Aparitia Monedei

Fundamentul economic al apariţiei monedelor este reprezentat de faptul că într-o

societate în care diviziunea muncii devine tot mai accentuată şi, prin urmare,
indivizii sunt obligaţi să schimbe între ei diferite produse, apare necesitatea ca
valoarea acestor mărfuri să fie măsurată într-un anumit fel. Treptat, una dintre
mărfurile cele mai des utilizate obţine rolul de măsură a valorilor, astfel încât
valorile tuturor celorlalte mărfuri sunt exprimate în funcţie de ea. Numeroase
produse au ajuns să deţină rolul de măsură a valorii de schimb a celorlalte mărfuri,
dintre care o tradiţie îndelungată au avut-o chiar animalele domestice. Astfel,
atunci când Homer evocă schimbul de armuri dintre Glaukos şi Diomedes, din faţa
Troiei, el aminteşte că armura de aur a primului valora o sută de tauri, în vreme ce
platoşa celui din urmă nu ar fi preţuit mai mult de nouă boi.
Datorită calităţilor lor fizice (rezistenţă, densitate ridicată etc.), metalele, îndeosebi
cele preţioase precum aurul şi argintul, s-au impus drept măsuri ale valorilor de
schimb ale mărfurilor. Foarte rapid, ele au căpătat şi funcţia de mijloc de
schimb:oamenii nu doar că exprimau valoarea altor mărfuri în funcţie de diferite
cantităţi de metal preţios, înlesnindu-le astfel trocul, ci preferau să îşi schimbe
produsele cu metale preţioase, astfel încât, pe baza acestora să îşi poată cumpăra
mărfurile de care aveau nevoie, dar care nu erau disponibile imediat.
Utilizarea metalelor preţioase atât ca măsură a valorii mărfurilor, cât şi ca mijloc
de schimb, a cunoscut o îmbunătăţire continuă:metalele au fost turnate în lingouri
care permiteau cântărirea lor cât mai facilă, iar balanţele utilizate pentru efectuarea
schimburilor au devenit un accesoriu tipic pentru negustorii de profesie. În
Babilonia, încă din mileniul al II-lea î.e.n. se ajunsese până acolo încât existau
săculeţi de in, care conţineau o anumită cantitate de metal preţios, cântărită în
prealabil. Săculeţii erau sigilaţi, la gura lor fiind înscrisă cantitatea de metal preţios
conţinută. Proprietarii săculeţilor puteau să folosească săculeţii fie ca pe nişte
monede, fie scoţând din interiorul acestora cantităţi mai mici de metal pe care îl
cântăreau apoi pentru a efectua plăţi de un volum mai redus.
Diferenţa principală dintre monedă şi mijloacele metalice premonetare este
reprezentată de faptul că pe monedă este aplicat un însemn al emitentului.
Însemnul garantează că respectiva monedă are o anumită valoare, dată de faptul că,
cel puţin teoretic, moneda conţine o cantitate fixă dintr-un anumit metal preţios.
Garanţia pe care o oferă însemnul aplicat direct pe bucata de metal standardizată ca
formă şi ca greutate face ca în cazul schimburilor să nu mai fie necesară cântărirea
metalului preţios, ci simpla numărare a monedelor, un proces cu mult mai facil.
În aceste condiţii, moneda a fost inventată cel mai probabil de către lydieni,
făuritorii unui imperiu în vestul Asiei Mici, în sec. VII-VI î.e.n. În favoarea acestei
afirmaţii pledează atât unele tradiţii greceşti, consemnate de filosoful Xenophanes
din Colophon şi de istoricul Herodot din Halicarnas, precum şi descoperirile
arheologice.

Monedele de electron descoperite la Efes reprezentau diferite subdiviziuni ale

staterului lydo-milesian (unitate de măsură a masei, echivalentă cu 14, 1
grame):jumătăţi de stater, treimi, şesimi, optimi, până la monede ce reprezentau a
nouăzeci şi şasea parte dintr-un stater (având deci aproximativ 0, 14-0, 15 grame!).
Fără îndoială că aceste monede de câteva grame şi cu un diametru de câţiva
milimetri nu ajunseseră încă să fie folosite exclusiv prin numărare, fiind încă
supuse unei cântăriri de fiecare dată când se efectua câte o tranzacţie. De aceea este
probabil ca explicaţia pentru invenţia monedei de către lydieni să ţină nu atât de
cauze economice, cât mai ales de motive metalurgice.

Foarte rapid după apariţia monedelor lydiene, cetăţile greceşti de pe coasta estică
a Mării Egee, aflate sub dominaţia regilor lydieni, au bătut propriile monede de
electron. Miletul, Phoceea, Samosul şi Efesul se remarcă drept primele cetăţi care
au preluat noua invenţie, fiind favorizate atât de apropierea faţă de centrul
monetar lydian, cât şi de resursele proprii de electron.
Foarte rapid după apariţia monedelor lydiene, cetăţile greceşti de pe coasta estică
a Mării Egee, aflate sub dominaţia regilor lydieni, au bătut propriile monede de
electron. Miletul, Phoceea, Samosul şi Efesul se remarcă drept primele cetăţi care
au preluat noua invenţie, fiind favorizate atât de apropierea faţă de centrul
monetar lydian, cât şi de resursele proprii de electron.

Spre deosebire de monedele care circulau în Asia, grecii s-au limitat în general la a
bate monede de argint, din cauza abundenţei relative a acestui metal faţă de
absenţa aurului. Deşi tradiţia menţionează că primele monede din Grecia
continentală ar fi fost bătute de tiranul Pheidon al Argosului, descoperirile
arheologice relevă că Egina, unul dintre marile centre comerciale ale epocii, ar fi
fost întâia cetate din Europa care să utilizeze monede proprii. La scurt timp, ea a
fost urmată de Corint şi de Atena, şi apoi şi de alte cetăţi greceşti, astfel încât în
jurul anului 500 î.e.n. monedele de argint erau o prezenţă destul de comună chiar
şi în coloniile întemeiate în Sicilia şi sudul Italiei.

Deşi de-a lungul timpului au fost utilizate mai multe standarde monetare, treptat
două dintre ele s-au impus ca cele mai importante:cel eginetan (1 drahmă=6, 1
grame) şi cel attic (1 drahmă=4, 3 grame). Monede bătute după acelaşi standard,
chiar dacă aveau însemne diferite, aparţinând unor cetăţi diferite, puteau fi
folosite ca fiind echivalente, cel puţin în principiu. Pe drept cuvânt, reputatul
istoric al Greciei antice, Robin Osborne, observă că „deşi primele piese cu însemne
ale unei mase metalice regulate par să fi fost turnate în Lydia, lumea greacă este
cea care a preluat, dezvoltat şi extins conceptul de monedă.”
Ca de obicei, şi sub aspectul monedei, Sparta s-a remarcat drept o cetate originală,
adoptând ca mijloc de schimb bare de fier care, imediat, după ce erau scoase din
foc, erau cufundate în oţet pentru a deveni casabile şi inutilizabile altfel decât în
tranzacţii (Plutarh Lysandros17.2-3). Chiar dacă Plutarh glumeşte pe seama banilor
de la Sparta, spunând că şi pentru cele mai mici târguieli ar fi fost nevoie de un car
cu asemenea mijloace de plată (Plutarh Lycurgos9.1-2), se pare că barele de fier ale
spartanilor au fost funcţionale pentru mai bine de trei sute de ani. Deşi anticii
atribuiau utilizarea banilor din fier dorinţei legiuitorilor spartani de a împiedica
răspândirea corupţiei în cetate (unde ar fi putut ascunde cineva averile strânse într-
o monedă cu o valoare atât de scăzută?), acest aspect se datorează mai mult lipsei
metalelor preţioase în sudul Peloponesului, compensată însă prin prezenţa unor
importante zăcăminte de fier.

Banii de fier ai spartanilor demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, una
dintre caracteristicile care fac din monedă una dintre marile invenţii ale
omenirii:posibilitatea ca valoarea de schimb a mărfurilor să fie exprimate prin
intermediul unor obiecte similare, cu o valoare convenţională garantată printr-un
însemn şi recunoscută ca atare de participanţii la schimburile comerciale, ca
urmare a încrederii în emitentul obiectelor astfel însemnate.

În fapt, dincolo de importanţa ei economică, apariţia monedei a reprezentat un

triumf al gândirii umane abstracte, o adevărată piatră de temelie aşezată la baza
civilizaţiei occidentale.