FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII

PREȘCOLARULUI MIC

“Ştii tu ce înseamnă să fii copil? Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în

speranţă, să crezi în credinţă. Înseamnă să fii atât de mic încât spiriduşii să
ajungă să-ţi şoptească la ureche, să transformi bostanii în caleşti, josnicia în
nobleţe, nimicul în orice, căci orice copil poartă o zână naşă în sufletul lui.”

Francis Thompson

“Perioada preşcolară este marcată de punerea bazelor personalităţii.” (Lepădatu,

2008, 72)

Particularităţile de vârstă şi individuale ale preşcolarilor au importante,

bogate şi trainice temeiuri psihopedagogice. Educatoarea care ţine cont de
aceste aspecte şi este preocupată să trateze diferenţiat copiii, reuşeşte să
individualizeze activitatea instructiv-educativă din grupa sa.

Cunoaşterea personalităţii preşcolarului este o necesitate curentă a

activităţii instructive-educative din grădiniţă pentru a selecta cele mai eficiente
mijloace şi strategii de lucru cu acesta. Cel mai bine este ca educatoarea să-şi
cunoască copiii din grupa pe care o conduce pentru a le dirija cu măiestria ce o
caracterizează, cu cât mai multe şanse de succes, dezvoltarea personalităţii
fiecăruia.

Rolul important al grădiniţei este cel de a cunoaşte modul în care

funcţionează intelectul copilului, de a sesiza înclinaţiile pe care le manifestă, de
a descoperi sensibilităţile acestuia, pentru a realiza predicţii asupra lui şi pentru
a-i deschide căile formative în direcţia înclinaţiilor.

La sfârşitul perioadei preşcolare copilul are o experienţă însuşită pe

parcursul celor trei ani de grădiniţă (cunoştinţe, priceperi, deprinderi,
comportamente însuşite), precum şi o conturare a personalităţii. Perioada vârstei
preşcolare, prin importanţa şi problematica ei, reprezintă o structură de bază
pentru dezvoltarea ulterioară a personalităţii copilului şi a viitorului adult.

„Analizând dezvoltarea copilului, observăm că procesul de maturizare se

manifestă pe patru mari direcţii: dezvoltarea fizică, intelectuală şi socială, a
personalităţii.” (Dumitrana, 2000, 6) Aceste direcţii de dezvoltare se derulează
simultan şi în strânsă interdependenţă.

În perioada antepreşcolarităţii a avut loc debutul personalităţii, cu apariţia

unor elemente componente ale ei, fără ca între acestea să se stabilească încă
relaţii, interdependenţe, iar “preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a
personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi atitudini ce constituie un
nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului” (Golu, 1995, 100).

În perioada vârstei preşcolare este prezentă detaşarea, dezlipirea copilului

de câmpul perceptiv, precum şi organizarea şi stabilizarea mai bună a
comportamentelor, iar acest aspect se realizează prin prisma modificărilor
esenţiale care au loc în structura activităţii psihice. La vârsta preşcolarităţii
“tabloul” copilului are în componenţă aspecte reprezentative ale activităţii -
motivele, ca factori stimulatori ai activităţii, care se modifică considerabil în
această perioadă. În locul motivelor biologice apar motivele şi trebuinţele
sociale ierarhizate şi stabilizate datorită interiorităţii fiecărui copil. În lipsa
acestora copilul revine la comportamentele reactive. Datorită apariţiei motivelor
şi trebuinţelor, comportamentele preşcolarului devin, treptat, unitare şi coerente.

Un rol important în formarea personalităţii îl are jocul, în special jocurile

de rol în care copilul însuşindu-şi un rol dobândeşte implicit şi relaţiile
interioare de comportament incluse în rolul respectiv.

De asemenea, şi stilurile comportamentale parentale au influenţă asupra

formării personalităţii preşcolarului. Părinţii, prin propriul comportament, pot
influenţa nivelul de reţinere sau de agresivitate al copilului, comportamentul lui
prosocial, iar stilul parental facili¬tează sau perturbă elaborarea imaginii şi
concepţiei despre sine a preşcolarului, şi, implicit, el poate favoriza sau întârzia
elaborarea valorilor morale sau dezvoltarea com¬petenţei sociale.

„Cele mai importante achiziţii la nivelul personalităţii preşcolarului sunt:

extensia “eului”; formarea conştiinţei morale; socializarea conduitei.” (Golu,
1995, 102)

„În cadrul dezvoltării, sub aspect psihic, educatorul trebuie să ţină seama
că are de-a face cu o formă superioară organizată a materiei în mişcare. Psihicul
este un produs al creierului, a cărui activitate este declanşată de stimuli externi
şi interni.” (Lepădatu, 2008, 76)
 Copilul este o persoană în formare, dar asta nu înseamnă că el trebuie luat
mai puţin în consideraţie. Are sentimente, dorinţe, opţiuni, înclinaţii, opinii.
Este o persoană în for¬mare, unică, specială, care se îndreaptă pas cu pas spre
vârsta adultă. Preşcolarul achiziţionează cunoştinţe, compor¬tamente, emoţii,
valori şi le structurează într-un mod al lui, acestea fiind prezente şi în
personalitatea viitorului adult. Copilul are nevoie de sfaturile, suportul şi
încurajarea permanentă a adulţilor. Toate aspectele ce îi influenţează pe părinţi
pot avea un efect asupra copilului. Mulţi părinţi şi cadre didactice consideră că
nu e necesară discutarea cu copiii lucruri privind deciziile lor de adulţi, şi afirmă
că, oricum, cei mici «nu vor înţelege». Bineînţeles că nu vor înţelege ca un
adult, dar vor înţelege în maniera lor, conform dezvoltării lor, iar copiii vor
reacţiona puternic din punct de vedere afectiv. Deciziile luate de adulţi pot
produce tulburări permanente la nivelul personalităţii în formare a copilului.

Părinţii şi cadrele didactice cunosc direcţiile maturizării copilului şi ale

progresului său şi au sarcina clară de a veni în întâmpinarea tendinţelor de
dezvoltare, să stimuleze şi să creeze mediul propice pentru maturizarea lor.

Principalele accepţiuni ale termenului de personalitate (Andronic, 2013,

7):

a) Persoană cu însuşiri psihice (morale, intelectuale, aptitudinale) deosebite care

are o contribuţie notorie în dezvoltarea ştiinţei, artei, tehnicii, culturii în general.

b) Sistem de structuri, procese, însuşiri biopsihosociale şi culturale ce se

exprimă în conduita unei persoane în raport cu altele, fapt ce-i asigură adaptarea
la mediu. În această accepţiune, ceea ce caracterizează personalitatea ar fi:

- unitatea elementelor ce o alcătuiesc;

- originalitatea îmbinării diferitelor componente;

- deschiderea în raport cu mediul, educaţia şi autoeducaţia.

“Din perspectivă structuralistă, personalitatea cunoaşte o interpretare triadică, la

baza sa situându-se componentele ce vizează: dimensiunea dinamico-energetică
- temperamentul, dimensiunea relaţional-valorică - caracterul şi latura
instrumentală exprimată prin intermediul aptitudinilor.” (Tomşa, 2005, 37)

Componentele personalităţii interacţionează permanent şi se îmbină într-o

structură caracteristică fiecărui individ creând unicitatea acestuia.
BIBLIOGRAFIE:

- Andronic, Anca. (2013-2014). Psihologia educaţiei. Note de curs. Braşov.

- Dumitrana, Magdalena. (2000). Copilul, familia, grădiniţa. Bucureşti: Editura

Compania.

- Golu, Pantelimon, Zlate, Mielu, Verza, Emil. (1995). Psihologia copilului.

Manual pentru clasa a XI-a - şcoli normale. Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A.

- Lepădatu, Ioana. (2008). Psihologia vârstelor. Ciclurile de creştere şi

dezvoltare. Sibiu: Editura Psihomedia.

- Tomşa, Gheorghe (coord.). (2005). Psihopedagogie preşcolară şi şcolară.

Bucureşti: Editată de Revista învăţământul preşcolar.