cu creşterea

unghiului de înfăşurare, ce permite creşterea puterii transmise. Rola de întindere se montează
de regulă pe ramura trasă a curelei, în apropierea roţii conducătoare (de diametru mic). Dacă
rola de întindere se montează pe ramura trăgătoare aceasta trebuie să dezvolte forţe de apăsare
mai mari, rezultând solicitări mai mari în toate elementele sale. Desigur prezenţa rolei de
deviere conduce la mărirea pierderilor prin frecare, dar în ansamblu conduce la reducerea
solicitărilor din întregul ansamblu curea - roată - arbore - lagăr.

Transmisiile cu ramuri având axe încrucişate în spaţiu se utilizează la transmisii a căror

arbori nu sunt nici paraleli nici concurenţi, ci încrucişaţi în spaţiu. În acest caz proiecţiile axelor
arborilor pe un plan din spaţiu sunt concurente, de regulă sub un unghi de 90. Asemenea
transmisii se utilizează în cazul vitezelor periferice v ≤ 15 m/s şi la rapoarte de transmitere i ≤
3.

Curelele, în funcţie de forma secţiunii, pot fi: late

(fig.2.3,a); trapezoidale (fig.2.3,b); rotunde (fig.2.3,c);
a b c politriunghiulare (fig.2.3,d); dinţate (fig.2.3,e).

d e
Fig. 2.3

Transmisiile prin curele late pot transmite puteri până la P = 2000 kw, la viteze periferice
v ≤ 12 m/s şi rapoarte de transmitere i ≤ 6 (maxim 10). Utilizarea curelelor moderne, de tip
compound, a dus la ridicarea performanţelor acestora, domeniul lor de utilizare fiind: P ≤ 5000
kw; v ≤ 100 m/s; i ≤ 10 (maxim 20).
Transmisiile prin curele trapezoidale pot transmite puteri până la P=1200kW, la viteze
periferice v ≤ 50 m/s, atunci când distanţa dintre axe A < 3 m, iar raportul de transmitere maxim
i ≤ 8 (maxim 10).
Transmisiile prin curele late dinţate pot transmite puteri până la P = 400 kw, la viteze
periferice v ≤ 80 m/s şi rapoarte de transmitere i ≤ 8 (maxim 10).
Transmisiile prin curele se utilizează în mai toate ramurile construcţiei de maşini, putând
fi întâlnite în componenţa maşinilor unelte, maşinilor agricole, autovehiculelor, maşinilor
textile, utilajelor chimice şi miniere, laminoarelor, navelor etc. În general, transmisiile prin
curele se utilizează atunci când condiţiile constructive impun dispunerea arborilor la distanţe
mari şi când raportul de transmitere nu trebuie să fie riguros constant.

2.2. TRANSIMISII PRIN CURELE LATE. ELEMENTE

CONSTRUCTIVE. MATERIALE
Materialele din care se confecţionează curelele late trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii: să fie elastice, pentru ca la înfăşurarea curelei pe roată, tensiunile de încovoiere care
iau naştere să fie mici; coeficient de frecare, dintre curea şi roată, mare; să fie rezistente la
uzură şi oboseală şi cu deformaţii plastice mici; să fie rezistente la acţiunea agenţilor externi;
să fie ieftine şi să nu fie deficitare.
În funcţie de materialul din care sunt confecţionate, se disting următoarele tipuri de
curele: din piele, din ţesături textile, din pânză cauciucată, din materiale plastice, din bandă de
oţel.
Curelele din piele. Sunt confecţionate din piele de bovine, utilizându-se, de preferinţă,
zona spinării animalului (crupon). Se execută dintr-un singur strat (simple) sau din două sau
mai multe straturi (multiple), lipite între ele, pe toată lungimea. Pielea se tăbăceşte cu tananţi
vegetali şi în cazuri speciale cu tananţi minerali, obţinându-se, în acest caz, o flexibilitate mai
mare.
Curelele din ţesături textile. Sunt confecţionate din ţesături textile şi pot fi într-un singur
strat sau în mai multe straturi. În cazul în care sunt executate din mai multe straturi, îmbinarea
acestora – pe toată lungimea – se poate realiza prin coasere, printr-o contextură specială, sau
prin lipire.
Materialul din care se execută cureaua poate fi un material textil natural (bumbac,
celofibră, lână, păr de cămilă sau capră, cânepă, in, mătase naturală etc.)
sau fibre sintetice (viscoză, poliamide, poliesteri).
a Curelele din ţesături impregnate cu cauciuc. Sunt confecţionate
din mai multe straturi de ţesături textile, solidarizate între ele prin
b cauciuc vulcanizat. Ţesăturile textile (inserţii) reprezintă elementul de
rezistenţă al curelei. Inserţia se poate realiza sub forma unor straturi
paralele (fig.2.4,a), prin înfăşurare în mai multe straturi sub formă de
c
spirală (fig.2.4,b) sau în straturi concentrice (fig.2.4,c).
Fig. 2.4
Există curele care au, între straturi şi la exterior, cauciuc
vulcanizat (fig.2.5), fiind rezistente la umezeală şi la medii acide sau bazice. Curelele sunt mai
rigide dar au marginile mai rezistente decât cele stratificate. În afară de

Fig. 2.5 Fig. 2.6

ţesătura textilă, inserţia mai poate fi şi sub formă de şnur (fig.2.6), caz în care cureaua are
flexibilitate mărită.
Curelele din materiale plastice. Se folosesc două tipuri de curele din material plastic:
curele numai din material plastic şi curele din material plastic şi alte materiale (compound =
compus, compozit). Materialele plastice folosite sunt materialele poliamidice şi poliesterice,
utilizate sub formă de folii de grosimi diferite sau sub formă de fire împletite sau cablate.
Materialele plastice prezintă avantajul unor rezistenţe la tracţiune şi uzare mai mari, dar
nu prezintă o aderenţă prea bună la roţi
(coeficienţi de frecare mici). Din acest
motiv, materialele plastice singure se
folosesc în mai mică măsură la
confecţionarea curelelor.
Curelele compound sunt realizate
dintr-o folie sau dintr-un strat de şnururi din
poliamidă sau poliester (fig. 2.7), căptuşit la
Fig. 2.7 interior cu un strat subţire din piele de înaltă
calitate (cromată special) şi dintr-un strat de
protecţie, dispus pe partea exterioară. Prin construcţia lor, curelele compound însumează
proprietăţile de rezistenţă ale materialelor plastice cu cele de fricţiune ale pielii. Curelele
compound sunt rezistente la produse petroliere, sunt foarte
flexibile – putându-se înfăşura pe roţi de diametre foarte mici
(D/h ≥ 10) – sunt antielectrostatice, funcţionează bine la
temperaturi până la 1200, permit viteze periferice foarte mari
(v > 100 m/s), suportă frecvenţe mari (până la 100 Hz), au o
durabilitate mare şi sunt, practic, insensibile la umiditate.
Curelele late politriunghiulare (Poly-V). Au o
Fig. 2.8
construcţie specială, suprafaţa exterioară fiind netedă, iar suprafaţa interioară este profilată.
Suprafaţa interioară prezintă proeminenţe, dispuse longitudinal, cu profil triunghiular.
Elementul de rezistenţă este un şnur din material plastic (fig. 2.8), înglobat în masa de cauciuc
a curelei. Cureaua este acoperită la exterior cu un strat protector, realizat din material plastic,
care asigură aderenţa şi rezistenţa la uzare a curelei.
Benzile metalice. Se prezintă sub forma unor benzi din oţel de mare rezistenţă
(r = 1300...1600 MPa), cu lăţimi cuprinse între 20...250 mm şi grosimi între
0,6...1.1 mm.
Transmisiile cu benzi metalice pot funcţiona la viteze foarte mari (apropiate de viteza
sunetului), asigurând transmiterea unor puteri mari. Necesită forţe de întindere, iniţiale, foarte
mari, o foarte ridicată precizie de execuţie şi montaj a roţilor şi o rigiditate mare a arborilor.
La transmisiile care funcţionează cu viteză foarte mare, pentru ca pierderile prin frecarea
dintre elementele în mişcare şi atmosferă să fie cât mai reduse, se recomandă introducerea
acestora în carcase cu un anumit grad de vid.
Curelele late se realizează: sub forma unor benzi lungi, îmbinate la capete prin diverse
metode. O transmisie prin curele poate utiliza întreaga capacitate portantă a curelei numai
atunci când îmbinarea capetelor acestora este făcută corespunzător. Problema îmbinării
corespunzătoare a capetelor curelelor se pune, în special, la transmisiile cu viteze ridicate şi la
transmisiile cu roţi de diametre mici. O îmbinare trebuie să prezinte următoarele calităţi: să nu
micşoreze durabilitatea curelei; să nu reducă flexibilitatea curelei; să nu producă vibraţii sau o
funcţionare neregulată a curelei; să fie rezistentă la umiditate, la ulei şi unsoare; să reziste la
temperatura de funcţionare a curelei; să se execute uşor şi repede.
Îmbinarea capetelor curelelor late se poate realiza prin lipire, respectiv vulcanizare, prin
coasere sau cu elemente metalice speciale.
Lipire este procedeul de îmbinare care se foloseşte la curelele din piele, materiale plastice
şi la cele de tip compound. Se folosesc adezivi sintetici, care asigură rezistenţă ridicată la
tracţiune (r ≥ 17 MPa). Înainte de lipire capetele curelei se subţiază sub formă de pană
(fig.2.9,a), pe anumite lungimi, conform STAS 758-83. În cazul curelelor din piele formate din
două starturi, lipirea se realizează sub formă de pană (fig. 2.9,b).
La curelele din ţesături impregnate cu cauciuc, care se îmbină prin vulcanizare, capetele
curelei se subţiază în trepte (fig. 2.9,c), ţinând seama de structura stratificată a acestora.
Îmbinarea capetelor curelelor prin coasere sau cu elemente metalice speciale se

c
utilizează, în special, în cazul curelelor din ţesături textile, putându- Fig. 2.9

Fig. 2.10
se utiliza şi la curelele din piele. Îmbinarea mecanică se poate realiza cu agrafe de oţel (fig.
2.10) sau cu elemente suplimentare metalice, fixate cu şuruburi; acestea din urmă nu sunt
recomandate, întrucât produc şocuri şi vibraţii în transmisie, ceea ce face ca viteza maximă să
fie limitată la v < 5...10 m/s.
O roată de curea se compune din următoarele
părţi: obadă, disc sau spiţe şi butuc. Roţile de curea
trebuie să fie uşoare, să asigure transmiterea sarcinii,
să fie bine echilibrate, să asigure un coeficient de
frecare ridicat, să nu uzeze cureaua şi să suporte
a b c viteze periferice mari.
Fig. 2.11 Materialele folosite la realizarea roţilor pentru
transmisiile prin curele sunt: fonta (folosită cel mai des), oţelul, aluminiul, materialele plastice,
lemnul sau cartonul presat.. Cel mai frecvent se folosesc roţile din fontă. La viteze sferice v <
30 m/s se folosesc fontele cenuşii, iar la viteze mai mari fontele aliate. Roţile cu diametre relativ
mici(D < 500 mm) se execută cu disc continuu (fig. 2.11,a), cu găuri pentru uşurare (fig. 2.11,b)
sau în construcţie sudată (fig. 2.11, c).

2.3. TRANSMISII PRIN CURELE TRAPEZOIDALE.

ELEMENTE CONSTRUCTIVE. MATERIALE

Cureaua trapezoidală are în secţiune transversală forma unui trapez isoscel şi este formată
din mai multe zone. Zona 1 reprezintă elementul de rezistenţă al curelei, care poate fi realizat
din ţesătură de bumbac (fig. 2.12,a), din şnur (fig. 2.12,b) sau din cablu (fig. 2.12,c). Elementul
de rezistenţă este învelit într-o masă de cauciuc sintetic, care cuprinde zona de compresiune 2
(duritate 70...800 Sh) şi zona de întindere 3 (duritate 60...700 Sh). La exterior, cureaua este
protejată prin învelişul de protecţie 4, format din unul sau mai multe straturi de pânză
cauciucată.
Curelele trapezoidale sunt standardizate, în funcţie de dimensiunile secţiunii, în: curele
trapezoidale clasice şi trapezoidale înguste.
Roţile de curea pentru transmisiile prin curele trapezoidale clasice şi înguste au
dimensiunile canalelor standardizate (STAS 1162), diametrele minime şi maxime ale roţilor
fiind limitate în funcţie de tipul curelei utilizate.
Materialele utilizate pentru realizarea
roţilor de curea sunt fonta, oţelul, aliaje din
metale uşoare şi unele materiale plastice.
Roţile pentru curelele trapezoidale se
pot realiza: în construcţie turnată (fig. 2.13,a),
Fig. 2.13 pentru diametre maxime de 300 mm; în
Fig. 2.12 construcţie sudată (fig. 2.13,b), pentru
diametre mai mari de 300 mm.

2.4. SISTEME DE TENSIONARE A CURELEI

Pentru realizarea forţelor de frecare dintre curea şi roţile de curea, pentru transmiterea
momentului de torsiune, este necesară tensionarea iniţială a curelei. Tensionarea curelei se
poate realiza la montaj şi/sau în timpul funcţionării.
Sistemele de tensionare folosite sunt de două feluri: sisteme de tensionare permanentă şi
sisteme de tensionare automată.
Sistemele de tensionare permanentă realizează o tensionare iniţială a curelei
corespunzătoare sarcinii de transmis. Funcţionarea transmisiei la alte valori ale sarcinii are loc
cu o încărcare incompletă a acesteia sau cu patinare. Forţa de tensionare a curelei poate fi
realizată prin elasticitatea curelei sau prin aplicarea unei forţe exterioare de tensionare.
Tensionarea prin elasticitatea curelei se poate realiza prin scurtarea curelei la montaj sau
prin deplasarea (la montaj şi periodică) poziţiei motorului (fig. 2.14,a şi b).
Tensionarea permanentă prin scurtarea curelei sau prin mărirea distanţei dintre axe are
dezavantajul că necesită, periodic, controlul stării de tensionare şi reducerea transmisiei în
limitele tensionării iniţiale. Slăbirea tensionării iniţiale are loc datorită alungirii remanente a
curelei sub efectul sarcinii transmise şi a

Fig. 2.14 Fig. 2.15

stării de oboseală a materialului curelei.

Forţele exterioare de tensionare se aplică prin intermediul unor role de întindere,
asigurându-se o tensionare constantă a curelei; prin modificarea poziţiei greutăţii G, se poate
modifica forţa de tensionare a curelei (fig. 2.15). Rolele de întindere se montează pe ramura
pasivă a transmisiei, cât mai aproape de roata conducătoare. Transmisia cu rolă realizează o
compensare permanentă a alungirilor remanente şi o funcţionare permanentă la performanţele
transmisiei.
Sistemele de tensionare automată realizează o forţă de tensionare variabilă în funcţie de
momentul rezistent. La funcţionarea în gol sau în repaus, tensiunile din ramurile curelei sunt
nule, eliminându-se, astfel, dezavantajul principal al
sistemelor de tensionare permanentă.
Aceste sisteme asigură funcţionarea transmisiei în zona
coeficientului de tracţiune optim opt (indiferent de sarcina
transmisă) şi de aceea se recomandă utilizarea lor în
construcţia transmisiilor care trebuie să funcţioneze cu
a
alunecări elastice minime. În fig.2.16,a este prezentat un
sistem de tensionare automat, cu două role care acţionează pe
cele două ramuri ale curelei şi care se află în echilibru datorită
tensiunilor din ramurile curelei. Tensionarea se realizează
automat, în funcţie de sarcina transmisă. Distanţa dintre role
b se menţine constantă printr-un cadru rigid. În fig.2.16,b se
Fig. 2.16 prezintă tot un sistem de tensionare automat, cu două role, la
care poziţia neschimbată dintre role se menţine prin
intermediul unui mecanism patrulater. Aceste sisteme au dezavantajul că nu realizează
protecţia la suprasarcini a ansamblului transmisiei.
 2.5. ELEMENTE GEOMETRICE ALE TRANSMISIILOR PRIN
CURELE
O transmisie prin curele, prezentată în figura 2.17, este caracterizată prin

Fig. 2.17
următoarele elemente geometrice:
 distanţa dintre axe A;
 lungimea curelei L;
 diametrul roţii conducătoare D1 (Dp1) şi
 diametrul roţii conduse D2 (Dp2);
 unghiul de înfăşurare al curelei pe roata conducătoare β1 şi
 unghiul de înfăşurare pe roata condusă β2.
Elementele geometrice ale transmisiei prin curele se calculează pe baza următoarelor
ipoteze: cureaua este perfect întinsă, este neelastică şi cu grosime mică; viteza oricărui punct
al curelei este aceeaşi.
Geometria transmisiilor prin curele se analizează separat, în funcţie de poziţia relativă a
axelor arborilor între care se transmite mişcarea.

2.5.1. Transmisii cu axe paralele şi ramuri deschise

Unghiurile de înfăşurare ale curelei pe cele două roţi (v. fig.2.17) se determină cu
relaţiile:
1    2   ;
2    2   , (2.1)
în care γ rezultă din triunghiul O1O2A
D  D1
sin   2    rad  ; (2.2)
2 A
sin γ s-a înlocuit prin valoarea argumentului, în radiani, deoarece valorile uzuale ale unghiului
γ sunt mici.
Se obţin astfel expresiile unghiurilor de înfăşurare
D  D1
1    2 şi
A
D  D1
2    2 . (2.3)
A
 Lungimea curelei
D1 D
L  2 A cos   1  2 2 , (2.4)
2 2
iar dacă se ţine seama de relaţiile (6.1), se obţine

L  2 A cos   ( D1  D2 )    D2  D1  . (2.5)
2
Considerând unghiul  mic se poate scrie: sin    ; iar
cos   1  sin 2   1   2 . (2.6)
Se dezvoltă în serie expresia 1   2 reţinându-se primii doi termeni rezultând:
2
1  2  1 , (2.7)
2
şi
2 1  D  D1 
2

cos   1   1  2  , (2.8)
2 2  2A 
de unde se obţine:
 1  D2  D1 2    D2  D1 
2

L  2 A 1       D1  D2   (2.9)
 2  2 A   2 2A
sau
 D  D1 
2

L  2A   D1  D2   2 . (2.10)
2 4A
Distanţa dintre axe, A se determină în funcţie de lungimea efectivă a curelei alese, LSTAS
şi diametrele roţilor (se explicitează din (2.10)).

2.5.2. Transmisii cu axe paralele şi ramuri încrucişate

Fig. 2.18

Din figura 2.18 rezultă unghiurile de înfăşurare: 1,2    2 iar

D1  D2
sin   . (2.11)
2A
 Analog cu cele tratate la transmisiile cu axe paralele şi ramuri deschise se obţine
lungimea desfăşurată L
 D  D2 
2

L  2A   D1  D2   1 . (2.12)
2 4A
Dacă se adoptă o lungime standardizată este necesară calcularea distanţei efective dintre
axele roţilor.

2.6. FORŢE ŞI TENSIUNI ÎN TRANSMISIILE PRIN CURELE

O transmisie prin curele transmite sarcina, între cele două roţi, prin intermediul forţelor
de frecare, care apar între curea şi roţile respective. Existenţa forţelor de frecare implică o
apăsare relativă între curea şi roţi, care este asigurată de forţa S0, constantă pe întreaga lungime
a curelei (fig. 2.19), această stare menţinându-se atâta timp cât cureaua se află în stare de repaus
(v = 0). Forţa din curea S0 , apare datorita forţei de intindere Fa aplicata roţilor de curea, egală
cu reacţiunea roţii, suprafaţa de contact fiind cu frecare rezultă forţa de frecare:
F f   Fa  Ftu . (2.13)

Cazul 1: transmisia sta v=0. (fig. 2.19).

Forţa Ftu reprezintă forţa utilă necesară transmiterii de putere

Fig. 2.19

Fa  2So cos 
 Cazul 2: transmisia funcţionează viteza curelei este v ≠ 0 (figura 2.20),

Ramura care se înfăşoară pe roata conducătoare va deveni trăgătoare/activă, cealaltă devenind

trasă/pasivă.
Forţele care apar în ramurile curelei vor fi S1 şi S2, diferite (S1 ≠ S2), astfel că forţa S1 din
ramura trăgătoare va creşte (S1 > S0) iar cea din ramura trasă S2 va scădea (S1 < S0)

aşadar
S1 > S2

Între forţele S1 şi S2 este valabilă relaţia lui Euler, stabilită la teoria firelor, privind frecarea
elementelor flexibile
S1  S 2 e 1 (2.14)
unde: μ este coeficientul de frecare de alunecare dintre curea şi roată; β1- unghiul de înfăşurare
a curelei pe roata conducătoare; e - baza logaritmului natural (e = 2,718…).

Fig. 2.20

Forţa periferică rezistentă la roata conducătoare, Fp trebuie să satisfacă condiţia

Fp  Ftu  S1  S 2 , (2.16)
adică forţa totală utilă de frecare trebuie să fie mai mare decât forţa periferică pe care trebuie
să fie transmisă prin curea. Pentru a avea o rezervă de putere utilă pentru eventualele
suprasarcini, valoarea forţei periferice se majorează cu un coeficient k > 1, respectiv, k =
1,1…1,15, rezultând
Ftu  kFp (2.17)
A. Intindere datorata fortelor din curele S1 si S2

Ţinând seama de relaţiile (2.14) şi (2.16), se determină forţele din ramurile curelei:
e 1 1
S1  Ftu 1 respectiv, S2  Ftu 1 . (2.19)
e 1 e 1
Ţinând seama de relaţia (6.16) şi de relaţia dintre forţe, S1 + S2 = 2S0, se obţine:
F F
S1  S0  tu respectiv: S2  S0  tu . (2.20)
2 2
Prin urmare se stabilesc valorile tensiunilor normale corespunzătoare forţelor S0, S1, S2, Ftu:
 S1 S S
1  ;  2  2 ;  0  0 ; 0, (2.27)
Ac Ac Ac
în care Ac este aria curelei.
Având relaţia dintre forţe, S1  S2 , tensiunile corespunzătoare sunt  1   2 .

B. Intindere datorata fortei centrifuge

Datorită acceleraţiei normale an, a porţiunii de curea care se află în contact cu roata şi cu care
efectuează împreună mişcarea de rotaţie cu turaţia nominală, n, cureaua este solicitată de forţa
centrifugă de inerţie Fm.
Se consideră un element de curea de dimensiune dm, la unghiul la centru dφ, asupra
căruia acţionează forţa elementară centrifugă dFm (fig. 2.22).

Fig. 2.22

Forţa centrifugă elementară dFm, este

v2
dFm  an dm  dm , (2.28)
R
D1,2
unde: v - este viteza periferică a curelei, iar R1,2 
, razele roţilor de curea.
2
Elementul de masă dm se exprimă în funcţie de volumul V, aria Ac, raza R şi densitatea
ρ
dm   dV   Ac Rd . (2.29)
Din condiţia de echilibru rezultă:
 
2
v2 2

Fm  2  dFm cos   2  Ac R  cos  d  2v 2 Ac  sin . (2.30)
0
R 0
2
Această forţă centrifugă, Fm va produce în ramurile curelei o întindere suplimentară
cauzată de forţa corespunzătoare Sm .
Din condiţia de echilibru, ţinând seama de relaţia (2.21) se poate scrie

Fm  2Sm sin , de unde rezultă
2
Fm
Sm   v 2 Ac  (2.31)

2sin
2
Tensiunea de întindere corespunzătoare, σm este
 Sm
σm   v2  . (2.32)
Ac
Aşadar tensiunea, σm este constantă pe toată lungimea curelei.

C.Incovoierea curelei pe roti

Datorită înfăşurărilor repetate ale curelelor pe roţi şi desfăşurării lor de pe acestea apar
tensiuni de încovoiere, i, care se calculează cu ajutorul relaţiilor:
Eh
 il  pentru curele late (2.33)
D
şi
2 yE
 itr  pentru curele trapezoidale, (2.34)
Dp
unde: E - este modulul de elasticitate al curelei; h – grosimea curelei late; D – diametrul roţii
de curea lată; y – distanţa de la axa neutră la fibra extremă a curelei trapezoidale; Dp - diametrul
primitiv al roţii de curea trapezoidale.
Se observă că aceste eforturi sunt mai mari la înfăşurarea pe roţile de diametru mai
mic, de regulă conducătoare  i1   i 2 .
Ţinând cont de cele expuse anterior se poate aprecia solicitarea maximă a curelei acolo
unde suma tensiunilor enumerate este maximă. Din fig. 2.23, reprezentând distribuţiile
tensiunilor pe curea, se observă că în punctul a respectiv, în locul de intrare a curelei pe
roata conducătoare solicitările sunt maxime.

Fig. 2.23
În aceste condiţii tensiunea maximă  max din curea este
S
 max   1   i1   m  1   i1   m (2.35)
Ac