ELVETIA

Elveția (în germană Schweiz[a] ˈʃvaɪts; în franceză Suisse sɥis(ə); în italiană Svizzera ˈzvit ͡sːɛra; în
retoromană Svizra ˈʒviːtsrɐ sau ˈʒviːtsʁːɐ), denumită complet Confederația Elvețiană (în latină
Confoederatio Helvetica, de unde și abrevierea CH), este o republică federală formată din 26 de
cantoane autonome. Consiliul Federal și Adunarea Federală (parlamentul)[9] au sediul la Berna. Țara
se situează în partea de vest a Europei Centrale,[b] unde se învecinează cu Germania la nord, cu
Franța la vest, cu Italia la sud, și cu Austria și Liechtenstein la est.

Elveția nu are ieșire la mare și este împărțită între Munții Alpi, Platoul Elvețian și Munții Jura,
întinzându-se pe o suprafață de 41.285 km². Deși Alpii ocupă cea mai mare parte a teritoriului,
populația elvețiană de aproximativ 8 milioane de persoane este concentrată mai ales în zona
Platoului, unde se află marile orașe. Între aceste orașe se numără orașele globale și centrele
economice Zürich și Geneva.

Confederația Elvețiană are o lungă istorie de neutralitate armată — nu a mai fost în stare de război
din 1815 — și a aderat la Națiunile Unite abia în 2002. Ea urmărește, însă, o politică externă activă și
este frecvent implicată în procesele de pace din toată lumea.[10] Elveția este și locul unde s-a născut
Crucea Roșie și este sediul mai multor organizații internaționale, inclusiv al doilea birou al ONU din
lume ca mărime. La nivel european, este membru fondator al Asociației Europene a Liberului Schimb
și face parte din Spațiul Schengen – deși nu este membră a Uniunii Europene, și nici a Spațiului
Economic European.

Elveția este una dintre cele mai bogate țări din lume după PIB pe cap de locuitor, și are cea mai mare
bogăție pe cap de persoană adultă (în termeni de bunuri financiare și nefinanciare) din toate țările
lumii.[11][12] Zürich și Geneva au fost clasate pe locurile doi, respectiv opt în clasamentul calității
vieții.[13] Țara este pe locul al 19-lea în lume ca PNB și pe locul treizeci și șase după paritatea puterii
de cumpărare. Este al douăzecilea cel mai mare exportator și al optsprezecelea cel mai mare
importator de bunuri.

Elveția cuprinde trei mari regiuni lingvistice și culturale: germană, franceză, și italiană, la care se mai
adaugă văile vorbitoare de retoromană. De aceea, elvețienii, deși predominant germanofoni, nu
formează o națiune în sensul unei identități etnice și culturale. Sentimentul de apartenență la o țară
comună se bazează pe un fundal istoric, pe valori comune (federalismul și democrația directă)[14] și
pe simbolistica alpină.[15] Înființarea Confederației Elvețiene este datată prin tradiție la 1 august
1291, când se sărbătorește și ziua națională.

Denumirea în limba română provine din cea latinească, de Helvetia, asociată termenului neolatin de
Confederatio Helvetica.

Termenul folosit în limbile locale provine de la termenul alemanic Schwiizer, utilizat pentru a-i
denumi pe locuitorii din Schwyz și din teritoriul asociat, unul dintre cantoanele din Waldstätten, care
a format nucleul Vechii Confederații Elvețiene. Numele a apărut ca exonim, fiind aplicat pars pro toto
soldaților confederației. Elvețienii au început ei înșiși să folosească acest nume după Războiul Suab
din 1499, alături de termenii confederați, Eidgenossen, utilizați încă din secolul al XIV-lea.

Toponimul Schwyz este atestat din 972, în germana înaltă veche Suittes, termen legat de suedan „a
arde”, referindu-se la zona împădurită care fusese arsă pentru a fi construit orașul.[16] Numele a fost
extins întregii zone cantonale, iar după Războiul Suab din 1499 a început să fie utilizat pentru a
denumi întreaga confederație.[17][18] Numele țării în germana elvețiană, Schwiiz, este omofon cu
cel al cantonului, fiind deosebit de acesta prin utilizarea articolului hotărât (d'Schwiiz pentru
confederație,[19] dar numai Schwiiz pentru canton și oraș).[20]

Denumirea Confederatio Helvetica a fost introdusă în latina modernă treptat după formarea statului
federal în 1848, ca ecou al Republicii Helvete napoleoniene, apărând pe monede din 1879, fiind apoi
înscris pe Palatul Federal în 1902 și utilizat după 1948 pe sigiliul oficial.[21] El provine din termenul
Helvetii, trib galic de pe Platoul Elvețian dinaintea epocii romane. Helvetia apare și ca personificare
națională a confederației în secolul al XVII-lea, cu o piesă de teatru scrisă în 1672 de Johann Caspar
Weissenbach.[22]

Elveția există ca stat în forma sa actuală de la adoptarea Constituției Federale Elvețiene în 1848.
Precursorii Elveției au stabilit o alianță protectoare la sfârșitul secolului al XIII-lea (1291), formând o
confederație de state ce a persistat secole de-a rândul.

Istoria timpurie

Cele mai vechi urme de existență a hominizilor în Elveția actuală datează de circa 150.000 de ani.[23]
Cele mai vechi așezări agrare din Elveția, găsite la Gächlingen, au fost datate în preajma anului 5300
î.e.n.[23]

Fondat în 44 î.e.n., Augusta Raurica a fost prima așezare romană de pe Rin și se numără astăzi printre
cele mai importante situri arheologice din țară.[24]

Cele mai vechi triburi cunoscute din zonă fac parte din culturile Hallstatt și La Tène, ultima denumită
după situl arheologic din La Tène, în partea de nord a Lacului Neuchâtel. Cultura La Tène s-a dezvoltat
și a înflorit spre sfârșitul Epocii Fierului după anul 450 î.e.n.,[23] posibil sub influența civilizațiilor
greacă și etruscă. Unul dintre cele mai importante grupuri tribale din regiunea Elveției au fost
helvetii. În 58 î.e.n., la bătălia de la Bibracte, armatele lui Iulius Cezar i-au învins pe helvetii.[23] În
anul 15 î.e.n., Tiberius, care urma să devină al doilea împărat al Romei și fratele său, Drusus, au
cucerit Alpii, integrându-i în Imperiul Roman. Zona ocupată de helvetii—care aveau să dea numele
ulterior de Confoederatio Helvetica—a devenit pentru prima oară parte a provinciei romane Gallia
Belgica și apoi a provinciei Germania Superior, în vreme ce porțiunea estică a Elveției moderne a fost
integrată în provincia romană Raetia.
La începutul Evului Mediu, din secolul al IV-lea, partea vestică a Elveției moderne a făcut parte din
teritoriul regilor burgunzi. Alemanii s-au stabilit în Platoul Elvețian în secolul al V-lea și în văile Alpilor
în secolul al VIII-lea, formând Alemania. Elveția actuală a fost atunci împărțită între regatul Alemaniei
și Burgundia.[23] Întreaga regiune a devenit parte a Imperiului Franc aflat în expansiune în secolul al
VI-lea, după victoria lui Clovis I asupra alemanilor la Tolbiac în 504 e.n., și apoi după dominația francă
asupra burgunzilor.[25][26]

De-a lungul restului secolelor al VI-lea–al VIII-lea, zona Elveției a continuat să fie sub hegemonie
francă (dinastiile Merovingiană și Carolingiană). Dar după expansiunea din timpul lui Carol cel Mare,
imperiul franc a fost împărțit prin tratatul de la Verdun în 843.[23] Teritoriile Elveției de astăzi au fost
împărțite atunci între Francia Mijlocie și Francia Orientală până când au fost reunificate sub Sfântul
Imperiu Roman în preajma anului 1000.[23]

În 1200, Platoul Elvețian cuprindea dominioanele caselor Savoia, Zähringer, Habsburg și Kyburg.[23]
Unele regiuni (Uri, Schwyz, Unterwalden, denumite ulterior Waldstätten) au fost incluse în
Imediațiunea imperială, cu scopul de a da împăratului control direct asupra trecătorilor montane. La
căderea dinastiei Kyburg în 1264, Habsburgii, în frunte cu regele Rudolph I (sfânt împărat roman în
1273) și-au extins teritoriul în estul Platoului Elvețian.[25]

Vechea Confederație Elvețiană

Charta federală din 1291

Vechea Confederație Elvețiană a fost o alianță formată de comunitățile din văile Alpilor centrali.
Confederația a facilitat gestiunea intereselor comune (liberul schimb) și a asigurat pacea pe
importantele rute comerciale montane. Carta Federală din 1291 convenită între comunele rurale din
Uri, Schwyz și Unterwalden este considerată a fi documentul fondator al confederației, deși este
posibil ca alte alianțe similare să fi existat cu decenii în urmă.[27][28]

Vechea Confederație Elvețiană din 1291 (gri închis) până în secolul al XVI-lea (gri deschis) și asociații
săi (albastru)

Până în 1353, celor trei cantoane inițiale li s-au alăturat și Glarus și Zug, precum și orașele-stat
Lucerna, Zürich și Berna, formând „Vechea Confederație” de opt state, confederație ce a existat până
la sfârșitul secolului al XV-lea. Expansiunea a dus la creșterea puterii și avuției federației.[28] Până în
1460, confederații controlau mare parte din teritoriul de la sud și vest de Rin până la munții Alpi și
Jura, în special după victoriile împotriva Habsburgilor (bătălia de la Sempach, bătălia de la Näfels), în
fața lui Carol Temerarul al Burgundiei în anii 1470, și după succesul mercenarilor elvețieni. Victoria
elvețiană în Războiul Suab împotriva Ligii Suabe a împăratului Maximilian I în 1499 a dus la
independența de facto a confederației față de Sfântul Imperiu Roman.[28]
Vechea Confederație Elvețiană dobândise o reputație de invincibilitate în aceste războaie timpurii,
dar expansiunea federației a suferit un regres în 1515 după înfrângerea elvețienilor în bătălia de la
Marignano. Aceasta a pus capăt așa-numite epoci eroice a istoriei elvețiene.[28] Succesul reformei lui
Zwingli în unele cantoane a dus la conflicte religioase intercantonale în 1529 și 1531 (Războaiele
Kappelului). Abia la o sută de ani după aceste războaie civile, în 1648, prin Pacea din Westfalia, țările
europene au recunoscut independența Elveției față de Sfântul Imperiu Roman, ca și neutralitatea ei.
[25][26]

În perioada modernă timpurie a istoriei elvețiene, autoritarismul crescând al familiilor nobiliare s-a
combinat cu o criză financiară cauzată de Războiul de Treizeci de Ani care a dus la războiul țărănesc
din 1653. În contextul acestei lupte, conflictul dintre cantoanele catolice și protestante a persistat,
izbucnind în alte violențe la bătăliile de la Villmergen în 1656 și 1712.[28]

Epoca napoleoniană

Actul de Mediere a fost tentativa lui Napoleon de compromis între Vechiul Regim și o republică.

În 1798, guvernul Franței revoluționare a cucerit Elveția și a impus o nouă constituție de stat unitar.
[28] Prin aceasta, guvernarea țării s-a centralizat, abolind efectiv cantoanele, iar Mülhausen și valea
Valtellina s-au separat de Elveția. Noul regim, denumit Republica Helvetică, a fost deosebit de
nepopular. El fusese impus de o armată străină invadatoare și a distrus secole de tradiție,
transformând Elveția într-un stat-marionetă al Franței. Suprimarea de către francezi a revoltei din
Nidwalden în septembrie 1798 a fost un exemplu de prezență oprimatoare a armatei franceze și de
rezistență a populației localnice împotriva ocupației.

Când a izbucnit războiul între Franța și rivalii săi, forțele rusești și austriece au invadat Elveția.
Elvețienii au refuzat să lupte de partea francezilor în numele Republicii Helvetice. În 1803, Napoleon
a organizat la Paris o întâlnire a politicienilor elvețieni de ambele părți. Rezultatul a fost Actul de
Mediere, care a restaurat în mare parte autonomia Elveției, introducând o confederație de 19
cantoane.[28] Din acel moment, mare parte din politica elvețiană a privit echilibrarea tradițiilor de
autonomie ale cantoanelor cu necesitatea unui guvern central.

În 1815, Congresul de la Viena a restabilit complet independența Elveției, iar puterile europene au
acceptat să recunoască permanenta neutralitate a țării.[25][26][28] Soldații elvețieni au continuat să
lupte pentru guverne străine până în 1860 când au fost prezenți la Asediul Gaetei. Tratatul a permis
Elveției și să-și mărească teritoriul, admițând în federație cantoanele Valais, Neuchâtel și Geneva.
Frontierele Elveției au rămas de atunci neschimbate.[29]

Statul federal
Primul Palat Federal din Berna (1857). Unul dintre cele trei cantoane care prezidează peste
Tagsatzung (fostul consiliu legislativ și executiv), Berna a fost ales drept capitală federală în 1848, în
principal datorită apropierii sale de zonele francofone.[30]

Restaurarea puterii nobilimii a fost însă doar temporară. După o perioadă de agitație, cu repetate
ciocniri violente, cum ar fi Züriputsch-ul din 1839, războiul civil a izbucnit în 1847 când unele dintre
cantoanele catolice a încercat să facă o alianță separată (Sonderbundskrieg).[28] Războiul a durat mai
puțin de o lună, și a cauzat mai puțin 100 de victime, majoritatea morți accidentale. Oricât ar părea
de minor Sonderbundskrieg prin comparație cu alte revolte și războaie europene din secolul al XIX-
lea, el a jucat totuși un rol important în psihologia și în societatea elvețiană.

Războiul i-a convins pe majoritatea elvețienilor de nevoia de unitate și putere în fața vecinilor
europeni. Elvețieni din toate clasele sociale, de toate religiile, aderenți la diverse curente politice, au
realizat că este mai mult în avantajul cantoanelor ca interesele lor economice și religioase să fie
unificate.

Astfel, în vreme ce restul Europei a fost răvășit de revolte, elvețienii au redactat o constituție prin
care țara era organizată ca stat federal, inspirată în mare parte din constituția SUA. Această
constituție prevede o autoritate centrală, lăsând cantoanelor dreptul de autonomie în ce privește
aspectele locale. Dând credit celor care favorizau puterea cantoanelor (Sonderbund Kantone),
adunarea națională a fost împărțită într-o cameră superioară (Consiliul Cantoanelor, cu 2
reprezentanți pe fiecare canton) și o cameră inferioară (Consiliul Național al Elveției, cu reprezentanți
aleși din toată țara). Referendumul este obligatoriu pentru orice amendament la constituție.[26]

Inaugurarea în 1882 a tunelului feroviar Gotthard ce leagă cantonul sudic Ticino, cel mai lung tunel
din lume la acea vreme.[31]

S-a introdus un sistem unic de greutăți și măsuri și în 1850 francul elvețian a devenit monedă unică în
toate cantoanele. Articolul 11 din constituție interzice trimiterea de trupe în străinătate, deși
elvețienii erau încă obligați să ofere regelui Francisc al II-lea al celor Două Sicilii gărzi elvețiene la
asediul Gaetei din 1860, ceea ce a dus la sfârșitul serviciului militar în străinătate.

O clauză importantă a constituției a fost aceea că ea poate fi rescrisă în totalitate dacă se consideră
necesar, permițând astfel evoluția sa ca întreg, fără a trebui să fie modificată amendament cu
amendament.[32]

Aceasta s-a dovedit în curând când creșterea demografică și Revoluția Industrială care au urmat au
dus la apeluri pentru modificarea constituției. O primă propunere a fost respinsă de populație în
1872, dar modificările ulterioare au dus la acceptarea ei în 1874.[28] Ea a introdus referendumul
facultativ pentru adoptarea legilor la nivel federal. Prin ea s-au stabilit responsabilitățile federale
pentru apărare, comerț, și în chestiuni legale.
În 1891, constituția a fost revizuită cu elemente neobișnuit de puternice în sprijinul democrației
directe, care rămân unice în lume până în ziua de azi.[28]

Istoria modernă

Generalul Ulrich Wille, comandant suprem al armatei elvețiene în timpul Primului Război Mondial

Elveția nu a fost invadată în timpul nici unuia dintre cele două războaie mondiale. În Primul Război
Mondial, în Elveția s-a refugiat Vladimir Ilici Uleanov (Vladimir Lenin) care a rămas aici până în 1917.
[33] Neutralitatea Elveției a fost pusă în discuție de afacerea Grimm-Hoffmann în 1917, dar problema
a fost de scurtă durată. În 1920, Elveția a aderat la Liga Națiunilor, care a avut sediul la Geneva, cu
condiția ca țara să fie scutită de orice obligație militară.

În al Doilea Război Mondial, Germania Nazistă a întocmit un plan detaliat de invazie a țării,[34] dar
Elveția nu a fost niciodată atacată.[28] Ea a reușit să rămână independentă printr-o combinație de
pregătiri militare solide, concesii făcute Germaniei și noroc datorită evenimentelor mai importante
din timpul războiului, care au amânat invazia.[26][35] Sub generalul Henri Guisan, s-a ordonat o mare
mobilizare a milițiilor. Strategia militară elvețiană s-a schimbat de la o apărare statică la frontiere
pentru protejarea inimii economice a țării, la una de luptă de uzură pe termen lung, cu retragere pe
poziții puternice, bine aprovizionate și apărate în zonele înalte ale Alpilor, denumite Reduta. Elveția a
fost o importantă bază de spionaj pentru ambele părți în conflict și adesea a mijlocit comunicațiile
între Axă și Aliați.[35]

Comerțul Elveției a suferit blocade de ambele părți. Cooperarea economică și extensia creditului
pentru al Treilea Reich a variat în conformitate cu percepția posibilității invaziei și cu disponibilitatea
altor parteneri comerciali. Concesiile au atins un maxim după ce o crucială legătură feroviară prin
Franța de la Vichy a fost tăiată în 1942, lăsând Elveția complet încercuită de state ale Axei. De-a
lungul războiului, Elveția a primit peste 300.000 de refugiați[36] și Crucea Roșie Internațională, cu
sediul la Geneva, a jucat un rol important în timpul conflictului. Controlul strict al imigrației și
politicile de acordare a azilului, precum și relațiile financiare cu Germania Nazistă au ridicat
controverse, dar abia la sfârșitul secolului al XX-lea.[37]

În timpul războiului, Forțele Aeriene au atacat avioane ale ambelor părți, doborând 11 avioane
Luftwaffe care au încălcat spațiul aerian în lunile mai și iunie 1940, continuând să oblige la aterizare
forțată și alți intruși după o schimbare a politicii în urma amenințărilor Germaniei. Peste 100 de
bombardiere aliate și echipajele lor au fost arestate în timpul războiului. În 1944–45, bombardierele
aliate au lovit din greșeală câteva ținte din Elveția, între care se numără orașele Schaffhausen, Basel
și Zürich.[35]
După război, guvernul elvețian a exportat credite prin fondul caritabil denumit Schweizerspende și a
contribuit la Planul Marshall pentru a susține recuperarea economică a Europei, eforturi de care a
beneficiat și economia elvețiană.[38]

Femeile au primit drept de vot la început la nivel de canton în 1959, și apoi la nivel federal în
1971[28][39] și, în ciuda opoziției, în ultimul canton Appenzell Innerrhoden (unul din ultimele două
Landsgemeinde rămase) în 1990. După votul universal la nivel federal, femeile au căpătat rapid
importanță în viața politică, prima femeie care a devenit membră a executivului Consiliului Federal
fiind Elisabeth Kopp, în perioada 1984–1989,[28] iar prima femeie președinte a fost Ruth Dreifuss în
1999.

În 2003, acordând Partidului Popular un al doilea loc în cabinet, parlamentul a modificat coaliția care
a dominat politica Elveției din 1959.

Elveția a aderat la Consiliul Europei în 1963.[26] În 1979 unele zone din cantonul Berna s-au separat
de acesta, formând un nou canton, cantonul Jura. La 18 aprilie 1999 populația Elveției și cantoanele
au votat în favoarea unei revizuiri totale a constituției federale.[28]

În 2002, Elveția a devenit membru cu drepturi depline al ONU, lăsând Vaticanul să rămână ultimul
stat cu largă recunoaștere care nu este membru ONU. Elveția este membru fondator al EFTA, Dar nu
este membră a Zonei Economice Europene. O cerere de aderare la Uniunea Europeană a fost trimisă
în mai 1992, dar nu a fost susținută întrucât ZEE a fost respinsă în decembrie 1992[28] când Elveția a
fost singura țară care a ținut un referendum pe acest subiect. De atunci, au mai fost organizate mai
multe referendumuri pe tema UE; din cauza unei reacții împărțite în rândul populației, cererea de
aderare a fost înghețată. Totuși, legislația elvețiană este treptat ajustată pentru conformitate cu
acquis-ul comunitar, iar guvernul a semnat mai multe acorduri bilaterale cu Uniunea Europeană.
Elveția, împreună cu Liechtenstein, este complet înconjurată de UE după aderarea Austriei în 1995.
La 5 iunie 2005, alegătorii elvețieni au acceptat cu o majoritate de 55% să adere la tratatul Schengen,
rezultat privit de comentatorii europeni ca un semn de susținere din partea Elveției, o țară tradițional
considerată ca fiind independentă și reticentă față de aderarea la organizații supranaționale.[26]