Antibioticele. Mecanisme de actiune.

Rezistenta bacteriana la antibiotic

1. Introducere
2. Cuprins
- 2.1. Antibioticele – definitie, scurt istoric
- 2.2. Clasificarea antibioticelor
- 2.3. Mecanisme de actiune
- 2.4. Rezistenta la antibiotice
- 2.5. Mecanisme de rezistenta
- 2.6. Mecanismele moleculare ale rezistentei
- 2.7. Detectarea rezistentei la antibiotice
- 2.8. Cresterea rezistentei la agentii antimicrobieni
- 2.9. Combaterea rezistentei la antibiotice
3. Concluzii
Bibliografie

1. Introducere
Antibioticele sunt substante antimicrobiene utilizate pentru tratamentul bolilor
bacteriene. La momentul descoperirii lor, au putut vindeca multe boli infectioase
severe, care puneau viata omului in pericol.

Descoperirea antibioticelor a revolutionat medicina, schimband astfel metoda

de tratament a infectiilor, chiar si a infectiilor foarte severe, crescand considerabil
speranta de viata a omului.

Cea mai rasunatoare descoperire este cea a lui Alexander Fleming din 1928, care
a observant si apoi a experimentat inhibarea cresterii stafilococului de catre o ciuperca
– Penicillium notatum, iar extractul din aceasta ciuperca l-a numit penicilina. Sunt
descoperite apoi o serie de antibiotic cu actiune antibacteriana, care sunt clasificate in
functie de actiunea lor (bactericide si bacteriostatice), in functie de spectrul de
activitate (cu spectru larg si spectru redus) si in functie de modul de actiune asupra
bacteriei. Insa, utilizarea acestor medicamente, initial miraculoase prin salvarea a
numeroase vieti umane, a fost insotita foarte rapid de aparitia tulpinilor bacteriene
rezistente la antibiotice.

Sunt descrise mecanismele prin care bacteriilie contracareaza actiunea

antibioticelor, precum si mecanismele moleculare ale rezistentei microbiene la
antibiotic, devenind o problema de sanitate publica pe plan mondial. Sunt cercetatori
in acest domeniu care semnaleaza faptul ca, fara masuri de limitare si prevenire a
rezistentei la agentii antimicrobieni, exista riscul intoarcerii la era preantibiotica. De
aceea se impune supravegherea bacteriilor rezistente prin utilizarea unor metode de
laborator standardizate si armonizate la nivel national si international, imbunatatirea
utilizarii antibioticelor prin prescrierea judicioasa a acestora, promovarea dezvoltarii
de noi antibiotic si dezvoltarea de noi teste de diagnostic pentru detectarea bacteriilor
rezistente, precum si prevenirea infectiilor prin vaccinare si intensificarea cercetarilor
in vederea producerii de noi vaccinuri.

2.1. Antibioticele – definitie, scurt istoric

Definitie

Termenul de antibiotic isi are etimologia de la grecescul anti = impotriva si

biotikos/bios = viata, cee ace in cazul nostrum inseamna impotriva microbilor.

Exista mai multe tipuri de antibiotice – antibacteriene, antivirale, antifungice si

antiparazitare.

Termenul de antibiotic este frecvent folosit si astfel, a devenit comun pentru

substantele antibacteriene, termen utilizat pentru a descrie o substanta care omoara
sasu inhiba cresterea bacteriana.

De-a lungul evolutiei producerii antibioticelor, putem distinge doua definitii ale
acestora:

- definitia veche – substante de origine biologica, obtinute din diferite specii

de organisme, care sunt capabile, in concentratii mici, sa omoare sau sa
inhibe cresterea altor microorganisme
- definitia noua – substante similar celor obtinute dintr-un microorganism,
realizate partial (semisintetic) sau in intregime (sintetic) prin sinteza chimica
si care, in concentratii mici, omoara sau inhiba crestera bacteriana.

Istoric
In era preantibiotica, desi sistemul imun al organismului uman putea invinge
multe infectii bacteriene, in multe alte situatii, boala infectioasa era cea invingatoare.
De exemplu, 90% din copiii cu meningita bacteriana mureau, iar cei care supravietuiau
ramaneau cu sechele serioarse (surditate, retard mental, epilepsie etc.); infectiile
steptococe aveau, de cele mai multe ori, o evolutie fatala prin complicatiile severe pe
care le produceau. De asemenea, tusea convulsive si difteria determinau epidemii cu
imbolnaviri grave, urmate de multe ori de deces.

In timpuri mai vechi au fost folosite diferite alte substante cu actiune

antibacteriana, astfel: grecii si indienii foloseau mucegaiuri si alte plante pentru
tratarea infectiilor; in Serbia si Grecia era utilizata painea mucegaita, iar in Rusia,
taranii foloseau pamant cald pentru tratarea infectiilor cutanate; doctorii sumerieni
utilizau un amestec de supa de bere si cochilii de broasca testoasa etc.
 Mai tarziu, incepand cu secolul al XVII-lea, au fost utilizate mucegaiuri, iar din
secolul al XIX-lea, cercetatorii incep sa experimenteze si sa explice actiunea
antibacteriana a unor ciuperci, precum Penicillium glaucium (Joseph Lister, in 1871),
Penicillium fungus (John Tyndall, in 1875); in 1877, Louis Pasteur postuleaza ca unele
bacterii pot omori alte bacterii.

Dar cea mai rasunatoare descoperire o face Sir Alexander Fleming, care
descopera lizozimul in 1921 si o substanta antibacteriana obtinuta din Penicillium
notatum, in 1928. In anii 1940 si 1950 sunt descoperite streptomicina, cloramfenicolul
si tetraciclina, iar Selman Waksman utilizeaza termenul de “antibiotic” in 1942.

Descoperirile lui Sir Alexander Fleming

In 1921, ca urmare a studiilor din timpul carierei sale militare, Alexander

Fleming descopera o enzima natural antiseptica, pe care o numeste lizozim. Aceasta
substanta exista in tesuturi si secretii naturale, precum mucus, lacrimi si albusul de ou,
dar aceasta nu a avut un effect prea mare asupra germenilor patogeni.

Intr-o dimineata din septembrie 1928, cand Sir Alexander Fleming tocmai se
intorcea dintr-o vacanta, a agsit in laboratorul sau placi cu culture vechi de stafilococi,
contaminate cu alte specii microbiene. In timp ce facea decontaminarea acestor placi,
a observant o inhibitie a cresterii in jurul unei ciuperci (mucegai). S-a aplecat cu interes
asupra acestui aspect, pentru ca unele din cercetarile sale anterioare erau axate pe
desoperirea unor agenti antibacterieni. El a identificat ciuperca Penicillium notatum, iar
extractul obtinut din aceasta l-a numit penicilina.

Aceasta substanta activa, nou descoperita, a fost eficace chiar si atunci cand a
fost diluata pana la de 800 de ori. In 1929 publica aceasta desoperire in “British Journal
of Experimental Pathology”. Mai tarziu, farmacologul Howard Florey si biochimistul
Ernst Boris Chain reusesc sa purifice si sa produca pe scara larga penicilina – primul
antibiotic care a fost introdus pe piata din 1942, salvand astfel mii de vieti si fiind
considerat medicamentul – miracol al secolului XX.

Pentru acesta descoperire, care a revolutionat stiintele medicale, in 1944,

Alexander Fleming a fost innobilat cu titlul de “Sir”, iar in 1945 Fleming, Florey si
Chain au impartit Premiul Nobel pentru Fiziologie si Medicina.

2.2. Clasificarea antibioticelor

1. In functie de actiunea lor, antibioticele sunt de doua tipuri:

a. bactericide – omoara bacteriile, interferand cu formarea peretelui celular
al bacteriei, sau cu formarea continutului celular al acesteia.
Exemple de antibiotice bactericide: penicilina, fluorochinolonele,
metronidazole, nitrofurantoin, cotrimoxazol.
 b. bacteriostatice – opresc multiplicarea bacteriilor fara sa le omoare,
interferand cu sinteza proteica bacteriana, replicarea AND-ului, sau alte
aspect ale metabolismului celulei bacteriene.
Exemple de antibiotice bacteriostatice: tetraciclinele, sulfonamidele,
trimetoprim, cloramfenicol, macrolidele si lincozamidele.

2. In functie de spectrul de activitate, acestea sunt:

a. antibiotice cu spectru larg, sunt active atat fata de microorganismele
gram-pozitive, cat si fata de cele gram-negative; de obicei, sunt indicate
in infectii polimicrobiene, de exemplu in infectii abdominale cu germeni
anaerobi.
Exemple de antibiotice cu spectru larg: tetracicline, fenicoli,
fluorochinolone, cefalosporine de generatia a 3-a si a 4-a.
b. Antibiotice cu spectru redus (ingust), au activitate limitata si sunt
utilizate numai fata de o anumita specie bacteriana; de exemplu intr-o
infectie cutanata stafilococica.
Exemple de antibiotic cu spectru ingust: glicopeptidele si bacitracina
sunt eficiente numai fata de bacteriile gram-pozitive; polimixinele sunt
eficiente numai fata de bacteriile gram-negative;aminoglicozidele si
sulfonamidele sunt eficiente numai fata de microorganismele aerobe, iar
nitroimidazolii sunt in general eficiente numai pentru anaerobi.
3. In functie de modul de actiune asupra bacteriei sau in cadrul procesului
fiziologic:
a. antibiotice active pe peretele bacterian
b. antibiotice active pe membrana citoplasmatica
c. antibiotice active asupra sintezei proteice
d. antibiotice active asupra replicarii acizilor nucleici
e. inhibitori ai altor procese metabolice

2.3. Mecanisme de actiune ale antibioticelor

Diferite antibiotice actioneaza in mod diferit, avand in vedere natura structurii

lor si gradul de afinitate fata de anumite situsuri-tinta din celula bacteriana.

Inhibitia sintezei peretelui bacterian este foarte importanta pentru viata

agentilor bacterieni. Un antibiotic care tinteste peretele celulei bacteriene poate sa
omoare sau sa inhibe bacteria. Exemple de astfel de antibiotice: beta-lactaminele
(penicilinele, cefalosporinele), glicopeptidele (vancomicina), fosfonopeptidele
(fosfomicina).

Inhibitia sintezei membranei celulare. Membranele celulare sunt bariere

importante, care separa si reglementeaza fluxul intracelular si extracellular al
substantelor. O intrerupere sau deteriorare a acestei structuri ar putea duce la scurgeri
importante si esentiale pentru supravietuirea celulei bacteriene. Din cauza faptului ca
aceasta structura este gasita atat in celulele eucariote, cat si procariote, actiunea acestor
antibiotice este putin selective, putand fi toxice la mamifere daca se utilizeaza pe cale
sistemica. Prin urmare, utilizarea clinica este limitata la aplicatii topice. Exemple :
gramicidine (gramicidinele A, B si C) si polimixine (polimixina B si colistin).

Inhibitia sintezei proteice. Enzimele si structurile celulare sunt compuse din

proteine. Sinteza proteinelor este un proces essential pentru multiplicarea si
supravietuirea tuturor celulelor bacteriene. Cateva tipuri de agenti antimicrobieni
tintesc sinteza proteinelor bacteriene, prin legarea la subunitatea 30S sau 50S a
ribozomilor intracelulari. Aceasta duce la intreruperea metabolismului bacterian, cee
ace are ca rezultat moartea sau inhibitia cresterii si multiplicarii bacteriene. Exemple:
aminoglicozide, macrolide, lincozamide, streptogramine (MLS), cloramfenicol,
tetracycline, trimetoprim/ sulfametoxazol.

Inhibitia sintezei acizilor nucleici. ADN-ul si ARN-ul sunt cheia pentru

replicarea tuturor formelor vii, inclusive a bacteriilor. Unele antibiotice actioneaza prin
legarea la componentele implicate in procesele de sinteza a ADN si ARN, interferand
cu procesele normale celulale si astfel vor compromite multiplicarea si supravietuirea
bacteriana. Exemple: fluorochinolone, metronidazol si rifampicina.

Inhibitori ai altor procese metabolice. Alte antibiotice actioneaza pe anumite

procese celulare esentiale pentru supravietuirea agentilor bacterieni patogeni. De
exemplu, sulfonamidele si trimethoprim intrerup calea acidului folic, care este o etapa
necesara pentru producerea de catre bacterie a precursorilor important pentru sinteza
ADN-ului. Sulfonamidele tintesc si se leaga la dihidropteroat-sintetaza, iar
trimethoprim inhiba dihidrofoliat-reductaza; aceste enzyme sunt esentiale pentru
producerea acidului folic.

2.4. Rezistenta la antibiotice

Descoperirea antibioticelor a constituit un punct de cotitura in istoria omenirii,
o revolutie in medicina, prin salvarea a numeroase vieti. Insa este regretabil ca
utilizarea acestor medicamente, initial miraculoase, a fost insotita foarte rapid de
aparitia tulpinilor bacteriene rezistente la antibiotice.

Rezistenta la antibiotice reprezinta o problema de sanatate publica pe plan

mondial. Astazi este foarte alarmanta rata cu care se dezvolta rezistenta la antibiotice
si rapiditatea raspandirii acesteia printer diferitele specii bacteriene si pe tot globul.
Noi forme de rezistenta la antibiotice se raspandesc foarte usor pe toate continentele.
In aceste cazuri sunt necesare tratamente mai prelungite sim ai costisitoare, internare
prelungita in spital; pot aparea dizabilitati severe si chiar deces.
 Cercetatorii in acest domeniu avertizeaza acum despre o posibila revenire la era
preantibiotica. O data de baze recenta listeaza existenta a peste 20.000 de gene de
rezistenta la aproape 400 de tipuri diferite, prevazute in secventele disponibile ale
genomului bacterian. Din fericire, numarul determinantilor de rezistenta functionali
este mult mai mic.

Rezistenta microbiana la antibiotice reprezinta capacitatea unui

microorganism de a supravietui si a se multiplica in prezenta unui agent antimicrobian
(antibiotic), care in mod normal l-ar inhiba sau omori. Acest fenomen este aproape la
fel de vechi ca si descoperirea antibioticelor, fiind descrisa de pionieri ai microbiologiei
precum Erlich si Fleming, care au remarcat rezistenta tripanosomelor si a stafilococilor
la unele antibiotice.

Modurile de actiune ale antibioticelor pot fi contracarate de bacterii prin cateva

cai diferite, numite mecanisme de rezistenta.

2.5. Mecanisme de rezistenta

1. Reducerea capacitatii antibioticului de a patrunde in celula bacteriana si de
a-si atinge tinta

Pentru ca un antibiotic sa fie eficace, el trebuie sa patrunda in interiorul celulei. Unele

bacterii se protejeaza prin blocarea patrunderii agentilor antimicrobieni in celula
bacteriana. Acest mechanism afecteaza numai germenii gram-negativi, prin
urmatoarele mecanisme:

a. lipopolizaharidul (LPZ) membranei externe se opune penetrarii antibioticelor,

dar porinele permit trecerea moleculelor hidrofile (penicilinele cu spectru larg,
cefalosporinele, aminozidele, fenicolii, tetraciclinele);
b. mutatii ce determina modificarea frecventei, marimii si selectivitatii porinelor
de la nivelul membranei celulare, impiedicand astfel agentii antimicrobieni sa
patrunda in celula bacteriana si sa-si atinga tinta (exemple: tintele pentru
aminoglicozide si beta-lactamine sunt ribozomii si respectiv, proteinele de
legare a penicilinelor – PP).
Aceste mutatii pot fi responsabile de rezistenta dobandita, adesea incrucisata,
la mai multe familii de antibiotice. Acest mecanism a fost observant la:
Pseuomonas aeruginosa, Enterobacter aerogenes si Klebsiella spp fata de imipenem
(o beta-lactamina); mai multe bacterii gram-negative fata de aminoglicozide,
chinolone.

2. Expulsia agentului antimicrobian din celula bacteriana prin pompe specific

de eflux

Pentru a fi eficiente, antibioticele trebuie sa fie prezente intr-o concentratie destul de

mare in celula bacteriana. Unele bacterii poseda proteine de membrana care actioneaza
ca un instrument de export – pompa de eflux – pentru anumite antibiotic si expulzeaza
antibioticul in afara celulei bacteriene imediat ce acesta a intrat, scazand astfel
concentratia intracelulara a antibioticului, insuficienta pentru a-si exercita actiunea sa
antibacteriana.

Unele pompe de eflux scot in mod selectiv din celula bacteriana antibioticele, precum
macrolide, linczamide, streptogramine si tetracycline, in timp ce alte pompe (pompe
“multi-drug-rezistente”) expulzeaza o varietate de antibiotice cu diferite mecanisme
de actiune. Acest mecanism a fost observat la: E.coli si alte Enterobacteriaceae fata de
tetracicline si cloramfenicol, stafilococi fata de macrolide si streptogramine,
Staphylococcus aureus si Streptococcus pneumoniae fata de fluorochinolone.

3. Inactivarea agentului antimicrobian prin modificarea sau degradarea sa

Un alt mecanism prin care bacteriile se apara impotriva antibioticelor este distrugerea
componentei active a antibioticului, prin intermediul enzimelor inactivatoare ale
antibioticelor. Aceste enzime sunt produse de bacteriile gram-pozitive si gram-
negative. Ele inactiveaza antibioticul, modificandu-l sau hidrolizandu-l. Substraturile
acestor enzime sunt: beta-lactaminele, aminozidele, cloramfenicolul sau antibioticele
din familia macrolide-lincosamide-streptogramine (MLS).

Un exemplu classic este dezactivarea hidrolitica a inelului beta-lactamic al

penicilinelor si cefalosporinelor de catre enzimele bacteriene numite beta-lactamaze
(penicilinaze si cefalosporinaze). Penicilinazele au substratul preferential: penicilinele
G, aminopenicilinele, carboxypenicilinele si ureidopenicilinele, iar cefalosporinazele
hidrolizeaza in principal cefalosporinele de prima generatie, anumite cefalosporine de
generatia a doua, penicilinele G si aminopenicilinele. In acest fel acidul penicilloic nu
se poate lega la PLP si procesul de sinteza al peretelui bacterian nu mai este afectat de
catre antibiotic.

Enzimele inactivatoare ale aminozidelor modifica aminozidele numai dupa

patrunderea lor in celula bacteriana. In functie de reactia pe care o catalizeaza sunt:
aminozid – fosfotransferaze, aminozid – adeniltransferaze si aminozid – acetiltransferaze.

Enzimele inactivatoare ale cloramfenicolului: Cloramfenicol-acetiltransferaza determina

o rezistenta plasmidica, decelabila la anumite enterobacteria si la unele specii ale
genurilor Staphylococcus, Streptococcus, Neisseria, Haemophilus, Pseudomonas.

Enzimele inactivatoare ale MLS actioneaza asupra antibioticelor din aceasta familie –
macrolide, licozamide si streptogramine. S-au descris la stafilococi si streptococci
enzime inactivatoare ale eritromicinei, streptograminelor A si B sau lincozamidelor.
 4. Modificarea tintei agentului antimicrobian din celula bacteriana

Unele bacterii rezistente isi modifica sau camufleaza situsurile-tinta pentru ca agentii
antimicrobieni sa nu le mai recunoasca, astfel nu se mai pot lega la aceste situsuri,
facand imposibila actiunea antibioticului. Se evidentiaza in acest sens

a. modificarea proteinelor de legare a penicilinelor (PLP) (enzime care intervin in

asamblarea peptidoglicanului din peretele celulei bacteriene). Diminuarea
afinitatii acestor PLP se poate produce prin cresterea productiei lor sau prin
sinteza de noi PLP cu afinitate scazuta. Acest mecanism a fost observat la:
stafilococi fata de meticilina (MRSA) si alte beta-lactamine (stafilococii prezinta
modificari ale proteinelor de legare a penicilinelor, facand imposibila legarea
beta-lactaminelor pentru a inhiba sinteza peretelui celular); la pneumococci
(“rezistenta anormala la penicilina” prin modificari ale PLP);
b. modificari ale subunitatilor ARN-polimerazei, ducand la rezistenta fata de
rifampicina
c. alterari ale subunitatilor AND-girazei, care reduc activitatea fluorochinolonelor
etc.

2.6. Mecanismele moleculare ale rezistentei

Capacitatea bacteriilor de a utiliza diferite strategii pentru a rezista actiunii

agentilor antibacterieni este codificata genetic. Bacteriile pot prezenta o rezistenta
intrinseca – innascuta si o rezistenta castigata – dobandita.

Rezistenta intrinseca este capacitatea innascuta a unei specii bacteriene de a rezista

actiunii unui antibiotic prin caracteristicile sale structurale si functionale, care-i permit
toleranta fata de un antibiotic sau o clasa de antibiotice. Aceasta rezistenta intrinseca
poate fi din cauza:

a. lipsei afinitatii unui antibiotic fata de tinta bacteriana

b. inaccesibilitatii antibioticului in celula bacteriana
c. expulzarii antibioticului de catre exportatori activi codificati cromozomal
d. productiei innascute a unor enzime care inactiveaza specific antibioticele.

Rezistenta intrinseca este un tip de rezistenta naturala codificata si exprimata de toate

tulpinele care apartin aceleiasi specii bacteriene; ea este programata in genomul
bacterian si constituie un criteriu de identificare. Exemple de rezistenta intrinseca:
rezistenta naturala a anaerobilor la aminoglicozide, a bacteriilor aerobe la
metronidazole, a bacteriilor gram-negatrive la vancomicina. Cunoasterea rezistentei
intrinsece a unui agent patogen este foarte importanta in practica medicala pentru a
Evita terapiile incorecte si ineficiente.

Rezistenta castigata este fenomenul prin care o bacterie capata abilitatea de a

rezista activitatii unui agent antimicrobian, fata de care anterior a fost sensibil. Aceasta
rezistenta se poate produce prin schimbari in genomul bacterian, ce constau in:
 a. modificari la nivelul echipamentului genetic cromozomal si anume – mutatii
ale genelor implicate in procesele fiziologice si tructurile celulare. O mutatie este
o modificare spontana in secventa ADN- ului ceea ce poate schimba trasaturile
functionale si structurale ale celulei bacteriene, care, in consecinta, va schimba
afinitatea sau activitatea eficienta a antibioticului. Rezistentele cromozomale
sunt
i. spontane – preexistente utilizarii antibioticului
ii. stabile – se transmit vertical intr-o clona bacteriana
iii. specific – intereseaza numai un antibiotic sau o familie de
antibiotice
b. modificari la nivel plasmidic – prin achizitia orizontala a unor gene de
rezistenta straine – procesul prin care se realizeaza schimbari de material genetic
intre bacterii vecine. Multe dintre genele de rezistenta la antibiotice sunt
transportate pe plasmide, transpozoni si integroni, ce pot actiona ca vectori care
transfera aceste gene la alti membri ai aceleiasi specii bacteriene, precum si la
bacterii dintr-un alt gen sau specie. Transferul orizontal de gene se poate
produce prin trei mecanisme principale:
i. transformare
ii. transductie
iii. conjugare

Transformarea implica absorbtia de fragmente scurte ADN simplu de catre bacterii

natural transformabile.

Transductia implica transferul de ADN de la o bacterie la alta prin bacteriofagi.

Conjugarea implica transferul de ADN prin pilus sexual si necesita contactul celula-
celula. Aceste fragmente de ADN care contin gene de rezistenta de la donatorii
rezistenti induc rezistenta fata de un antibiotic la bacteriile care erau sensibile anterior.
Este o rezistenta codificata de genele de rezistenta nou dobandite. Aceste tipuri de
rezistenta sunt frecvente (>80% din rezistentele castigate), sunt contagioase – se
transmit orizontal intre bacterii comensale, chiar specii diferite si se pot referi la mai
multe antibiotice, chiar mai multe familii de antibiotice, determinand fenomenul de
polirezistenta (multi-drug-rezistenta).

c. o combinatie a celor doua mecanisme mai sus amintite.

Spre deosebire de rezistenta intrinseca, rezistenta castigate se gaseste numai la

unele tulpini sau subpopulatii din cadrul unei specii bacteriene. Exemplu de
rezistenta castigata:
i. prin mutatii ale genelor – M. tuberculosis rezistent la rifampicina;
E. coli, Hemophilius influenzae rezistente la trimethoprim etc.
ii. prin transfer orizontal de gene de rezistenta - S. aureus rezistent
la meticilina (MRSA); Enterococcus faecium si E. faecalis rezistente
la vancomicina etc.
 Mecanismele biochimice principale prin care diferite bacterii devin rezistente la
antibiotic sunt prezentate in tabelul nr. 1.

Tabelul nr. 1. Mecanismele rezistentei bacteriene la diferite antibiotic

 2.7. Detectarea rezistentei la antibiotice

Se realizeaza prin metode de laborator, care sunt procedure de testare in vitro.

Testarea susceptibilitatii la antibiotic (TSA) a inceput inca de la descoperirea
penicilinei, insa metodologia a evoluat in timp. In anul 1971 apar primele publicatii
OMS privind metodele de TSA, considerate mult timp in “gold standard”. Insa
problemele importante care raman valabile in permanenta sunt standardizarea,
armonizarea, precum si intelegerea metodologiilor si terminologiilor utilizate. In acest
scop, o serie de organizatii competente au furnizat metodologii de realizare a TSA
(BSAC – British Sosietu for Antimicrobial Chemotherapy, DIN – Deutsches Institut fur
Normung, CA-SFM – Comite de l’Antibiogramme de la Societe Francaise de
Microbiologie). Insa organizatiile international cele mai importante pentru
reglementarea testarii susceptibilitatii la antibiotic sunt Clinical and Laboratory
Standards Institute (CLSI, fost NCCLS) si European Committee on Antimicrobial
Susceptibility Testing (EUCAST). Aceste organizatii actualizeaza continuu ghidurile si
recomandarile, in conformitate cu care trebuie realizate procedurile pentru testarea
susceptibilitatii la antibiotice.

Obiectivele generale ale acestor comitete sunt de a oferi linii directoare

semnificative pentru interpretarea clinica si epidemiologica a rezultatelor.

In Romania, majoritatea laboratoarelor utilizeaza standardul CLSI pentru TSA

(metoda difuzimetrica), unele laboratoare dispun de echipamente automate pentru
TSA, cateva aplica standardul CA-SFM pentru metoda difuzimetrica si numai cateva
laboratoare aplica standardul EUCAST, pe care trebuie sa-l adopte toate tarile
europene, dat fiind specificul tulpinilor bacteriene circulante in aceasta arie geografica.

Pentru ca TSA sa fie corect realizata, iar aplicarea rezultatelor sa fie eficienta,
trebuie indeplinite o serie de conditii, reglementate in toate standardele nationale si
internationale de testare a susceptibilitatii la antibiotice:

 tulpina bacteriana care va fi testata trebuie sa fie cu certitudine cea care

a cauzat boala infectioasa;
 agentul bacterian patogen trebuie sa fie izolat in cultura pura;
 panelul de antibiotice fata de care se face testarea sa fie stability in
conformitate cu standardul utilizat, fara a include antibioticele la care
tulpina bacteriana este cunoscuta ca avand rezistenta intrinseca;
 laboratorul in care se realizeaza testarea trebuie sa dispuna de personal
calificat, precum si de resursele materiale necesare;
 metoda de testare utilizata trebuie sa fie standardizata;
 interpretarea rezultatelor sa se faca conform standardului utilizat;
 comunicarea rezultatelor si a interpretarii acestora trebuie facuta in timp
eficient catre utilizatorii finali.

Cel mai adesea, interpretarea rezultatelor este redusa la clasificarea tulpinii

bacteriene ca fiind sensibila (S), intermediara (I) sau rezistenta (R) la antibioticul testat.
Insa trebuie amintit faptul ca procedurile in vitro sunt numai aproximari ale conditiilor
in vivo, care pot fi diferite in functie de natura antibioticului, natura gazdei si conditiile
in care are loc interactiunea dintre antibiotic si agentul patogen.

De asemenea, foarte important in realizarea acestei procedure este controlul

intern al calitatii, care include: standardizarea inoculului bacterian, conditiile culturii
microbiene (mediu de cultura, pH-ul mediului, suplimente de crestere), conditiile de
incubare (atmosfera, temperature, durata), concentratia antibioticului, utilizarea unor
tulpini bacteriene de referinta pentru controlul efectuarii corecte a metodei de testare.

Exista o varietate de metode prin care se poate determina rezistenta la antibiotic

a unei bacterii patogene: disc difuzia (antibiograma difuzimetrica), determinarea
concentratiei minime inhibitorii (CMI) prin metoda dilutiilor in agar, a microdilutiilor
in bullion, difuzia in agar a unui gradient antimicrobian de pe un transportator din
plastic (E test) si sisteme automate de testare.

2.8. Cresterea rezistentei la agentii antimicrobieni

Se poate realiza prin:

 utilizarea abuziva a antibioticelor (sunt cele mai prescrise medicamente,

chiar si in infectiile virale, unde stim sa antibioticele nu au nici un efect);
 utilizarea antibioticelor in hrana animalelor pentru prevenirea bolilor si
ca potentiator de crestere;
 raspandirea bacteriilor rezistente de la om la om sau din alte surse non-
umane din mediu, inclusive hrana.

2.9. Combaterea rezistentei la antibiotic

Riscul alarmant al cresterii rezistentei la antibiotice si, implicit, riscul intoarcerii la
conditiile din era preantibiotica impugn cat mai rapid desfasurarea unor actiuni
agresive pentru lupta impotriva acestor infectii, ce pot deveni mortale:

 prevenirea infectiilor prin instaurarea unor sisteme de supraveghere

atat in spatial comunitar, cat mai ales in spitale, unde aparitia infectiilor
nosocomiale reprezinta un risc foarte mare pentru cresterea rezistentei
la antibiotice; prevenirea infectiilor atat prin asigurarea unei acoperiri
vaccinale corespunzatoare in randul populatiei, cat si prin intensificarea
cercetarilor in vederea producerii de noi vaccinuri;
 supravegherea bacteriilor rezistente prin utilizarea unor metode de
laborator standardizate si armonizate la nivel national si international;
monitorizarea si combaterea raspandirii si aparitiei de noi rezistente la
antibiotice atat la speciile bacteriene patogene, cat si nepatogene;
  imbunatatirea utilizarii antibioticelor prin prescrierea judicioasa a
acestora, reducerea utilizarii lor in infectiile virale, precum si reducerea
prescrierii antibioticelor cu spectru larg pentru situatiile in care
antibioticele cu spectru redus sunt eficiente;
 promovarea dezvoltarii de noi antibiotice si dezvoltarea de noi teste de
diagnostic pentru detectarea bacteriilor rezistente.

3. Concluzii
Antibioticele sunt cu certa valoare in terapeutica, prezinta siguranta in utilizare

sunt caracterizate de activitatea remarcabila pe un numar mare de germeni patogeni.

Astazi, in terapia antibacteriana, sunt utilizate peste 50 de cefalosporine de

semisinteza clasificate in patru generatii si se estimeaza ca numarul lor pe piata
produselor farmaceutice este in continua crestere.

Antibioticele sunt considerate a fi printre cele mai eficiente si sunt utilizate pe scara
larga in tratamentul infectiilor moderate si severe.

Numarul antibioticelor de pe piata a crescut rapid in ultimii ani si se estimeaza ca

aceasta tendinta va continua. Noile produse ofera eficienta si spectrul larg al
antibioticelor.

Cresterea numarului de pacienti cu imunitate compromisa si problemele cauzate

de rezistenta bacteriana la antibiotice (in special proliferarea tulpinilor bacteriene
producatoare de s-lactamaze cu spectru larg) au determinat efectuarea unor cercetari
intense pentru realizarea de noi compusi mai activi si mai siguri.

Descoperirea si introducerea in terapeutica a antibioticelor a reprezentat unul

dintre cele mai remarcabile progrese ale medicinei, care a modificat radical evolutia si
prognosticul bolilor infectioase.

Antibioticele reprezinta grupa de medicamente care se caracterizeaza prin cel mai

mare beneficiu terapeutic, cea mai frecventa utilizare (aprox. 20% din totalul
prescriptiilor medicale), dar si cel mai mare risc terapeutic.

Abuzul si utilizarea nerationala a antibioticelor datorita autoadministrarii pot avea

consecinte foarte grave, generand complicatii mult mai grave decat afectiunea pentru
care au fost administrate.

Rezistenta bacteriana la antibiotice este unul dintre procesele ample si complexe ce

se deruleaza in permanenta si care pune probleme atat din punctul de vedere al
medicului terapeut indiferent de specialitatea sa cat si din punct de vedere al cercetarii
si producerii de chimioterapice antiobacteriene.

Cunoasterea mecanismelor de actiune ale antibioticelor contribuie la intelegerea

mecanismelor rezistentei bacteriene si implicit modificarea structurala a antibioticelor
existente sau la dezvoltarea unor molecule noi, eficiente impotriva tulpinilor
bacteriene care au dezvoltat rezistenta la unul sau mai multe antibiotice.

Pentru ca un antibiotic sa fie eficient impotriva unei bacterii este necesar ca in

structura bacteriei sa existe un receptor susceptibil la actiunea antibioticului, este
necesar ca antibioticul sa ajunga la nivelul receptorului intr-o cantitate suficienta
(concentratia minima inhibitorie), si structura antibioticului nu trebuie sa fie
modificata de catre mecanismele de aparare ale bacteriei.

Cunoasterea aprofundata a mecanismelor de instalare a rezistentei bacteriene la

antibiotice permite modificarea structurilor chimice ale medicamentelor
antibacteriene existente, astfel incat acestea sa isi recapete eficienta.

Rezistenta multimedicamentoasa (multidrug resistance) reduce valoarea

raportului risc/beneficiu al antibioticelor datorita cumularii efectelor toxice ale
medicamentelor asociate. Pentru combaterea rezistentei bacteriene se incearca
introducerea in terapie a altor alternative terapeutice alaturi de moleculele existente.

Bibliografie

1. Benea, E.O., Popescu, C, Popescu, G.A., 2012 – Ghidul Angelescu – Terapie

antimicrobiana, Ed. Houston NPA, Bucuresti.
2. Buiuc, D.T, Negut, M, 2017 – Tratat de microbiologie clinica ed. a III-a, Ed.
Medicala, Bucuresti.
3. Buiuc, D.T., 2003 – Microbiologie medicala – ghid pentru studiul si practica medicinei
ed. a VI-a, Ed. “Gr.T.Popa”, Iasi.
4. Dr. Adriana Slavcovici – Rezistenta la antibiotice a bacteriilor in infectiile severe,
Revista de Boli Infectioase, volumul XI, Nr. 4, 2008.
5. Dr. Vasilica Ungureanu – Antibioticele. Mecanisme de actiune, rezistenta bacteriana
la antibiotice, Editorial Group Medichub Media, 2015
6. Popa M.I., Popa G.L., Antibiotice şi chimioterapice, vol 1 - curs UMF „Carol
Davila”, 2010
7. Popa M.I. (coord.), Microbiologie Medicală, vol 1 - curs UMF „Carol Davila”, 2010.