Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
A doua zi, m-am îndreptat, după prânz, către apartamentul Silviei. Când am văzut-
o, i-am evitat privirea. Îmi era ruşine de visul din noaptea precedentă.
Dar, ca orice vis, îmi dădeam perfect de bine seama că îşi avea rădăcinile în
subconştient. Da, poate că întotdeauna o dorisem. Chiar şi după ce se căsătorise cu
George. Numai că nu avusesem niciodată curajul să i-o spun. Şi fusese nevoie de
această întâmplare dramatică, de acest thriller pentru ca fantasmele mele să iasă la
suprafaţă.
I-am împins căruciorul către masa din bucătărie. I-am preparat două felii de pâine
cu unt, apoi am încălzit supa şi mâncarea de mazăre.
O priveam cum mestecă, neajutorată, ca un copil, şi îmi venea să plâng.
”Silvia, ce este destinul?”, am întrebat-o, încercând din nou să-mi controlez
emoţiile.
”Ceva care începe o singură dată - dar nu se termină niciodată, nici măcar atunci
când nu mai suntem”, răspunse, apoi înghiţi cu dificultate.
”Bun răspuns”, am încuviinţat, apoi am tăcut o vreme.
”Silvia, avem o cruce pe care trebuie să o purtăm, cu demnitate”, am continuat. ”Nu
e vorba numai de tine, ci şi de mine, şi de oricare locuitor al planetei. Trebuie să ne
ascultăm conştiinţa şi să ne lăsăm ghidaţi de mitul cristic. Personal, nu agreez
nicicum suferinţa, dar în cazul în care ne este dată, trebuie să ştim cum să
reacţionăm”.
Încuviinţă încet, apoi gustă un pic din desert - o tartă cu cireşe.
”Niciodată nu am să înţeleg cum au murit Albert Camus sau Isadora Duncan”, am
reluat după o scurtă pauză. ”Tineri, în culmea gloriei. Un accident de maşină şi gata.
S-a dus tot. Şi nu sunt singurele exemple. Nici cum a murit Puşkin nu înţeleg. Bine,
ştiu, acolo a fost vorba de un duel. Dar tot stupid mi se pare. În fine, divaghez.
Important este că eşti aici, lângă mine. Că suntem amândoi în viaţă, că suntem
împreună. Nu-i aşa?”.
”Ddaa, daa”, rosti, articulând din nou cuvintele cu greutate.
Apoi ne-am uitat la un film. Spre seară, după ce am ajutat-o să se aşeze confortabil
în pat, mi-am luat rămas bun şi am plecat.
Înnebunesc. Silvia, verişoara mea iubită, rămasă pentru totdeauna într-un scaun cu
rotile. Eu, cu fantasmele mele nocturne, care mai au şi tentă erotică pe deasupra.
Halucinaţiile demne de un drogat.
Ce să mai înţeleg din toată povestea asta?
...Din nou în apartamentul ei.
”Silvia, Silvia”, murmur, în timp ce împing căruciorul către bucătărie, ”ce este
destinul? De ce unii trăiesc treizeci de ani, ba chiar şi mai puţin, iar alţii depăşesc
suta? De ce artiştii coexistă cu analfabeţii, de ce unii sunt blânzi, iar alţii cruzi? Ce să
înţeleg din lumea aceasta?”.
”Dar eu... Ce să înţeleg?”, murmură şi surâse uşor.
”Tocmai”, am replicat. ”Uneori ajungem la capătul drumului fără să înţelegem.
Ştim că trebuie să iubim, unii dintre noi ştim şi că trebuie să creăm - dar nu, nu
înţelegem cu adevărat”.
Silvia privea fix prin fereastră. Afară începuse să plouă.
Avea o privire atât de stranie, încât mi s-a făcut frică. Nu ştiu de ce, în momentele
acelea mi-am amintit de poeziile lui Nichita.
Am vrut să o strâng în braţe, dar m-am temut că gestul ar putea fi deplasat.
Am tăcut amândoi, mult timp, iar ploaia se izbea cu zgomot de ferestre. Aş fi vrut
să nu mai urmeze nimic după asta.
Mă trezesc. Ce joc absurd! Astăzi voi împinge din nou căruciorul, voi asculta iar
cuvintele pe care verişoara mea le pronunţă cu dificultate, mă voi confrunta din nou
cu capriciile destinului pe care (nu-i aşa?) nu îl pot înţelege în totalitate.
Încerc să mă dau jos din pat, dar în acel moment intră în încăpere Silvia, aducând o
tavă cu două ceşti cu cafea şi câteva sandwich-uri.
O privesc cu atenţie. Purta pe trupul gol doar un halat. Era mai atrăgătoare, mai
agilă şi mai... sănătoasă ca niciodată.
Am sorbit din ceaşca cu cafea.
”Nu mai înţeleg nimic”, am rostit, vădit derutat. ”Cred că am visat... Am avut un
coşmar, nu m-ai crede dacă ţi-aş povești. Am visat că erai paralizată, într-un cărucior
cu rotile, şi că aveai un defect de vorbire...”.
”Sărman muritor”, zise Silvia, cu o voce care semăna izbitor cu cea a puiului de
cămilă, ”nu vei înţelege niciodată”...
Apoi se aşeză lângă mine. Mi s-a părut că vrea să îşi descheie halatul.
”George nu poate să vină acasă nici luna asta”.
”Mai bine”, am rostit şi am sorbit încet din ceaşca cu cafea aburindă.