ÎNSEMNĂRI DESPRE ARTA SCRISULUI

Umberto Eco, Cum se face o teză de licenţă: disciplinele umaniste, traducere de George
Popescu, Iaşi: Polirom, 2006, 2015.
https://www.goodreads.com/review/show/3074067504?
book_show_action=false&from_review_page=1

Stephen King, Misterul Regelui. Despre scris, traducere de Mircea Pricăjan, București:
Editura Nemira, 2016, 280p.
https://www.goodreads.com/review/show/2759197091?
book_show_action=false&from_review_page=1

Howard Mittelmark & Sandra Newman, Cum să nu scrii un roman: Arta greșelilor,
traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Baroque Books & Arts, 2014, 310p.
https://www.goodreads.com/book/show/26058116-cum-s-nu-scrii-un-roman?
ac=1&from_search=true&qid=BvQMiVN8Xo&rank=1

Mario Vargas Llosa, Scrisorile către un tînăr romancier, traducere de Mihai Cantuniari,
București: Humanitas, 2010, 144p.
https://www.goodreads.com/review/show/3355906866?
book_show_action=false&from_review_page=1

William Zinsser, Cum să scriem bine: Ghidul clasic pentru scriitorii de nonficţiune,
traducere de Amalia Mărăşescu, Piteşti: Paralela 45, 2013, 224p.

Gramatica fanteziei. Introducere în arta de a născoci povești de Gianni Rodari, Editura

Art, 2016;

Harms, Daniil, Mi se spune capucin, „Ajunge cu inactivitatea şi cu lenea! În fiecare zi,

deschide acest caiet şi scrie în el cel puţin o jumătate de pagină. Dacă n-ai ce scrie,
ascultă de sfatul lui Gogol şi scrie măcar că astăzi nu eşti în stare să scrii nimic. Scrie
întotdeauna cu interes şi consideră că scrisul este o sărbătoare”.

Stephen King, Misterul Regelui. Despre scris, traducere de Mircea Pricăjan, București:
Editura Nemira, 2007; Stephen King, On Writing, Scribner, 2000
A doua e că, deşi este imposibil să faci dintr-un scriitor prost
unul competent şi deşi este la fel de imposibil să faci un
scriitor excelent dintr-unul bun, este totuşi posibil, cu multă
muncă grea, dedicare şi ajutor din partea altora, să faci un
scriitor bun dintr-unul doar competent.

Dacă vreţi să fiţi scriitori, trebuie să faceţi două lucruri mai

presus de toate: citiţi mult şi scrieţi mult. Nu cunosc niciun
mod de a ocoli aceste două lucruri, nici o scurtătură.
Eu sunt un cititor lent, dar reuşesc de obicei să parcurg
şaptezeci sau optzeci de cărţi pe an, majoritatea romane. Nu
citesc cu gândul de-a învăţa meserie; citesc pentru că-mi
place să citesc.

Dacă „citiţi mult, scrieţi mult“ e Prima Poruncă - şi vă asigur că aşa este - ce înseamnă a
scrie mult? Asta variază, desigur, de la scriitor la scriitor. Una dintre poveştile mele
preferate pe acest subiect - probabil mai mult mit decât realitate - îl priveşte pe James
Joyce 36 . Potrivit relatării, într-o zi, venind să-i facă o vizită, un prieten l-a găsit pe
marele om tolănit pe masa de scris într-o postură de extremă disperare. „James, care e
problema?“ a întrebat prietenul. „Scrisul e de vină?“ Joyce a aprobat fără să ridice măcar
capul pentru a se uita la prietenul său. Sigur că scrisul era de vină; nu e el întotdeauna
vinovatul? „Câte cuvinte ai reuşit să scrii astăzi?“ a continuat prietenul. Joyce (încă pradă
disperării, încă ţinîndu-şi faţa în jos pe masă): „Şapte.“ „Şapte? Dar, James... asta-i bine,
cel puţin pentru tine!“ „Da“, a zis Joyce, ridicând în sfîrşit privirea. „Presupun că da... dar
nu ştiu în ce ordine vin!“
De cealaltă parte a spectrului sunt scriitorii precum Anthony Trollope. El scria romane
urieşeşti (Can You Forgive Her?
37 e-un exemplu destul de bun; pentru un public modern ar putea fi reintitulat Can You
Possibly Finish It?38) şi le scotea pe bandă cu o surprinzătoare regularitate. Era
funcţionar la Departamentul Poştal Britanic (cutiile poştale
roşii răspîndite în toată Marea Britanie au fost invenţia lui
Anthony Trollope); scria vreme de două ore şi jumătate în
fiecare dimineaţă înainte să plece la serviciu. Orarul acesta
era bătut în cuie. Dacă se afla la mijlocul unei propoziţii când
expirau cele două ore şi jumătate, lăsa propoziţia neterminată
până dimineaţa următoare. Iar dacă se întâmpla
să-şi termine una dintre cărţile cu gabarit depăşit, a câte
36 Sunt multe poveşti minunate despre Joyce. Preferata mea dintre toate este că,
atunci când a început să-i slăbească vederea, s-a apucat să scrie îmbrăcat în
uniformă de lăptar. Convins, se pare, că aceasta reflecta pe pagină lumina
soarelui (n.a.).
37 O poţi ierta? (n. tr.).
şase sute de pagini fiecare, şi-i mai rămâneau cincisprezece
minute din acea sesiune, scria „Sfârşit“, punea manuscrisul
deoparte şi începea lucrul la următoarea carte.
John Creasey, un autor britanic de romane poliţiste, a scris
cinci sute (da, aţi citit corect) de romane sub zece nume
diferite. Eu am scris treizeci şi cinci sau pe-acolo - unele de
lungime trollopiană - şi sunt considerat prolific, însă par
de-a dreptul un leneş pe lângă Creasey. Alţi câţiva romancieri
contemporani (printre care Ruth Rendell/Barbara Vine, Evan
Hunter/Ed McBain, Dean Koontz şi Joyce Carol Oates) au scris fără doar şi poate la fel
de multe ca mine; unii au scris mult mai multe.

Pe de altă parte - aceea a lui James Joyce - e Harper Lee, care a scris doar o singură carte
(sclipitoarea Să ucizi o pasăre cântătoare...). Alţii, printre care James Agee, Malcolm
Lowry şi Thomas Harris (până acum), au scris mai puţin de cinci. Nimic bizar până aici,
dar mă-ntreb tot timpul două lucruri despre aceşti oameni: cît de mult le-a luat să scrie
cărţile pe care efectiv le-au scris şi ce-au făcut în restul timpului? Au tricotat? Au
organizat acţiuni bisericeşti de binefacere? Au divinizat prune? Poate că sunt puţin
răutăcios, dar sunt, credeţi-mă, şi sincer curios. Dacă Dumnezeu ţi-a dat ceva ce ştii să
faci, de ce, pentru numele lui Dumnezeu, n-o faci?

Programul meu e în linii mari foarte clar. Dimineţile sunt

pentru lucrurile noi - textul pe care-l compun. După-amiezile
sunt pentru odihnă şi scrisori. Serile sunt pentru citit, familie,
meciuri Red Sox la televizor şi toate reviziile care nu suportă
amînare. În principal, dimineţile sunt cele rezervate scrisului.
Odată ce încep să lucrez la un proiect, nu mă opresc şi nu
scad ritmul decât dacă sunt absolut nevoit s-o fac. Dacă nu
scriu zilnic, personajele încep să mi se şteargă din minte -
încep să semene a personaje, în loc de oameni adevăraţi.
Firul narativ al poveştii începe să ruginească şi eu încep să
pierd contactul cu intriga şi ritmul poveştii. Mai rău, începe
să se estompeze emoţia dezvoltării unui lucru nou. Munca
începe să semene a muncă şi, pentru majoritatea scriitorilor,
acesta e sărutul morţii. Scrisul iese cel mai bine - întotdeauna,
întotdeauna, întotdeauna - atunci când pentru
scriitor e un fel de joc inspirat. Pot să scriu cu sânge rece,
dacă e absolut necesar, dar îmi place cel mai mult atunci
când textul e proaspăt şi aproape prea cald ca să-l pot
manevra.
Obişnuiam să le spun intervievatorilor că scriu în fiecare zi,
cu excepţia Crăciunului, a sărbătorii naţionale şi-a zilei mele
de naştere. Era o minciună. Le spuneam asta pentru că, dacă
eşti de acord să dai un interviu, trebuie să spui ceva, şi e cu
atât mai bine cu cât nu e-un lucru totalmente insipid. De
asemenea, nu voiam să las impresia unui obsedat
irecuperabil de muncă (doar a unui obsedat de muncă, cred).
Adevărul e că, atunci când muncesc, scriu zi de zi, obsedat
irecuperabil de muncă sau nu. Asta înseamnă şi de Crăciun,
sărbătoarea naţională şi ziua mea de naştere (la vârsta mea,
oricum încerci să ignori afurisita aia de aniversare). Iar când
nu scriu, nu muncesc deloc, deşi în aceste perioade de
inactivitate totală mă simt de obicei în derivă şi am probleme
cu somnul. Pentru mine, a nu munci e adevărata muncă.
Când scriu, totul e un joc şi până şi cele mai rele trei ore pe
care le-am petrecut vreodată la masa de scris tot mi-au oferit
o plăcere suficient de mare.
Mai demult eram mai rapid; una dintre cărţile mele (The
Running Man) a fost scrisă într-o singură săptămână, o
ispravă pe care John Creasey probabil că ar fi apreciat-o (deşi
am citit că Creasey a scris mai multe dintre romanele sale
poliţiste în două zile). Cred că renunţarea la fumat e de vină
pentru această încetinire de ritm; nicotina e-un minunat
catalizator de sinapse. Problema, desigur, e că aşa cum te
ajută să creezi, te şi omoară. Totuşi, cred că prima ciornă a
unei cărţi - chiar şi una lungă - n-ar trebui să dureze mai
mult de trei luni, atât cât ţine un anotimp. Dincolo de
această limită şi - pentru mine, cel puţin - povestea începe să
capete o ciudată aură străină, ca un comunicat din partea
Îmi place să produc zece pagini pe zi, pentru un total de
două mii de cuvinte. Asta înseamnă o sută optzeci de mii de
cuvinte în trei luni, o lungime satisfăcătoare pentru o carte -
ceva în care cititorul se poate pierde fericit, dacă povestea e
bine spusă şi rămâne proaspătă. În unele zile, cele zece
pagini vin uşor; la unsprezece şi jumătate dimineaţa sunt
deja afară din casă şi îmi văd de treburile domestice vioi ca
porcu-n păpuşoi. Îmbătrânind, adesea mă trezesc luând
masa de prânz la masa de scris şi terminând munca pe-o zi
în jurul orei unu şi jumătate după-amiaza. Uneori, când
nu-mi vin cuvintele, mă prinde acolo ora ceaiului. Nu mă
deranjează oricum ar fi, însă numai în caz de forţă majoră
îmi permit să pun punct înainte de a-mi fi scris cele două mii
de cuvinte.
Pe când păşiţi în noul vostru loc pentru scris şi închideţi
uşa, trebuie să vă fi stabilit o normă zilnică de lucru. Ca şi-n
privinţa exerciţiilor fizice, ar fi mai bine să stabiliţi la început
o normă redusă, ca să evitaţi descurajările. Propun o mie de
cuvinte pe zi şi, pentru că mă simt mărinimos, vă mai propun
să vă luaţi o zi liberă pe săptămână, asta măcar la început.
Nu mai mult; altfel pierdeţi contactul intim cu povestirea.
Odată norma stabilită, puneţi-vă în gând să nu deschideţi
uşa până când n-o duceţi la bun sfârşit. Singura grijă să vă
fie de-a pune acele o mie de cuvinte pe hârtie sau pe o
dischetă.
Nu mă încred în
intrigă din două motive: primul, pentru că vieţilor noastre le
lipseşte în mare parte intriga, lipseşte chiar şi atunci când
luăm în calcul toate precauţiile justificate şi planurile bine
ticluite; şi al doilea, fiindcă sunt de părere că intriga bine
gândită şi spontaneitatea adevăratei creaţii nu sunt
compatibile.

Kurt Vonnegut, de pildă, rescria fiecare

pagină a romanelor sale până ce le aducea exact la forma pe
care o dorea. Astfel, erau zile întregi când reuşea să
definitiveze numai o pagină sau două (iar coşul de gunoi era
plin de paginile 71 şi 72, mototolite şi aruncate), dar când era
manuscrisul gata, era gata şi cartea, dragii mei. Se putea
trimite la tipografie.

tînăr fiind, nu mi-am dat seama că sunt oameni în lumea

editorială - şi nu puţini - dispuşi să fure şi banii din
buzunarul mortului.

● Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere de Andreea Sion, Editura Polirom,

2016. 

Este uimitoare sinceritatea cu care autorul japonez își descrie, în această carte, parcursul
de la un tânăr patron de bar de jazz la scriitorul disciplinat, pentru care sportul este o
adevărată terapie. „Am încercat să scriu așa cum aș fi vorbit cu un interlocutor aflat chiar
în fața mea”

„Într-o după-amiază însorită din aprilie 1978, am mers să văd un meci de baseball pe
Stadionul Jingu” ne povestește Murakami.

„Am urmărit meciul tolănit, bând bere.(…) Cerul senin era superb, berea, dulceagă și
rece, iar mingea albă ieșea clar în relief pe fundalul ierbii de un verde cum nu mai
văzusem de mult. (…) Sunetul bâtei la contactul cu mingea a reverberat superb pe tot
stadionul. Spectatorii răzleți au aplaudat. Chiar atunci, mi-a trecut ceva prin minte, fără
legătură cu nimic: Ah, cred că și eu aș putea scrie romane”.

A urmat primul roman, „Ascultă cum cântă vântul”, dar și primul premiu literar –
anunțat, pe calea intuiției, de un eveniment neobișnuit. „Nu din motive logice, ci pur și
simplu din instinct”, după cum spune chiar el, pentru Murakami faptul că găsește un
porumbel rănit pe stradă după ce a fost anunțat că este pe lista scurtă pentru premiul de
debut reprezintă certitudinea că va câștiga. „Aceste amintiri îmi spun să cred în
acel ceva care există în mine și să visez la împlinirea lui”.

Povestea modului în care Murakami a devenit scriitor, apoi scriitor profesionist (a vândut
barul, a părăsit Japonia și a decis să trăiască din scris) 

Criticile primite după apariția primelor romane au fost primite cu o atitudine echilibrată,
însă Murakami a considerat că stilul său poate fi îmbunătățit. Iar pentru aceasta a fost
nevoie de o disciplină spartană de viață.
„Dacă romanele mele au ceea ce s-ar putea numi originalitate, asta se datorează
libertății”

„Aș vrea doar să înțelegeți că eu sunt un om cât se poate de obișnuit”

„Leacul meu purificator este alergarea. O practic de mai bine de treizeci de ani. Ieșind în
fiecare zi să alerg, mă scutur de particulele negative care s-au lipit de mine în timpul
scrisului”.

„Poveștile se află în adâncul sufletului oamenilor. Acolo este locul lor. Tocmai pentru că
este atât de profund, îi unește pe oameni din rădăcină. Eu, scriind romane, cobor zilnic
acolo”.

Meseria de romancier, Haruki Murakami, traducere din limba japoneză și note de

Andreea Sion, Seria de autor „Haruki Murakami”, Editura Polirom, 2016, 288 p.

Eli Bădică 10 sfaturi despre scris de la Haruki Murakami (din „Meseria de romancier”)
M-am reîndrăgostit de Haruki Murakami prin Meseria de romancier. Chiar dacă nu am
fost întotdeauna de aceeași părere cu el de-a lungul celor 12 eseuri din acest volum,
admirația pentru stilul său franc, pentru curajul de a se raporta la sine și la propriile
scrieri lucid, fără menajamente și fără ocolișuri, pentru subiectivitatea fățișă, a fost
necontenită. E o provocare și un privilegiu, cred, să intri în lumea lui Murakami. Îți
deschide ușa și te lasă să privești înăuntrul procesului său creativ, minții sale, vieții
sale. Nu ai cum să te plictisești citindu-l, fie că ești sau nu fan Murakami, fie că i-ai citit
ficțiunea ori ba. 
În cele aproape 300 de pagini, celebrul autor japonez ridică la fileu numeroase subiecte,
însă eu am decupat aici doar câteva dintre afirmațiile care se referă la scris, cele care mi
s-au părut importante pentru cei care vor să scrie (nu doar ficțiune, din punctul meu de
vedere). Am grupat fragmentele scoase din context sub diferite „teme”, fiecare putând fi
rezumate sub forma unui sfat în legătură cu scrisul. Sper ca acestea să vă îmbie la lectura
cărții și, desigur, să vă fie de folos.
Înainte de a trece la „sfaturile” propriu-zise însă, mă simt nevoită să menționez că
Murakami începe Meseria de romancier cu un capitol intitulat Sunt romancierii o specie
tolerantă?, pagini în care emite câteva păreri pertinente și incomode cu privire
la scriitori. Mă voi opri doar la trei dintre acestea, aspecte pe care le consider relevante
pentru ceea ce urmează să citiți. În primul rând, autorul crede că „romane poate scrie
oricine e capabil să pună niște paragrafe cap la cap (și asta o pot face cei mai mulți dintre
japonezi), dacă e cât de cât creativ și are la îndemână un pix și un caiet”. Apoi, el spune
că „scrisul romanelor nu e ceva pentru oamenii cu mintea foarte ascuțită. Sigur, pentru a
scrie un roman ai nevoie de un oarecare grad de inteligență, educație și cunoștințe.
(…) nu cred că oamenii cu mintea brici sau enciclopediile ambulante se simt atrași să
scrie romane. Scrisul de romane, ca și povestitul de povești sunt niște activități care
necesită o viteză redusă”. Și, în cele din urmă, Murakami mărturisește: „cei mai mulți
dintre scriitori – cam 92%, estimez, incluzându-mă și pe mine –, fie că o spun sau nu,
cred cu tărie că ei au dreptate în ceea ce fac și scriu, iar ceilalți scriitori – cu mici excepții
neimportante – greșesc. Această convingere le guvernează viața de zi cu zi”.
În final, fie că sunteți sau nu de acord cu cele de mai sus, cred că este ținut cont că, la un
moment dat, autorul Meseriei de romancier afirmă: „Sunt de părere că, dacă nu găsești
nici o bucurie în scrisul romanelor, atunci scrisul lor nu are sens”.

1. Citește mult
„Eu cred că cei care doresc să devină romancieri trebuie în primul rând să citească cât
mai mult. Îmi cer scuze pentru un sfat atât de banal, dar acesta este antrenamentul
esențial și indispensabil. Ca să poți scrie un roman, trebuie să știi, din experiență directă,
ce este el, concret, și cum anume e construit. Este tot atât de evident ca și faptul că,
pentru a face o omletă, e nevoie mai întâi să spargi ouăle.
Trebuie să citești cât mai mult în special în anii tinereții. Orice. Romane excelente,
romane mai puțin bune, de-a dreptul proaste, nu contează. Important e să asimilezi cât
mai multe povești. Și să ai contact cu scrieri de bună calitate, ba, uneori, și cu acelea de o
calitate mai îndoielnică. Aceasta este munca cea mai importantă și de aici își trage forța
romancierul. Câtă vreme aveți ochi buni și timp liber, cu asta trebuie să vă ocupați” (pp.
100-101).
2. Adună material din lumea din jurul tău
„Apoi – însă tot înainte de a pune efectiv mâna pe creion și hârtie – trebuie să vă însușiți
obiceiul de a cerceta cu mare atenție tot ceea ce vedeți. Observați-i pe oamenii pe care-i
întâlniți sau orice se petrece în jur. Și apoi gândiți-vă la ce ați văzut. Spun să
vă «gândiți», dar asta nu înseamnă că trebuie să vă grăbiți să judecați corectitudinea sau
valoarea lucrurilor. Amânați cât puteți concluziile. Important nu este să emiteți o
concluzie clară, ci să păstrați în minte, ca materie primă, imaginea lucrurilor așa cum sunt
ele în starea lor naturală” (p. 101).
„… pentru un scriitor e foarte util să aibă la dispoziție o colecție bogată de detalii
concrete. Din experiență, vă pot spune că unui romancier nu-i servesc prea mult istețimea
și iuțeala, și nici puterea de concizie. Ba chiar, de multe ori, acestea mai mult împiedică
curgerea naturală a povestirii. În schimb, când autorul scoate, după cum e cazul, tot felul
de detalii din cabinetul minții lui și le introduce în povestire, aceasta devine uimitor de
naturală și plină de viață” (p. 105).
„Așa cum pentru a putea scrie romane, trebuie să fi citit cât mai mult, tot așa, pentru a
putea descrie oameni, trebuie să fi cunoscut cât mai mulți” (p. 198).
3. Imaginația e amintire. Folosește-ți cumpătat amintirile 
„James Joyce spunea, foarte simplu, că «imaginația înseamnă amintire». Așa cred și eu.
Are dreptate. Imaginația este o combinație de bucăți de amintiri fără conexiuni. Deși sună
ca o contradicție în termeni, «bucățile de amintiri fără conexiuni, combinate cu
îndemânare», ajung să aibă o intuiție și o capacitate de previziune proprii, care devin
adevărata forță motrice a povestirii” (p. 106).
„… când scrieți romane, e mai bine să vă păstrați sertarele strict pentru ele. Și să scoateți
ce aveți acolo cu mare zgârcenie, pentru că nu știți niciodată ce și când vă mai trebuie.
Acesta este un strop de înțelepciune pe care l-am acumulat într-o lungă experiență” (p.
108).
4. Scrie fără constrângeri
„… cineva care n-a scris în viața lui n-are cum să aștearnă pe hârtie o capodoperă încă de
la prima încercare. Asta se întâmplă, cred eu, tocmai pentru că autorul e pornit să scrie un
roman bun, un roman adevărat. De aceea, poate că e mai bine să nu-și tot spună că nu
poate scrie bine, ci să lase la o parte conceptele prestabilite despre ce înseamnă romanele
și literatura în general și să scrie fără constrângeri ceea ce gândește și simte” (p. 40).
5. Trebuie să știi ce vrei să scrii
„… mi-a fost limpede încă de la început ce fel de cărți vreau să scriu. Aveam în
minte silueta clară a romanelor pe care urma să le pun pe hârtie mai târziu, după ce
aveam să prind puteri și să scriu mai bine decât reușeam deocamdată. Imaginea lor m-a
călăuzit mereu, strălucind ca Steaua Polară pe cerul senin. Când mă poticneam, mi-era
de-ajuns să ridic privirea. Și atunci înțelegeam poziția în care mă aflam și drumul pe care
trebuia s-o iau. Dacă n-aș fi avut acel punct de reper, până acum aș fi tot orbecăit încoace
și-ncolo” (p. 89).
6. Simplifică cât poți de mult
„Din experiența mea, cred că pentru a-ți găsi un stil și un mod de expresie originale,
punctul de plecare nu trebuie să fie «ce pot aduce în plus față de ceea ce am deja» ci mai
degrabă «ce pot reduce». (…) dacă aruncăm la gunoi ce nu ne trebuie și facem ordine
printre informațiile înmagazinate, mintea ni se mișcă mult mai liber” (pp. 89-90).
„A-ți scoate din minte conținuturile de care nu ai nevoie și a simplifica lucrurile
reducându-le e mai greu de făcut decât de gândit sau de spus. Eu n-am prea stat la început
să meditez la ce înseamnă «a scrie un roman» și probabil că am reușit să scriu unul
tocmai datorită superficialității” (p. 91).
„Acesta a fost punctul meu de plecare. Am început cu un stil simplu și aerisit și, în timp,
cu fiecare carte scrisă, l-am mai modelat câte puțin. Am creat structuri mai solide și mai
stratificate, am gândit altfel scheletul, am introdus povești mai ample și mai complexe”
(p. 91).
7. Scrie într-un mod original
Cu toate că are un capitol întreg în care vorbește despre originalitate, cea mai importantă
și la obiect afirmație în legătură cu acest subiect cred că este aceasta:
„Deși e o exprimare foarte simplă, mi se pare definiția cea mai clară a originalității.
«Proaspăt, plin de energie și inconfundabil»” (p. 96).

8. Scrie cu program
„Când scriu romane de mari dimensiuni, regula mea este să umplu zilnic cam 10 pagini
de manuscris cu câte 400 de semne. La Mac-ul pe care îl folosesc, asta înseamnă cam
două ecrane și jumătate, dar eu sunt obișnuit după socoteala veche, cu calupuri de 400 de
semne. Chiar dacă am dispoziția să scriu mai mult, după aproximativ 10 pagini mă
opresc, iar în zilele în care scrisul nu merge atât de bine, mă străduiesc să le umplu. Când
te înhami la o muncă pe termen lung, regularitatea este foarte importantă. A scrie mult
deodată, atunci când ai inspirație, și a te opri atunci când nu-ți merge înseamnă a ieși din
ritmul impus. De aceea, scriu în fiecare zi 10 pagini, ca și cum aș avea o fișă de pontaj”
(pp. 127-128).

„Mi s-a întâmplat, când am lucrat la romane de mari dimensiuni, să mă închid în biroul
meu și să stau singur, aplecat peste masa de scris, mai mult de un an (ba chiar doi, dacă
nu trei). Mă trezeasm dimineața devreme și timp de cinci sau șase ore mă concentram și
scriam. Când ești atât de cufundat în lucru, creierul se supraîncălzește (începe să-ți frigă
fruntea, la propriu) și, la un moment dat, ți se încețoșează mintea. De aceea eu după-
amiaza dorm, ascult muzică sau citesc cărți inofensive. O asemenea viață este foarte
sedentară și atunci ies zilnic să fac mișcare, cam o oră. Pe urmă îmi pregătesc lucrul pe a
doua zi. Repet mereu aceleași activități, ca un obicei neschimbat” (pp. 150-151).

9. Corectează, corectează, corectează

„Corectura îmi ia o lună sau două. Când o termin, las din nou manuscrisul deoparte vreo
săptămână, iar apoi fac corectura a doua. Și aici o iau din nou de la bun început, doar că,
de data aceasta, mă concentrez pe detalii și le șlefuiesc. De exemplu, adaug descrieri mai
amănunțite de peisaje sau uniformizez stilul dialogurilor. Verific dacă n-a rămas ceva
care nu se potrivește cu desfășurarea generală a acțiunii, recitesc și fac mai inteligibile
părțile neclare, îmbunătățesc cursivitatea povestirii. Ca un doctor care nu face o operație
mare, ci mai multe și mai mici. Când termin, mai iau o pauză, după care mai corectez o
dată. De data aceasta nu mai fac operații, ci doar reparații. În această etapă este foarte
important să verific care șuruburi ale povestirii ar mai trebui strânse și care ar trebui
lăsate mai libere” (p. 130-131).
„Când scrii romane de mari dimensiuni, e important și timpul petrecut muncind, dar și
acela în care nu faci nimic. (…) Dacă n-ai grijă să le lași un timp de odihnă, apar fisuri și
defecte de structură.
După ce las romanul să se odihnească, trec la o nouă etapă de corectare migăloasă a
detaliilor. După repaus, lucrarea îmi lasă o cu totul altă impresie decât la început și
observ lipsurile pe care nu le băgasem de seamă înainte. Văd și oscilațiile de profunzime.
Nu doar romanul s-a odihnit, ci și mintea mea” (p. 132).
„Ceea ce vreau să spun este că orice text poate fi îmbunătățit. Oricât ar considera autorul
că i-a ieșit «perfect», întotdeauna este loc de mai bine” (p. 136).

10. Acordă suficient timp fiecărei etape de scris

„Timpul este un factor foarte important în crearea unei opere. În mod special în cazul
romanelor lungi, cea mai importantă e «dospirea». Timpul tăcerii în care cultiv mugurii
romanului care crește în mine. Îmi cultiv în același timp și dorința de a scrie. Timpul
dospirii, timpul plămădirii concrete, timpul de repaus, la loc întunecat și răcoros, a ceea
ce a fost plămădit, apoi scoaterea la lumină, șlefuirea, pigulirea… toate alcătuiesc un
proces lung și doar scriitorul poate simți dacă a acordat suficient timp fiecărei etape.
Calitatea timpului alocat fiecărei etape se reflectă în calitatea operei, în gradul în care
aceasta este «satisfăcătoare»” (pp. 141-142).
O părere deloc măgulitoare despre scriitori, pasaje din „Meseria de romancier”, de Haruki
Murakami

câteva pasaje din primul eseu din Meseria de romancier, intitulat „Sunt romancierii o
specie tolerantă?”,

Dacă-mi permiteți să vă spun pe șleau cum văd eu lucrurile, mulți dintre romancieri –
desigur, nu toți – sunt niște oameni despre care nu se prea poate afirma că îmbină o fire
plăcută cu o perspectivă nepărtinitoare. Apoi, din câte am văzut eu, sunt destui cei care
nu au un temperament prea demn de laudă sau au tot felul de tabieturi și de apucături
ciudate. Nu în ultimul rând, cei mai mulți dintre scriitori – cam 92%, estimez,
incluzându-mă și pe mine –, fie că o spun sau nu, cred cu tărie că ei au dreptate în ceea ce
fac și scriu, iar ceilalți scriitori – cu mici excepții neimportante – greșesc. Această
convingere le guvernează viața de zi cu zi. Sunt foarte puțini cei care și-ar dori să numere
printre prieteni sau vecini asemenea indivizi, și o mărturisesc cu multă precauție.
 
Scriitorii sunt o specie fundamental egoistă și mulți dintre ei au o mândrie și un sentiment
al rivalității foarte dezvoltate. Când aduci laolaltă mai mulți scriitori, rar merg lucrurile
bine. Mi s-a întâmplat de câteva ori chiar mie.

Iată un exemplu faimos: în anul 1923, la Paris, Marcel Proust și James Joyce au fost
oaspeții unui dineu. Deși au stat aproape unul de celălalt, aproape că n-au schimbat o
vorbă. Ceilalți invitați așteptau cu respirația tăiată să vadă ce ar fi putut discuta doi mari
scriitori reprezentativi ai secolului XX, dar nu s-au ales cu nimic. Probabil că fiecare avea
o părere prea bună despre sine. Se întâmplă destul de des.
 
Totuși, dacă e să ne referim la caracterul exclusiv al meseriei – mai simplu spus, la
conștiința propriului teritoriu – am senzația că nu există oameni pe lumea asta care să dea
dovadă de o mai mare generozitate decât scriitorii. Întotdeauna am considerat asta una
dintre puținele virtuți ale tagmei. (...) ...dacă un cântăreț ori un pictor s-ar apuca să scrie
romane, sau ar face asta un traducător ori un scriitor de non-fiction, ar strâmba din nas
romancierii? Eu cred că nu. (...) Ba dimpotrivă, mânați de curiozitatea de a cunoaște pe
cineva din afara domeniului lor, ar profita de ocazie să-i întâlnească și să stea de vorbă
despre romane, și chiar i-ar încuraja.
Sigur, pe ascuns, le-ar critica lucrările, dar acest lucru e la ordinea zilei printre romancieri
și n-are legătură cu venirea intrusului din alt domeniu. Romancierilor li se recunosc tot
felul de defecte, dar sunt generoși și primitori cu cei care le pătrund în teritoriu.
De ce oare?
După părerea mea, răspunsul este cât se poate de limpede: romanul e o chestie – deși
poate e puțin nepoliticos să spun „chestie” – pe care mai oricine, dacă-și pune mintea, o
poate scrie. Cine debutează ca pianist sau balerină trebuie să aibă în spate o practică
lungă și obositoare, încă din copilărie. (...)
De cealaltă parte, romane poate scrie oricine e capabil să pună niște paragrafe cap la cap
(și asta o pot face cei mai mulți dintre japonezi), dacă e cât de cât creativ și are la
îndemână un pix și un caiet. Aici nu e nevoie de o practică de specialitate îndelungată. Se
apucă de scris și ceea ce iese e considerat, până una-alta, roman. Autorul n-are nevoie să
fi studiat la Facultatea de Litere. Pentru că, de fapt, nu există așa-numite „cunoștințe
specializate” de care ai nevoie ca să poți scrie un roman.
 
Printre cei care citesc aceste rânduri s-ar putea să fie și unii care se vor simți deranjați de
felul în care privesc literatura, dar eu vorbesc aici doar de câteva aspecte fundamentale.
Orice ar spune lumea, romanul este, fără urmă de îndoială, o formă de expresie cât se
poate de largă. Dintr-un anumit punct de vedere, chiar această vastitate este un aspect
esențial al romanului, sursa lui foarte simplă, dar uriașă, de energie. De aceea, a spune că
„oricine poate scrie un roman”, este, după părerea mea, nu o calomnie, ci mai degrabă un
elogiu.
 
Pe ring se urcă ușor; mai greu e să rămâi acolo timp îndelungat. Romancierii sunt,
bineînțeles, foarte conștienți de asta. Nu-i atât de greu să scrii un roman sau două. Să scrii
continuu, să-ți câștigi traiul scriind romane, să supraviețuiești ca romancier – abia asta
este o treabă cât se poate de anevoioasă. Aș putea spune că e ceva peste puterile omului
de rând. Pentru că e nevoie de ceva, nu știu cum să-i zic, „ceva special”. E nevoie,
bineînțeles, și de talent, și de îndrăzneală.
 
S-ar putea ca mărinimia romancierilor să aibă o oarecare legătură cu faptul că breasla
literară nu este o adunare cu sumă nulă. Apariția unui nou scriitor nu determină (în
general) plecarea altuia cu state vechi.
Dacă un roman se vinde în o sută de mii de exemplare, asta nu înseamnă că altul se va
vinde cu o sută de mii mai puțin. Dimpotrivă, de multe ori succesul unui nou-venit
impulsionează întreaga activitate scriitoricească.
Pe de altă parte, când stai mai mult timp în miezul lucrurilor, se petrece un fel de selecție
naturală.  Oricât de mare ar fi ringul, capacitatea lui este, până la urmă, limitată. Mie așa
mi se pare, când privesc în jurul meu.
 
Mie mi se pare că scrisul romanelor nu e ceva pentru oamenii cu mintea foarte ascuțită.
Sigur, pentru a scrie un roman ai nevoie de un oarecare grad de inteligență, educație și
cunoștințe. Până și eu sunt înzestrat cu un minimum din toate acestea. Cel puțin, așa mi
se pare, deși n-am suficientă încredere încât s-o afirm cu tărie.
Personal, nu cred că oamenii cu mintea brici sau enciclopediile ambulante se simt atrași
să scrie romane. Scrisul de romane, ca și povestitul de povești sunt niște activități care
necesită o viteză redusă.
 
Cred că orice om înzestrat cu o fărâmă de talent literar este capabil să se așeze și să scrie
un roman, măcar o dată în viață. În același timp, oamenii foarte deștepți probabil că n-au
descoperit în activitatea scrisului folosul la care se așteptau.
 
A scrie un roman este într-adevăr o activitate fără rezultat imediat, una în care tot repeți:
„de exemplu”. Scriitorii au fiecare o temă personală pe care o tot reiau, doar schimbându-
i contextul. (...) Scrisul devine o înlănțuire de parafraze. (...) Nu cred să existe altă
activitate la fel de repetitivă și de ineficientă. Dacă ar reuși de la bun început să exprime
tema aleasă, limpede și inteligent, n-ar mai fi nevoie de atâtea reformulări. Ducând
lucrurile la extrem, am putea spune că „romancierii sunt acea specie umană care
transformă în necesitate ceva inutil”.
Și totuși, dacă i-ați întreba pe romancieri, v-ar spune că adevărul stă ascuns tocmai în
repetiție și în lipsa de necesitate. Sună a exagerare, dar cei mai mulți dintre aceștia își
desfășoară activitatea pe temeiul acestei idei. De aceea, e cât se poate de firesc să existe
opinia că „pe lumea asta se poate foarte bine și fără romane” concomitent cu aceea că „pe
lumea asta, romanele sunt indispensabile”. Totul depinde de situarea în timp și de unghiul
din care privim lumea. Repetiția ineficientă și eficiența promptă sunt două fețe ale
aceleiași monede, iar lumea în care trăim este multistratificată. Dacă vreuna dintre
componente ar lipsi (sau dacă ar fi prea slab reprezentată), lumea noastră s-ar deforma.
 
Este strict o părere personală, dar eu consider că nu trebuie să fii prea inteligent ca să scrii
un roman. Activitatea în sine n-are nimic sclipitor: stai singur, închis într-o cameră, și
așterni pe hârtie lucruri fără cap și coadă.
 
În orice caz, cei care s-au menținut ca scriitori de profesie timp de douăzeci sau treizeci
de ani, care au supraviețuit și și-au asigurat un număr de cititori, posedă probabil acel
miez tare, extraordinar, specific romancierilor adevărați. Acea nevoie interioară care nu-i
lasă să se oprească din scris. Uriașa putere de a stărui atât de îndelungat în munca lor
solitară. Cred că acestea sunt, de fapt, calitățile pe care trebuie să le aibă un romancier de
profesie.

Nu este atât de greu să scrii un roman, nici măcar unul remarcabil. Nu spun nici că e
simplu, dar, în orice caz, nu e ceva imposibil. Greu este, însă, să tot continui să scrii
romane.
 
În general, se poate trăi rezonabil și eficient și fără a scrie romane. Dar cei care vor să
scrie, și cred că nu pot trăi fără scris, scriu. Și tot continuă să scrie. Pe aceștia, îi consider
eu scriitori adevărați și-i întâmpin cu inima deschisă.
Poftiți în ring!  

În cele douăsprezece capitole scriitorul abordează, pe rând: ce înseamnă pentru el a fi

romancier, cum a ajuns să scrie primul roman (aici se clarifică câteva lucruri despre stilul
lui caracteristic), ce crede despre importanța premiilor literare, cum simte diferența între a
scrie un roman scurt și unul de mari dimensiuni, importanța pe care o acordă sportului și
activităților fizice, ce presupune o traducere și modul în care construiește personaje.
Vorbește despre disciplina și rigoarea cu care scrie și mai ales rescrie textele, până când
acestea ajung în forma potrivită, întocmai ca un artizan japonez care își șlefuiește cu
răbdare opera, țintind perfecțiunea.
Unul din capitolele mele preferate este cel în care povestește despre timpul petrecut în
Statele Unite și provocările pe care le-a întâmpinat ca scriitor japonez cu oarece succes,
ajuns pe tărâm american. Ne destăinuie cum și-a construit o carieră internațională,
pornind din Statele Unite și rolul important pe care l-a avut revista The New Yorker în
apropierea de publicul american.

Modestia lui Murakami

Marius CHIVU

● Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere de Andreea Sion, Editura

Polirom, 2016. 
„Puterea minţii mele e limitată. Nu prea reuşesc să leg teorii logice sau idei abstracte.
Doar cînd scriu încerc să-mi aranjez gîndurile într-o anumită ordine. Am putut avea o
privire de ansamblu şi nişte idei sistematizate despre ce înseamnă pentru mine a fi scriitor
abia după ce am adunat materialele cuprinse aici şi am intervenit asupra lor de
nenumărate ori, tot întorcîndu-le pe o parte şi pe alta.“ Această confesiune, din postfaţă,
rezumă foarte bine cartea şi metoda lui Haruki Murakami. Dintre toate cărţile prozatorilor
despre arta scrisului (Kundera, Lodge, Robbe-Grillet, Borges, Nabokov, Eco, Rushdie,
Orwell, Pamuk, King), cărţi publicate la noi în ultimul deceniu şi ceva, volumul lui
Murakami este, de departe, cel mai modest. Este şi prea discret dpdv confesiv (despre
viaţa sa privată nu aflăm decît că este căsătorit şi n-are copii; nu face proză în sine din
propria viaţă sau devenire de scriitor, aşa cum face Stephen King în Secretul regelui, spre
exemplu) şi prea puţin teoretic (fostul profesor de literatură Stephen King îi dă lecţii şi la
acest capitol).
De altfel, Murakami, tot în postfaţă, spune că a gîndit această carte sub forma unor
prelegeri în faţa unui auditoriu imaginar, de unde şi stilul mai degrabă oral al eseurilor pe
care le numeşte „notiţele unor discursuri nerostite“ sau „colecţie de opinii personale
legate de arta romanelor“. De cîteva ori însă am avut impresia că Murakami a vrut să
pună laolaltă părerile lui despre scris răspunzînd într-un singur loc, sistematizat, eternelor
întrebări convenţionale ale interviurilor. Fiind o fire retrasă, care nu agreează interviurile,
lecturile publice, sesiunile de autografe şi alte forme de relaţionare cu publicul sau cu
media (vezi şi fragmentul de mai jos), Murakami pare să le fi oferit tuturor deodată toate
răspunsurile la întrebările care i se pun / i s-ar fi pus. Cine e curios ce părere are scriitorul
despre un aspect sau altul al scrisului poate căuta singur în cele unsprezece
eseuri/confesiuni/prelegeri ale acestui volum. Prozatorul a spus tot ce avea de spus,
simplu, clar, pe înţelesul oricărui şcolar.
Dar Murakami ne avertizează încă de la început că n-are multe lucruri de zis şi, cel puţin,
îşi joacă modestia pînă la capăt, în ciuda constantelor referiri la criticile aduse cărţilor
sale şi la faptul că este un individualist ambiţios, care a făcut numai după cum l-a dus pe
el capul, fără să asculte sfaturile altora („Dacă-mi permiteţi să-mi exprim umila părere,
fără un dram de aroganţă nu te faci romancier“). Ne spune că nu i-a plăcut şcoala şi că a
fost un elev banal care prefera să asculte muzică la radio şi să citească de-a valma tot
felul de cărţi în limba engleză, că în tinereţe s-a chinuit să ţină un bar unde se putea
asculta jazz şi că ideea de a scrie primul său roman i-a venit în timpul unui meci de
baseball, episod pe care însă Murakami îl povesteşte ca pe o epifanie. Este singurul
moment care iese cumva din tonul personal-convenţional-banal al cărţii şi unde îşi
înnobilează propriul scris, prezentîndu-l altfel decît ca pe o meserie. Căci, în general,
despre asta e vorba în eseurile de faţă, despre „îndeletnicirea cît se poate de individuală şi
fizică“ de a scrie cărţi. Unele capitole răspund unor întrebări standard. „Ce deprinderi ar
trebui să-şi însuşească cineva care vrea să devină romancier?“ Şi Murakami răspunde: să
citească cît mai mult, să-şi educe spiritul de observaţie şi să adune „detalii concrete“ din
realitatea înconjurătoare, să fie ambiţios, dar să scrie numai din plăcere, să aibă răbdare
şi, mai ales, grijă de condiţia fizică şi să facă sport, relaţia corp-spirit fiind esenţială
pentru maratonistul Murakami („Îmbinarea zilnică a exerciţiilor fizice cu activităţile
cognitive are o influenţă cît se poate de benefică asupra muncii creative desfăşurate de
scriitori“). Plusul discursului vine din tonul motivaţional („oricine poate scrie un
roman“), şi asta e cam tot. Dar cum scrie Murakami însuşi? Are o idee de roman şi scrie
zilnic zece pagini, lucrează mult pe manuscris, de fiecare dată fiind preocupat de altceva
(altfel zis, scrie în straturi), soţia e primul său cititor, dar ţine cont şi de sugestiile
redactorilor, mereu alţii – „soţia, în schimb, este mereu lîngă mine şi nu i se va repartiza
alt scriitor“ (că tot am început să-l compar cu King, acesta face din propria lui soţie un
personaj memorabil). Pentru cine scrie? Pentru propria plăcere. Îl interesează premiile
literare? Deloc („cele care rămîn în urma noastră sînt creaţiile, nu premiile. Un premiu
literar pune o perioadă o lucrare sub lumina reflectoarelor, dar nu-i insuflă viaţă.“).
Poate cel mai interesant capitol este cel final, în care povesteşte cum a părăsit Japonia
pentru State, cum a început colaborarea exclusivă cu The New Yorker şi, evident,
succesul care face ca astăzi cărţile sale să fie traduse în peste 50 de limbi, iar numele lui
să apară pe lista potenţialilor nobelizabili pentru literatură. În rest, puţine detalii
surprinzătoare despre gusturile sale artistice (citează foarte rar): jazz-ul lui Thelonius
Monk, proza lui Salinger sau a lui Raymond Carver şi a lui Grace Paley, din care a
tradus. În concluzie, nu e o carte pe măsura romanelor sau pe măsura popularităţii sale,
este doar o carte datorată acestora. Dacă Murakami are ceva cu adevărat important de zis,
aceste lucruri nu sînt de căutat în discursul lui despre literatură.
****

Haruki MURAKAMI
Meseria de romancier (fragment)
Nu interacţionez direct cu cititorii aproape deloc. Nu particip la evenimente publice şi
apar extrem de rar în presă. Niciodată n am apărut de bunăvoie la televizor (de cîteva ori
n am avut încotro şi am fost filmat). Nu organizez nici sesiuni de autografe. De multe ori
lumea mă întreabă de ce. Pentru că, pînă la urmă, eu sînt scriitor de profesie şi cel mai
bine mă pricep să scriu romane. În ele îmi pun toată energia. Viaţa e scurtă, iar resursele
de timp şi energie sînt limitate. Nu vreau să pierd prea mult timp cu altceva decît ocupaţia
mea principală.
De cîteva ori pînă acum mi am deschis pagini pe Internet. Au fost pe o perioadă limitată,
de cîteva săptămîni, dar am primit foarte multe mesaje. Ca regulă, le am citit pe toate.
Peste cele foarte lungi nu m am putut uita decît în grabă, dar n am lăsat nici unul complet
necitit.
Cam la a zecea parte din mesaje am şi răspuns. Am răspuns întrebărilor, am mai dat un
sfat două, mi am împărtăşit impresiile… Am trimis multe feluri de răspunsuri, de la
comentarii simple pînă la texte lungi şi sobre. În acele perioade (uneori chiar de cîteva
luni) n am mai făcut nimic altceva, am scris şi am tot scris, dar mulţi n au crezut că le
răspundeam chiar eu, închipuindu şi că pusesem pe altcineva să se ocupe. Aşa procedează
artiştii cu scrisorile de la fani şi cititorii au presupus că şi eu am făcut la fel. Eu
anunţasem pe paginile mele că răspunsurile sînt scrise exclusiv de mine, dar lumea nu m-
a crezut pe cuvînt. Nu ştiam, dar am aflat că lumea e plină de oameni suspicioşi (sau de
oameni gata să te păcălească). Dar toate acele răspunsuri le am scris chiar eu. Scriu la
calculator foarte repede, dar chiar şi aşa, fiind foarte multe mesaje, a fost un efort
considerabil. Însă mi a plăcut şi am învăţat multe lucruri.
Intrînd în contact direct cu cititorii, am înţeles un lucru: oamenii aceia formau o masă
care mi aprecia corect creaţiile. Gîndindu-mă la fiecare dintre ei, unul cîte unul, uneori
am interpretat greşit anumite lucruri, am analizat prea mult sau mi am spus că n au
dreptate (scuze!). Chiar şi cei care se autoproclamă „cititori împătimiţi“ ai cărţilor mele,
cînd le citesc, una cîte una, uneori le apreciază, alteori le critică. Se ntîmplă să le accepte
sau să le respingă. Cînd ascult părerile fiecăruia în parte, sînt de toate felurile. Însă, dacă
mă retrag cîţiva paşi şi pri-vesc în ansamblu, simt că toţi acei oa-meni formează o masă
care mă înţelege şi mi înţelege romanele în profunzime. Există şi mici diferenţe
individuale, dar, dacă facem media, lucrurile sînt aşa cum trebuie.

Haruki Murakami ne încurajează să facem exact asta: să ne creem pe noi înșine.

***
Oricât adevăr ar purta unele sloganuri și oricât de frumoase ar fi mesajele transmise,
dacă nu se sprijină pe forța morală a sufletului, până la urmă nu sunt decât vorbe în
vânt. Asta am învățat eu atunci, pe pielea mea, și asta cred în continuare. Cuvintele au
puterea lor. Dar ea trebuie să fie, cel puțin, una orientată spre bine. Cuvintele n-au voie
să pornească singure la drum, așa, de capul lor. De aceea am continuat să mă afund în
lumea mea izolată. O lume cu cărți, muzică și filme.   
***
Oricât de ocupat am fost și oricât de grea mi-a fost viața, cărțile și muzica au fost
întotdeauna pentru mine o bucurie imensă. O bucurie pe care nu mi-a putut-o fura
nimeni. 
***
Dar cum putem deosebi lucrurile realmente necesare de cele mai puțin necesare și de
acelea de-a dreptul inutile? (…) Un criteriu trebuie să fie: Este acesta un lucru pe care-l
faci de plăcere? Te simți bine când îl faci? Dacă ești angajat într-o activitate pe care o
consideri importantă pentru tine, dar de acolo nu izvorăsc, în mod natural, plăcerea și
bucuria și nici nu simți că-ți freamătă sufletul, înseamnă că acolo e ceva greșit,
nearmonios. Atunci trebuie să te întorci de unde ai plecat și să elimini elementele care
blochează plăcerea și orice este nenatural.
***
În schimb, când vine vorba de scris, sunt în stare să petrec zilnic câte cinci ore așezat la
birou și fără să-mi pierd puterea spiritului. Această putere n-a existat în mine din
naștere, ci am dobândit-o în mine ulterior, prin antrenament impus. Dacă are această
dorință, cred că oricine, cu puțin efort, reușește să facă la fel.
***
Ce vă trebuie este o putere de concentrare adâncă, capacitatea de a continua ceea ce ați
început să faceți.
***
O viață pe care și-o petreci făcând lucruri de care nu te bucuri e o viață tristă. Dar dacă
faci ce-ți place, chiar dacă ceva n-a ieșit bine, te poți întoarce ca s-o iei de la capăt. 
***
Pentru că veni vorba: leacul meu purificator este alergarea. O practic de mai bine de
treizeci de ani.

prefer capitolul Despre școală (pp. 171-194). Îmi permit să vă pun sub ochi câteva idei
din țesătura lui: 
„Așa cum am mai spus, mie nu mi-a plăcut școala ca sistem. Am întâlnit câțiva profesori
excepționali și am învățat lucruri importante, însă cele mai multe cursuri au fost atât de
plictisitoare încât, atunci când am încheiat cu școala, mi-am spus că sigur n-am să mai
dau a doua oară în viață peste așa ceva. Dar până la urmă, n-ai ce-i face: așa e plictiseala,
se pogoară din cer sau țâșnește din pământ fără să mai ceară voie. Probabil că cei cărora
le-a plăcut școala enorm ( ca mie, de exemplu, nota NC), cei care, dacă n-ar fi putut
merge la școală s-ar fi simțit singuri, nu se prea fac scriitori. Scriitorii sunt oameni care-și
creează în minte lumi întregi, doar ale lor. Îmi amintesc că nici eu, la cursuri, nu eram
deloc atent la ce se vorbea, ci visam cu ochii deschiși. dacă aș fi copil acum, probabil că
nu m-aș putea integra și aș abandona școala. Pe vremea mea, de bine de rău, abandonul
școlar nu era la modă, și nici unui elev nu i-ar fi trecut prin cap că există opțiunea de a nu
merge la școală. În orice perioadă și oriunde în lume puterea imaginației a fost
importantă. La polul opus se află eficiența. Ea a fost cea care, la origine, a alungat câteva
mii de oameni din locurile natale de la Fukushima. Ideea că „centralele nucleare sunt o
sursă foarte importantă de energie” și mitul siguranței, fabricat apoi pornind de la ea, au
adus țării această tragedie care nu mai poate fi remediată. Am putea spune că a fost
înfrângerea puterii noastre de imaginație. Dar nici acum nu este prea târziu. Trebuie să ne
impunem asupra comunității gândirea liberă pentru a ne opune judecății greșite și mai
ales periculoase, care acordă valoare eficienței. Nu-mi doresc de la sistemul educațional
să le îmbogățească copiilor puterea de imaginație. Nu merg până într-acolo. Asta vor face
ei singuri. Nu-i ajută nici profesorii, nici dotarea școlilor. Nu trebuie să fie o strategie
educațională a țării sau a autorităților locale. Iar copiii nu trebuie să aibă toți o imaginație
dezvoltată. Așa cum unii sunt buni la alergat, iar alții, nu. Unii au o imaginație bogată,
alții, poate nu, dar au alte calități. E cât se poate de firesc. Așa este și societatea. Dacă
îmbogățirea imaginației copiilor devine un țel în sine, au să se întâmple alte ciudățenii.
Ce vreau eu de la școală este să nu ucidă imaginația bogată a copiilor și nimic mai mult.
E de ajuns. Și să ofere fiecărui copil opțiunea de a-și păstra individualitatea. Astfel,
școlile vor fi niște locuri mult mai libere și vor avea un loc mult mai însemnat. În același
timp, în paralel, și societatea va deveni mai liberă și mai bogată. Așa gândesc eu, în
calitatea mea de scriitor- deși nu trebuie să vă bazați pe tot ce gândesc eu.” ( pp. 192-
194).