ANALIZATORII

Analizatorii sunt sisteme morfo-funcţionale complexe care recepţionează, transmit şi

transformă în senzaţii specifice excitaţiile din mediul extern şi intern.
Un analizator este alcătuit din 3 segmente:
 Segmentul periferic (receptorul)
- este o structură specializată în recepţionarea acţiunii stimulului pe care o transformă în
potenţial de receptor care apoi devine potenţial de acţiune (impuls nervos).
Stimulul este o variaţie a unei forme de energie din mediul extern sau intern.
Tipuri de receptori – vezi receptorii de la arcul reflex
 Segmentul intermediar (de conducere)
- este reprezentat de căile nervoase prin care impulsurile nervoase ajung la centrii din
scoarţa cerebrală
- căile de conducere pot fi:
 Directe cu sinapse puţine, viteză mare de conducere şi proiecţie corticală specifică
 Indirecte prin care impulsurile sunt conduse lent şi cu proiecţie corticală difuză şi
nespecifică
 Segmentul central reprezentat de ariile corticale unde informaţiile primite de receptori sunt
transformate în senzaţii specifice.

ANALIZATORUL CUTANAT

Are receptorii localizaţi la nivelul pielii.

Pielea este formată din trei straturi:
 Epiderm format dintr-un epiteliu pluristratificat pavimentos keratinizat
 Derm format din ţesut conjunctiv dens
 Hipoderm format din tesut conjunctiv lax şi celule adipoase
Receptorii din piele asigură trei tipuri de sensibilităţi:
- Tactilă, presională şi vibratorie
- Termică
- Dureroasă
Segmentul periferic
 Receptorii tactili
o Terminaţii nervoase libere
- din epiderm
- sunt stimulate de atingeri (deformări uşoare ale tegumentului) şi asigură
sensibilitatea tactilă fină
o Discurile Merkel, corpusculii Meissner
- din derm
- sunt stimulate de atingeri (deformări uşoare ale tegumentului) şi asigură
sensibilitatea tactilă fină
o Corpusculii Ruffini (din derm), corpusculii Vater-Pacini (din hipoderm)
- sunt stimulate de presiune (deformări profunde ale tegumentului),
vibratii şi asigură sensibilitatea tactilă grosieră

1
 Acuitatea tactilă (discriminarea tactilă) reprezintă capacitatea de a percepe distinct
două sau mai multe excitaţii tactile aplicate concomitent la o anumită distanţă. Distanţa variază
de la 2 mm pe vârful limbii până la 50 mm pe toracele posterior.
 Receptorii termici
o Terminaţii nervoase libere
o Corpusculii Ruffini – din derm; sunt receptori pentru cald
o Corpusculii Krause – din derm; sunt receptori pentru frig
Receptorii termici sunt stimulaţi de variaţiile temperaturii din mediul extern. Receptorii
pentru frig sunt mai numeroşi decât receptorii pentru cald.
Stimularea receptorilor termici depinde de:
- Suprafaţa expusă
- Diferenţa de temperatură dintre tegument şi excitantul termic
 Receptorii pentru durere sunt terminaţiile nervoase libere, dar orice receptor din piele,
dacă este stimulat excesiv, transmite semnale care vor fi interpretate ca dureroase.
Stimulul pentru receptorii pentru durere sunt factorii mecanici, fizici şi chimici care
provoacă leziuni celulare.

Segmentul intermediar - este reprezentat de:

 Fasciculele spinobulbare – pentru sensibilitatea tactilă fină
 Primul neuron (protoneuronul) – în ganglionul spinal
 Al II-lea neuron (deutoneuronul) – în nucleii Goll şi Burdach din bulb
 Al III-lea neuron – în talamus
 Fasciculul spinotalamic anterior - pentru sensibilitatea tactilă grosieră
 Primul neuron (protoneuronul) – în ganglionul spinal
 Al II-lea neuron (deutoneuronul) – în cornul medular posterior
 Al III-lea neuron – în talamus
 Fasciculul spinotalamic lateral – pentru sensibilitatea termic-dureroasă
 Primul neuron (protoneuronul) – în ganglionul spinal
 Al II-lea neuron (deutoneuronul) – în cornul medular posterior
 Al III-lea neuron – în talamus

Segmentul central este reprezentat de:

 Aria somestezică I din girusul postcentral, lobul parietal
 Aria somestezică II din partea inferioară a lobului parietal şi peretele superior al şanţului
lateral Sylvius
La nivelul lor se formează senzaţiile tactile, termice şi dureroase.

2
 ANALIZATORUL VIZUAL

Receptorii vizuali se află la nivelul globului ocular.

GLOBUL OCULAR
- este situat în orbită;
- este format din: - 3 tunici (membrane)
- medii transparente şi refringente.
TUNICILE
1. Tunica externă – are 2 porţiuni:
a) porţiunea posterioară, numită sclerotică, alb-sidefie, fibroasă, cu rol protector
b) porţiunea anterioară, numită cornee.
2. Tunica mijlocie, numită coroidă, bogat vascularizată, se continuă anterior cu:
a) corpul ciliar format din:
- procesele ciliare care secretă umoarea apoasă;
- muşchii ciliari cu rol în acomodarea vizuală.
b) irisul: - prezintă un orificiu central numit pupilă
- are fibre musculare netede circulare şi radiare.
3. Tunica internă, numită retină, reprezintă tunica/membrana fotosensibilă;
- este formată din 10 straturi şi mai multe tipuri de celule:
- celulele fotoreceptoare: - cu conuri
- cu bastonaşe
- celule bipolare (neuroni bipolari)
- celule multipolare (neuroni multipolari);
- are 2 zone importante:
a) pata galbenă (macula luteea):
- este situată în dreptul axului antero-posterior al globului ocular;
- are o adâncitură centrală, numită foveea centrală, în care se află
numai celulele fotoreceptoare cu conuri;
b) pata oarbă - este lipsită de celulele fotoreceptoare;
- reprezintă zona prin care nervul optic părăseşte globul
ocular.
MEDIILE TRANSPARENTE şi REFRINGENTE
- formează aparatul/sistemul optic (dioptric) al globului ocular;
- ele sunt: corneea, umoarea apoasă, cristalinul, umoarea sticloasă (corpul vitros)
1. Corneea - este transparentă, subţire, bombată, avasculară, bogat inervată.
2. Umoarea apoasă – este un lichid incolor care umple:
- camera anterioară (dintre cornee şi iris)
- camera posterioară (dintre iris şi cristalin)
3. Cristalinul – este o lentilă biconvexă, învelită într-o capsulă elastică numită cristaloidă;
- este fixat de muşchii ciliari prin ligamentul suspensor.
4. Umoarea sticloasă (corpul vitros) – este o substanţă gelatinoasă, transparentă, care ocupă
spaţiul dintre cristalin şi retină.

3
 SEGMENTELE ANALIZATORULUI VIZUAL

SEGMENTUL PERIFERIC
- este reprezentat de celulele fotoreceptoare cu conuri şi cu bastonaşe din retină.
Celulele fotoreceptoare cu bastonaşe
- nr. – 125-130 de milioane;
- sunt mai numeroase la periferia retinei şi mai puţine în pata galbenă;
- conţin un pigment fotosensibil, numit rodopsină
- sunt sensibile la lumina slabă (au prag de sensibilitate scăzut), de aceea asigură vederea
nocturnă şi crepusculară.
Celulele fotoreceptoare cu conuri
- nr. – 6 – 7 de milioane;
- sunt numeroase în pata galbenă;
- conţin un pigment fotosensibil, numit fotopsină
- sunt sensibile la lumina puternică (au prag de sensibilitate ridicat), de aceea asigură
vederea diurnă şi cromatică (distingerea culorilor);
- exista 3 tipuri de celule cu conuri:
- pentru perceperea culorii roşii,
- pentru perceperea culorii albastre,
- pentru perceperea culorii verzi.
SEGMENTUL DE CONDUCERE
 Primul neuron (protoneuronul) – este reprezentat de celulele bipolare din retina
 Al 2-lea neuron (deutoneuronul) – este reprezentat de celulele multipolare din retina
În foveea centralis fiecare celulă cu conuri face sinapsă cu o celulă bipolară, iar aceasta
face sinapsă cu o celulă multipolară. De aceea, foveea centralis reprezintă zona cu acuitate
vizuală maximă (aici se formează cea mai clară imagine de pe retină).
Axonii celulelor multipolare formează nervul optic care cuprinde:
- fibre din jumătatea nazală a retinei
- fibre din jumătatea temporală a retinei.
La nivelul chiasmei optice fibrele nervilor optici, provenite din jumătăţile nazale ale
celor 2 retine, se încrucişează, apoi calea optică se continuă cu tracturile optice care cuprind:
- fibre din jumătatea temporală a retinei de aceeaşi parte,
- fibre din jumătatea nazală a retinei din parte opusă.
 Al 3-lea neuron – este situat în corpii geniculaţi laterali din metatalamus
- axonul lui se proiecteză scoarţa cerebrală.
SEGMENTUL CENTRAL
- este reprezentat de aria vizuală I (primară) din scoarţa cerebrală, localizată pe faţa
medială a lobilor occipitali, pe marginile scizurii calcarine.
Aici se formează senzaţia vizuală prin transformarea impulsurilor nervoase venite de la
retină în senzaţii de lumină, culoare şi formă.
În aria vizuală I imaginile venite de la cele 2 retine se suprapun într-o singură imagine
îndreptată, asigurând vederea binoculară (tridimensională, stereoscopică) care permite
aprecierea distanţelor şi a poziţiei în spaţiu a obiectelor.

4
 FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VIZUAL

FORMAREA IMAGINII PE RETINĂ

- este asigurată de mediile transparente şi refringente ale globului ocular. Ele modifică
direcţia razelor de lumină şi le focalizează în pata galbenă unde se formează imaginea reală,
redusă şi răsturnată a obiectului privit.
La nivelul ochiului, razele luminoase suferă o triplă refracţie:
- prima, cea mai importantă, pe faţa anterioară a corneei;
- celelalte două pe cele două feţe ale cristalinului.
La ochiul normal (emetrop) aparatul optic funcţionează ca o lentilă convergentă cu:
- puterea de refracţie de 60 de dioptrii: - 40 dioptrii pentru cornee,
- 20 dioptrii pentru cristalin;
- distanţa focală de 17 mm, în concordanţă cu lungimea axului ocular.
Ochiul emetrop este adaptat pentru vederea la distanţă: vede clar, fară modificări
adaptative, obiectele situate la o distanţă mai mare de 6 m faţă de ochi. În timpul vederii la
distanţă, muşchii ciliari sunt relaxaţi, ligamentul suspensor este tensionat şi cristalinul turtit (are
cea mai mică putere de refracţie). Distanţa de 6 m se numeşte punct remotum şi reprezintă
limita vederii clare, fără acomodare vizuală.
Acomodarea vizuală:
- asigură vederea clară a obiectelor situate la o distanţă mai mică de 6 m faţă de ochi.
- se realizează prin 3 procese: - acomodarea cristalinului,
- constricţia pupilei,
- convergenţa axelor oculare.
1. Acomodarea cristalinului:
- constă în mărirea capacităţii de refracţie a cristalinului, prin creşterea curburii
anterioare;
- se realizează prin contracţia muşchilor ciliari;
- începe de la 6 m (punct remotum) şi este maximă la 10 – 25 cm (punct proximum).
Punctul proxim creşte odată cu vârsta.

DEFECTE DE VEDERE
Neconcordanţa dintre puterea de refracţie a mediilor transparente oculare şi lungimea
axului antero-posterior al globului ocular caracterizează ochiul anormal (ametrop).
Ochiul ametrop poate fi: - miop
- hipermetrop
1. Ochiul miop: - are axul ocular prea lung sau cristalinul prea bombat;
- imaginea se proiecteză în faţa retinei;
- se corectează cu lentile divergente (biconcave).
2. Ochiul hipermetrop: - are axul ocular prea scurt sau cristalinul prea aplatizat;
- imaginea se proiecteză înapoia retinei;
- se corectează cu lentile convergente (biconvexe).
3. Astigmatismul – suprafaţa corneei nu este netedă → razele luminoase sunt focalizate în mai
multe puncte pe retină şi imaginea este neclară. Se corectează cu lentile cilindrice.

5
REFLEXUL PUPILAR-FOTOMOTOR
Irisul reglează reflex cantitatea de lumină ajunsă la retină:
- la lumină puternică – fibrele circulare ale irisului se contractă şi pupila se micşorează
(pupiloconstricţie=mioză)
- la lumină slabă - fibrele radiare ale irisului se contractă şi pupila se dilată
(pupilodilataţie=midriază)

MECANISMUL FOTORECEPTOR. ADAPTAREA LA LUMINĂ ŞI LA ÎNTUNERIC

Ochiul uman percepe razele luminoase cu lungimea de undă cuprinsă între 390 – 770 nm.
Sub acţiunea radiaţiilor luminoase pigmentul fotosensibil se descompune în retinen şi
opsină, ceea ce determină declanşarea potenţialului de receptor, care se va transforma în
potenţial de acţiune.
Sensibilitatea celulelor fotoreceptoare depinde de cantitatea de pigment fotosensibil.
Adaptarea celulelor fotoreceptoare
- depinde de cantitatea de pigment fotosensibil din celulele fotoreceptoare şi de durata
expunerii la lumină sau la întuneric
- se realizează prin descompunerea pigmentilor fotosensibili la lumină şi refacerea lui la
întuneric
Celulele cu bastonaşe au un prag de excitabilitate scăzut, fiind sensibile la lumină slabă,
iar celulele cu conuri au un prag de excitabilitate ridicat, fiind sensibile la lumină puternică.
În consecinţă:
 adaptarea la întuneric este realizată de celulele cu bastonaşe şi durează 20 – 30 min.
 adaptarea la lumină este realizată de celulele cu conuri şi durează 5 min.

VEDEREA CROMATICĂ (PERCEPEREA CULORILOR)

- este asigurată de cele 3 tipuri de celule cu conuri: - pentru culoarea roşie,
- pentru culoarea albastră,
- pentru culoarea verde.
Cele 3 culori reprezintă culorile primare (fundamentale).
Stimularea unui singur tip de celule cu conuri determină senzaţia culorii respective.
Stimularea inegală a celor 3 tipuri de celule cu conuri asigură perceperea celorlalte culori.
Stimularea egală a celor 3 tipuri de celule cu conuri dă senzaţia de culoare albă.
Corpurile care reflectă toate razele luminoase apar albe, iar cele care absorb toate razele
apar negre.
Stimularea celulelor cu bastonaşe dă senzaţia de lumină albă.
Nestimularea celulelor fotoreceptoare dă senzaţia de negru (întuneric).

6
 ANALIZATORUL ACUSTICO – VESTIBULAR

- este specializat pentru 2 simţuri: simţul auzului şi simţul echilibrului.

- receptorii acustici şi vestibulari sunt situaţi în urechea internă.
URECHEA la om are 3 părţi: urechea externă, urechea medie şi urechea internă.
1. Urechea externă – formată din: - pavilionul urechii
- conductul auditiv extern.
2. Urechea medie
- este o cavitate din stânca osului temporal plină cu aer la presiune atmosferică şi căptuşită de o
membrană;
- este delimitată de urechea externă prin timpan;
- prezintă spre urechea internă fereastra ovală şi fereastra rotundă acoperite de membrană;
- între timpan şi fereastra ovală se află lanţul de 3 oscioare: ciocanul, nicovala şi scăriţa;
- comunică cu faringele prin trompa lui Eustachio.
3. Urechea internă
- este un sistem de cavităţi din stânca osului temporal;
- cuprinde 2 labirinte:
a) labirintul osos: - format din: - 3 canale semicirculare osoase
- vestibulul osos
- cohleea osoasă (melcul osos)
- conţine un lichid numit perilimfă.
b) labirintul membranos: - format din: - 3 canale semicirculare membranoase
- vestibulul membranos împărţit în 2 vezicule:
utricula şi sacula
- canalul cohlear (melcul membranos)
- conţine un lichid numit endolimfă.
Cohleea osoasă este răsucită de 2 ori şi jumătate în jurul unui ax numit columelă din care
se desprinde lama spirală osoasă. De la lama spirală osoasă la peretele lateral al melcului osos se
întind 2 membrane: membrana bazilară şi membrana vestibulară care împart cavitatea melcului
osos în 3 compartimente:
- rampa vestibulară \_ comunică între ele printr-un orificiu din vârful melcului
- rampa timpanică ⁄ numit helicotremă
- canalul cohlear – delimitat - superior, de rampa vestibulară, prin membrana vestibulară
- inferior, de rampa timpanică, prin lama spirală osoasă şi
membrana bazilară.

ANALIZATORUL ACUSTIC
Segmentul receptor – este reprezentat de organul Corti:
- situat pe membrana bazilară, în canalul cohlear;
- acoperit de membrana tectoria;
- format din: - celule de susţinere - îndepărtate la bază \_ delimitează tunelul Corti
- apropiate la vârf ⁄
- celule senzoriale auditive:
- prezintă apical cili: - străbat o membrană reticulată
- au vârful inclavat în membrana tectoria.
- au polul bazal înconjurat de terminatii dendritice.

7
Segmentul de conducere
- primul neuron:
- situat în ganglionul Corti;
- dendritele înconjoară baza celulelor auditive din organul Corti
- axonii formează ramura cohleară a nervului cranian VIII (acustico-vestibular)
- al II-lea neuron – situat în nucleii cohleari din punte
- al III-lea neuron – în coliculii cvadrigemeni inferiori din mezencefal
- al IV-lea neuron – în corpii geniculaţi mediali din metatalamus
Segmentul central
- aria auditivă primară – în girusul temporal superior
- aria auditivă secundara (de asociatie) – în jurul ariei primare

FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI ACUSTIC

Stimulul: undele sonore cu: - frecventa - între 16 – 20 000 Hz
- intensitatea – între 0 – 120 dB
Undele sonore au 3 proprietăţi fundamentale:
- înălţimea – determinată de frecventă
- intensitatea – determinată de amplitudine
- timbrul – determinat de vibraţiile armonice supraadăugate
Undele sonore, captate de pavilionul urechii şi dirijate de conductul auditiv extern, ajung
la timpan, determinând vibraţia acestuia. Vibraţiile timpanului sunt transmise de lantul de 3
oscioare din urechea medie la fereastra ovală. De aici, vibraţiile sunt preluate de perilimfa din
labirintul osos. Vibraţiile perilimfei determină vibraţii ale endolimfei şi deformări ale membranei
bazilare.
Sunetele cu frecvenţă înaltă determină deformarea membranei bazilare de la baza
melcului, iar cele cu frecvenţă joasă determină deformarea membranei bazilare de la vârful
melcului.
Deplasarea membranei bazilare determină îndoirea cililor celulelor auditive de membrana
tectoria, ceea ce produce potentiale de receptor care, la rândul lor, vor declansa potenţiale de
actiune.
P.A. sunt transmise prin calea auditivă în aria auditivă primară, unde apare senzaţia
auditivă. Recunoasterea, interpretarea sunetelor are loc în aria auditivă de asociaţie.

ANALIZATORUL VESTIBULAR
Segmentul receptor
-reprezentat de: - maculă (aparatul otolitic) din utriculă şi saculă
- crestele ampulare din dilatările (ampulele) de la baza canalelor
semicirculare
Macula: - celule de sustinere \ __ acoperite de o membrană gelatinoasă otolitică care
- celule senzoriale ciliate ⁄ conţine granule de CaCO3 numite otolite

Creasta ampulară: - celule de sustinere \ __ acoperite de o masă gelatinoasă numită

- celule senzoriale ciliate ⁄ cupolă

8
Segmentul de conducere
 Primul neuron – în ganglionul Scarpa
- dendritele sale ajung la polul bazal al celulelor senzoriale din structura recep-torilor
vestibulari
- axonii lor formează ramura vestibulară a nervului cranian VIII (acustico-vestibular)
 Al II-lea neuron – în nucleii vestibulari din bulb
 Al III-lea neuron - în talamus
De la nucleii vestibulari impulsurile se distribuie şi în alte direcţii:
- arhicerebel – pentru controlul echilibrului
- măduva spinării – pentru controlul tonusului muscular
- nucleii motori ai nervilor cranieni III, IV, VI
Segmentul central: aria vestibulară , situată în partea posterioară a girusului temporal superior

FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VESTIBULAR

A. Receptorii maculari sunt stimulaţi mecanic de către otolite, atât în repaus, cât şi în
timpul mişcărilor.
1. Când capul stă nemişcat, otolitele apasă asupra cililor celulelor senzoriale. Acestea vor
descărca impulsuri către centrii nervoşi, prin care îi informează asupra poziţiei capului în raport
cu directia vectorului gravitaţional.
2. Când capul şi corpul suferă variaţii ale acceleraţiei liniare (înainte, înapoi sau lateral),
otolitele, fiind mai dense decât endolimfa, sunt împinse de fortele de inertie în sensul opus
deplasării. Această mişcare a otolitelor descarcă impulsuri către centrii nervoşi pe baza cărora se
declanşează reflexe statice (posturale), de mentinere a echilibrului şi poziţiei corpului.

B. Crestele ampulare sunt stimulate de mişcările de rotaţie a capului şi corpului care

determinată deplasarea endolimfei. Pe baza impulsurilor descărcate de crestele ampulare se
declanşează reflexe statokinetice (de echilibru).
În concluzie, analizatorul vestibular informează creierul despre:
- poziţia capului şi a corpului în spaţiu
- acceleraţiile liniare sau circulare
Stimularea receptorilor vestibulari nu determină senzaţii, ci reflexe statokinetice, de
mentinere a echilibrului şi poziţiei corpului.

9
 BOLI ALE ANALIZATORILOR

HERPESUL
Cauză: virusul Herpes simplex
Simptome: este o afecţiune a pielii şi mucoaselor manifestată prin erupţie cutanată sub forma
unor vezicule pline cu lichid, senzaţie de arsură, mâncărime şi durere locală.
Prevenire: spălarea pe mâini cu apă şi săpun înainte de masă şi după folosirea toaletei; folosirea
prosopului individual; evitarea contactului direct cu persoane bolnave.

OTITĂ
Poate fi: - externă – inflamarea conductului auditiv extern
- internă – inflamarea urechii medii. Poate fi însoţită de perforarea timpanului.
Cauză: virale, bacteriene, micotice
Simptome: durere la nivelul urechii, scăderea auzului, febră, stare generală proastă. Netratată
poate duce la complicaţii, precum meningite, encefalite
Prevenire: respectarea regulilor de igienă a urechii, tratarea corectă a răcelilor, amigdalitelor

CATARACTĂ
Cauză: vârsta înaintată, traumatisme, infecţii, ca urmare a unor boli (diabet)
Simptome: constă în opacifierea parţială sau totală a cristalinului, ceea ce duce la pierderea
gradată a vederii, modificarea culorii pupilei

GLAUCOMUL
Cauză: vârsta înaintată, ereditate, diabet, boli vasculare
Simptome: drenarea necorespunzătoare a umorii apoase în sistemul venos provoacă creşterea
presiunii intraoculare, ceea ce duce la comprimarea şi atrofierea nervului optic, scădarea vederii
până la orbire. Se manifestă prin dureri de cap, roşeaţă în ochi.

CONJUNCTIVITĂ (inflamarea conjunctivei)

Cauză: alergică, infectioasă
Simptome: înroşirea conjunctivei, senzaţie de arsură şi de mâncărime la nivelul ochilor,
lăcrimare abundentă, secreţie purulentă

Măsuri de prevenire ale afecţiunilor oculare:

- respectarea regulilor de igienă a vederii:
- evitarea oboselii oculare, a privitului îndelungat la TV, monitoare;
- folosirea ochelarilor de soare, de protecţie la locul de muncă, după caz;
- evitarea înotului în ape poluate

10