Eseu LUCEAFĂRUL

Autor MIHAI EMINESCU

1.       ÎNCADRAREA ÎN CURENT

a.       TEMA POEMULUI

2.       2 ELEMENTE DE CONȚINUT (geneza, )

3.       PREZENTAREA TABLOURILOR

4.       2 SECVENȚE SEMNIFICATIVE (surprindem cu detalii (cu citate) 2 secvențe importante

pentru mesajul pe care îl transmite autorul adică ( diferența dintre omul comun și omul de geniu
și suferință omului de geniu provocată de superioriatatea lui)

Opera ,, Luceafărul” , scrisă de Mihai Eminescu, a apărut în anul 1883, în ,,

Almanahul Societățîi academice social-literare <<România Jună>>”, iar apoi în paginile
revistei ,,Convorbiri literare”, având la baza o multitudine de surse de inspirație, precum cele de
tip folclorice, în care se încadrează basmul ,,Față din grădina de aur”, scrisă de Kunich, ,,Miron
și frumoasă fără corp”, ,,Sburătorul” al lui I.H Rădulescu și motivul stelei cu noroc. De asemenea
sunt utilizate și  surse de tip filosofice precum filosofia lui Arthur Schopenhauer, a lui Immanuel
Kant și elemente din filosofia platonică și în sfârșit surse mitologice, de exemplu, motivul
păcatului originar, din mitologia creștină și mitul îngerului căzut.

Caracterul romantic al acestei opera reiese atât din temele centrale ale acesteia, respeectiv
iubirea, omul de geniu și timpul, cât și din motivele literare specifice, adică elementele cosmice
Luna, care îi este asociată tinerei prințese, stelele, Luceafărul, asociat omului de geniu, superior
omului comun și cerul, oniricul, principala cale prin care cei doi ajung să își vorbească. În
această scriere este prezentat și primatul sentimentului în față rațiunii prin convigerea
Luceafărului, omului de geniu, de a renunta la nemurirea și caracterul sau divin numai pentru a
experimenta sentimentul iubirii de către tânăra prințesă. Tot în versurile acestei opera se
retgaseste antiteză atât dintre omul de geniu și omul comun, cât și între dorința și putință, într-u
cât Luceafărul dorește să o ia pe Cătălina cu el în ceruri și în mari, de a-I oferi o viață fără tristate
și fără griji, însă această refuză, folosind că argument diferența esențială dintre ea și el, dintre
caracterul sau muritor și al lui nemuritor, însă adevăratul motiv fiind frică omului comun față de
necunoscut, de cee ace nu poate înțelege. Cum Hyperion nu o putea lua fără voia ei, acesta este
atât de fermecat de dorința de a află cee ace nu oate află, încât decide să facă sacrificial suprem
în acest scop. Estetică frumosului este susținută prin descrierea tinerei prințese la începutul
acestei opera că fiind ,, o prea frumoasă față”, ,,mândră în toate ele, Cum e Fecioara între sfinți,
și Luna între stele”.  Luceafărul este întruchiparea personajului excepțional aflat într-o situație
excepțională, mai exact a unei ființe divine să se îndrăgostească de o muritoare, gata să facă
sacrificiul suprem pentru a fi cu această, iar mai apoi să se dovedească că a fost înșelat și trădat,
de vină fiind simplitatea omului de rând.

Geneza este amintită în cadrul evenimentelor prin întoarcerea lui Hyperion la Demiurg,
creatorul lumii văzute și nevăzute, în momentul în care acesta se află în procesul creației
universului, cerându-i să îi fie luată nemurirea. Călătoria aceastuia nu este doar spațială, dar și
temporală, evidențiată în text prin secvențe precum ,, Și cai de mii de ani treceau, în tot atâtea
clipe”, ,,Vedea, că-n ziua cea de-ntai, Cum izvorau lumine”.  O secvență semnificativă ce descrie
acest moment esențial în crearea universului este ,, Căci unde ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a
cunoaște, Și vremea-ncearcă în zadar, Din goluri a se naște”. Acesta este momentul fără
precedent, începutul spațiului și timpului, adevăratul act de creație al unei ființe cu puteri
nelimitate, care poate trăii în afară acestora ( a spațiului și a timpului), ce cunoaște adevărul,
binele și răul.

                Poezia,, Luceafărul” este împărțită în patru tablouri, iar evenimentele se desfășoară pe
două planuri, cel terestru și cel cosmic. Primul tablou se desfășoară , între strofele unu și 44 atât
pe plan cosmic cât și pe plan terestru, lucru susținut prin prezentarea camerei fetei, odaia în care
aceștia se întâlnesc și își vorbesc, dar precizează și cerul de unde se coboară Luceafărul. incipitul
enunță o formulă specifică basmului- introduce cititorul în lumea imaginației eminesciene,
proiectează alegoria într-un timp neprecizat, unic „illo tempore”. Față este un simbol a l omului
comun care aspiră la un ideal în iubire, în raport cu semenii este omul superior datorită unicitățîi.
Singularitatea acesteia este evidențiată prin comparația hiperbolizanta cu Fecioara și cu luna.
Visul Cătălinei reprezintă criză puberală, sau după cum o numește G. Călinescu ,, ilustrarea
invaziei instinctului puberal”, fiind dorința de descoperire a iubirii, rezolvată mitologic prin
motivul zburătorului, vârstă acesteia fiind potrivită pentru a putea fi afectată de acesta.
Luceafărul este omul de geniu, ființă superioară, metamorfozandu-se o dată în înger și a două
oară în demon, dovedind capacitatea geniului de a se transformă, că o manifestare a contrariilor
din care ia naștere, adică esență superioară a geniului. Dragostea acestuia reprezintă aspirația
spre concret, dorința de a cunoaște, nevoia de a pătrunde într-o altă  formă a materiei universale,
având capacitatea de sacrificiu a omului superior, iar respingerea invitației Luceafărului
surprinde teamă de neant, de necunoscut a fetei de împărat, incapacitatea omului comun de a -și
depăși limitarea, respectiv frică de moarte. Această exprimă senzațiile de îngheț și ardere
proiectate prin secvențele ,, ochiul tău mă îngheață” și ,, privirea ta mă arde”. Aceste senzații
sunt revelațiile intuitive ale omului comun privind deosebirea de structură între el și geniu
(semne ale morțîi). Tabloul al doilea cuprinde strofele de la a 44-a până la a 64-a, iar
evenimentele se desfășoară în cadrul terestru. În centrul tabloului sunt cei doi oameni, idilă
începută între cei doi semeni- Cătălin și Cătălina. Atmosfera intimă este conturată prin limbajul
folosit de cei doi, aceștia simbolizand perechea perfectă, unită prin nume și destin. Cătălina
refuză întâi avansurile făcute de Cătălin că semn al nostalgiei pentru Luceafăr și a lipsei
experienței în sfera amorului. Acceptarea relației este generată de conștientizarea asemănărilor
comportamentale și emoționale între cei doi, revelația aceluiași ideal (împlinirea erotică). Al
treilea tablou începe cu strofă a   65-a și se termină la strofă a 86-a, și de desfășoară în planul
cosmic și se rezumă la întâlnirea dintre Hyperion și Demiurg. Zborul intergalactic al
Luceafărului spre începuturile lumii, spre momentul genezei și încercarea de abolire a
dimensiunilor spațiale/ temporale cu scopul obținerii statutului de muritor (zbor regresiv). Acest
univers prin care zboară este numit ,, uniersul fabulos al creației eminesciene”. Limbajul conține
o nuanță gnomică, cu încărcătură morală, filosofică și plină de sfaturi), sententiala. Atmosfera
este rece, glacială prin respectul purtat de Hyperion Demiurgului.  Dorința lui Hyperion este de a
fi dezlegat de nemurire pentru ,, o ora de iubire” , de a obține statutului de muritor, de ființă,
pentru a cunoaște sensul iubirii și pentru a experimenta dragostea, iar refuzul Demiurgului vine
din analiză obictiva a poziției lui Hyperion în raport cu restul lumii, din imposibiliatea abolirii
treptelor de organizare a materiei universalem precum și din cunoașterea superioară manifestată
de Demiurg. Al patrulea Tablou se desfășoară între strofele 87 și 98, pe planurile terestru și
astral. În acesta este ilustrată  ilustrată povestea omului comun fericit prin iubire și revelația
Luceafărului privind diferențele dintre cele două lumi. Atmosfera cadrului terestru este intimă,
senzuală, feerică ( datorită emoțiilor), iar cea asociată planului cosmic este rece, rațională
datorată conștientizării  diferențelor dintre cele două lumi. A treia invocație a Luceafărului este o
constatate obiectivă a diferențelor fundamentale între lumile lor antitetice, cea astrală asociată
reflexivului, apolinicului, rațiunii și cea terestră- asociată instinctului, stării dionisiace, norocului
de a avea un destin fericit.

                Astfel, autorul încearcă să transmită prin această opera diferența dintre omul comun și
omul de geniu și suferință omului de geniu provocată de superioriatatea lui. Prima idee, respectiv
diferența dintre omul comun si cel de geniu este textualizat prin structurile ,,Străîn la vorba și la
port, Luceșți fără de viață, CĂci eu sunt vie , tu ești mort, Și ochiul tău mă-ngheață.” , ,,Au nu-
nțelegi tu oare, că esu sunt nemuritor, și tu ești muritoare”, ,,Deși vorbești pe înțeles, Eu nu te pot
pricepe”și ,, ce-ti pasă ție chip de lut?”. A două idee, respectiv suferință omului de geniu
provocată de superioritatea lui este prezentată în text prin structuri precum ,Ci eu în lumea mea
mă simt, Nemuritor și rece”, Au nu-nțelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor,  Și tu ești
muritoare?”. În aceste secvențe, incompatibilitatea și problemele apărute din cauza diferențelor
dintre aceștia, a superiorității geniului Luceafărului față de omul comun reprezentat în text de
către față, și durerea pe care o resimte acesta datorată imposibilității satisfacerii curiozității
generate de  necunoscutul sentimentului de dragoste.