Tema 12: Rolul economic al statului şi finanţele publice

12.1. Veniturile şi cheltuielile publice

12.2. Deficitul bugetar şi direcţii de reducere
12.3. Necesitatea intervenţiei economice a statului şi funcţiile lui în economia contemporană

12.1. Veniturile şi cheltuielile publice

Finanţele publice reprezintă totalitatea relaţiilor dintre stat şi ceilalţi agenţi economici,
interacţiunea cărora determină formarea şi utilizarea resurselor monetare necesare statului.
Finanţele publice sunt reflectate într-un document special, care poartă denumirea de buget public, unde
sunt reflectate veniturile şi cheltuielile statului. Astfel, întîlnim următoarele tipuri de bugete de stat:
central (naţional); local; intermediar; extraordinar (a cărui mijloace financiare sunt destinate spre
consum în caz de calamităţi, epidemii, război sau alte condiţii naturale specifice). Mai există şi fonduri
extrabugetare, unde se acumulează mijloace financiare cu destinaţie specială (fondul social).
Bugetul public este elaborat de Guvern şi adoptat de Parlament
Elementele centrale ale bugetului public sunt veniturile şi cheltuielile publice.
Veniturile publice reprezintă totalitatea mijloacelor financiare pe care statul le obţine şi le
utilizează pentru atingerea principalelor sale obiective. Astfel în practică se întîlnesc:
- venituri ordinare – acele venituri ce se acumulează în bugetul public în permanenţă şi sunt compuse
din impozite, dovidentul întreprinderilor mixte şi profitul întreprinderilor publice;
- venituri extraordinare – reprezentate de împrumuturile publice, vinderea trezorăriei, diferite mijloace
obţinute în urma procesul de privatizare.
Peste 80 % din veniturile ordinare acumulate de stat sunt formate din impozite, care sînt nişte
plăţi obligatorii cu titlu gratuit şi nerambursabile efectuate de agenţii economici în bugetul public.
Astfel impozitele au următoarele trăsături distinctive:
1. Impozitul trebuie să fie echitabil, adică venitul pe care îl posedă agenţii economici trebuie să fie
suficient pentru a achita impozitul respectiv;
2. Impozitul trebuie să fie determinat, adică agentul economic trebuie să cunoască modul, termenele
şi suma ce urmează a fi achitată;
3. Impozitul trebuie să fie stimulativ, adică trebuie să aibă nişte dimensiuni sau mărimi optime, astfel
încît să stimuleze activitatea agentului economic;
4. Impozitul trebuie să fie flexibil , adică să aibă capacitatea de a se modifica în dependenţă de
condiţiile existente.
Se cunosc 2 categorii principale de impozite, şi anume:
- impozite directe, sînt acele impozite care sunt suportate şi plătite la buget de una şi aceeaşi
persoană. Ex. impozitul pe venit, pe societăţi, pe avere.

1
- impozite indirecte, impozitele suportate de o persoană, dar achitate în bugetul de sta de altă
persoană, de obicei fiind incluse în preţul bunului. Ex. TVA, accizele, taxele vamale.
Cheltuielile publice reprezintă acele cheltuieli efectuate de stat pe parcursul unui an pentru a-şi
îndeplini principalele sale funcţii sau atribuţii.
Cheltuielile publice variază de la un stat la altul, însă au, în linii generale, următoarea structură:
a. cheltuieli administrative (Guvern, Parlament, Poliţie);
b. cheltuieli cu caracter social (învăţămînt, cultură, medicină);
c. cheltuieli cu caracter economic (investiţii, achiziţii, subvenţii);
d. cheltuieli militare;
e. cheltuieli pentru cercetări ştiinţifice;
f. cheltuieli pentru mediu înconjurător şi urbanism;
g. cheltuieli pentru plata datoriilor publice.
Cheltuielile publice au o tendinţă permanentă de creştere odată cu dezvoltarea societăţii umane.

12.2. Deficitul bugetar şi direcţii de reducere

Deficitul prezintă situaţia cînd cheltuielile publice depăşesc veniturile publice, la baza apariţiei
căruia se află 2 cauze:
- reducerea veniturilor publice;
- creşterea cheltuielilor publice.
Pentru reducerea deficitului bugetar statul poate apela la 2 direcţii de bază:
- reducerea cheltuielilor publice;
- creşterea veniturilor publice prin: introducerea de noi impozite, creşterea ratei impozitelor minime,
reducerea ratei impozitelor maxime, privatizarea întreprinderilor publice, efectuarea de împrumuturi
publice.
Împrumuturile pe care le face statul pot fi interne şi externe (cînd se face de la organizaţii
internaţionale). Totalitatea împrumuturilor publice care nu sunt rambursate la timp poartă denumirea
de datorie publică. Datoria publică de asemenea poate fi: internă (datoria statului faţă de agenţii
economici) şi externă.
Pentru achitarea datoriei publice externe statul apelează la următoarele tehnici:
1. transformarea datoriilor pe termen lung în datorii pe termen scurt;
2. transformarea datoriei în titluri de valoare sau averi imobiliare;
3. permisiunea de a construi pe teritoriul naţional a unor baze militare străine;
4. efectuarea de noi împrumuturi pentru achitarea celor mai vechi;
5. vinderea datoriei.

2
12.3. Necesitatea intervenţiei economice a statului şi funcţiile lui în economia contemporană
Prezenţa economiei de piaţă oferă pentru statul în care există o serie de avantaje, ca:
- existenţa libertăţii economice;
- utilizarea raţională a resurselor economice;
- producerea bunurilor necesare consumatorului şi deficitare;
- existenţa unei mari adaptabilităţi la schimbările apărute pe piaţă.
Pe lîngă avantajele oferite, economiei de piaţă îi sunt atribuite şi unele dezavantaje, ca:
- existenţa unei repartiţii ne uniforme a venitului în societate, ceea ce duce la diferenţierea societăţii
în bogaţi şi săraci;
- repartiţia neuniformă a resurselor economice în diverse ramuri şi regiuni, ceea ce duce la existenţa
unor ramuri şi regiuni bine dotate cu resurse economice şi rău dotate cu resurse economice;
- apariţia de dezechilibre macroeconomice, ca inflaţia, şomajul, supraproducţia;
- posibilitatea apariţiei monopolului în anumite activităţi cu efect economic;
- posibilitatea poluării mediului ambiant;
- neexistenţa uni interes de a produce bunuri colective din cauza costurilor mari şi a veniturilor mici.
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri ale economiei de piaţă este binevenită intervenţia statului în
economie. Pe parcursul dezvoltării teoriei economice s-au evidenţiat 2 concepte principale cu privire la
intervenţia statului în economie:
1. Conceptul liberal, promovat de reprezentanţii şcolii liberalismului clasic, afirmă că:
piaţa reprezintă un sistem autoreglabil datorită flexibilităţii preţurilor, a ratei dobînzii şi salariului,
astfel crizele economice de supraproducţie pot fi lichidate prin reducerea preţului; şomajul dispare prin
reducerea preţului, iar inflaţia prin creşterea ratei dobînzii. Deoarece piaţa se autoreglează de la sine nu
este necesară intervenţia statului în activitatea economică.
2. Conceptul dirijist, elaborat de şcoala Keynisistă afirmă că: piaţa nu se poate autoregla
de sine stătător din cauza flexibilităţii reduse a preţului, salariului şi ratei dobînzii, din acest motiv
echilibru în societate este atins după o perioadă foarte lungă de timp însoţită de crize, şomaj, inflaţie.
Pentru reducerea perioadei respective de atingere a echilibrului în societate este necesară o anumită
intervenţie a statului în economie.
Nivelul intervenţiei economice a statului este determinat de 2 indicatori:
a. ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;
b. ponderea sectorului public în produsului intern brut.
Produsul intern brut (P.I.B.) prezintă valoarea monetară a tuturor bunurilor finale produse de
către agenţii economici autohtoni şi străini pe teritoriul naţional timp de 1 an.
Legătura dintre intervenţia statului şi P.I.B. a fost cercetată de economistul german Wagner, formulînd
următoarea lege, numită legea lui Wagner:

3
 cheltuielile publice au o tendinţă de creştere mult mai rapidă decît P.I.B.-ul din cauza a 3 factori
principali:
a. creşterea rolului educaţional şi al pregătirii profesionale;
b. dezvoltarea infrastructurii şi a cercetărilor ştiinţifice;
c. creşterea procesului de urbanizare.
În prezent statul are următoarele funcţii economice:
1. Funcţia legislativă, care cuprinde:
a. determină regulile de posesie şi garantare a proprietăţii;
b. apără drepturile consumatorului, determinînd bunurile interzise a se produce, precum şi
elaborarea standardelor de calitate pe care producătorii sunt obligaţi să le respecte;
c. apără drepturile angajaţilor prin determinarea duratei zilei şi săptămînii de lucru, a nivelului
salariului minim, a condiţiilor de muncă precum şi reglementează recalificarea şi pregătirea
profesională pentru a evita apariţia şomajului în societate.
2. Funcţia redistributivă, astfel, statul prin intermediul impozitelor percepe o anumită
cantitate de venit de la fiecare contribuabil, pe care le redistribuie mai apoi în societate către păturile
social vulnerabile sub formă de pensii, ajutoare sociale, subvenţii.
3. Funcţia de corecţie a externalităţilor. În cazul cînd activitatea economică are o
externalitate (efect) negativă asupra mediului înconjurător, statul prin intermediul pîrghiilor sale de
intervenţie poate fie să reducă, fie să interzică această activitate. În cazul unei externalităţi pozitive
statul poate să încurajeze activitatea agentului economic prin oferirea de diverse ajutoare.
4. Funcţia productivă şi de consum. Aici se include comanda de stat, astfel, de exemplu, în
cazul unei crize economice de supraproducţie pentru a evita desfiinţarea anumitor întreprinderi ce
prezintă un interes strategic pentru stat, el poate efectua o comandă de achiziţie a cantităţilor de bunuri
pentru întreprinderile respective.
5. Funcţia de apărare a concurenţei.
6. Funcţia de asigurare a stabilităţii economice, ea se realizează prin intermediul
următoarelor politici macroeconomice, ca: politica bugetar-fiscală, politica monetar-creditară, politica
vamală, politica externă. Aplicarea cestor politici se face cu scopul de:
- asigurare a unei creşteri economice optime,
- asigurarea deplină a ocupării forţei de muncă,
- stabilitatea preţurilor,
- asigurarea echilibrului economic extern, adică importurile ≤ expoturile