Parteneriatul în educația incluzivă

Prof. înv. preșcolar Simona- Mariana Jaleriu

Grădinița cu Program Prelungit ”Letea”, Bacău

Integrarea copiilor cu cerințe speciale în programul grădiniței se bazează în mod exclusiv pe

realizarea unui parteneriat între instituție și părinți. Astfel, părinții capătă statutul de parteneri în
educație deoarece aceștia dețin cele mai multe informații despre copil și le pot împărtăși cadrului
didactic pentru a facilita relaționarea acestuia cu elevul. Părinții oferă informații despre specificul
dizabilității copilului, contextul dezvoltării acestuia, factorii de influență negativă care trebuie
evitați (aici se identifică fobiile, stresul, neplăcerile, stimulii care îi pot genera copilului stări de
inhibare, izolare, etc). Părinții sunt persoanele care cunosc cel mai bine elevul, iar pentru cei care
lucrează cu copiii lor, aceștia sunt principala sursă consultativă. Ei trebuie să fie într-un continuu
proces de implicare atât în interiorul casei, cât și în afara casei; trebuie să-i încurajeze pe alți părinți
să li se alăture, să empatizeze cu ei. Incluziunea copiilor cu CES în grădiniță și reușita acestora este
direct proporțională cu relația de colaborare dintre părinți- grădiniță.
Doctrinele psihopedagogiei moderne susțin ideea că familia reprezintă primul educator care
are cel mai mare potențial de modelare al copilului. Familiile copiilor cu CES sunt responsabile
pentru evoluția întregii vieți a copilului. Rolul grădiniței este, în mare parte, de a sprijini familia, de
a fi receptivă la nevoile acesteia și de a crea o legătură care să-l ajute pe copil să evolueze din punct
de vedere psihic, comportamental, moral.
Pedagogia contemporană descrie parteneriatul educațional ca ocupând un loc foarte
important în procesul instructiv-educativ. De asemeni, acesta denotă o abordare de tip curricular,
flexibilă și deschisă a problemelor educative și pune accent pe doi factori: atitudinea și relația
actorilor care sunt membrii parteneriatului. Adoptarea unei atitudini corecte în ceea ce privește
incluziunea copiilor cu CES necesită ca influențele și acțiunile educative să fie acceptate, iar
șansele pentru a fi participant la o acțiune educativă comună trebuie să fie egale. În ceea ce privește
relația, parteneriatul educațional presupune optimizarea continuă a comunicării între actorii sociali
care participă la procesul educațional, colaborarea acestora în diverse forme cu scopul de a pune
bazele unei personalități ”sănătoase” a copilului, cooperarea și unirea eforturilor pentru a desfășura
activități educative comune, realizarea unei interacțiuni și acceptarea unui feedback de către toți
partenerii.
Conceptul de parteneriat educațional este privit ca fiind specific nivelului unui concept
operațional. Sorin Cristea, membru marcant al comunității academice românești, consideră că prin
prisma conceptului operațional, parteneriatul educațional presupune: existența unui angajament într-
o acțiune comună negociată, un aport de resurse, schimbări, contacte și de rețele care să funcționeze
în temei constructiv, prestarea unor servicii de către actorii sociali și un acord colaborativ între
parteneri care să aibă același obiectiv. În același timp, parteneriatul educațional impune prezența
unui cadru instituțional de soluționare a unor probleme comune prin intermediul unor acțiuni
coerente care să aibă ca punct comun definirea obiectivelor-cadru, urmate de atribuirea clară a
responsabilităților și a procedurilor de evaluare (într-un anumit interval de timp și de spațiu).
Constituirea unui parteneriat educațional eficient este în funcție de:
1.deschiderea organizațională a școlii spre instituții și personalități din afara sistemului de
învățământ;
2.acțiunea sinergică exercitată în interiorul sistemului de învățământ, în sens larg, și în exteriorul
acestuia, în sens restrâns. Cu alte cuvinte, accentul este pe relația școlii cu alte instituții de tip social
implicate în mod direct și indirect în procesul de realizare a finalităților educaționale.
Parteneriatul educațional poate avea diferite forme, în funcție de următoarele criterii:
1.domeniul abordat- aici sunt enumerate parteneriatele de tip cultural, economic, de asistență
socială, etc;
2.sfera de acțiune- parterneriatele pot fi interne sau externe;
3.modul de funcționare- aici se identifică parteneriatele de promovare, de realizare sub egida unor
rețele de colaborare.
Elementele esențiale ale unui parteneriat educațional sunt:
1.comunicarea- actorii trebuie să ofere informații și date, unii despre alții. Trebuie să aibă
capacitatea de a împărtăși emoțiile, criticile, stimulii care îi impulsionează în mod pozitiv/ negativ;
2.spiritualitatea- prin acest aspect se înțelege nevoia de acceptare, de tolerare a credințelor actorilor
fără a judeca sau a blama;
3.solidaritatea- capacitatea de a manifesta empatie, compasiune pentru copiii/ persoanele cu nevoi
speciale.

Pentru ca un parteneriat educațional să fie eficient, se cere existența unor membri cu rol de
hotărâre, proiectare, realizare, monitorizare, care să poată respecta normele etice general acceptate.
Rolul unui parteneriat educațional se amplifică în contextul implementării educației incluzive în
procesul educativ care focusează pe cooperare, educație socială și valorificarea relațiilor
interumane. Astfel, pot fi modificate scopurile, obiectivele și formele de organizare a educației,
atitudinea școlii și a societății față de copiii cu cerințe speciale fiind reevaluată. Educația incluzivă
are nu doar efecte asupra beneficiarilor direcți (copiii), ci și asupra celor indirecți (părinți, cadre
didactice, specialiști din sfere conexe, autorități publice, comunitate, societate). Din această
perspectivă, implementarea educației incluzive implică participarea unui număr de actori, fiecare
având propriile atribuții și responsabilități. Parteneriatul educațional este o formă de comunicare,
cooperare și colaborare cu rolul de a sprijini copilul la nivelul procesului educațional, care se
desfășoară în același timp cu procesul instructiv-educativ, având un caracter prospectiv si continuu.
În contextul actual, societatea se află în procesul de conștientizare a faptului că există
responsabilități multiple în educația incluzivă, iar în mod evident eforturile sunt orientate spre
colaborare și parteneriat educațional. Privit ca o relație socială, parteneriatul comprimă ansamblul
interrelațiilor actorilor educaționali cu obiectivul integrării în viața socială a copilului. Cel mai
important este ca dezvoltarea să fie una permanentă și progresivă.
Principalii parteneri ai copilului
Familia- în sens larg, familia este un grup de membri care sunt legați prin raporturi de vârstă,
căsătorie sau adopțiune, care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii.
În sens restrâns, familia este un grup social format dintr-un cuplu căsătorit și copiii acestuia.
Grădinița (sau educația)- instituție de învățământ preșcolar, destinată copiilor între 3 si 6-7 ani și
contribuie la realizarea idealului educațional, la formarea personalității cu spirit de inițiativă,
capabile de autodezvoltare, care posedă nu numai un sistem de cunoștințe și competențe necesare
pentru angajare pe piața muncii, dar și independență de opinie și acțiune, fiind deschisă pentru
dialog intercultural în contextul valorilor naționale și universale asumate.
Comunitatea- sociologia clasică consideră că aceasta se bazează pe cultură, tradiții și o morală
generate de obiceiuri și credințe. O comunitate puternică, cu caracter individual, este cea în care
există relații, legături economice, sociale, politice, culturale realizate în temeiul încrederii, a
sprijinului reciproc, a participării la viața comunitară.
O societate civilizată, democratică în centru căreia dăinuie dorința de a ajuta oamenii,
acționarea comună, responsabilă va oferi școlii, respectiv grădiniței statutul de ”organizator social”,
promotor al parteneriatelor care pot o îmbuntătăți, reconstrui și modela cu ajutorul noilor valori și
repere.

Bibliografie
1.Bodorin, C. (2012). Educație incluzivă. Chișinău: Cetatea de Sus
2.Cristea, S. (2016). Concepte fundamentale în pedagogie. București: Didactica Publishing House
3.Zamfir, C., Viăsceanu L. (1998). Dicționar de sociologie. București: Babei