Noţiunea de DREPT

Drept obiectiv= reprezintă ansamblul normelor juridice adoptate de stat cu scopul de a

reglementa relaţiile dintre oameni în cadrul societăţii.
În cadrul dreptului obiectiv distingem dreptul pozitiv, adică totalitatea normelor
juridice aflate în vigoare la un anumit moment dat şi reprezintă componenta activă a dreptului
obiectiv.
Drept subiectiv = reprezintă posibilitatea unei persoane, de a avea o anumită conduită şi de a
pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare dreptului său, comportare
care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Diviziunile dreptului
Dreptul public cuprinde normele juridice care guvernează organizarea statului, raporturile
dintre stat şi particulari precum şi raporturile dintre diferitele organisme ale statului.
- statul stabilește raporturi juridice cu membrii societății, guvernate de dreptul public, care
sunt de regulă raporturi juridice de subordonare.
Dreptul privat cuprinde normele care guvernează raporturile dintre membrii societății
(denumiți și paticulari). Raporturile de drept privat sunt, de obicei, raporturi de egalitate
juridică

Ramurile de drept
 În cadrul dreptului public regăsim următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul financiar şi fiscal, dreptul penal, dreptul procesual penal
şi dreptul internaţional public etc.
 În cadrul dreptului privat regăsim următoarele ramuri de drept: dreptul civil 1, drept
procesual civil, dreptul de proprietate intelectuală și industrială, dreptul
transporturilor, dreptul asigurărilor, drept bancar, dreptul muncii, dreptul internaţional
privat etc
EXCEPTIE = dreptul afacerilor care nu este o ramură de drept, în accepţiunea clasică
a termenului, sus definit.
Dreptul afacerilor este o disciplină compozită, care reuneşte un ansamblu de norme şi de
instituţii juridice diverse, care în mod tradiţional se regăsesc în cuprinsul ramurilor de drept
privat şi de drept public, unite prin aceea că slujesc aceluiaşi obiectiv: reglementarea
desfăşurării afacerilor.

Instituția juridica
Instituţia juridică reprezintă o grupare unitară, relativ distinctă de norme de drept, prin care
se reglementează o categorie de raporturi sociale; de ex. instituţia proprietăţii, instituţia
răspunderii juridice, instituţia profesionistului etc

Norma juridică
Norma juridică (sau de drept) este o regulă socială, generală, impersonală şi obligatorie care
prescrie conduita oamenilor în raporturile dintre ei sau în raport cu societatea, având ca scop
asigurarea ordinii sociale; regulă care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa
de constrângere a statului

1
De câte ori ne vom referi la „dreptul comun”, vom avea în vedere prevederile de drept civil, de la care vin să
deroge uneori prevederile aplicabile afacerii. Ori de câte ori nu există astfel de derogări, dispoziţiile de drept
civil sunt pe deplin aplicabile.
 -se caracterizează prin:
1. generalitate – prevede o conduită tip,
2. impersonalitate – vizează pe toţi membrii societăţii,
3. obligativitate – impune o conduită de la care nu se poate abate nimeni,
4. coerciţie – respectarea conduitei este asigurată cu ajutorul mijloacelor de
constrângere exercitate de stat. Prin urmare, încălcarea normei juridice atrage
răspunderea juridică a celui vinovat

Structura normei juridice

a) Ipoteza
b) Dispoziţia
c) Sancţiunea

Clasificarea normelor juridice

După tipul de conduită pe care o prescriu:

a) norme imperative – conduita prescrisă de ele este obligatorie :
- onerative - care impun o anumită acţiune
- prohibitive - care interzic o anumită acţiune
b) norme dispozitive – recomandă o anumită conduită
- permisive = care nici nu obligă şi nici nu interzic o anumită conduită
- supletive - reglementează o anumită conduită, dacă persoanele nu şi-au determinat-o ele
însele

După criteriul sferei de aplicare:

a) norme generale
b) norme speciale: prioritate faţă de normele generale
c) norme de excepţie

 Importanța calificării:
 norma specială derogă de la norma generală.
 norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală.
 normele de excepţie sunt de strictă interpretare şi aplicare

Din punct de vedere al tehnicii de alcătuire:

a) norme determinate
b) norme de trimitere
c) norme în alb

Interpretarea normelor juridice

a) interpretare oficială : autentica sau cazuala
b) interpretare neoficială/

Acţiunea normei juridice (a actelor normative) în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

I. Acţiunea normei juridice în timp= din momentul în care intră în vigoare şi până în
momentul în care iese din vigoare.
i. Intrarea în vigoare : 3 zile de la data publicării lor în Monitorul Oficial sau a 20-a zi de la
publicarea lor în Jurnalul Oficial al U.E.
 Acţiunea în timp a normei juridice este guvernată de: principiul aplicării imediate a
legii noi şi de principiul potrivit cărui nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.
-acţionează numai pentru viitor
- nu poate retroactiva
-nu poate ultraactiva, adică nu îşi poate extinde efectele după momentul ieşirii sale din
vigoare.
ii. Ieşirea din vigoare
- ajungerea la termen,
- căderea în desuetudine şi,
- de regulă, prin abrogare

II. Acţiunea normei juridice în spaţiu.

- se aplică pe întregul teritoriu al statului (autoritatea publică centrală) care a edictat-o
(principiul teritorialităţii)

Categorii de izvoare de drept

- izvoare primare sau originare de drept : tratatele încheiate de statele membre2
- izvoare secundare sau derivate de drept - totalitatea actelor adoptate de instituțiile Uniunii
Europene în aplicarea prevederilor tratatelor,3 și anume: regulamentele, directivele, deciziile,
recomandările, avizele etc.
- izvoare terțiare de drept constând în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene
 Excepţii:
- Actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile administrației publice locale (de ex.
Hotărârea Consiliului local al orașului Pantelimon) se aplică numai în raza lor de competență
teritorială.
-Pe teritoriul unei misiuni diplomatice se aplică legea statului reprezentat de misiune.
- La bordul navelor sau aeronavelor se aplică regulile statului al cărui pavilion îl poartă

III. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor

-au vocatie generală de aplicare, adică sunt aplicabile tuturor membrilor societății

Izvoarele dreptului afacerilor

- forme de exteriorizare a normei juridice (a manifestării de voinţă a legiuitorului).

Sunt izvoare de drept:

a. legea - actele normative publicate în Monitorul Oficial al României
b. uzanțele – constau în obicei (cutuma) și uzuri profesionale
c. principiile generale ale dreptului societății (de ex.: principiul egalității în fața
legii, principiul îmbinării intereselor personale cu cele generale, principiul ocrotirii și
garantării drepturilor subiective etc.).
Nu constituie izvor de drept:
1. Doctrina – reprezintă literatura juridică.
2. Jurisprudenţa – reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti
2
Art..1, alin.2 TFUE. Constituie izvoare primare ale dreptului UE: Tratatul de la Lisabona din 2009, alcătuit din
două tratate: Tratatul Uniunii Europene (TUE) și Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (TFUE); Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; Tratatele de aderare încheiate între UE și statele membre;
Convențiile încheiate între statele membre în aplicarea tratatelor constitutive și modificatoare etc.
3
Art. 288-291 TFUE.
 În mod excepţional constituie izvor de drept:
- deciziile Curţii Constituţionale;
- deciziile Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie
- hotărârile prealabile pronunţate de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie
- hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Modul de aplicare a izvoarelor de drept:

1. Legea constituie izvorul principal de drept.
2. În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele
3. În lipsa reglementării exprese a legii sau a uzanțelor se vor aplica alte dispoziții
legale privitoare la situații asemănătoare.
4. Iar dacă toate acestea lipsesc se aplică principiile generale ale dreptului

Raportul juridic de drept al afacerilor

Raportul juridic este relația socială reglementată de norma de drept.

Clasificare
 Raportul juridic patrimonial poate fi evaluat bănește:
- raporturi reale = acele raporturi care au în conţinutul lor drepturile subiective reale;
- raporturi obligaţionale = acele raporturi care au în conţinutul lor drepturile subiective
de creanţă,
 Raportul juridic nepatrimonial este lipsit de un conţinut economic(spre exemplu,
raportul ce are în conţinutul său dreptul la nume sau denumire).

După felul subiectelor lor, deosebim

 raporturi în care sunt implicați subiectele care au calitatea de profesioniști,
 raporturi în care nu sunt implicați subiectele care au calitatea de profesioniști

Structură
A. Subiectele (părţile) raportului = persoanele între care se stabileşte raportul juridic;
B. Conţinutul raportului = drepturile şi obligatiile ce iau naştere între cele două părţi ale
raportului juridic;
C. Obiectul raportului = acţiunile sau inacţiunile (denumite generic prestaţii) la care este
îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.
 Subiectele de drept
(părţile raportului juridic)

Subiectele de drept sau părţile raportului juridic sunt oamenii, având o calitate unică de a fi
titulari de drepturi subiective şi de obligaţii corelative.

Clasificarea subiectelor de drept

i.Părţile raportului juridic pot fi fie persoane fizice, fie persoane juridice.
- persoana fizică este omul, privit individual (individul), ca titular de drepturi și de obligații.
- persoana juridică este entitatea prevăzută de lege, adică orice formă de organizare (de regulă
o colectivitatea de oameni) care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și
de obligații.

ii. Părţile raportului juridic pot avea calitatea de

- subiect activ - dacă sunt titulare de drepturi;
- subiect pasiv -dacă le revin obligaţii.
În cazul raporturilor juridice în conţinutul cărora se găsesc drepturi de creanţă, subiectul
activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor.

iii. În funcție de numărul subiectelor de drept între care se stabilește raportul juridic,
distingem între:
- raport juridic simplu – se încheie între 2 părți
- raport juridic complex – se încheie între mai mult de 2 părți

 drept absolut, numai subiectul activ este determinat sau cunoscut, acesta fiind titularul
dreptului subiectiv (ex. proprietarul unui bun), în timp ce subiectul pasiv este nedeterminat,
fiind format din toate celelalte subiecte de drept
 drept relativ, ambele subiecte sunt bine determinate: atât creditorul-subiectul activ, cât şi
debitorul-subiectul pasiv, (ex. în cazul raportului juridic născut din contractul de vânzare-
cumpărare, sunt determinate cele două părţi: vânzătorul şi cumpărătorul).

Persoana fizică

Persoana fizică reprezintă omul privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii.

I. Capacitate juridică
 capacitatea de folosinţă şi
 capacitatea de exerciţiu.

1. Capacitatea de folosinţă = este aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi

obligaţii
- capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei fizice
- Capacitatea de folosinţă încetează odată cu moartea persoanei fizice
Dacă persoana a dispărut:
- declararea judecătorească a dispariţiei şi
 - declararea judecătorească a morţii.

Legea poate să prevadă o serie de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă:

a) îngrădiri cu caracter de sancţiune (de exemplu decăderea din drepturilor părinteşti sau
nedemnitatea succesorală);
b) îngrădiri cu caracter de protecţie (de exemplu minorul care a împlinit 16 ani poate dispune
prin testament numai pentru jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă ar fi
major).

2. Capacitatea de exercițiu= aptitudinea omului de a dobândi şi exercita singur

drepturi subiective şi de a-şi asuma şi executa singur obligaţii prin încheierea de acte
juridice.
a). Minorul cu vârsta cuprinsă între 0 -14 ani este lipsit de capacitate de exerciţiu.
Minorul poate să încheie singur, în mod valabil:
- acte de conservare,
- acte de valoare mică
b). În perioada de vârstă cuprinsă între 14 - 18 ani, minorul are capacitate de exerciţiu
restrânsă.
Minorul poate să încheie singur, în mod valabil:
- acte de administrare care nu îl prejudiciază
1.pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului capacitatea deplină
de exercițiu anticipată;
2. pentru motive temeinice, în temeiul unui aviz medical și cu încuviințarea părinților sau a
tutorelui, instanța de tutelă va autoriza încheierea căsătoriei de către minor. Minorul
dobândește prin căsătorie capacitate deplină de exercițiu.
c). La împlinirea vârstei de 18 ani, persoana fizică devine majoră și dobândește capacitate
deplină de exerciţiu

II. Drepturi inerente ființei umane (drepturi ale personalității)= drepturi sunt
personale și nepatrimoniale
- la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la
respectarea vieții private etc.,
- să dispună de sine însuși
- la atribute de identificare : nume, domiciliu, stare civilă, cetățenie etc.

III. Identificarea persoanei fizice

Intră în categoria atributelor persoanelor fizice: numele, domiciliul, starea civilă, codul
numeric personal, cetăţenie.
 Numele reprezintă cuvintele prin care persoana fizică este individualizată în societate.
 Domiciliul reprezintă locuinţa principală a persoanei fizice şi serveşte la identificarea în
spaţiu a acesteia.
 Cetățenia română este legătura și apartenența unei persoane fizice la statul român.4

Subsecţiunea a-II-a

4
Legea cetățeniei române nr.21/1991, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.576 din 13 august 2010,
modificată și completată prin O.U.G. nr. 37/2015 pentru modificarea și completarea Legii cetățeniei române nr.
21/1991, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.697 din 15 septembrie 2015.
 Persoana juridică

Persoana juridică este o entitate prevăzută de lege, orice formă de organizare care,
întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații.

Elemente constitutive
 organizare de sine stătătoare
 patrimoniu propriu
 scop propriu

Categorii de persoane juridice

a. după regimul juridic aplicabil:
- persoane juridice de drept public : au drept scop satisfacerea interesului general al
societății românești (un interes public)
- persoane juridice de drept privat – desfășoară activități prin care se urmărește satisfacerea
unor interese particulare ale persoanelor care le constituie
- persoane juridice mixte – subsumate normelor de drept public și de drept privat: regiile
autonome, societăți naționale, companii naționale

b. în funcție de natura scopului urmărit:

- persoane juridice cu scop patrimonial (sau cu scopul lucrativ5) – urmăresc obținerea de
profit: societăți, regii autonome etc.
- persoane juridice cu scop nepatrimonial (sau organizații non-profit) – desfășoară
activități culturale, umanitare: asociații și fundații, organizații profesionale, sindicate

c. după naționalitatea lor:

- persoane juridice de naționalitate română – au sediul stabilit pe teritoriul României,
- persoane juridice străine – sunt constituite în alte state.

Regimul juridic ce guvernează persoana juridică

 Persoana juridică se constituie:
a) prin actul de înființare emis de autoritatea publică (organ) competentă(drept public)

b) prin actul de înființare al celor care o constituie, autorizat conform legii(drept privat)

Capacitatea juridică a persoanei juridice

 Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se dobândeşte în funcţie de tipul ei:
- de la data înregistrării,
- de la data actului de înființare,
- de la data autorizării constituirii ei,
- de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.
- Persoanele juridice fără scop lucrativ sunt guvernate de principiul specialităţii capacităţii
de folosinţă
 Capacitatea de exerciţiu presupune în mod obligatoriu desemnarea organelor de
conducere ale persoanei juridice.
Raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt
supuse regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel.

5
Termenul lucrativ derivă din cuvântul din limba latină lucrum, care înseamnă profit.
Funcționarea persoanei juridice
Actele juridice făcute de organele de administrare și de control ale persoanei juridice, în
limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseși.

Reorganizarea persoanei juridice

-are ca efecte înființarea, modificarea ori încetarea acestora.
Ca urmare a operațiunilor de reorganizare pot rezulta noi persoane juridice (efect
creator), se poate modifica patrimoniul persoanelor juridice implicate (efect modificator)
sau unele dintre acestea pot înceta să mai existe (efect extinctiv).
Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin următoarele moduri:
fuziune(absorbtie, contopire ), divizare(totala sau partiala )sau prin transformare.

Data încetării personalității juridice este:

-data radierii din registrele în care au fost înscrise
- data actului prin care s-a dispus încetarea

Identificarea persoanei juridice

Intră în categoria atributelor de identificare ale persoanelor juridice: denumirea, sediul,
numărul de înregistrare în registrele publice ținute de autorităţile competente, (de ex. registrul
comerțului), codul unic de înregistrare (sau de înregistrare în evidențele ANAF), contul
bancar, naționalitatea etc.

REPREZENTAREA

Reprezentarea este raportul juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie
acte juridice cu terții în numele şi în contul unei alte persoane, numită reprezentat, având
drept consecință producerea directă în persoana și patrimoniul reprezentatului a efectului
actelor juridice (adică a drepturilor și obligaților).
Regulile speciale :
 reprezentarea legală : - tutela, curatela, administrarea persoanei juridice, administrarea
societatii simple , administrarea bunurilor altuia, fiducia
 reprezentarea convențională: mandatul cu reprezentare, contractul de agentie,
mandatul intre soti
 reprezentarea judiciară : mandatul intre soti, sechestrul judiciar
Temeiul reprezentării
 intuitu personae (= în considerarea calităților persoanei).

Domeniul de aplicare
 ori de câte ori o persoană încheie un act juridic în numele și pe seama unei alte
persoane, în asemenea condiții încât efectele active și pasive ale actului se produc
direct în patrimoniul acesteia din urmă.

Elementele definitorii ale reprezentării

 "în numele" celui pe care îl reprezintă
 "pe seama" celui pe care îl reprezintă
în numele altuia (nomine alieno)
Felurile reprezentării
a. după modul de stabilire:
- reprezentarea voluntară
- reprezentarea obligatorie sau necesară
b. după obiectul reprezentării
- reprezentare generală
- reprezentare specială
c. în funcție de sursa împuternicirii:
- reprezentare legală
- reprezentare judiciară
- reprezentare convențională
ex lege, independent de voința părților, cum este cazul reprezentării minorului lipsit de
capacitate de exercițiu

Subiectele reprezentării
- pot fi reprezentate atât persoanele fizice cât și persoanele juridice,
- pot fi reprezentanți atât persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu cât și persoanele
juridice.

Obiectul reprezentării
- cele mai multe acte juridice pot fi săvârșite prin reprezentare
- nu pot fi încheiate prin reprezentare actele care sunt personale - de ex. actele de stare civilă
(= căsătoria, adopția, recunoașterea copilului din afara căsătoriei etc.),

Condițiile reprezentării :
i. - să existe împuternicirea de a reprezenta,
ii. - reprezentantul să-și exprime intenția de a reprezenta
iii. - reprezentantul să-și manifeste voința proprie cu prilejul încheierii actului

Efectele reprezentării
i. între reprezentat și reprezentant
ii. între reprezentat și terțul

Încetarea reprezentării
În chip simetric reprezentarea ia sfârșit din clipa în care reprezentantul:
- aduce la îndeplinire împuternicirea primită sau
- află că i-a încetat împuternicirea, prin notificare
Proba reprezentării
i. Reprezentarea convențională (mandatul)
ii. Reprezentarea legală
iii. Reprezentarea judiciară

Obiectul raportului juridic

- Bunurile –
 Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile (conduita) la care este
îndreptăţit subiectul activ (creditorul) şi de care este ţinut subiectul pasiv (debitorul).
Noțiunea de bun poate fi folosită în dublu sens.
 În sens larg, prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la
acestea.
 În sens restrâns, se desemnează numai lucrurile = adică acele valori economice
necesare persoanelor şi susceptibile a fi dobândite în proprietate (apropriate).

Clasificarea bunurilor
i. în funcţie de natura bunurilor şi calificarea dată de lege, distingem între bunuri imobile şi
bunuri mobile
 bunurile imobile sunt de trei feluri:
- imobile prin natura lor;
- imobile prin destinaţie;
- imobile prin determinarea legii.
Bunurile imobile prin natura lor sunt terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile
prinse in rădăcini, construcţiile
Bunurile imobile prin destinaţie sunt acele bunuri care prin natura lor sunt lucruri
mobile însă, dată fiind destinaţia lor, stabilită de proprietar, legea le consideră imobile.
Bunurile imobile prin determinarea legii sunt drepturile reale imobiliare, precum şi acţiunile
în justiţie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui lucru imobil.

 bunurile mobile sunt şi ele de trei feluri:

- mobile prin natura lor;
- mobile prin anticipaţie;
- mobile prin determinarea legii.
Bunurile mobile prin natura lor sunt acele lucruri pe care legea nu le consideră imobile,
această calitate fiind stabilită şi pentru undele electromagnetice sau asimilate acestora
Bunurile mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile,
dar pe care părţile unui act juridic le privesc ca mobile in considerarea a ceea ce vor deveni in
viitor: bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă
Bunurile mobile prin determinarea legii sunt: drepturile reale asupra unui lucru mobil; toate
drepturile de creanţă; drepturile intelectuale

ii. după cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii, distingem
între: bunurile fungibile şi bunuri nefungibile.
ii. bis. după modul de individualizare distingem între: bunuri individual determinate (res
certa)și bunuri individualizate generic (res genera)
iii. după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea substanței ori înstrăinarea lor,
distingem între bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
iv. după cum produc alte bunuri, fără a li se consuma sau diminua substanța, bunurile se
împart în bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere.
Distinge trei categorii de fructe: (art. 548 C.civ.)
 fructe naturale = sunt obținute fără intervenția omului, (pe care pămantul le
produce de la sine)6;

6
art.548 alin. (2) C.civ.
  fructe industriale = sunt obținute ca rezultat al intervenției omului (recoltele de
orice fel)7;
 fructe civile = sunt desemnate veniturile rezultate din folosirea bunului de către o
altă persoană în virtutea unui act juridic

Productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanței
acestuia– de ex. cheresteaua se obține prin prelucrarea unui copac
v. după cum pot fi sau nu împărțite fără să își schimbe destinația economică, bunurile se
clasifică în divizibile(paine) şi indivizibile(computer)
vi. în funcție de corelația dintre ele, distingem între bunuri principale şi bunuri accesorii
vii. după modul lor de percepere sunt bunuri corporale şi bunuri incorporale
viii. în funcție de regimul circulaţiei lor juridice distingem între bunuri aflate în circuitul civil
şi bunuri scoase din circuitul civil

Alte clasificări ale bunurilor

a. Bunuri din domeniul public8 şi bunuri din domeniul privat al statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale
b. după cum pot fi urmărite silit sau nu pot forma obiectul executării silite distingem
între bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile
c. în cadrul regimului matrimonial al comunităţii legale, distingem:

Patrimoniul
Patrimonul9 reprezintă totalitatea sau universalitatea drepturilor patrimoniale şi obligaţiilor
patrimoniale care aparţin unei persoane.
Patrimoniul reprezintă o universalitate juridică, fiind alcătuit atât din drepturi cât şi din
obligaţii.
Prin urmare, patrimoniul este alcătuit dintr-un activ patrimonial care constă în valoarea
tuturor drepturilor patrimoniale, şi dintr-un pasiv patrimonial, format din valoarea tuturor
obligaţiilor patrimoniale ale unei persoane.

Caracterele juridice ale patrimoniului

1. Patrimoniul este o universalitate juridică.
Patrimoniul, înteles ca universalitate juridică (universalitate de drept), se deosebeste de
universalitatea de fapt:
 universalitatea de drept:
- există în temeiul legii, independent de voinţa titularului;
- este alcătuită din drepturi şi obligaţii,
- este inalienabilă şi
- este independentă de elementele care o compun.
 universalitatea de fapt:
- se formează ca urmare a manifestării de voinţă a titularului,
- este alcătuită numai din bunuri,
7
art. 548 alin. (3) C.civ.
8
Potrivit art.136 alin.(2) din Constituţie, „proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale”.
9
Semnificaţia cuvântului patrimoniu provine din latinescul patrimonium; acesta derivă de la pater familias care
era proprietarul întregii averi familiale; patrius înseamnă al tatălui său părintesc. Noţiunea patrimonium
desemna bunurile unei familii, bunuri moştenite de la tată sau de la părinţi
- este alienabilă şi
- nu există în mod separat de elementele sale

2. Orice persoană are un patrimoniu

3. Nu există patrimoniu fără un titular.
4. Inalienabilitatea patrimoniului
5. Patrimoniul este unic

III. Funcţiile patrimoniului

i) Gajul general al creditorilor chirografari. Dreptul de gaj general al
creditorilor chirografari nu are nimic comun cu noţiunea de gaj ca şi garanţie
reală, care implică deposedarea debitorului de bunul determinat, constituit ca
amanet. Fără a-l deposeda pe debitor, dreptul de gaj general al creditorilor
chirografari îndreptăţeşte pe creditori să urmărească, în realizarea creanţelor
lor, întregul activ al debitorului, considerat ca universalitate juridică existent,
independent de bunurile individuale care o compun la un moment dat.
ii) Subrogaţia reală
Subrogaţia reală înseamnă înlocuirea unui bun din patrimoniu cu un altul, a unei valori
cu o alta, care va prelua regimul juridic al bunului pe care îl înlocuieşte.
aşa cum se întâmplă atunci când suma obţinută pe un lucru înlocuiește poziţia juridică a
bunului înstrăinat.
Subrogaţia personală sau subrogaţia în drepturile creditorului, întâlnită în materia
obligaţiilor, constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o terţă
persoană care plăteşte datoria creditorului şi care astfel devine noul creditor al debitorului.
Subrogaţia reală este universală în etapa în care privește un patrimoniu, locul unui bun din
cuprinsul acestuia fiind schimbat cu un alt bun.
Subrogaţia reală este cu titlu universal atunci când înlocuirea unui bun determinat cu un alt
bun
În raport de sursele sale, subrogaţia este de două feluri:
- subrogaţie legală, atunci când ia naştere în puterea legii fără să fie cerut consimţământul
părţilor, şi
- subrogaţie convenţională, care ia naştere prin voinţa si acordul părţilor, fiind consimţită fie
de creditor, fie de debitor.
iii) Transmisiunea universală şi cu titlu universal
IV. Patrimoniul de afectaţiune

Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic este format din drepturile subiectului activ şi obligaţiile
subiectului pasiv.
- nu există drept subiectiv fără o obligație corelativă,
- dreptul subiectiv și obligația corelativă au același obiect,
- dreptul subiectiv aparține uneia dintre părțile raportului juridic iar obligația corelativă
celeilalte părți a raportului juridic.

Drepturile subiective
 Dreptul subiectiv este posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor juridice civile,
de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită
corespunzătoare, iar; în caz de nevoie, de a solicita concursul forței coercitive a statului.

Clasificarea drepturilor subiective

1. după gradul lor de opozabilitate distingem între drepturi absolute şi drepturi
relative
 dreptul absolut
= este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a avea
nevoie de concursul altuia pentru a-l exercita: drepturile nepatrimoaniale si drepturile reale
de ex. drepturile nepatrimoniale (dreptul la viață, dreptul la nume/denumire, dreptul la
domiciliu/ sediu, la stare civilă, la cetățenie/naţionalitate etc.) și drepturile reale (dreptul de
proprietate).
Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:
- numai titularul dreptului absolut este determinat, ca subiect activ al raportului juridic în al
cărui conținut intră,
- titularul obligației corelative este neprecizat, fiind format din toate celelalte persoane care
alcătuiesc un subiect pasiv nedeterminat;
- dreptului absolut îi corespunde obligația generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;
- obligația de a nu îl încălca revine tuturor celorlalte subiecte de drept
 dreptul relativ
= este acel drept în temeiul căruia titularul poate să pretindă subiectului pasiv bine determinat
o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.: drepturile de creanta
Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:
- este cunoscut nu numai subiectul activ (denumit creditor), ci şi subiectul pasiv (denumit
debitor);
- îi corespunde o obligație corelativă ce are un conținut diferit, bine precizat, în sensul că
aceasta poate consta fie într-o acțiune (a da sau a face), fie într-o abținere (a nu face);
- obligația corelativă incumbă numai subiectului pasiv

2. în funcție de natura conținutului lor, distingem între drepturi nepatrimoniale şi drepturi

patrimoniale (drepturi reale şi drepturi de creanță)
 dreptul nepatrimonial (numit şi drept personal-nepatrimonial)
= este acel drept al cărui conținut nu poate fi exprimat în bani.
 dreptul patrimonial
= este acela al cărui conţinut are o valoare pecuniară.
La rândul lor, drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale și drepturi de creanță.
Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia titularul
său își poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără
concursul altei persoane. (de ex. dreptul de proprietate)
Dreptul de creanță (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia
titularul său (denumit creditor), poate pretinde subiectului pasiv (numit debitor), să dea, să
facă ori să nu facă ceva, sub sancțiunea constrângerii de către stat.

În ceea ce privește acțiunile în justiție referitoare la drepturile subiective patrimoniale:

 acțiunile prin care se urmărește recunoașterea sau realizarea unui drept real sunt denumite
acțiuni reale,
 acțiunile prin care se urmărește recunoașterea sau realizarea unui drept de creanță sunt
denumite acțiuni personale.
3. în funcție de corelația dintre ele distingem între drepturi principale şi drepturi accesorii
 dreptul principal
= este acel drept care are o existență de sine stătătoare, soarta sa nu depinde de vreun alt
drept. (de ex. dreptul de proprietate)
 dreptul accesoriu
= este acel drept care nu are o existență de sine stătătoare, în sensul că el ființează pe lângă un
alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de drept principal. (de ex. garanțiile:
dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, dreptul de retenție, privilegiul, fideiusiunea etc.)

Drepturile reale principale sunt următoarele:

- dreptul de proprietate
- dezmembrămintele dreptului de proprietate privată
- dreptul de concesiune
- dreptul de administrare
- dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică a statului
- dreptul de folosință a unor bunuri proprietatea privată a statului
- dreptul de folosință a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice

Drepturile reale accesorii sunt următoarele:

- dreptul de ipotecă
- dreptul de gaj (amanetul)
- privilegiile
- dreptul de retenţie

În categoria drepturilor de creanță accesorii includem:

- dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanței principale;
- dreptul născut din convenția accesorie numită clauză penală10, anume penalitățile;
- dreptul subiectiv care izvorăște din fideiusiune;11
- dreptul de a pretinde arvuna.12

*după gradul de certitudine conferit titularilor avem drepturi pure şi simple şi drepturi
afectate de modalităţi.
 drept pur şi simplu
= este acela care conferă maximă certitudine titularului său, deoarece nici existența şi nici
exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare.
 drept afectat de modalități
= este acela care nu mai oferă deplină siguranță titularului, în sensul că exercitarea
dreptului sau chiar existența lui depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă.

Sunt modalități ale drepturilor : termenul şi condiția.

10
Clauza penală este acea convenție accesorie prin care pârțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită
prestație în cazul neexecutării obligației principale (art.1.538 alin.(1) C.civ.). Clauza penală poate consta în
obligația debitorului de a presta creditorului fie o sumă de bani, fie o altă valoare patrimonială.
11
Fideiusiunea (denumită şi cauțiune) este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă
parte, care are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau in schimbul unei
remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută (art.2.280 C.civ.).
12
Arvuna reprezintă o sumă de bani pe care una dintre părți o dă celeilalte părți cu ocazia încheierii unei
convenții, urmând ca, in ipoteza denunțării sau a neexecutării convenției respective, partea care a denunțat
unilateral sau nu şi-a executat culpabil obligația asumată să piardă suma dată sau, după caz, să restituie dublul
sumei primite (art.1.544-1.545 C.civ.).
 termenul = constă într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare
 condiția = este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare

III. Exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul de drept

Regula este că exercitarea unui drept subiectiv civil nu este obligatorie, fiind lăsată
la latitudinea titularului acestuia.
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de următoarele principii:
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi a moralei
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credință

În legătură cu exercitarea drepturilor subiective civile se pune şi problema abuzului de

drept.
Orice abuz de drept presupune două elemente constitutive, şi anume:
- un element subiectiv, ce constă în exercitarea cu rea-credintă a dreptului subiectiv civil;
- un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului subiectiv de la scopul pentru care a
fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, faptul săvârșit neputând fi explicat printr-un motiv
legitim.

Dreptul de proprietate

Dreptul de proprietate reprezintă dreptul subiectiv care conferă titularului său posibilitatea de
a stăpâni, a poseda (usus), de a folosi și fructifica (fructus) și de a dispune (abusus) de un bun
în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.

 Dreptul de proprietate conferă proprietarului un complex de atribute ocrotite de lege,

anume posesia, folosința și dispoziția
- proprietarul exercită atributele dreptului său în putere proprie, deoarece el se supune
numai legii.
- proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în interesul său propriu.

Caracterele dreptului de proprietate

* principalul drept subiectiv patrimonial și ocupă locul dominant în sistemul tuturor
drepturilor subiective.
* este un drept real (=fiind exercitat asupra bunurilor)
* este un drept absolut, adică poate fi exercitat în raport cu toate celelalte subiecte de drept –
altfel spus, este opozabil erga omnes
* este un drept complet, deoarece este singurul care conferă titularului său exercițiul integral
al tuturor prerogativelor: posesia, folosința și dispoziția
*este un drept exclusiv, adică titularul său este singurul îndreptățit să exercite toate atributele
pe care acesta le conferă
* este un drept perpetuu (peren) - nu are o durată limitată în timp

Conținutul juridic al dreptului de proprietate

Jus utendi = dreptul de a stăpâni și folosi
Jus fruendi = dreptul de a fructifica, de a obține anumite beneficii
Jus abutendi = dreptul de a dispune suveran de bun
Formele de proprietate
I. bunurile care sunt de uz sau de interes public intră în proprietatea publică,
II. bunurile care sunt de uz sau de interes privat intră în proprietatea privată.

I. Proprietatea publică

Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege.

Titulari - statul sau unitățile administrativ-teritoriale (județe, municipii, orașe, comune.)

Niciun alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate fi titular al dreptului de
proprietate publică
Bunurile care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public,
o fac parte din domeniul public :
= bogățiile de interes public ale subsolului,
= spațiul aerian,
= apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național,
= plajele,
= marea teritorială,
= resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum şi
= alte bunuri stabilite de legea organică.
o fac parte din domeniul privat statului ori unităților administrativ-teritoriale:
- toate celelalte bunuri care aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale

Regim juridic (regulile aplicabile) al bunurilor proprietate publică

 sunt inalienabile = netransmisibile, adică sunt scoase din circuitul civil
 sunt imprescriptibile = dreptul de proprietate publică este perpetuu
- proprietatea publică este imprescriptibilă extinctiv = nu se pierde prin neexercitare,
cât
- proprietatea publică este imprescriptibilă achizitiv = nu poate fi dobândită de altă
persoană
 sunt insesizabile = nu pot fi executate silit de creditori

Definiția dreptului de proprietate publică

Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități
administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii,
sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile
prevăzute de lege.

Dreptul de proprietate publică se dobândește:

- prin achiziție publică, efectuată în condițiile legii;
- prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii;
- prin donație sau legat, acceptat în condițiile legii
- prin convenție cu titlu oneros
- prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia

Stingerea dreptului de proprietate publică

- dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat,
- dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Drepturile reale corespunzătoare proprietății publice sunt :

i. dreptul de administrare, se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean
sau, după caz, a consiliului local
ii. dreptul de concesiune: se acordă oricărei persoane fizice sau juridice
iii. dreptul de folosință cu titlu gratuit.

II. Proprietatea privată

Proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice.

Titulari:
- orice persoană fizică sau orice persoană juridică
- statul sau unitățile administrativ-teritoriale cu privire la bunurile care alcătuiesc domeniul
privat al acestora

Obiectul al proprietății private - Bunurile de uz sau de interes privat

 sunt și rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Moduri de dobândire a dreptului de proprietate privată

i. Convenția (sau contractul): constitutivă sau translativă de drepturi reale.
ii. Moștenirea (sau succesiunea) legală sau testamentară
iii. Accesiunea : naturala , artificiala, imobiliara
iv. Uzucapiunea: posesorul care NU este proprietar dobândește dreptul de proprietate
în timp ce proprietarul care NU posedă (stăpânește) imobilul își pierde dreptul de
proprietate.
v. Posesia de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor
Ocupațiunea: pot fi dobândire în proprietate numai bunuri mobile corporale, bunurile imobile
nu pot fi dobândite în acest mod.
vi. Tradițiunea (=predarea materială): predarea (=remiterea) bunului de transmițător
către dobânditor în anumite condiții stabilite de obiceiul locului.
vii. Ocupațiunea: pot fi dobândire în proprietate numai bunuri mobile corporale,
bunurile imobile nu pot fi dobândite în acest mod.
viii. Hotărârea judecătorească
ix. Actul administrativ
x. Înscriere în Cartea funciară

Exercitarea dreptului de proprietate privată

- în limitele materiale, corporale ale bunului

Proprietatea comună
 proprietatea pe cote-părți (coproprietatea)
 proprietatea în devălmășie (devălmășia)

Dreptul de proprietate privată poate fi apărat prin:

- acțiunea în revendicare
-acțiunea negatorie
- proprietarul suportă riscul pieirii bunului

Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată

Atributele dreptului de proprietate: posesia, folosința și dispoziția sunt, de regulă,
exercitate de proprietar în plenitudinea lor.
 Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt drepturi reale principale, exercitate
asupra bunurilor altuia, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului, care se constituie sau
dobândesc prin desprinderea ori limitarea unor atribute ale dreptului de proprietate.
Sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: dreptul de superficie, dreptul de
uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație și dreptul de servitute.

i. Superficia
= este dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în
subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință.
ii. Uzufructul
= este dreptul de a folosi bunul altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca
proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța.
iii. Dreptul de uz și Dreptul de abitație
Dreptul de uz este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele
naturale şi industriale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale
Dreptul de abitaţie este un drept de uz ce are ca obiect o locuință, titularul dreptului de
abitație având dreptul de a locui în locuința nudului proprietar împreună cu soţul şi copiii săi
iv. Servitutea
= este sarcina care grevează un imobil, denumit fond aservit, pentru uzul sau utilitatea
imobilului unui alt proprietar, denumit fond dominant

Obligaţiile

Obligația este legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație
creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată

Clasificare
1.în funcție de obiectul lor sunt: obligații de a da, obligații de a face şi obligații de a nu face
2. în funcție de obiectul lor sunt și: obligații pozitive şi obligații negative
 obligațiile pozitive = implică o acțiune (obligația de a da şi obligația de a face).
 obligațiile negative = presupun o abținere (obligația de a nu face).
3. în funcție de întinderea obligației distingem: obligații de rezultat şi obligații de mijloace
4. în funcție de opozabilitatea lor: obligații obișnuite, obligații scriptae in rem(opozabila si
tertilor) și obligații propter rem
5. în funcție de existența sancțiunii: obligații perfecte și obligații imperfecte

6. în funcție de structura raportului obligațional deosebim: obligații pure și simple, obligații

simple şi obligații complexe.

După izvorul lor, se deosebesc:

- obligațiile stabilite prin acte juridice unilaterale;
- obligațiile ce sunt stabilite în contracte;
- obligațiile născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii;
- obligațiile izvorâte din fapte licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără
justă cauză).

După cum pot fi exprimate sau nu în bani, distingem:

- obligații pecuniare (patrimoniale);
- obligații de altă natură (nepatrimoniale).
 Modalitățile obligațiilor
Termenul 13
Este evenimentul viitor și sigur care afectează executarea sau stingerea obligației.
Modalități de stabilire a termenului
Termenul poate fi prevăzut de lege, ori stabilit de părți sau de instanță.
Categorii de termene:
a) Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată executarea
(scadența) obligației.
b) Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligația se stinge

Beneficiarul termenului
În general, termenul este stabilit în beneficiul (în favoarea) debitorului
Debitorul nu mai beneficiază de termen (=decade din beneficiul termenului) dacă:
- se află în stare de insolvabilitate14 sau, după caz, de insolvență declarată în condițiile legii,
- precum și atunci când, cu intenție sau dintr-o culpă gravă:
- diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului sau
- nu constituie garanțiile promise.

Calculul termenelor
1. Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani : el se împlinește în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.
Mijlocul lunii se socotește a cincisprezecea zi.
2. Termenul stabilit pe zile
Când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului.
3. Termenul stabilit pe ore
Când termenul se stabilește pe ore, nu se iau în calcul prima și ultima oră a termenului.

Condiția15
Este un eveniment viitor și nesigur care afectează eficacitatea unei obligații sau care
desființează o obligație.
Categorii de condiții:
a) Condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației.
b) Condiția este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desființarea obligației.
Condiții care Nu sunt valabile:
- condițiile imposibile, ilicite sau imorale
- condițiile pur potestative adică condițiile ce depind depinde exclusiv de voința debitorului
REGIMUL GENERAL AL OBLIGAȚIILOR
(I) dinamica obligațiilor, concretizată prin:
 transformarea
 transmiterea
13
Art.1.411- Art.1.420. C. civ.
14
Starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii,
executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se
constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă
a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare
silită și altele asemenea.
15
Art.1.399- Art.1.410 C. civ.
 (II) executarea obligațiilor

(I) DINAMICA OBLIGAȚIILOR

i. transformarea obligațiilor se poate realiza prin

i.1. novație
i.2. delegație.
ii. transmiterea obligațiilor = se poate realiza prin:
ii.1. cesiunea de creanță,
ii. 2. subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței,
ii.3. cesiunea indirectă a datoriei.

i. Transformarea obligațiilor

Transformarea obligațiilor implică ideea de ruptură, de discontinuitate în existența obligației.

Mecanisme clasice prin care se asigură transformarea obligațiilor sunt (i.1) novația și (i.2)
delegația.
1.Novația este un contract prin care părțile sale se angajează să stingă o obligație ce există
deja concomitent cu stabilirea unei noi obligații.
Tipuri
 novația obiectivă
= convenția prin care se modifică orice element al raportului obligațional inițial, cu excepția
părților lui.
 novația subiectivă
= implică înlocuirea unuia sau a tuturor subiectelor raportului obligaționali.

Condiții
- o precondiție a novației este tocmai preexistența unei obligații valabile.
- să existe intenția de a nova = adică intenția de a stinge obligația inițială prin
transformarea ei într-una nouă, diferită (măcar parțial) de cea veche.
Efectele
Efectul juridic specific al novației constă în stingerea obligației inițiale și nașterea
concomitentă a unei noi obligații .
Efectul definitoriu al novației este discontinuitatea juridică între vechea și noua obligație;
în sensul că obligația inovată (=noua obligație) se deosebește de cea veche, care moare odată
cu nașterea noii obligații.

2. Delegația
Delegația este contractul prin care debitorul inițial (delegantul) aduce creditorului său inițial
(delegatarului) angajamentul de plată al unei alte persoane, terț față de raportul inițial de
obligație (delegat).
Delegația implică acordul a trei persoane:
- delegantul = debitorul din raportul obligațional inițial
- delegatarul = creditorul din raportul obligațional inițial
- delegatul = terțul față de raportul obligațional inițial

Tipuri
 delegația perfectă
 delegația imperfectă
 Transmiterea obligațiilor
Astfel, o obligație poate fi supusă unor mecanisme convenționale prin care să i se asigure
trecerea ei de la o persoană la alta: (ii.1) subrogația personală, (ii.2) cesiunea de creanță (iii.3)
preluarea datoriei și (iv.4) cesiunea contractului.

ii.1. Subrogația personală : este un mecanism prin care se asigură transmiterea unei creanțe,
ca urmare a executării obligației corelative acesteia, către persoana care a executat-o.
În acest fel, subrogația determină modificarea raportului obligațional prin înlocuirea
creditorului inițial (accipiens) cu un terț (solvens)
Tipuri
În funcție de sursă ei distingem:
 subrogația personală legală
= este stabilită prin legea
 subrogația personală convențională sau voluntară
= este un contract prin care creditorul inițial (accipiens) este înlocuit cu un terț (solvens-ul).

În funcție însă de rolul voinței unuia dintre subiectele raportului de obligație, subrogația
convențională poate fi
- consimțită de creditor, sau
- consimțită de debitor.

În funcție de modul cum este executată obligația:

 subrogația personală totală = executarea este integrală
 subrogația personală parțială = executarea este parțială
 Efecte
Efectele subrogației se produc doar din momentul în care solvens-ul execută obligația
corelativă, iar nu ulterior.

ii.2. Cesiunea de creanță

Cesiunea de creanță este contractul prin care creditorul (cedent) transmite creanța sa unei alte
persoane (cesionar) fără concursul debitorului inițial (debitor cedat).

Tipuri
după criteriul funcțiilor sale:
- cesiunea de creanță = este un instrument, un mijloc de transmitere a creanței de la cedent la
cesionar;
- cesiunea de creanță = este un mijloc de garantare a executării unei alte obligații.

NU pot constitui obiectul unei cesiuni:

- creanțele „declarate prin lege netransmisibile”
- creanțele care depind de caracterele personale ale creditorului (intuitu personae), ori
- creanțele indisponibilizate convențional.

Condiții
- cesiunea de creanță trebuie să fie comunicată debitorului cedat, pentru a-i fi opozabilă
acestuia.
Comunicarea este o înștiințare realizată în scris, care precizează:
- creanța cedată
- cesionarul,
- precum și invitația de a executa creanța în beneficiul cesionarului și nu cedentului
De la data comunicării, debitorul cedat datorează și daune-interese.

Efecte
Dacă părțile nu dispun altfel, efectul translativ al cesiunii se produce de la data încheierii
acesteia, iar nu de la data opozabilității ei față de terți.

ii.3. Preluarea datoriei

Preluarea de datorie este operațiune juridică prin care se schimbă debitorul inițial cu o altă
persoană, care va fi obligată (ținută) față de creditorul inițial, în cadrul aceluiași raport
obligațional.
Tipuri
 preluarea de datorie inițiată de debitor
= operațiunea încheiată între debitorul inițial și un terț, care va fi noul debitor,
 preluarea de datorie inițiată de creditor
= contractul încheiat între creditor inițial și un terț, care va fi noul debitor

Efectele
- sunt identice, indiferent dacă aceasta e încheiată la inițiativă debitorului sau a creditorului.

ii.4. Cesiunea contractului

Cesiunea contractului este operațiunea juridică prin care se înlocuiește cel puțin una dintre
părțile unui contract deja existent, cu un terț.
Astfel, convenția de cesiune contractuală se încheie între contractantul cedent și viitorul
contractant cesionar, fără implicarea celuilalt contractant inițial denumit contractantul cedat.
Natura juridică
- este un contract de substituire de persoane, prin care se asigură continuitatea „vechiului”
contract, dar cu părți „noi”.

Condiții
- la cesiunea contractului consimțământul terțului cesionar la actul de cesiune este esențial
pentru ca acest act să își producă efectele juridice.

(II) EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR

Stingerea obligaţiei presupune considerarea unei obligaţii ca fiind executată şi liberarea de

plată a debitorului.

În doctrină au fost stabilite 2 criterii de clasificare a modalităților de stingere a

obligațiilor:
 în funcție de voinţa părţilor:
 în funcție de realizarea creanţei creditorului:
 în funcție de modul cum se execută:
 în funcție de voința debitorului de a executa:

1. Executarea voluntară a obligațiilor

În funcție de modul în care creditorul obține realizarea creanței sale, putem distinge 2 situații:
1.i. cazul în care creditorul obține în urma executării întocmai ceea ce i s-a promis, suntem în
prezența plății;
1.ii. situația în care creditorul este de acord să primească o altă prestație din partea debitorului
care se liberează în acest mod, sau obligația se stinge fără să fi fost executată.

Principiile plății
1. principiul indivizibilității plății
= debitorul trebuie să plătească în întregime datoria, chiar dacă prestația este divizibilă
2. principiul imputației plății

Alte modalități de stingere a obligațiilor în lipsa plății

a. Darea în plată constă în stingerea unei obligații prin plata unei alte prestații decăt cea
inițial convenită.
b. Compensația constă în stingerea reciprocă a două sau mai multe obligații, până la
concurența celei mai mici (valoric) dintre ele.
Compensația legală izvorește din lege și își produce efectele de drept, dacă sunt îndeplinite
condițiile ei specifice
Compensația convențională este rezultatul voințelor părților sale și funcționează în temeiul
unui contract încheiat între datornicii reciproci
Compensație judecătorească sau judiciară, este dispusă de instanță
c. Confuziunea , „Atunci când, în cadrul aceluiași raport obligațional, calitățile de
creditor și debitor se întrunesc în aceeași persoană, obligația se stinge de drept prin
confuziune”.
Condițiile juridice ale confuziunii se referă la :
- orice împrejurare – de facto sau de jure
- datoria și creanța să se regăsească nu numai în același patrimoniu, dar în aceeași masă de
bunuri aparținând persoanei care invocă confuziunea
d. Remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de
obligația sa”.
Tipuri de remitere de datorie:
- după întinderea efectelor sale extinctive, distingem între: remiterea de datorie totală sau
parțială
- după modalitatea de expresie a voinței părților, remiterea poate fi expresă sau tacită
- „potrivit naturii actului prin care aceasta se realizează” (art.1.630 alin. (2) C.civ.),
remiterea de datorie poate fi oneroasă ori gratuită.
e. Imposibilitatea fortuită de executare adică a imposibilității obiective, care nu
se datorează culpei debitorului de a-și executa obligația, cu efectul încetării sau cel puțin a
suspendării executării ei.
Condițiile imposibilității fortuite de executare:
- să existe o obligație validă și posibil de executat;
- nu are relevanță natura prestației, aceasta poate consta fie în a da, fie în a face sau a nu face.
f. Prescripția liberatorie

Executarea silită a obligațiilor

i. Titlul executoriu
 ii. Punerea în întârziere a debitorului16
iii. Formele executării silite
 Executarea silită în natură
 Executarea silită prin echivalent

Prescripţia extinctivă
Curgerea timpului constituie una dintre împrejurările generatoare de efecte juridice
independent de voinţa omului; şi, în funcţie de domeniul şi circumstanţele în care se
realizează:
- poate produce un efect achizitiv (când duce la dobândirea de drepturi reale) sau
- poate produce un efect extinctiv (când duce la stingerea unor drepturi).

Prescripția extinctivă constituie sancțiunea prin care dreptul (material) la acțiune, se

stinge dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

Prin urmare prescripţia extinctivă stinge dreptul creditorului de a se adresa justiţiei

pentru a-l constrânge pe debitor să-şi îndeplinească obligaţiile.

Natura juridică a prescripției extinctive

*este o sancțiune îndreptată împotriva pasivității creditorului, sancțiune care constituie
o cauză de înlăturare (exonerare) a răspunderii civile a subiectului pasiv.

Efectele prescriptiei extinctive

* stinge numai „drept la actiune în sens material” = acea componentă a dreptului la
actiune ce constă în posibilitatea de a obtine condamnarea pârâtului la executarea
obligatiei ce îi revine

Renunţarea la prescripţie
Legea prevede posibilitatea renunţării la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, astfel
: „nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la
prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi
neîmplinită.”

Renunţarea la prescripţie poate fi:

- expresă, făcută printr-un act de renunţare, sau
- tacită, dacă rezultă din manifestări neechivoce şi este neîndoielnică

Domeniul de aplicare a prescripției extinctive

Prin domeniul prescriptiei extinctive se întelege sfera drepturilor subiective care cad sub
incidenta prescriptiei extinctive.
Regula: sunt presciptibile extinctive
- drepturile de creantă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice licite, fapte
juridice ilicite).
- drepturile reale accesorii sunt supuse prescriptiei ca şi drepturile de creantă principale pe
lângă care există.
Sunt imprescriptibile extinctiv:
16
Potrivit prevederilor art.1.521-1.526 C.civ.
- drepturile reale principale
- drepturilor nepatrimoniale
- dreptul asupra sumelor depuse în depozit la bancă inclusiv dobânzile şi câştigurile,
- dreptul asupra primei de asigurare; etc.

Termenele de prescriptie extinctivă

*este intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la
acțiune, sub sancțiunea pierderii posibilității de a obține condamnarea pârâtului la executarea
obligației ce îi revine

Termenul general de prescriptie extinctivă, este de 3 ani.

Cursul prescriptiei extinctive

i. Începutul prescriptiei extinctive : prescriptia începe să curgă de la data când titularul

dreptului la actiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.
ii. Modificarea cursului prescripție extinctive
 Suspendarea prescriptiei extinctive (art.2.532-art.2.536 C.civ.)
Modificarea cursului prescripției extinctive ce constă în oprirea de drept a curgerii
termenului de prescripție, pe timpul cât durează cauza de suspendare, urmând ca prescriția să
își reia cursul din momentul în care s-a oprit, astfel pentru împlinirea termenului socotindu-
se și timpul scurs înainte de suspendare.
 Întreruperea prescripției extinctive (art.2.537-art.2.543 C.civ.)
Modificarea cursului prescripției extinctive ce constă în oprirea de drept a curgerii
termenului de prescripție, pe timpul cât durează cauza de întrerupere, urmând ca după
încetarea acestei cauze să înceapă o nouă prescripție extinctivă.

Împlinirea (calculul) prescripției extinctive

Stabilirea momentului la care se împlineşte prescriptia extinctivă implică un calcul, care
presupune cunoaşterea următoarelor elemente:
- termenul de prescriptie extinctivă aplicabil în spetă;
- data la care începe să curgă acest termen;
- dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a prescriptiei
extinctive;
- regulile în functie de care se determină momentul la care se împlineşte prescriptia
extinctivă.

Izvoarele raportului juridic

Raportul juridic se încheie în mod concret dacă sunt întrunite cumulativ 3 elemente:
norma juridică, subiectele de drept între care se stabileşte raportul juridic şi existenţa unor
împrejurări care să îl genereze (de regulă precizate în ipoteza normei), denumite izvoare ale
raportului juridic.

Clasificare
 în funcție de voința subiectelor de drept în crearea raporturilor juridice concrete
distingem între :
- evenimente = împrejurări care se produc independent de voinţa oamenilor,
(de ex. calamităţile naturale seism, inundaţii etc., sau naşterea / decesul unei persoane fizice,
ori trecerea timpului etc.)
- acţiuni omenești (săvârşite de oameni) = împrejurări care depind de voinţa oamenilor.

Acţiunile omenești, în funcție de intenția declarată de a produce efecte juridice, sunt:

- (A) fapte juridice, acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (adică
naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic), care la rândul lor pot fi:
 acţiuni licite = săvârşite cu respectarea legii,
 acţiunile ilicite = săvârşite cu încălcarea legii.
şi
- (B) acte juridice, acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice.

Faptele juridice

FAPTE JURIDICE LICITE

Faptele juridice LICITE sunt acele fapte juridice prin producerea cărora NU sunt
încălcate dispoziţiile legale în vigoare; surse voluntare non-contractuale și licite de obligații.
În categoria faptelor juridice licite intră: (i) gestiunea de afaceri; (ii) plata lucrului
nedatorat; (iii) îmbogăţirea fără justă cauză.
i) Gestiunea de afaceri
Este faptul licit unilateral, ce constă într-o operaţiune săvârşită din proprie iniţiativă de
o persoană (denumită gerant) în favoarea sau interesul altei persoane (denumită gerat), fără ca
între cei doi să existe vreo înţelegere anterioară (împuternicire sau orice altă legătură
contractuală).
ii) Plata nedatorată
Reprezintă faptul juridic licit care constă în executarea voluntară de către o persoană, din
eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul.
Pentru a fi o plată nedatorată, faptul licit trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
1. solvensul să facă o plată, cu intenţia de a stinge o obligaţie, care trebuie să constea în
remiterea unei sume de bani sau a unui bun.
2. să nu existe o datorie preexistentă.
3. plata să fie făcută din eroare (adică solvens crede că este debitorul lui accipiens, deşi, în
realitate, nu este debitorul lui accipiens)

iii) Îmbogăţirea fără justă cauză (fără just temei)

Faptul juridic licit care constă în creşterea patrimoniului unei persoane în dauna
patrimoniului altei persoane, care se diminuează corelativ, fără ca pentru aceasta să existe un
temei juridic sau o justificare legală, ceea ce dă dreptul la recuperarea pierderii patrimoniale
Pentru a fi în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză trebuie întrunite mai multe
condiţii:
1. să existe o legătură (o corelaţie) directă între creşterea patrimoniului îmbogăţitului şi
diminuarea patrimoniului însărăcitului, adică cele două operaţiuni trebuie să aibă aceeaşi
cauză.
2. îmbogăţirea şi însărăcirea corelativă să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei legal
care să le justifice (reprezintă temei legal un act juridic, o hotărâre judecătorească, o lege
etc.).
3. însărăcitul să nu fi avut intenţia de a face o liberalitate (donaţie) îmbogăţitului.
 FAPTE JURIDICE ILICITE

Răspunderea civilă delictuală

 Fapta ilicită denumit delict civil

Conduita umană concretizată într-o acțiunea (faptă comisivă) sau inacțiunea (faptă
omisivă) săvârșită fără intenția de a produce efecte juridice, care contravine ordinii
juridice, încălcând dreptul subiectiv sau interesul legitim al victimei.
 Vinovăţia autorului prejudiciului
Atitudinea psihică pe care autorul faptei ilicite a avut-o în momentul săvârșirii ei, față de
faptă și față de urmările acesteia.
 Prejudiciul
Prejudiciul este expresia patrimonială de jure a pierderii de facto pe care a înregistrat-o o
persoană și reprezintă cuantificarea patrimonială a acestei pagube suferită de o persoană
ca urmare a săvârșirii cu vinovăție de către altă persoană a unei faptei ilicite, prin care i se
aduce atingere drepturilor sau intereselor sale legitime.
 Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu
Între faptul ilicit şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate, denumit și nex cauzal în
sensul în care delictul civil constituie cauza iar prejudiciul reprezintă efectul, consecința
săvârșirii acestuia.

Actul juridic
Actul juridic (denumit în continuare „aj”) reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice (adică de a naşte, de a modifica sau de a stinge un raport
juridic concret).
Noţiunea de „act juridic” este utilizată în 2 accepţiuni:
 negotium – însăşi manifestarea de voinţă a părţilor exprimată cu scopul de a produce
efecte juridice;
 instrumentum – documentul, înscrisul în care se concretizează, se consemnează
manifestarea de voinţă.

Clasificare:
i. după numărul părţilor:
- unilateral - bilateral - multilateral
ii. după efectele produse:
 - constitutiv - translativ - declarativ
iii. după conţinut:
- patrimonial - nepatrimonial

iv. după cum este afectat de modalităţi:

- pur şi simplu - afectat de modalităţi
v. după momentul în care îşi produce efectele:
- între vii - pentru cauză de moarte(mortis causa)
vi. după importanţa sau gravitatea lui:
- de conservare - de administrare - de dispoziţie

ACTUL JURIDIC UNILATERAL

Actului juridic unilateral este manifestarea de voință a autorului său.

Trăsături
– actul unilateral are un mecanism propriu de formare, distinct de acela al contractului, el
întemeindu-se doar pe manifestarea unilaterală de voință a autorului său;
– actul unilateral exprimă interesul autorului său unic
– actul unilateral presupune intenția autorului său de a produce efecte juridice, respectiv, de a
da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice.

Clasificare
a). Acte unilaterale supuse comunicării
- rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului,
- revocarea sau renunțarea la mandat,
- punerea în întârziere,
- oferta de a contracta,
- promisiunea publică de recompensă.
b. Acte juridice unilaterale nesupuse comunicării
- testamentul,
- acceptarea unei moșteniri,
- recunoașterea de filiație,
- angajamentul unilateral.

Feluri de acte unilaterale

i. Promisiunea unilaterală
ii. Promisiunea publică de recompensă

ACTUL JURIDIC BILATERAL

CONTRACTUL
Contractul este acordul de voințe între două sau mai multe persoane cu intenția de a
constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic.

Clasificare
i. După numărul părților care se obligă
 contract sinalagmatic
= ambele (toate) părți se obligă una față de alta; ca urmare obligațiile sunt reciproce și
interdepente.( Reciprocitatea obligațiilor presupune că aceste drepturi și obligații au ca izvor
comun același contract.)
Reciprocitatea obligațiilor presupune că aceste drepturi și obligații au ca izvor comun
același contract.
(de ex. contractul de vânzare-cumpărare: vânzătorul are, în principal: obligația de a transfera
dreptul de proprietate asupra bunului și obligația de a preda bunul în materialitatea lui; iar
cumpărătorul are, în principal, obligația de a plăti prețul și obligația de lua bunul în primire)

 contract unilateral
= numai o parte se obligă, celalată parte nu are, prin urmare, nicio obligație(ctr de donatie)

ii. După scopul urmărit de părți la încheierea lui

 contract cu titlu oneros :(ctr vanzare-cumparare,schimbul, inchirierea) se
clasifica in ctr comutativ(existența drepturilor și obligațiilor părților este
certă iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă la
momentul încheierii lui =vânzare-cumpărare, schimb, locațiune etc.) si ctr
aleatoriu((de ex. contractul de asigurare, contractul de rentă viageră, jocul
la loto - pronosport, prinsoarea).
 contract cu titlu gratuit : libertati = cel care se obligă transmite celeilalte
părți un drept sau un bun din patrimoniul său (de ex.donația) , contract
dezinteresat= mandatul cu titlu gratuit, depozitul cu titlu gratuit,
comodatul, împrumutul cu titlul gratuit etc.)

iii. După modul de executare:

 contract cu executare dintr-o dată (instantanee)
= a cărui executare implică o singură prestație din partea celui care se obligă (a debitorului),
(de ex.vânzare, schimb, împrumutul de consumație sau împrumutul de folosință etc.)
 contract cu executare succesivă
= a cărui executare implică mai multe prestații eșalonate în timp.
(de ex. închiriere, leasing, franciza etc.)

iv. După raportul care există între contracte distingem între:

 contract principal
= are o existență de sine stătătoare, independentă, soarta sa nu depinde de soarta juridică a
altui contract (marea majoritate a contractelor sunt principale),
 contract accesoriu
= prin natura lui, nu are o existență de sine stătătoare, soarta sa depinde de soarta altui
contract, denumit principal. (de ex. contractele prin care se stabilesc garanțiile – ipotecă, gaj,
fideiusiune etc.).

v. După structura lui:

  contract simplu
= implică o singură operațiune juridică
(de ex. vânzare-cumpărare, schimb, donație, închiriere, mandat, etc.),
 contract complex
= reunește mai multe operațiuni juridice
(de ex. contractul de leasing conține contractele de locațiune, de mandat și o promisiune
unilaterală de vânzare)
=====o specie de contract complex este Contractul-cadru = acordul prin care părțile convin
să negocieze să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale
sunt determinate de acesta.

vi. după cum pot fi încheiate:

 contract strict personal
= poate fi încheiat exclusiv de părți personal (ex.căsătoria),
 contract care se încheie prin reprezentare
= la încheierea contractului partea nu participă personal ci prin intermediul unei persoane
care a fost împuternicită în acest sens (prin mandatar).

vii. după conţinut:

 contract cu conţinut predeterminat
 contract de adeziune = clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate
de una din părți, cealaltă parte nu are posibilitatea să le analizeze, ci numai
facultatea fie să le accepte ca atare (adică să adere), fie să nu contracteze (de
ex. contractul de transport cu metroul, contractele de furnizare a utilităților -
apă, electricitate, gaz-, contractele de telefonie, contractele ce privesc
vizionarea de spectacole publice, contractele dintre comercianți și consumatori
etc.)
 contractul impus (forțat) = condițiile încheierii lui sunt impuse de lege, de
autoritățile publice sau organisme profesioanale.(ex. contractul de asigurare
obligatorie de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, sau
contractul de asigurare obligatorie de locuințe).
 contractul deschis = cuprinde o clauză prin care se prevede că pot adera
ulterior şi alte părţi la contract, cu condiţia acceptării integrale a clauzelor deja
stabilite.

 contract negociat

viii. după forma în care se încheie (art.1174 C.civ.):

 contract consensual (de ex.vânzarea-cumpărarea, împrumutul etc.)
 contract solemn (formal) (de ex.donația, vânzarea-cumpărarea unui imobil, contractul
de ipotecă etc.).
 contract real (de ex.schimbul, depozitul bancar etc.).

Condițiile de validitate ale contractului

i. condiții de fond sau intrinseci contractului

= care se referă la voința reală a părților,
ii. condiții referitoare la forma contractului,
- care se referă la modul de exteriorizare, de manifestare a voinței părților.

i. Condițiile de fond - esențiale pentru realizarea valabilă a unui contract sunt:

1. capacitatea de a încheia contractul;
2. consimțământul valabil exprimat;
3. un obiect determinat, valabil și licit;
4. o cauză valabilă a contract;
5. o formă prevăzute de lege.

1. Capacitatea de a încheia contractul

A. Persoana
Regula: orice persoană poate încheia un contract.
Excepții: nu poate încheia un contract persoana:
- declarată de lege incapabilă,
- oprită de lege să încheie anumite contracte
B. Persoana juridică
Excepții:
- persoana juridică nu poate avea acele drepturi care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot
aparține decât persoanei fizice
- persoanele juridice fără scop patrimonial sunt guvernate de principiul specialității
capacității de folosință

Principii care guvernează capacitatea de a încheia un contract

1. Libertatea de a contracta
2. Buna-credință

2.Consimțământul valabil încheiat

Pentru a fi valabil consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții :
- să fie serios,
- să fie exprimat liber și în cunoștință de cauză,
- să provină de la o persoană cu discernământ

Exprimarea liberă a consimțământului, ca și condiție de valabilitatea a acestuia, este afectată

de următoarele vicii care alterează voința părților: eroare, dol, violență și leziune.
i. Eroarea este falsa reprezentare a realității din mintea unei părți, existentă la încheierea
contractului.
Nu orice falsă reprezentare a realității constituie viciu de consimțământ ci numai
eroarea esențială, determinată de situația în care elementul cu privire la care partea se află în
eroare este esențial pentru încheierea contract, cum ar fi:
- natura sau obiectului contractului (de ex. o parte crede că va cumpăra un teren iar cealaltă
parte vrea să vândă doar casa aflată pe teren),
- identitatea obiectului prestației sau calitățile acestuia (de ex. partea crede că va cumpăra o
tabletă care are funcția de înregistrare și redare sub formă de text, dar de fapt acest tip de
tabletă nu are această funcție),
- identitatea persoanei sau calitățile acesteia, în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat
(de ex. partea crede că negociază cu proprietarul obiectului pe care vrea să îl cumpere dar în
realitate aceea persoană este un simplu deținător al obiectului pe care l-a împrumutat de la
proprietar; sau societatea angajează o persoană considerând că are anumite abilități și
cunoștințe, pe care în realitate nu le are).

Fără a fi considerată o eroare esențială, dar având ca efect anularea contractului, este și
eroarea ce poartă asupra declarației de voință transmisă inexact prin intermediul unei
alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță

iii. Dolul este fapta unei părți contractante fie de a induce în eroare cealaltă parte prin
manopere viclene, dolosive, pentru a o determina să încheie contractul, fie de a
omite, în mod fraudulos, de a o informa asupra unor împrejurări pe care se
cuvenea să i le dezvăluie

Dolul, ca fapt delictual, presupune din partea unei persoane care urmărește să încheie
un contract:
- acțiunea de a induce în eroare, de a se folosi de mijloace viclene, ca faptă delictuală
comisivă;
- omisiunea, cu intenție frauduloasă, de a nu comunica anumite împrejurări, care, dacă ar fi
fost cunoscute de cealaltă parte, aceasta nu ar fi încheiat contractul.

Dolul este o eroare provocată, spre deosebire de eroarea, menționată anterior, care este
spontană.

iv. Violența constă în insuflarea unei temeri, fără drept, uneia din părți de către
cealaltă parte sau de un terț pentru a determina să încheie un contract.
Violența poate privi: viața, onoarea sau bunurile persoanei, acestea fiind expuse sub imperiul
amenințării unui pericol grav și iminent.

iv. Leziunea apare în cazul în care una din părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stabilește în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestații.
Din această definiție rezultă cele două elemente ale leziunii, ca viciu de consimțământ:
- disproporția între prestațiile părților (elementul material, obiectiv);
- profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori lipsa de cunoștințe a celeilalte părți
(elementul subiectiv)

3. Obiectul determinat, valabil și licit al contractului

 obiectul contractului
= este reprezentat de operațiunea juridică însăși: vânzare-cumpărare, locațiunea
(închirierea),
 obiectul obligației
= constă în prestația (acțiunea sau inacțiunea) pe care trebuie s-o execute debitorul.

4. Cauza valabilă a contractului

Condiții de validitate ale cauzei sunt:
 să existe la momentul încheierii contractului
  să fie licită
 să fie morală

ii. Forma contractului - condiție generală extrinsecă

= constă ,,în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință făcută cu intenția de a
crea, modifica ori stinge un raport juridic civil concret”.

 Principiul libertății formei denumit și principiul consensualismului

Încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voință al părților, capabile de a
contracta, dacă lege nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă

Legea impune anumite condiții de formă pentru exteriorizarea voinței părților de a

încheia un anumit contract, în lipsa cărora contractul nu își produce efectele juridice
(art.1.240 C. civ.) astfel:
i. forma cerută ad validitatem = necesară pentru încheierea valabilă a contractului, .În
principal, forma impusă ad validitatem contractelor solemne este aceea a înscrisului autentic,
-autentificat de notrarul public
ii. forma cerută ad probationem = necesară pentru dovedirea contractului, constă într-un
înscris care dovedește încheierea valabilă a contractului.
iii. forma cerută ad opposabilitatem = necesară pentru pentru opozabilitate față de terți a
contractului, ) impune respectarea anumitor formalități care sunt necesare, potrivit legii,
pentru aducerea contractului la cunoștința terților

IV. Încheierea contractului

Oferta este un act juridic unilateral, fiind rezultatul unei singure voințe, a
ofertantului=adică a persoanei care are inițiativa încheierii contractului.
Pentru ca oferta să producă efecte, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- să cuprindă o propunere de încheiere a unui contract;
- trebuie să fie fermă și neechivocă, adică să exprime intenția ofertantului de a se obliga în
cazul acceptării ei de către destinatar (spre exemplu, o marfă expusă în vitrină fără preț, nu
valorează ofertă în scop de vânzare, ci reprezintă o reclamă a mărfii respective);
- trebuie să fie precisă și completă, adică să conțină suficiente elemente pentru formarea
contractului;
- să fie adresată unui destinatar determinat sau nedeterminat.
Oferta poate fi cu termen dar și fără termen de accepatare.

Acceptarea ofertei
Pentru a produce efecte, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
1. să fie concordantă cu oferta;
2. să fie neîndoielnică;
Răspunsul destinatarului care nu concordă cu oferta este considerat contra-ofertă.

Momentul încheierii contractului

Contractul se încheie în momentul în care oferta se întâlnește cu acceptarea.
i. între prezenți= în momentul realizării acordului de voință
 ii. între absenți - în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant

Locul încheierii contractului

i. dacă contractul se încheie între prezenți, locul încheierii acestuia este chiar locul unde se
află părțile,
ii. dacă contractul se încheie prin corespondență, de regulă, locul încheierii acestuia este locul
unde se află ofertantul.

Momentul și locul încheierii contractelor la distanță

Contractul se consideră încheiat, în momentul primirii mesajului de confirmare de către
consumator, referitor la comanda sa.
Locul încheierii contractului este locul unde se află profesionistul care a făcut oferta.

Momentul și locul încheierii contractelor prin mijloace electronice

Regula: contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta
a ajuns la cunoștința ofertantului; locul încheierii contractului este locul unde se află
ofertantul.
Excepție: contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare
imediată, se consideră încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început executarea;
locul încheierii contractului este locul unde se află destinatarul ofertei (acceptantul).
În situația în care ofertantul a cerut însă ca în prealabil să i se comunice acceptarea,
contractul va fi considerat încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a
ajuns la cunoştinţa sa.

V. Modalitățile contractului

Sunt considerate modalități ale contractului: termenul, condiția, sarcina.

Termenul
Contractul poate fi afectat de:
- un termen suspensiv = prin care se suspendă executarea contractului până la împlinirea lui
(ex. în temeiul contractului de închiriere, plata chiriei este suspendată până la scadență),
- un termen extinctiv = stabilește durata contractului, la împlinirea lui efectele contractului
încetează. (ex. închirierea unui apartament pe o perioadă de 1 an

Condiția
Contractul poate fi afectat de:
- o condiție suspensivă = suspendă nașterea efectelor contractului până la realizarea condiției,
deși contractul există, fiind valabil încheiat.
(ex. îți închiriez apartamentul dacă obții postul la minister)
- o condiție rezolutorie = realizarea condiției determină desființarea contractului; până la
împlinirea condiției contractul își produce efectele, pentru ca la momentul îndeplinirii acestei
condiții contractul se va desființat cu efect retroactiv, (ca și când nu a existat niciodată).
(ex. dacă nu obții creditul, apartamentul îmi revine mie.)

Sarcina
 este o obligație de a da, de a face sau de a nu face ceva impusă gratificatului de cel
care se obligă în temeiul contractului cu titlu gratuit.
(de ex. îți dau 10.000 de euro dar tu trebuie să îți finalizezi studiile universitare.)
 VI. Conținutul contractului

Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.

Clauze neuzuale sunt clauzele standard care
 prevăd în folosul celui care le propune:
- limitarea răspunderii,
- dreptul de a denunța unilateral contractul,
- dreptul de a suspenda executarea obligațiilor;
 prevăd în detrimentul celeilalte părți:
- decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului,
- limitarea dreptului de a opune excepții,
- restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane,
- reînnoirea tacită a contractului,
Clauzele neuzuale produc efecte numai dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de
cealaltă parte.

Riscul în contractul translativ de proprietate (vânzare-cumpărare, schimb, donație etc.)

Cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului
obligației de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului.

VII. Efectele contractului sinalagmatic (bilateral) - principii

Efectele contractului constau în drepturile și obligațiile părților ce rezultă din contract.

Particularitatea contractelor sinalagmatice constă în faptul că obligațiile care rezultă din
asemenea contracte sunt reciproce și interdependente.
Efectele sunt guvernate de trei principii care arată cum și față de cine se produc aceste
efecte:
- principiul forței obligatorii;
- principiul irevocabilității;
- principiul relativității.

1. Principiul forței obligatorii a contractului – pacta sunt servanda(ceea ce înseamnă:

convențiile trebuie respectate)
2. Principiul irevocabilității - mutum consensus, mutum dissensus, (ceea ce înseamnă:
așa cum se încheie contractul prin consens mutual așa se și desființează prin desfințare
mutuală);
3. Principiul relativității – res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse
potest (ceea ce înseamnă: lucrurile convenite între unii, nici nu prejudiciază și nici nu profită
altora);

Prin raportare la un anumit contract, o persoană fizică sau juridică poate avea calitatea de
parte, de terț sau de având-cauză.
 Parte într-un contract este persoana fizică sau juridică care încheie contractul,
dobândind drepturi și obligații. Noțiunea de parte desemnează și autorul actului
unilateral.
 Terții sunt persoanele străine de contract, care nu au participat la încheierea
contractului și nici nu beneficiază de efectele juridice ale acestuia.
  Avânzii-cauză (habentus causam) reprezintă acea categorie de persoane cu caracter
intermediar, situându-se ca poziție între părți și terți. Sunt asimilați cu părțile pentru
că, asupra lor se produc efectele contractului, datorită relației juridice cu acestea, și
sunt asimilați terților pentru că nu participă la încheierea contractului.

Din categoria avânzilor-cauză fac parte:

i. Succesorii universali- moștenitorul unic al unei persoane fizice
ii. Succesorii cu titlu universal = sunt persoanele fizice sau juridice care dobândesc o
fracțiune dintr-un patrimoniu
iii. Succesorii cu titlu particular particular = sunt acele persoane fizice sau juridice
care dobândesc un anumit drept, privit individual, iar nu ca element al unui
patrimoniu, (persoana care primește prin testament un bun).
iv. Creditorii chirografari : sunt acei creditori care nu au o garanție reală pentru
creanța lor (gaj, ipotecă sau privilegiu) ci au doar un drept de gaj general asupra
activului patrimoniului debitorilor lor, adică toate bunurile mobile și imobile,
prezente și viitoare ale acestor debitori.

 Excepții : ipotezele în care efectele contractului se produc și asupra altor persoane

decât părțile contractului în baza manifestării de voință a acestora din urmă, cum ar fi:
a. situația avânzilor-cauză.
b. Promisiunea faptei altuia
c. Simulația
d. Reprezentarea
e. Stipulația pentru altul

VIII. Încetarea contractului

Contractul încetează în unul din următoarele moduri:
- prin executare,
- prin acordul de voințe al părților,
- expirarea termenului,
- îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției,
- imposibilitatea fortuită de executare,
- denunțarea unilaterală,
- neexecutarea contractelor sinalagmatice: excepția de neexecutare a contractului,
rezoluțiunea/rezilierea contractului,
- din orice cauze prevăzute de lege.

Rezoluțiune = desființarea contractului sinalagmatic cu executare dintr-o dată, la cererea

unei părți în cazul în care cealaltă parte (debitorul) nu și-a executat obligațiile asumate prin
acel contract. Produce efecte pentru trecut (contractul se consideră că nu a fost niciodată
încheiat)
Rezilierea = desființarea contractului sinalagmatic cu executare succesivă, la cererea unei
părți în cazul în care cealaltă parte (debitorul) nu și-a executat obligațiile asumate prin acel
contract. Produce efecte numai pentru viitor
 PACTUL COMISORIU = rezoluțiunea/rezilierea DE DREPT a contractului
 Rezoluțiunea / rezilierea unilaterală intervine:
- atunci când părțile au convenit astfel;
- când partea care nu și-a executat obligațiile se află de drept în întârziere;
- când partea nu și-a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere.
 Nulitatea actului juridic civil
Trăsăturile caracteristice nulităţii, anume:
 nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil;
 priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice;
 intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile de
validitate ale actului juridic (indiferent dacă sunt condiţii de fond sau condiţii de
formă);
 constă în lipsirea actului juridic de efectele sale juridice

Funcţiile nulităţii
i. Funcţia preventivă
ii. Funcţia sanctionatorie

Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic

a) Nulitatea şi caducitatea
De ex. oferta devine caducă:17
- dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, într-un termen
rezonabil;
- dacă destinatarul o refuză;
- în cazul decesului sau incapacităţii ofertantului, în măsura în care natura afacerii sau
împrejurările impun caducitatea etc.
Spre deosebire de nulitate, caducitatea se caracterizează prin următoarele trăsături:
- presupune un act juridic valabil încheiat;
- produce efecte numai pentru viitor (deoarece pentru trecut actul juridic respectiv nu şi-a
produs niciun efect);
- presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic;
- împrejurarea care determină caducitatea este, întotdeauna, străină de voinţa autorului actului
juridic.

b.Nulitatea şi inopozabilitatea
Inopozabilitatea este sancţiunea care intervine în cazul nesocotirii unor cerinţe de
publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice.
Principalele deosebiri dintre nulitate şi inopozabilitate sunt următoarele:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în vreme ce inopozabilitatea presupune un act
juridic încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate;
- în caz de nulitate, efectele privesc atât părţile actului juridic, cât şi terţii, însă, în caz de
inopozabilitate, efectele actului juridic se produc faţă de părţi, dar drepturile şi obligaţiile
născute din actul respectiv nu pot fi opuse terţilor;
- cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, pe când inopozabilitatea
presupune, de regulă, neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii actului juridic;
- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce inopozabilitatea poate fi
înlăturată, în materie de reprezentare, prin ratificare.

c. Nulitatea şi reducţiunea
Principalele deosebiri dintre nulitate şi reducţiune vizează următoarele aspecte:
- nulitatea este aplicabilă tuturor actelor juridice, pe când reducţiunea se aplică fie
liberalităţilor excesive, fie contractelor cu titlu oneros şi comutative;

17
art.1.195 C.civ.,
- nulitatea implică un act nevalabil încheiat, deci cauza nulităţii constă în nerespectarea unei
dispoziţii legale referitoare la încheierea valabilă a actului juridic, pe când, în cazul
reducţiunii liberalităţilor excesive şi al aplicării teoriei impreviziunii, actele juridice au fost
făcute în mod valabil, dar, ulterior, intervine ineficacitatea totală sau parţială, din cauza
încălcării rezervei succesorale sau din cauza apariţiei unor împrejurări, neavute în vedere de
părţi în momentul încheierii actului juridic, care duc la ruperea echilibrului contractual.

4. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil

i. Nulitate parţială şi nulitate totală
Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime.
Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului
juridic civil, celelalte efecte menţinându-se, întrucât nu contravin legii.

ii. Nulitate de fond şi nulitate de formă

Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori ne-valabilităţii unei
condiţii de fond a actului juridic civil (consimţământ, capacitate, obiect, cauză).
Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute ad
validitatem
iii. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă
Felul nulităţii (absolute sau relative) se stabileşte, în primul rând, ţinând cont de indicaţia
legiuitorului.

Cauzele de nulitate
- încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea civilă;
- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil;
- nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem;
- nesocotirea limitelor principiului libertăţii actelor juridice;
- nerespectarea altor condiţii, speciale, cerute pentru încheierea valabilă a anumitor acte
juridice.

i. Cauzele de nulitate absolută

- lipsa totală a consimţământului (de exemplu: încheierea unui act juridic într-o limbă pe
care partea nu o înţelege; manifestarea de voinţă a fost exprimată fără intenţia de a
produce efecte juridice etc.)
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil sau a obiectului obligaţiei;
- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil, dar numai atunci când cauza este ilicită
(inclusiv în ipoteza fraudei la lege) sau imorală, afară de situaţia în care prin lege s-ar dispune
altfel;
- nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem;
- nerespectarea dreptului de preempţiune în cazurile expres (şi limitativ) prevăzute de lege.
Sunt lovite de nulitate absolută:
actele juridice încheiate de către persoanele juridice care au ca obiect drepturi ce nu pot
aparţine decât persoanei fizice
- actele juridice încheiate de persoanele juridice fără scop lucrativ ce au ca obiect alte drepturi
- căsătoria încheiată de către minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani
- partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor

ii. Cauzele de nulitate relativă

- actul juridic s-a încheiat pentru persoana juridică de persoane fizice incapabile,
incompatibile sau, după caz, numite în organele de administrare şi de control ale persoanei
juridice cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare şi produce o vătămare persoanei
juridice respective
- actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă, instituită
pentru protecţia unor interese individuale;
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil (art.1.205 alin.(1) C.civ.);
- viciile de consimţământ;
- lipsa cauzei

Regimul juridic al nulităţii

Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile cărora le este supusă nulitatea absolută
sau, după caz, nulitatea relativă.
Aceste reguli se referă, în esenţă, la trei aspecte:
 cine poate invoca nulitatea;
 cât timp poate fi invocată nulitatea;
 dacă nulitatea poate să fie acoperită ori nu prin confirmare.

i. Regimul juridic al nulităţii relative

 poate fi invocată de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;
 nulitatea relativă trebuie invocată, pe cale de acţiune, în termenul de prescripţie
extinctivă, fiind deci prescriptibilă pe cale de acţiune, însă este imprescriptibilă pe
cale de excepţie;
 nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată
Confirmarea este acel act juridic unilateral prin care se renunţă la dreptul de a invoca
nulitatea relativă. Confirmarea poate să fie expresă sau tacită.
Confirmarea, indiferent dacă este expresă ori tacită, are ca efect validarea actului juridic
lovit de nulitate relativă, iar acest efect se produce retroactiv (ex tune), adică de la data când
a fost încheiat actul juridic confirmat.

ii. Regimul juridic al nulităţii absolute

 nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanţă din oficiu, de
procuror, precum şi de alte organe prevăzute de lege;
 nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de excepţie, fiind
deci imprescriptibilă;
 în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă şi
nici tacită).

Deosebirile de regim juridic :

- dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de procuror, de alte organe
prevăzute de lege, precum şi de instanţă din oficiu, nulitatea relativă poate fi invocată, în
principiu, numai de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;
Efectele nulităţii
Aşadar, nulitatea lipsește actul juridic de efectele sale juridice; determină desfiinţarea
raportului juridic civil născut din actul juridic civil lovit de nulitate.
Efectele nulităţii actului juridic pot fi sintetizate prin adagiul quod nullum est, nullum
producit effectum.
Efectele nulității sunt guvernate de următoarele principii:
 retroactivitatea efectelor nulităţii = efectele nulităţii se produc din momentul
încheierii actului juridic;
 repunerea părților în situaţia anterioară încheierii actului lovit de nulitate = se
realizează prin restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat
(restitutio in integrum);
 nulitatea actului juridic determină și nulitatea actului juridic subsecvent (resoluto
iure dantis, resolvitur ius accipientis).

Cazurile care înlătură nulitatea actului juridic

*conversiunea actului juridic, error communis facit ius şi principiul răspunderii civile
delictuale

Proba faptelor şi actelor juridice

Mijloacele de probă sunt: (1) înscrisurile, (2) mărturia (proba cu martori), (3)
mărturisirea (recunoaşterea), (4) prezumţiile şi (5) expertiza etc.-

Înscrisurile
- în funcţie de scopul urmărit la întocmirea lor, pot fi:
 nepreconstituite = nu au fost întocmite pentru a servi ca mijloace de probă, dar care sunt
utilizate totuşi în acest scop (de ex. scrisorile etc.),
 preconstituite = au fost întocmite special pentru a servi ca mijloace de probă.