Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Izolarea virală
Diagnosticul molecular
Microscopia .
Tehnicile de colorare histologică sau histochimică se folosesc din ce în ce mai
rar în diagnosticul virusologic, dată fiind lipsa de specificitate a leziunilor din viroze.
Vizualizarea corpusculilor infectanți cu microscopul optic nu este posibilă decât
pentru virionii din familia poxviridae (grupul variola-vaccina) sau pentru chlamydii
și ricketsii. Microscopul electronic continuă încă să aducă informații prețioase datorită
ameliorărilor tehnologice. Imunoelectronomicroscopia este o altă metodă sensibilă și
specifică de vizualizare a particulelor infectante. Se folosesc anticorpi marcați cu
substanțe electonoopace (feritina, Au coloidal), care recunosc specific celulele
infectate. În imunoelectronomicroscopie ca și în imunofluorescență se folosesc două
variante tehnice majore: tehnica directă ( cu anticorpi antivirali marcați) și tehnica
indirectă ( cu anticorpi antispecie marcați).
Imunofluorescența. Este metoda microscopică de diagnostic virusologic rapid
cu cea mai largă folosire. Tehnica este foarte indicată în diagnosticul virozelor
monospecifice ( variolă, rabie, rujeolă, oreion etc), putând determina fie prezența
antigenului specific, fie a anticorpilor.
Serologia
Diagnosticul serologic cuprinde o diversitate de tehnici care permit stabilirea
grupului sau tipului de virus cu grad diferit de sensibilitate.
Fiecare tehnică serologică poate decela fie antigenul, fie anticorpii antivirali,
iar variantele utilizate sunt extrem de diverse.
Gastroenterite virale
Boala diareică acută (BDA) este prima cauză de morbiditate și mortalitate la
copiii din țările în curs de dezvoltare. Chiar în țările dezvoltate, gastroenteritele sau
diareile acute reprezintă, după infecțiile respiratorii, cele mai frecvente afecțiuni.
Ponderea etiologiei virale a devenit evidentă mai ales în urma eșecului terapiei cu
antibiotice. Îmbolnăvirile sunt autolimitante la copiii sănătoși și normoponderali. La
prematuri, distrofici, malnutriți, BDA determină rapid deshidratare și, în lipsa terapiei
de susținere adecvate, evoluții severe cu letalitate mare. Virusurile cele mai frecvent
implicate sunt:
- rotavirusurile, care determină gastroenterite endemice, nesezoniere
- calicivirusurile, răspunzătoare de gastroenteritele epidemice sezoniere
- astrovirusurile, adenovirusurile
Au fost semnalați și alți agenți virali răspunzători de BDA: coronavirusuri,
adenovirusuri enterice sau noncultivabile, astrovirusurile.
Diareea rezultă din blocarea absorbției glucozei, secundară transportului ionic
alterat.Acest mecanism este complet diferit de ceea ce se întâmplă în BDA cu bacterii
enterotoxigene, unde diareea este datorată hipersecreției intestinale provocate de
enterotoxine.
Există și boli nondiareice ale tractului digestiv de etiologie virală, cum ar fi,
ocluziile la copiii sub 2 ani, adenite mezenterice, apendicite ,ce pot fi asociate
infecțiilor adenovirale.
Neuroviroze acute
Viroze cutanate
Viroze perinatale
Arboviroze
Vaccinurile virale conțin fie virusuri vii atenuate, fie virusuri sălbatice a căror
infectivitate a fost inactivată fără a altera imunogenicitatea. În afara vaccinurilor vii,
respectiv, inactivate, următoarele preparate alternative pot fi întrebuințate în
imunizările antivirale: vaccinuri subunitare, vaccinuri obținute prin tehnologia ADN
recombinat, peptide sintetice, vaccinuri hibride, anticorpii antiidiotip.
Vaccinarea este cea mai importantă metodă de combatere a bolilor infecțioase.
Ea determină în mod activ modificarea susceptibilității macroorganismului prin
edificarea unui răspuns imun specific. Rezistența specifică poate fi influențată și
pasiv, prin administrarea serurilor specifice antivirale sau a imunoglobulinelor.
Vaccinurile virale pot conține corpusculi infectanți- vaccinuri vii- sau virusuri
inactivate, eventual fracțiuni virale- vaccinuri inactivate. Problema esențială în cazul
vaccinurilor vii este securitatea preparatului atât în ceea ce privește inocuitatea sau
reactogenitatea virusului din vaccin, cât și absența altor agenți infecțioși criptici. În
ceea ce privește vaccinurile inactivate, tehnologia aleasă trebuie să asigure păstrarea
nealterată a imunogenității în timp ce infectivitatea este compromisă.
Vaccinurile virale vii sunt întrebuințate în una din următoarele alternative:
(a) utilizând virusuri antigenic înrudite cu agentul etiologic al virozei de
combătut, dar nevirulente pentru om
(b) folosind tulpini natural atenuate
(c) atenuând în laborator tulpinile virulente prin selecție sub acțiunea unor presori
fizici(temperatura suboptimală), chimici( condiționări de mediu), biologici
(pasaje pe substrat celular depărtat filogenetic de gazda umană)
(d) utilizând virusul neatenuat în doze mici sau asociat cu administrarea simultană
de anticorpi specifici
(e) utilizând virusul neatenuat administrat pe căi de inoculare diferite de calea
naturală
Avantajele principale ale vaccinurilor vii :
- răspuns imun celular și umoral,
- necesită rapeluri puține,
- induc imunitate de durată
Limitele vaccinurilor vii sunt:
- simptome severe la imunosupresați ;
- potențial pentru apariția de revertanți sălbatici, virulenți;
- stabilitate la stocaj relativ precară.
Vaccinurile vii se pot administra singure sau combinate (mai multe vaccinuri
inoculate simultan).
Vaccinurile virale inactivate sunt obținute prin tratamentul fizico-chimic al
stocurilor de virus preparat cu tulpini sălbatice, neatenuate. Procesul de inactivare este
condus în așa fel încât infectivitatea să fie alterată, iar imunogenitatea conservată.
Vaccinurile virale inactivate induc un răspuns imun semnificativ numai după
scheme complete de imunizare, care presupun administrarea de doze multiple și
rapeluri corect distanțate.
Avantajele principale ale vaccinurilor inactivate:
- nu dau revertanți patogeni
- necesită doze puține
- standardizare posibilă.
Dezavantajele sunt:
- instabilitatea la stocaj sau transport în absența lanțului de frig
- difuziunea necontrolată la contacți și apariția revertanților în urma pasajelor
interumane
- interferarea lor de alte virusuri cu care împart același habitat în organism
(polio-/enterovirusuri)
- reacții severe, greu previzibile în cazul administrării la subiecții
imunodepresați
- riscul teoretic al vehiculării unor agenți criptici din substrat cu potențial
oncogen.