Sunteți pe pagina 1din 161

Cezar Bîrzea

CET~|ENIA EUROPEAN~

POLITEIA–SNSPA, 2005
CUPRINS
Introducere /4
Modulul I – Teoria ]i practica cet`\eniei /6
1. Redescoperirea cet`\eniei: dezbaterea contemporan` /6
2. Contextul cultural ]i istoric al cet`\eniei /12
3. Ce este cet`\enia /14
a) Cet`\enia statutar` ]i cet`\enia identitar` /15
b) Cet`\enia normativ` ]i cet`\enia efectiv` /16
c) Defini\ia pragmatic` a cet`\eniei /16
4. Cet`\enia – o nou` paradigm` a ]tiin\elor politice /17
a) Teoria cet`\eniei /18
b) Teritorialitate, stat na\ional, cet`\enie /25
5. Cet`\enia ]i societatea civil` /30
a) Defini\ia societ`\ii civile /32
b) Structura spa\iului public /33
c) Tipologia regimurilor politice /35
d) Globalizarea societ`\ii civile /38
6. Competen\a civic` /39
a) Cultura civic` /39
b) Drepturile ]i responsabilit`\ile /40
c) {nv`\area cet`\eniei /42
Modulul II – Cet`\enia european` ca statut juridic /45
1. Cet`\enii ]i exercitarea puterii [n Uniunea European` /45
2. Statutul juridic al cet`\eanului european /48
3. Sistemul de protec\ie a drepturilor cet`\enilor europeni /49
Modulul III – Identitatea european` /52
1. Formarea con]tiin\ei europene /54
a) Mitul unit`\ii teritoriale /54
b) Mitul destinului istoric /54
c) Mitul imperiului universal /55
d) Mitul unit`\ii cre]tine /57
e) Mitul unit`\ii intelectuale /57
f) Mitul unit`\ii pacificatoare /59
2. Spiritul Europei: reperele identit`\ii culturale europene /60
3. România ]i Europa: dileme identitare /64
Modulul IV – Democra\ia european` /68
1. Uniunea European` ca spa\iu public (“Euro-polity”) /69
2. Sistemul decizional /77
a) Metoda parteneriatului /78
b) Metoda negocierii /79
c) Metoda co-op\iunii /79
d) Metoda consensual` /80
3. Guvernan\a european`: regim, federa\ie sau stat suprana\ional? /83
4. Na\ional ]i suprana\ional în construc\ia european` /91
Modulul V – „Europenizarea” spa\iului public na\ional /98
1. „Europenizarea” ca fenomen istoric ]i politic /99
2. Actorii „europeniz`rii” /105

2
a) Administra\ia public` /106
b) Parlamentele na\ionale /106
c) Partidele politice /107
d) Justi\ia /108
e) Regiunile /108
f) Grupurile de interes /109
3. Societatea civil` transfrontalier` /110
4. Abordarea comparativ` a „europeniz`rii”: convergen\` sau diversitate? /111
Modulul VI – Construc\ia cultural` a cet`\eniei europene /114
1. Cet`\enia european`: mituri fondatoare, simboluri, tradi\ii reconstruite /115
2. Cet`\enia ]i construc\ia identitar` european` /119
3. Cultura organiza\ional` a spa\iului public european /124
4. Rolul educa\iei /129
a) Dimensiunea european` /130
b) Procesul de la Bologna /130
c) Strategia de la Lisabona /131
Concluzii /132
Anexa I – Sensul dat cet`\eniei în diverse contexte culturale /134
Anexa II – Componentele culturii civice /135
Anexa III – Educa\ia civic` în curriculum-ul formal din \`rile europene /136
Anexa IV – Caracteristicile identit`\ii europene /145
Anexa V – Cronologia unific`rii europene /146
Bibliografie /148

3
INTRODUCERE

Ce înseamn` s` fii cet`\ean al Europei? Care sunt drepturile ]i responsabilit`\ile care


definesc cet`\enia european`? Este oare suficient` de\inerea actelor civile ale na\ionalit`\ii
unui stat membru al Uniunii Europene? Care este spa\iul public în care se exercit` aceast`
form` de civitate: statul suprana\ional, federa\ia interguvernamental` sau coali\ia unor „polity“
na\ionale? Ce fel de identitate colectiv` este cet`\enia U.E.? Care sunt sistemele sale de
legitimare ]i mobilizare civic`? Cum se raporteaz` cet`\enia U.E. la democra\ia european`?
Cum se poate transforma cet`\enia na\ional` într-o cet`\enie suprana\ional` ]i care sunt
mijloacele acestei construc\ii identitare?
Aceste întreb`ri generice sintetizeaz` premisele conceptuale ale acestui curs, destinat în
primul rând studen\ilor în ]tiin\ele sociale ]i politice, precum ]i tuturor celor interesa\i de
problematica integr`rii europene. Fa\` de alte demersuri (consacrate „studiilor europene“,
dreptului comunitar, institu\iilor ]i politicilor U.E.), cursul de fa\` are propria identitate:
• el pleac` de la conceptul integrator de „cet`\enie“, considerat ca o paradigm` a ]tiin\elor
politice;
• circumscrie problematica democra\iei europene (îndeosebi aspectele controversate ale
reprezentativit`\ii, transparen\ei, particip`rii ]i r`spunderii publice) în contextul specific al
cet`\eniei europene;
• interpreteaz` cet`\enia european` într-o viziune l`rgit` (ca statut juridic, identitate
colectiv`, cultur` organiza\ional` ]i ac\iune social`), ceea ce permite abordarea unor
aspecte înrudite, devenite teme majore ale ]tiin\elor politice, precum globalizarea,
suveranitatea ]i declinul statului na\ional;
• plaseaz` dezbaterea actual` privind viitorul Uniunii Europene în cadrul explicativ al
]tiin\elor politice, a]a cum sunt teoria neo-func\ionalist` (care fundamenteaz` metoda
consensual` ]i dreptul comunitar), institu\ionalismul (baza teoretic` a „europeniz`rii“) ]i
guvernan\a (ca alternativ` la guvernare);
• face distinc\ia între comunitatea cultural` ]i comunitatea politic`, între identitatea
cultural` european` ]i identitatea politic` a U.E.;
• propune c`i ]i mijloace ale construc\iei identitare a euro-cet`\eniei, care pot interesa
direct pe viitorii formatori ]i speciali]ti în politicile publice, pe diver]ii actori ai spa\iului
civic comunitar.
Pe scurt, în inten\ia noastr`, cursul de fa\` are în vedere familiarizarea cu problematica
general` a Uniunii Europene ca proiect politic. Acest proiect trebuie sus\inut de o construc\ie
identitar` adecvat`, de schimbarea normelor ]i proceselor institu\ionale din fiecare sistem
na\ional, de redefinirea rolului statului ]i a spa\iului public, de asumarea drepturilor ]i a
responsabilit`\ilor care decurg din cet`\enia european`.
În aceast` perspectiv`, cursul nostru vizeaz` urm`toarele obiective generale:
• în\elegerea ]i utilizarea conceptului de cet`\enie (]i a variantei sale, cet`\enia european`)
ca paradigm` a ]tiin\elor politice;

4
• definirea cet`\eniei europene în dubla sa ipostaz`, de statut juridic (cet`\enia formal` sau
ansamblul drepturilor suprana\ionale oficial recunoscute) ]i identitate colectiv` (cet`\enia
informal` sau apartenen\a subiectiv`);
• caracterizarea identit`\ii culturale europene ca surs` posibil` de legitimare a identit`\ii
politice a U.E.; diferen\ierea comunit`\ii culturale de comunitatea politic` în care se
exprim` cet`\enia;
• în\elegerea democra\iei suprana\ionale a Uniunii Europene, a institu\iilor, politicilor ]i
metodelor de guvernare pe care le-a produs;
• caracterizarea fenomenului de „europenizare“ a spa\iului public na\ional ]i a consecin\elor
sale asupra euro-cet`\eniei;
• analiza construc\iei culturale a identit`\ii U.E. ]i în\elegerea mecanismelor care deosebesc
identificarea na\ional` de identificarea postna\ional`.
Fiec`ruia din aceste ]ase obiective îi este consacrat câte un modul relativ autonom, cu
obiectivele sale specifice ]i instrumente proprii de evaluare (teste-gril`, proiecte personale,
construc\ia unor „reader“, aplica\ii în grupuri de lucru). Între aceste module exist` rela\ii de
interdependen\` ]i continuitate, astfel încât înv`\area unuia nu este posibil` f`r` achizi\ionarea
cuno]tin\elor ]i a competen\elor prev`zute în modulul precedent. În acest fel, cursul nostru î]i
propune s` promoveze ]i s` aplice câteva elemente-cheie ale asigur`rii calit`\ii: centrarea pe
obiective precise, cunoscute ]i asumate în prealabil; folosirea unor criterii clare de m`surare a
performan\ei (obiectivele specifice ale fiec`rui modul); evaluarea formativ`, dup` fiecare
unitate de con\inut (dup` fiecare modul); folosirea unor metode participative, care s` angajeze
studen\ii în construirea propriului parcurs academic. Ponderea se va deplasa astfel de la
cuno]tin\e la activit`\i de înv`\are, de la textul „predat“, memorat ]i reprodus la o abordare
interactiv` ]i responsabil`. Suportul de curs va fi distribuit înc` de la început în form`
electronic` sau tip`rit`, urmând ca fiecare modul s` genereze propriile activit`\i de cercetare,
rezolvare de probleme concrete ]i dezvoltare de proiecte de c`tre studen\i.
În elaborarea acestui curs am beneficiat de sprijinul colegilor de la Facultatea de }tiin\e
Politice a SNSPA – Bucure]ti ]i de sus\inerea programului academic New Europe Colege –
NEC-Link. Le mul\umim tuturor ]i pe aceast` cale.

5
MODULUL I

TEORIA }I PRACTICA CET~|ENIEI

Cet`\enia european` este o provocare pentru teoria ]i practica cet`\eniei. Ea vizeaz` o


cet`\enie postna\ional` care, pentru prima dat`, se refer` la un set de valori ]i institu\ii, în locul
apartenen\ei obligatorii la un teritoriu, la o cultur` ]i un stat na\ional. Ea î]i propune s`
construiasc` o comunitate politic` transteritorial` ]i s` fac` din Uniune un spa\iu public
comunitar.
În aceast` perspectiv`, studiul conceptului de cet`\enie este indispensabil. El permite
în\elegerea fundamentelor legale ]i politice ale drepturilor suprana\ionale ]i definirea
practicilor sociale care decurg din aceste drepturi.
Studen\ii ]i cercet`torii în ]tiin\ele politice au îns` un motiv suplimentar pentru a se
concentra asupra acestui termen. Cet`\enia este o paradigm` a ]tiin\elor politice care
permite interpretarea proceselor democratice din perspectiva apartenen\ei, a particip`rii
politice, a identit`\ii, a drepturilor ]i responsabilit`\ilor. Ea valorific` diverse concepte-cheie
ale teoriei politice (democra\ia participativ`, societatea civil`, drepturile omului, justi\ia
social`), într-un model explicativ al societ`\ii democratice. Ea une]te comunitatea academic`
în jurul unui concept integrator, capabil s` relanseze interesul public pentru problematica
social` ]i politic`. În sfâr]it, cet`\enia inspir` o serie de norme ]i practici sociale, un sistem de
institu\ii ]i rela\ii care regleaz` comportamentul public ]i orienteaz` ac\iunea colectiv`.
Acest prim modul precede analiza propriu-zis` a cet`\eniei europene ca proiect cultural ]i
politic. Este o introducere în problematica general` a cet`\eniei ]i a consecin\elor sale asupra
politicilor publice. La încheierea acestui modul, studen\ii vor fi capabili:
• s` defineasc` cet`\enia ca statut juridic ]i politic (na\ionalitatea) ]i ca identitate;
• s` explice consecin\ele acestei dualit`\i asupra cet`\eniei europene;
• s` în\eleag` fundamentele politice, culturale ]i istorice ale cet`\eniei;
• s` deosebeasc` cet`\enia ca sistem de valori, ca institu\ie politic` ]i ac\iune social`;
• s` conceap` ]i s` dezvolte ac\iuni voluntare inspirate din principiile cet`\eniei ]i s`
defineasc` societatea civil` din perspectiva particip`rii politice;
• s` defineasc` competen\a civic` ]i cultura politic` subiacent`;
• s` foloseasc` cuplul drepturi – responsabilit`\i în situa\iile cotidiene ale vie\ii publice.

1. Redescoperirea cet`\eniei: dezbaterea contemporan`


Conceptul de cet`\enie („citizenship“) este central pentru ]tiin\ele politice ]i sociologie.
F`r` o în\elegere minimal` a acestui concept, ar fi dificil s` explic`m probleme conexe
precum participarea democratic`, drepturile omului, coeziunea social`, ordinea civic`,
politicile publice, rela\ia dintre stat ]i societatea civil`. Din acest motiv, cet`\enia face parte
din cultura profesional` de baz` a studen\ilor în ]tiin\ele politice ]i sociale.

6
Cet`\enia a marcat gândirea occidental` înc` de la începuturile sale. Se poate chiar afirma,
împreun` cu Heater (1990), c` societ`\ile ]i modul lor de guvernare s-au definit în raport cu
sensul dat cet`\eniei. Momentele acestei evolu\ii istorice vor fi tratate ulterior, în alt` parte a
acestui modul. Cu aceast` ocazie, vom examina con\inutul cet`\eniei în gândirea politic` pân`
la Marshall (1950), autorul care a relansat interesul pentru cet`\enie în epoca modern`.
În contextul de fa\`, ne vom concentra asupra dezbaterilor contemporane consacrate
cet`\eniei, dup` „momentul Marshall“. Putem identifica astfel trei etape:
• Criza democra\iei (anii 1960–1980) a ap`rut pe fondul protestelor contra r`zboiului din
Vietnam, a afacerii Watergate, a mi]c`rilor contestatare din 1968 ]i a recesiunii
economice consecutive „]ocului petrolului“. Atât cet`\enii de rând, cât ]i speciali]tii în
]tiin\ele politice au pus în discu\ie capacitatea institu\iilor democratice fondate în secolul
al XIX-lea de a gestiona noul context politic ]i social. Raportul „Comisiei trilaterale“
(Crozier, Huntington ]i Watanuki, 1975), de exemplu, a ar`tat c` statul este dep`]it de
noile presiuni sociale ]i c` el trebuie s`-]i asocieze partenerii din societatea civil` (este
ceea ce s-a numit mai târziu „governance“, opus simplei „government“ care se exercit`
exclusiv în interiorul structurilor statului).
• Reabilitarea democra\iei (anii 1980) s-a produs ca urmare a celui de „al treilea val al
democratiz`rii“ (Huntington, 1991) ]i a m`surilor luate de guvernele conservatoare ]i neo-
liberale (legitimate doctrinar de reaganism ]i thatcherism), predominante în anii ’80 ]i care
au redus substan\ial serviciile guvernamentale în favoarea unor multiple centre alternative
de decizie. Ca urmare, a]a cum au ar`tat „Eurobarometer Surveys“ ]i datele proiectului
„Beliefs in Government“, încrederea în democra\ie a fost restabilit` (Klingemann ]i Fuchs,
1995).
• Relansarea cet`\eniei (începând cu anii 1990) a coincis cu marile schimb`ri istorice ale
anilor ’90 (tranzi\iile postcomuniste, criza statului bun`st`rii, globalizarea economic`,
erodarea statului-na\iune), numi\i de Dahrendorf (1994) „deceniul cet`\eniei“ („decade of
citizenship“). Atât politicienii de dreapta (care pun accentul pe obliga\ii), cât ]i cei de
stânga (interesa\i mai ales de drepturi ]i libert`\i), ca ]i anali]tii ]i cercet`torii în ]tiin\ele
politice, au formulat mari a]tept`ri de la cet`\enie ca nou contract social. De exemplu,
dup` Beck (1992), singura cale de a ie]i din „societatea de risc“ (sau „modernitatea
incomplet`“, caracterizat` prin fragilizarea sistemelor de securitate public`) ar fi
participarea cet`\eneasc` bazat` pe vechiul principiu al virtu\ii civice.
Unii autori (Giddens, 1998; Bloom ]i Path, 2000) consider` îns` c` aceste a]tept`ri sunt
nerealiste. Conceptul de cet`\enie pare s` uneasc` discursul politic despre problemele publice
(asupra unor chestiuni precum participarea, afilierea politic`, responsabilitatea public`,
guvernarea democratic`), dar el nu aduce solu\ii propriu-zise. În pofida acordului relativ
asupra termenului, problemele structurale mai vechi (de exemplu, s`r`cia, inechitatea,
insecuritatea ocup`rii, degradarea mediului, violen\a social`, corup\ia) au fost doar amânate,
f`r` o rezolvare durabil`. În schimb, odat` cu intrarea în noul mileniu, au ap`rut probleme noi
(terorismul, manipularea genetic`, deficitele publice, dezechilibrele demografice, instabilitatea
sistemelor de asigurare social`) care accentueaz` sentimentul de incertitudine global`.
Aceast` incertitudine pune în discu\ie îns`]i democra\ia ca proiect istoric ]i politic. A]a cum
am ar`tat cu alt` ocazie (Bîrzea, 2004), democra\ia este un proiect continuu, o idee normativ`
care m`soar` progresul, a]a cum func\ioneaz` infinitatea în matematic` sau fericirea în
filosofie. Acest proiect va fi întotdeauna perfectibil ]i incomplet. Între proiect ]i realitate, a]a

7
cum spune Bobbio (1987), exist` o tensiune natural` rezultat` din decalajul inerent dintre o
structur` simbolic` („democra\ia formal`“) ]i realit`\ile zilnice („democra\ia substantiv`“).
Pentru ca proiectul s` se transforme în realitate este nevoie de cet`\enie, de asumarea atât
a valorilor subiacente, cât ]i a practicilor specifice vie\ii democratice. Cet`\enia nu este îns`
un patrimoniu politic ]i nici nu se transmite prin simpl` imita\ie social`. Ca s` devii cet`\ean
nu este suficient s` te na]ti într-o societate democratic`. Pentru aceasta, trebuie ca fiecare
persoan` s` înve\e codurile ]i conduitele specifice cet`\eniei.
Relansarea interesului public pentru cet`\enie în anii ’90 nu se datoreaz` unei mode
trec`toare sau motiva\iei pur academice. Un public din ce în ce mai larg se intereseaz` ast`zi
de cet`\enie deoarece cet`\enii ]i oamenii politici sunt preocupa\i de ceea ce datele statistice ]i
speciali]tii au numit deficitul democratic. Acesta este prezent atât în S.U.A., cât ]i în Europa.
În S.U.A., a]a cum arat` raportul „Noua genera\ie a democra\iei“ (1989) ]i studiile lui Putnam
(2000), exist` deja o îngrijor`toare eroziune a capitalului social ]i a încrederii în institu\iile
politice. În Europa, ca ]i în S.U.A., deficitul democratic se manifest` prin apatie politic`,
individualism, neîncredere în clasa politic` ]i rat` sc`zut` a particip`rii civice. De exemplu,
conform datelor „Eurobarometer 2001“, doar un tân`r din doi particip` la societatea civil` iar
rata absenteismului electoral a dep`]it 40%. În SUA, rata de participare la alegeri este înc` ]i
mai sc`zut`: doar 35%.
Cea mai complet` analiz` a situa\iei din Europa o g`sim îns` în datele „European Values
Study“ (EVS), o funda\ie independent` care întreprinde anchete periodice asupra valorilor
dominante la fiecare 10 ani începând cu anul 1970. Conform acestor date (Halman, 2001;
Tchernia, 2002), op\iunile cet`\enilor din Europa l`rgit` (40 de \`ri) au fost relativ stabile la
cele trei reprize ale anchetei (1980, 1990, 2000). Mai exact, cu mici fluctua\ii, ordinea de
preferin\e a r`mas constant`, respectiv:
• Familia (86% din op\iuni în 2000);
• Munca (54%);
• Prietenii ]i rela\iile sociale (47%);
• Timpul liber („leisure“ sau „loisir“, 37%);
• Religia (17%);
• Politica (8%);

Pe ultimul loc, la mare distan\`, se afl` interesul pentru politic`, în special la grupul de
vârst` 18-26 ani. Doar 54% din indivizi particip` la via\a asociativ` ]i doar 37% din ei au
încredere în clasa politic`.
Acest deficit democratic are efecte asupra coeziunii sociale ]i pune sub semnul întreb`rii
îns`]i legitimitatea proiectului democratic. F`r` cet`\eni activi, f`r` participare la institu\iile
politice ]i f`r` un minim de încredere în clasa politic`, guvernarea democratic` ]i democra\ia
ca regim politic nu sunt eficiente. Din acest motiv, chiar ]i organiza\iile globale consacrate
condi\iei umane precum PNUD, OECD sau UNESCO au luat în considerare influen\a
cet`\eniei asupra dezvolt`rii. PNUD, de exemplu, a dedicat raportul din 2002 privind
dezvoltarea uman` unei teme sensibile ]i preocupante, respectiv „Aprofundarea democra\iei
într-o lume fragmentat`“. Conform acestui raport (2002, p.10), evolu\ia global` a proceselor
democratice este mai degrab` încurajatoare. Exist` îns` mari decalaje privind realizarea
efectiv` a democra\iei la nivel global:

8
Progresul general Discrepan\e globale
• Începând cu 1980, 81 de \`ri au realizat pa]i • Dintre cele 81 noi democra\ii,
importan\i c`tre democra\ie; 33 regimuri doar 47 sunt regimuri
militare au fost înlocuite cu guverne civile. democratice efective. Celelalte nu
Regimul politic
• 140 dintre cele aproximativ 200 \`ri ale au ajuns înc` la o tranzi\ie pro-
lumii beneficiaz` de alegeri multipartide. democratic`, au revenit la
regimuri autoritare sau se afl` în
conflict.
• Pe ansamblu, doar 82 de \`ri (din
200), respectiv 57% din popula\ia
globului, sunt efectiv
democratice.
• În anul 2000 erau înregistrate 37.000 de • 51 de \`ri nu au ratificat
O.N.G.-uri interna\ionale, cu 20% mai mult Conven\ia I.L.O. privind
decât în 1990. Peste 2.150 O.N.G.-uri au libertatea asocierii iar 39 \`ri nu
Societatea civil`

statut consultativ pe lâng` O.N.U (Consiliul au ratificat conven\ia I.L.O.


Economic ]i Social) ]i 1550 sunt asociate cu privind negocierea colectiv`.
Departamentul Informa\iilor Publice al • N.G.O.-urile înc` nu au statut
O.N.U. consultativ pe lâng` Adunarea
General` a O.N.U. Doar 251
dintre cele 1550 O.N.G.-uri
asociate O.N.U. (Dept. Inf.
Publice) provin din \`rile în curs
de dezvoltare.
• 125 de \`ri (62% din popula\ia lumii) au • 61 de \`ri (38% din popula\ia
Libertatea presei

pres` liber` sau par\ial liber`. lumii) înc` nu au libertatea


• Între 1970 ]i 1996, num`rul ziarelor din presei.
\`rile în curs de dezvoltare s-a dublat (de la În 2001, 37 ziari]ti au murit la
29 la 60 de titluri la 1000 de persoane) iar datorie, 118 au fost închi]i, peste
num`rul canalelor de televiziune a crescut 600 ziari]ti sau organiza\ii ale
de 16 ori. media au fost atacate fizic sau
intimidate.
• Num`rul \`rilor care au ratificat cele ]ase • 106 \`ri înc` îngr`desc
mari conven\ii ale drepturilor omului a respectarea libert`\ii civice ]i
Drepturile

crescut semnificativ dup` 1990. Ratificarea politice.


omului

I.C.E.S.R. (drepturile economice, sociale ]i • 38 de \`ri nu au ratificat sau


culturale) ]i a I.C.C.P.R. (drepturile civice ]i semnat înc` I.C.C.P.R. iar 41 \`ri
politice) s-a f`cut în 150 de \`ri (fa\` de 90). nu au ratificat sau semnat înc`
I.C.E.S.R.
• În 10 \`ri peste 30% dintre membrii • În lume, doar 14% dintre
Egalitatea

Parlamentului sunt femei. membrii Parlamentului sunt


de gen

femei (în 10 \`ri, nici o femeie nu


este în Parlament).

Acest tablou con\ine atât elemente optimiste (care confirm` teza celui de-al treilea val al
democratiz`rii promovat` de Huntington), cât ]i date preocupante, referitoare la marile
disparit`\i în realizarea democra\iei ca proiect global. În acest sens, concluziile sunt
contradictorii: exist` \`ri cu un PIB înalt dar cu un indice slab al democra\iei, precum Kuweit,
sau \`ri cu un PIB sc`zut dar cu un indice mare al democra\iei (de exemplu, Costa Rica).
Oricum, a]a cum se observ` din figura 1, datele raportului PNUD arat` c` exist` o rela\ie
pozitiv` între democra\ie, modernitate ]i dezvoltare economic`. Aceast` rela\ie nu este
neap`rat una de cauz`-efect; ea constituie îns` un factor predispozant: regimul democratic
favorizeaz` acumularea de capital uman ]i reduce inegalit`\ile sociale. S` not`m c`, în
clasificarea PNUD, România ocup` locul 63, cu indicele de dezvoltare uman` de 0,775 (sub

9
media mondial` de 0,800). În 1975 acela]i indice era de 0,755 iar în 1995 ajunsese la 0,772
ceea ce denot` o evolu\ie pozitiv` pe calea democratiz`rii ]i dezvolt`rii umane.
Fig. 1. Rela\ia dintre democra\ie ]i dezvoltarea uman`

DEZVOLTAREA UMANĂ

Capacităţi crescute ale persoanelor de a-şi determina condiţiile de viaţă

Participarea la viaţa Expresia personală Starea de sănătate Condiţii de viaţă


comunităţii

Drepturi civice Dialog social Presiune publică Presiune publică


şi politice şi acţiune socială şi acţiune socială

DEMOCRAŢIA
Instituţiile şi practicile democraţiei
• contestarea puterii
• participarea cetăţenilor
• responsabilitatea autorităţilor

La nivel european, dezbaterile contemporane privind cet`\enia („citizenship“) au fost


impulsionate în anii ’90 în special datorit` urm`toarelor împrejur`ri:
• dezmembrarea marilor entit`\i fondate pe criterii ideologice (de exemplu, URSS,
Iugoslavia) ]i apari\ia de noi state na\ionale;
• reinventarea democra\iei în \`rile postcomuniste;
• emergen\a unor noi minorit`\i în noile state na\ionale, rezultate fie din migra\iile umane
(dinspre regiunile mai s`race spre zonele mai bogate sau de la cele mai pu\in sigure spre
cele mai sigure), fie din retrasarea frontierelor (la fel ca la încheierea primului r`zboi
mondial, fostele popula\ii majoritare din marile imperii multina\ionale au devenit
minoritare în noile state – de exemplu, ru]ii în \`rile baltice sau în Ucraina);
• ie]irea la suprafa\` a unor probleme civice alt`dat` doar camuflate de statul totalitar (ex.
situa\ia particular` a popula\iei Roma);
• presiunile asupra cet`\eniei din partea imigran\ilor, a refugia\ilor sau a popula\iei dislocate
în urma r`zboaielor;
• noul proiect de cet`\enie suprana\ional` introdus de U.E. prin Tratatul de la Maastricht;
• incapacitatea statului bun`st`rii de a sus\ine cet`\enia efectiv` pentru to\i cet`\enii (în
special la nivelul drepturilor sociale) ]i extinderea categoriei de „second class citizens“ sau
a cet`\enilor cu drepturi limitate;
• apari\ia celei de-a treia genera\ii de drepturi ale omului (absente din instrumentele ini\iale
de protec\ie) ]i interesul pentru drepturile colective ]i drepturile culturale;
• agravarea „deficitului democratic“ în special datorit` aproprierii democra\iei ca bun de
consum, f`r` sus\inerea civic` adecvat` (de exemplu, reducerea progresiv` a ratei de
participare la alegeri sau la dezbaterile civice, apatia ]i neîncrederea în for\a democra\iei
ca liant social).

10
Dezbaterile pe marginea acestor probleme de societate, pe de o parte, au generat mari
a]tept`ri (uneori nerealiste) fa\` de capacitatea cet`\eniei ]i virtu\ii civice de a mobiliza
energiile populare. Pe de alt` parte, ele au pus sub semnul întreb`rii îns`]i tipul modern de
societate ]i civiliza\ia subiacent`. S-a afirmat de unii autori, de exemplu, c` cet`\enia ]i
drepturile omului sunt un apanaj al modernit`\ii. Terrén (2002, p.163) spune astfel c`
modernitatea s-a exprimat prin trei tipuri de activit`\i: munca, participarea ]i identificarea
cultural` (vezi fig. 2). Dac` ne referim doar la sfera politicii, se pare c` societatea postmo-
dern` este inevitabil o societate depolitizat`. Ceea ce Terrén ]i al\i autori (Wexler, 1990;
Tenzer, 1990; Ichilov, 1998) numesc „atitudine postmodern`“ nu invalideaz` democra\ia ca
model de guvernare, ci doar reflect` starea de nemul\umire fa\` de modul s`u de func\ionare.
Apatia ]i dezinteresul public sunt forme de dezavuare a „politicii politicianiste“, a corup\iei, a
egoismului sau demagogiei politice. Nu valorile democra\iei sunt contestate (democra\ia
formal`), ci modul s`u de realizare concret` (democra\ia substantiv`). Cu alte cuvinte, de]i
aceste atitudini pot afecta însu]i proiectul democratic (datorit` lipsei de sus\inere
cet`\eneasc`), incivilitatea este o form` natural` de protest ]i contestare public`, inerent`
democra\iei.

Fig. 2. Atitudinile moderne ]i postmoderne privind cet`\enia


(Terrén, 2002)

Domeniul Activit`\i principale (modernitatea) Atitudini postmoderne

Economia Munca Descurajarea ]i demotivarea


Politica Participarea Indiferen\a ]i apatia
Cultura Recunoa]terea ]i identificarea Relativismul ]i esen\ialismul

Aceast` analiz` a fost confirmat` de o anchet` global` asupra valorilor modernit`\ii ]i


postmodernit`\ii realizat` de Inglehart (1997) la începutul anilor ’90. Conform acestei
cercet`ri de anvergur`, \`rile industrializate au trecut de la o „civiliza\ie a penuriei“ (ale c`rei
valori principale erau munca, societatea de mas` ]i bun`starea material`) la o „societate
postmaterial`“, în care valorile centrale sunt activitatea social`, solidaritatea ]i diversitatea. În
aceast` societate postmaterial` predomin` „atitudinea postmodern`“ care este de fapt o
contestare spontan` a oric`rei forme de autoritate institu\ionalizat`: na\iunea, armata, religia,
familia, înv`\`mântul, guvernul, parlamentul etc.
Aceast` relativizare a autorit`\ii publice, spune Inglehart, are atât p`r\i negative, cât ]i
aspecte pozitive: pe de o parte, ea sl`be]te capacitatea de influen\` a institu\iilor publice; pe de
alta, ea deschide calea guvern`rii participative prin redistribuirea puterii într-o multitudine de
organiza\ii non-guvernamentale, structuri reticulare ]i centre alternative. În mod paradoxal,
de]i contest` ordinea instituit`, atitudinea postmodern` favorizeaz` cet`\enia prin ponderea pe
care o acord` cet`\enilor organiza\i, în detrimentul autorit`\ii formale.

11
2. Contextul cultural ]i istoric al cet`\eniei
A]a cum am v`zut, cet`\enia se afl` în centrul dezbaterilor contemporane. Acest concept
controversat ]i mobilizator1 are meritul de a exprima chintesen\a gândirii politice dintr-o
epoc` istoric` ]i de a sintetiza ansamblul problemelor care rezult` din rela\ia stat-cet`\eni. Este
un termen paradigmatic, caracterizat prin urm`toarele tr`s`turi:
a) este o construc\ie cultural`, specific` anumitor valori ]i semnifica\ii;
b) are o evolu\ie istoric`, în func\ie de tipul de societate ]i modul de guvernare cu care
a fost asociat;
c) este expresia domina\iei occidentale, fiind rezultatul gândirii politice europene care
s-a impus în toat` lumea;
d) are un con\inut contradictoriu, fiind capabil s` desemneze atât drepturile cât ]i
obliga\iile, s` încorporeze atât o viziune individual` cât ]i una colectiv` asupra
societ`\ii.
Termenul ca atare vine din gândirea greac`, fiind preluat de limbile europene moderne (în
special franceza ]i engleza) prin intermediul limbii latine. El a ap`rut mai întâi în cet`\ile-stat
din Grecia antic` ]i a fost transferat la Roma o dat` cu alte produse ale culturii antice grece]ti.
Aici a cunoscut o nou` dezvoltare, legat` îndeosebi de asocierea cu virtutea civic` (idealul
moral al Romei republicane) ]i de problemele de implementare a cet`\eniei romane. Uitat mult
timp, termenul de cet`\enie a reap`rut în timpul Revolu\iei Franceze (1789), când a fost
coroborat pentru prima dat` cu drepturile omului. Secolul XIX a consacrat rela\ia dintre
cet`\enie ]i statul-na\iune pentru ca, din nou, s` urmeze o faz` de declin, în perioada
interbelic`. Sensul multidimensional de ast`zi (cet`\enia politic`, civil` ]i social`) îl dator`m
sociologului englez Marshall (1950) care, practic, a reu]it s` capteze interesul lumii
academice pentru acest termen paradigmatic. De atunci, a]a cum am v`zut în capitolul
precedent, cet`\enia domin` dezbaterea contemporan` din ]tiin\ele politice ]i sociale.
Într-o cercetare anterioar` (Bîrzea, 2003), am colectat defini\ii ale cet`\eniei din diverse
limbi ]i medii culturale. În Anexa I, care sintetizeaz` datele respective, constat`m c`
termenul de „cet`\enie“ este specific limbilor latine ]i limbii engleze, care încorporeaz`
r`d`cina comun` „civitas“ („civis“ = cetate). Aceasta, la rândul s`u, este o traducere a
cuvântului „polis“, denumirea greac` pentru cetatea-stat. În limbile scandinave, r`d`cina
comun` este tot echivalentul pentru „cetate“ (burg) iar în limba german` apar trei referin\e
diferite: una care denume]te na\ionalitatea („Staatsangehörigkeit“), alta care desemneaz`
statutul de de\in`tor de drepturi („Staatsbürgerschaft“) ]i alta care subîn\elege participarea
politic` („Staatsbürgerstatus“). În limbile slave, care au preluat mai târziu acest termen,
echivalentul pentru cet`\enie trimite la „obscia“, care înseamn` de fapt comunitate (prima
form` de organizare politic`, înaintea statului unitar). Cele mai mari diferen\e se constat` îns`
în cadrul culturilor non-occidentale. În limbile popoarelor din Asia Central`, de exemplu,
cet`\enia este tradus` frecvent prin patriotism iar în limba arab` ea evoc` apartenen\a la un
anumit teritoriu („wand“ = patrie, teritoriu). În sfâr]it, în limba chinez` se pune accentul pe
obliga\ii ]i îndatoriri publice, conform doctrinei confucianiste a dependen\ei p`r\ii fa\` de
ansamblu ]i a loialit`\ii individului fa\` de stat.

1
Heater (1960, p. 293) îl nume]te „buzz word": el capteaz` aten\ia ]i stimuleaz` dezbaterea, chiar
dac` sensul s`u nu este clar pentru toat` lumea.

12
În ce prive]te evolu\ia istoric` a cet`\eniei, ea poate fi sintetizat` în urm`torul tablou:
• Atena – democra\ia („guvernarea de c`tre popor“) presupune cet`\eni. Statutul de „cet`\ean“ era
acordat doar indivizilor liberi (aproximativ 25.000 în Atena; cam tot atâ\ia erau sclavi ]i femei,
care apar\ineau comunit`\ii domestice sau „domos“, f`r` s` beneficieze de statutul de cet`\ean).
Statutul de cet`\ean presupunea:
a) apartenen\a la „polis“ (republica atenian`);
b) participarea – dreptul de a lua parte la Adunarea Popular` („Ecclesia“);
c) identitatea – este ceea ce Aristotel nume]te „methexis“, respectiv mândria de a fi grec.
Exista astfel o dubl` identitate: ca cet`\ean al republicii ]i ca grec, membru al diasporei
(ansamblul comunit`\ilor grece]ti, reunite anual în cadrul jocurilor olimpice).
• Roma antic` – statutul de cet`\ean roman („civitas“) conferea dreptul de mobilitate ]i drepturi
civice (de exemplu, participarea public`) acordate inclusiv popula\iei din teritoriile ocupate (de
exemplu, Saul din Tarsus devenit Apostolul Pavel). Pentru a-i diferen\ia, romanii au introdus dou`
categorii de cet`\eni: cei care proveneau din metropol` ]i noii cet`\eni, f`r` drept de vot („civitas
sine suffragio“). Romanii au p`strat cele trei caracteristici ini\iale (apartenen\a, participarea,
identitatea), c`rora le-au ad`ugat o codificare elaborat` (dreptul roman) ]i virtutea civic`
(„virtus“), un ideal moral care promova patriotismul ]i devo\iunea fa\` de interesul general. Cicero,
Cato ]i Titus Livius au exacerbat acest sentiment al loialit`\ii ]i altruismului, preluat ulterior ca o
valoare central` a Rena]terii italiene ]i a Romantismului german.
• Iluminismul – dup` o uitare de aproape o mie de ani, cet`\enia revine în aten\ia gândrii politice.
Omul politic florentin Machiavelli relanseaz` republica ca alternativ` la guvernarea autocratic`.
Montesquieu reia teza particip`rii populare. Rousseau se inspir` din modelul cet`\eniei la scar`
redus` din cet`\ile antice, propunând micro-comunit`\i politice de tip contractual.
• Revolu\ia francez` a asociat cet`\enia cu drepturile omului („Declara\ia Drepturilor Omului ]i ale
Cet`\eanului“, 1789).
• Liberalismul, reprezentat de John Stuart Mill, a accentuat aceast` dimensiune: cet`\enia înseamn`
în primul rând drepturi ]i libert`\i acordate individului (diferit de abordarea colectivist` din
republica atenian`, unde prevala interesul comun).
• Na\ionalismul, specific secolelor XVIII ]i XIX, a asociat cet`\enia de o construc\ie politic` ]i
cultural` nou`, na\iunea. Statele teritoriale devin state na\ionale („natio“ = comunitate omogen`
având o identitate cultural` unic` ]i care adopt` un sistem comun de organizare politic`).
Drepturile civile ]i politice se acord` în func\ie de apartenen\a la na\iunea dominant`. Se folosesc
dou` criterii de acordare a cet`\eniei: „jus sanguinis“ (dreptul descenden\ilor) ]i „jus soli“ (dreptul
celor n`scu\i pe teritoriul na\ional). Aceast` schem` este perturbat` de migra\iile umane, îndeosebi
în cadrul marilor imperii coloniale, dar ]i dup` dispari\ia acestora, în anii 1960.
• Comunismul a promovat interesul general, altruismul ]i colectivismul, în dauna drepturilor
omului. Cet`\enia sovietic`, de exemplu, a fost o form` suprana\ional` de civitate, justificat`
ideologic. Spa\iul public de referin\` era partidul-stat ceea ce anula, practic, societatea civil` ]i
pluralismul politic.
• Cet`\enia multipl` a existat înc` din lumea antic` (de exemplu, cet`\enia dubl` legiferat` de
Augustus). În timpul nostru, statele formate prin imigra\ie (SUA, Canada, Australia) au încurajat
ideea de „cet`\enie multicultural`“.

Din acest tablou rezult` c` au existat trei modele de cet`\enie:


a) Modelul republican este specific cet`\ilor-stat din lumea antic`, republicilor italiene
ale Rena]terii ]i Revolu\iei Franceze. Acest model se caracterizeaz` prin urm`toarele tr`s`turi:
• prevalen\a interesului comun ]i referin\a la o entitate politic` integratoare (polis, civis,
republica, na\iunea, statul-partid);
• patriotismul, ca expresie a loialit`\ii fa\` de stat; corespunde idealului antic de „virtus“;
• accentul pus pe obliga\ii ]i responsabilit`\i;

13
• obligativitatea particip`rii civice;
• existen\a unor raporturi civice care unesc membrii comunit`\ii politice (ceea ce presupune
interdependen\e, ierarhii, negocieri de roluri, control public, contract civic ]i social);
• asumarea ordinii civice ]i a responsabilit`\ii comune (engl. „ownership“).
b) Modelul liberal a fost sus\inut de ilumini]ti ]i utilitarism. Se caracterizeaz` prin
urm`toarele tr`s`turi:
• egalitatea tuturor indivizilor;
• guvernarea este legitimat` prin acordul fiec`rui individ;
• existen\a unei tensiuni între indivizi ]i stat, exprimat` printr-o negociere continu` a
drepturilor ]i obliga\iilor;
• focus pe drepturi, nu pe obliga\ii;
• încurajarea indivizilor s`-]i dep`]easc` condi\ia social` ]i statutul civic, prin emancipare
politic`;
• exercitarea mutual benefic` a drepturilor individuale (drepturile unei persoane nu trebuie
s` aduc` atingere drepturilor altor persoane).
c) Modelul comunitarist pune accentul pe drepturile colective ale comunit`\ilor
constituite istoric. El a fost promovat îndeosebi în societ`\ile multiculturale (de exemplu,
Canada, Australia), care recunosc drepturile colective ale entit`\ilor etnice ]i culturale. Acest
model presupune urm`toarele tr`s`turi:
• recunoa]te drepturile colective ca baz` de referin\` (drepturile omului sunt drepturi
individuale care se exercit` îns` colectiv);
• cet`\enia este condi\ionat` de apartenen\a la o comunitate cultural` (nu doar la una
politic`);
• accentul este pus pe identit`\ile colective;
• comunitatea constituie mediul cel mai favorabil expresiei ]i dezvolt`rii personale;
• apartenen\a la o comunitate nu este predeterminat` ]i imuabil`: membrii s`i au libertatea
de a alege ]i a decide conform propriilor afinit`\i;
• rela\iile intercomunitare sunt mai clare ]i mai stabile decât rela\iile interindividuale (se
previne astfel posibilitatea prejudiciului reciproc prin exercitarea abuziv` a drepturilor
individuale).
Aceste trei modele au interac\ionat continuu. Ele au fost combinate într-o viziune
multidimensional` de c`tre Marshall, autorul care a reu]it s` fac` din cet`\enie conceptul-
cheie al dezbaterilor privind societatea democratic`.

3. Ce este cet`\enia?
Cet`\enia („citizenship“) este unul din acele concepte care sufer` de pe urma propriei
popularit`\i. Ca ]i al\i termeni-cheie din ]tiin\ele sociale ]i politice (societatea civil`,
guvernarea, capitalul social), cuvântul cet`\enie pare accesibil ]i clar tocmai pentru c` este
folosit de toat` lumea ]i în orice împrejurare. Simpla sa rezonan\` „civic`“ ]i referin\a impli-
cit` la rela\ia stat-cet`\eni par satisf`c`toare pentru a asigura un consens terminologic
minimal.
Cu toate acestea, literatura specializat` este mult mai eterogen` ]i discordant` decât pare
la prima vedere. Iat`, spre exemplificare, o colec\ie de defini\ii semnate de autori celebri în
domeniul nostru de referin\`.

14
Marshall (1973): „Cet`\enia este statutul acordat tuturor celor care sunt membri efectivi ai
comunit`\ii. Cei care beneficiaz` de acest statut sunt egali în ce prive]te respectarea drepturilor ]i a
obliga\iilor consecutive. Cet`\enia presupune un sens direct al apartenen\ei la comunitate bazat pe
loialitatea fa\` de civiliza\ia pe care o împ`rt`]esc în comun. Este loialitatea unor persoane libere dotate
cu drepturi ]i protejate de o legisla\ie comun`.“
Kymlicka ]i Norman (1995): „Cet`\enia nu este doar un statut, definit de un set de drepturi ]i
responsabilit`\i. Ea este de asemenea o identitate, expresia apartenen\ei la o comunitate politic`.“
Barbalet (1988): „Cet`\enia const` în participarea la via\a public` a celor dota\i cu drepturi
cet`\ene]ti.“
Ichilov (1998): „Cet`\enia este un concept complex ]i multidimensional. Ea const` în elemente
juridice, culturale, sociale ]i politice care confer` cet`\enilor anumite drepturi ]i obliga\ii, un sens al
identit`\ii ]i interac\iunii sociale.“
Janowitz (1983): „Cet`\enia se refer` la rela\iile dintre indivizi ]i stat.“
Habermas (1994): „Cet`\enia este lupta pa]nic` de tip «dialogic» pe arena public`.“
Turner (1993): „Cet`\enia se refer` la drepturile legale ]i la expresia lor politic` în via\a public`.“
Dahrendorf (1994):„Cet`\enia este un concept non-economic care presupune practica atât a
drepturilor civice sau fundamentale, cât ]i a drepturilor generice (drepturile politice ]i sociale).“
Hayek (1967): „Cet`\enia este practica unui cod moral – un cod care este orientat spre interesele
celorlal\i – fondat mai degrab` pe dezvoltarea personal` ]i cooperarea voluntar` decât pe puterea
represiv` ]i interven\ia Statului.“
Varietatea acestor defini\ii ne oblig` la o încercare de sistematizare. Vom apela astfel la
trei criterii: dicotomia statut-identitate, cet`\enia ca proces social ]i cet`\enia ca institu\ie
politic`.

a) Cet`\enia statutar` ]i cet`\enia identitar`


Din tabloul de mai sus rezult` c` defini\iile oscileaz` în jurul a dou` ipostaze ale
cet`\eniei:
Statut legal ]i politic
În acest sens (care predomin`, fiind mai bine structurat, mai precis ]i mai u]or de
codificat), cet`\enia const` în ansamblul drepturilor ]i responsabilit`\ilor conferite de stat
cet`\enilor s`i. Este statutul legal al cet`\enilor ca subiec\i ai dreptului, care define]te regulile
]i limitele apartenen\ei la o comunitate politic` (de exemplu, cet`\enia recunoscut` de statul
na\ional). Acest statut se bazeaz` pe reciprocitate, sub forma unui contract civic inclus în
drepturile constitu\ionale: pe de o parte, statul acord`, recunoa]te ]i garanteaz` drepturile ]i
responsabilit`\ile care decurg din statutul de cet`\ean; pe de alta, în schimbul acestora,
cet`\enii trebuie s` fie loiali ordinii civice pe care trebuie s` o apere ]i s` o promoveze.
Forma cea mai concret` a acestei rela\ii este na\ionalitatea (apartenen\a oficial` la statul
na\ional), recunoscut` sub forma diverselor documente publice: certificate de na]tere ]i de
deces, pa]apoarte, c`r\i de identitate.
În cazul cet`\eniei U.E., acest statut se limiteaz` la cele 4 drepturi suprana\ionale
introduse de Tratatul de la Maastricht (vom reveni pe larg). Este un statut care se aplic` doar
cet`\enilor unui stat membru al U.E. ]i care completeaz` cet`\enia recunoscut` de constitu\iile
na\ionale ale statelor respective.
Aceast` dimensiune juridic` a cet`\eniei formale este îns` limitativ`. Între altele, ea
condi\ioneaz` accesul la drepturile omului de statutul de cet`\ean. Din acest motiv, Hanna
Arendt ]i Dahrendorf au recomandat ca drepturile omului s` fie aplicate persoanelor fizice, nu
cet`\enilor. Aceasta ar împiedica, de exemplu, s` se ajung` la situa\iile de excludere civic`

15
oficializate prin acordarea statutului bizar de „non-cet`\ean“ (de exemplu, [n Letonia, Estonia
]i Slovenia) care, de fapt, înseamn` lipsa de acces deplin la drepturi pentru imigran\i,
minorit`\i sau persoane dislocate în urma conflictelor militare.
Identitate ]i rol social
În acest sens, cet`\enia este una din identit`\ile individuale. F`r` s` se restrâng` în mod
necesar la un teritoriu, aceast` identitate poate excede spa\iul legal de apartenen\`. De
exemplu, în acest sens identitar ]i cultural, cet`\enia se poate raporta la o localitate, la o
regiune, la un amplu spa\iu cultural ]i istoric. F`r` s` presupun` o constrângere juridic` sau
politic` propriu-zis`, cet`\enia informal` este o form` de apartenen\` cultural` ]i psihologic`
pe care individul ]i-o asum` ]i prin care prefer` s` fie recunoscut. Poate exista astfel un
cet`\ean al regiunii, al na\iunii, dar ]i un cet`\ean european ]i chiar un cet`\ean al lumii. Dac`
statutul de cet`\ean este strict ]i gestionat printr-o legisla\ie precis` (Heater îl nume]te „hard
core“ al cet`\eniei), cet`\enia identitar` este supus` unor mari varia\ii culturale: ea disociaz`
apartenen\a de teritorialitate, este contextual` (un individ poate avea simultan mai multe
identit`\i civice) ]i fluctuant`.
În acest sens, identitatea european` poate fi asumat` de orice locuitor al Europei
geografice ]i nu numai.

b) Cet`\enia normativ` ]i cet`\enia efectiv`


Fa\` de limit`rile distinc\iei anterioare, unii autori (Sommers, 1993; Bernbaum, 1996)
prefer` s` vorbeasc` de o cet`\enie normativ` ]i de una efectiv`. Prima se refer` la idealul de
cet`\ean, sus\in`tor activ al virtu\ii civice. Este mai degrab` un sens moral care confer`
cet`\eniei valoarea unui cod al conduitei zilnice. În acest sens, Bellah (1975) consider` cet`-
\enia ca o „religie civil`“ capabil` s` regleze ansamblul rela\iilor sociale.
Cealalt` ipostaz` pune accentul pe cet`\enie ca proces, nu ca simplu input al vie\ii
publice. Turner (1993, p. 2), de exemplu, define]te cet`\enia ca „un set de practici politice,
economice, juridice ]i culturale, care caracterizeaz` persoana ca membru competent al
societ`\ii“. Aceste practici pun în eviden\` capacitatea individului de a fi cet`\ean efectiv ]i
dimensiunea interactiv` a cet`\eniei: nu exist` cet`\eni în sine, ci doar co-cet`\eni. Cet`\enia
se define]te astfel nu în raport cu titlurile abstracte recunoscute membrilor de drept ai
comunit`\ii juridice, ci prin modalit`\ile concrete în care aceste drepturi sunt folosite pentru a
regla rela\iile dintre cet`\eni ]i autorit`\ile publice.

c) Defini\ia pragmatic` a cet`\eniei


Dup` al\i autori, cet`\enia se confund` cu existen\a social`, astfel încât este iluzoriu ]i
imposibil s` o cuprindem într-o ipostaz` unic`. Mai degrab`, spune van Gunsteren (1998, p.
11), ne intereseaz` capacitatea opera\ional` a cet`\eniei ca program de ac\iune social`:
„Cet`\enia nu este o esen\` etern`, ci un artefact cultural. Este ceea ce oamenii reu]esc s`
ob\in` de la ea. Ca ]i limbajul, ea depinde ]i se modific` în func\ie de utilizare: schimb`rile de
regim politic sau de pe agenda public` implic` de obicei schimb`ri în valorificarea ]i
semnifica\ia cet`\eniei“.
Aceast` interpretare pragmatic`, tributar` „jocurilor de limbaj“ ale lui Wittgenstein,
consider` c` cet`\enia are un sens strict sau formal (participarea ]i egalitatea în drepturi ca
urmare a statutului de cet`\ean) ]i un sens substantiv care se refer` la capacitatea real` a

16
cet`\enilor de a influen\a politica. În aceast` perspectiv`, van Gunsteren dezvolt` o teorie
„neo-republican`“ a cet`\eniei bazat` pe trei elemente:
• cet`\enia este o institu\ie a vie\ii publice la care are acces fiecare cet`\ean, în mod egal ]i
ne-discriminatoriu;
• cet`\enia este un pluralism organizat, o comunitate politic` ce recunoa]te ]i încurajeaz`
diversitatea;
• cet`\enia este o ac\iune social` care const` în practica efectiv` a drepturilor ]i
responsabilit`\ilor într-un context dat.
În aceast` viziune, cea mai important` condi\ie a cet`\eniei este utilizarea sa în situa\iile
cotidiene ale vie\ii publice. Cet`\enia, concluzioneaz` van Gunsteren, este „o ac\iune civic`“
sau ceea ce fac cet`\enii în mod real: prin participare activ` (la institu\iile politice, la vot, via\`
asociativ`, serviciu militar), prin contesta\ie civic` („cet`\enia critic`“), schimbare social` ]i
guvernare democratic`.
*
* *
La cap`tul acestei incursiuni terminologice, vom încerca s` propunem o defini\ie
operatorie care s` \in` cont de toate aspectele identificate mai sus. Propunem astfel
urm`toarea defini\ie pe care s` o subîn\elegem pe tot parcursul acestui curs:
Cet`\enia este apartenen\a ]i participarea activ` la via\a public` a cet`\enilor beneficiari de
drepturi ]i responsabilit`\i, care au astfel capacitatea de a influen\a politicile publice.

Din aceast` defini\ie rezult` urm`toarele caracteristici:


– apartenen\a la o comunitate politic`, cee ce confer` un sens comun identit`\ilor personale
]i colective;
– participarea activ`, prin ac\iuni civice ]i „co-cet`\enie“;
– statutul juridic rezultat din setul de drepturi ]i responsabilit`\i recunoscute oficial (este
ceea ce se nume]te de obicei „na\ionalitate“);
– capacitatea de a influen\a decizia politic`, ceea ce presupune un minimum de competen\e
civice ]i con]tiin\a acestei capacit`\i.

4. Cet`\enia – o nou` paradigm` a ]tiin\elor politice


Din defini\ia de mai sus rezult` c` cet`\enia este în acela]i timp un statut politic ]i juridic,
un tip de cultur` organiza\ional`, o identitate ]i un set de practici sociale. Aceast` l`rgire
considerabil` a ariei tematice ]i a problemelor subiacente explic` interesul deosebit al
speciali]tilor, al oamenilor politici ]i al practicienilor. Pe scurt, împreun` cu Turner (1993, p.
3), putem afirma f`r` ezitare c` cet`\enia a devenit o nou` paradigm` a ]tiin\elor politice.
Nu întâmpl`tor, cet`\enia este deja un domeniu de formare universitar`, fie ca specialitate
principal` (de exemplu, la universit`\ile din Lund, Leicester ]i Strasburg), fie ca specializare
secundar` (de exemplu, la universit`\ile din Geneva, Pavia ]i Tübingen). Cet`\enia face
obiectul a numeroase proiecte de cercetare ]i reprezint` subiectul principal a numeroase c`r\i,
studii, articole ]i rapoarte oficiale. Exist` în prezent peste 50 de funda\ii, asocia\ii ]i centre
specializate de cercetare ]i analiz` a cet`\eniei. În martie 2002, rezultatul unei explor`ri la
intrarea „cet`\enie“ („citizenship“) a ob\inut 1.560.000 r`spunsuri (www.google.co.uk). S`
ad`ug`m ]i evenimentele considerate deja „cotidiene“ (conferin\e, seminarii, dezbateri în

17
media, stagii de formare) ]i vom avea imaginea unui subiect care domin` interesul comunit`\ii
de speciali]ti, studen\i ]i practicieni în ]tiin\ele politice.
Aceste argumente confirm` faptul c` cet`\enia este o paradigm` activ` a ]tiin\elor
politice. Mai exact, cet`\enia:
• reprezint` un cadru teoretic care orienteaz` cercetarea ]i formarea în domeniul ]tiin\elor
politice ]i sociale;
• ofer` o serie de concepte-cheie (de exemplu, apartenen\a, participarea, identitatea) intrate
deja în patrimoniul comun al vocabularului politic;
• une]te comunitatea de speciali]ti din acest domeniu în jurul acestor concepte, modele ]i
practici sociale;
• inspir` un set de ac\iuni sociale ]i fundamenteaz` unele op\iuni politice majore precum
guvernan\a, parteneriatul civic, echilibrul drepturi-responsabilit`\i, multiculturalismul,
institu\ionalizarea drepturilor culturale ]i sociale;
• sus\ine alte construc\ii teoretice, primordiale pentru domeniul nostru de studiu, precum
societatea civil`, responsabilitatea public`, echitatea sau coeziunea social`.
Unele din aceste aspecte vor fi aprofundate în cele ce urmeaz`.

a) Teoria cet`\eniei
De ce este nevoie de o teorie a cet`\eniei? În ce m`sur` mai poate fi interesat` comunitatea
academic` de o astfel de problem`, din moment ce to\i cet`\enii, sau aproape to\i, beneficiaz`
de drepturi ]i libert`\i? Cui poate folosi un astfel de efort?
Cu toate ezit`rile sugerate de aceste întreb`ri, cet`\enia s-a impus ca o tem` major` în
special în leg`tur` cu rolul statului în societatea modern`. Fie c` este vorba de „welfare
liberals“ (Rawls), de „minimalists“ (Hayek ]i Nozick), de conservatori (Oakeshott) sau de
comunitari]ti (Nisbet), exist` o reticen\` clar exprimat` fa\` de capacitatea statului de a
garanta în continuare justi\ia social`, interesul comun ]i ordinea civic`. De fapt, spune Kelly
(1995, p. 79), aceast` neîncredere privind rolul statului a favorizat deplasarea interesului spre
cet`\eni ]i cet`\enia organizat` (societatea civil`). Aceste a]tept`ri alimenteaz` încerc`rile de
codificare a cet`\eniei sub form` de teorii, modele sau practici explicitate.
Unii anali]ti, precum Kymlicka ]i Norman (1995, p. 284), spun c` presiunile în favoarea
unei teorii a cet`\eniei sunt nerealiste, din cel pu\in dou` motive:
• o astfel de teorie este poten\ial f`r` limite c`ci „obiectul“ de referin\` (cet`\enia) este
extrem de vast; de obicei, cei care se hazardeaz` s` produc` astfel de teorii fie se limiteaz`
la modele (forme inferioare ale analizei teoretice), fie reduc „obiectul“ la unele
componente ale sale;
• al doilea risc provine din dualitatea cet`\eniei ca statut legal (dedus din apartenen\a la o
comunitate politic`) ]i activitate concret` (participarea efectiv` la via\a societ`\ii politice).
Pentru a dep`]i aceste adev`rate „obstacole epistemologice“, pentru ca teoria cet`\eniei s`
nu se limiteze la o teorie a „bunului cet`\ean“, s-a procedat la o departajare pragmatic`.
Teoretizarea asupra cet`\eniei poate fi o teorie a discursului despre cet`\enie, o teorie a
institu\iilor democratice ]i o teorie a practicii sociale. Aceste distinc\ii sunt cel mai clar
exprimate de Giesen ]i Eder (2001, p. 7) care identific` trei sfere ale cet`\eniei, fiecare cu tipul
s`u de construc\ie teoretic` (vezi fig. 3).
Fig. 3. Trei concep\ii asupra cet`\eniei (Giesen ]i Eder, 2001)
Ipostaza cet`\eniei Paradigma individualist` Paradigma politic` (modelul Paradigma identit`\ii

18
(modelul pie\ei, teoria particip`rii, teoria colective (modelul
liberal` ]i critica democra\iei, critica apartenen\ei, teoria
socialist`) republican` ]i comunitarist`) universalist` ]i critica
primordialist`)
Libert`\i individuale Obliga\ii civice (libert`\ile
Practic` social` Virtu\i ]i valori comune
(libertatea negativ`) pozitive)
Beneficii sociale („welfare Democra\ia ca sfer` public`
Institu\ie Cultur` ]i tradi\ii comune
entitlements”) activ`
Discurs Drepturi Obliga\ii Apartenen\`

În ultim` analiz`, spun cei doi autori, cet`\enia se refer` la rela\ia dintre indivizi ]i
societate iar aceast` rela\ie poate fi descris` ]i explicat` în diverse feluri, ceea ce d` na]tere la
o multitudine de teorii ]i modele. Diversele interpret`ri posibile converg spre cele trei variante
prezentate în fig. 3:
– paradigma individualist` se centreaz` pe garan\iile legale ]i pe realizarea ra\ional` a
intereselor individuale; aceast` paradigm` se bazeaz` pe ideea liberal` c` fiecare individ
trebuie s` ob\in` acces pe scena politic` ]i s` se manifeste în via\a public`;
– paradigma politic` pune în primul plan participarea activ` pe arena public`; accentul este
pus nu pe drepturile ]i libert`\ile formale, ci pe societatea civil`, parteneriatul civic,
negocierea colectiv` ]i critica social` („critical citizenship“); ac\iunea politic` este v`zut`
ca principala surs` a cet`\eniei;
– paradigma identit`\ii colective asociaz` cet`\enia la o comunitate cultural` istoric
constituit`; ea pune în valoare solidaritatea uman`, valorile ]i proiectele comune,
apartenen\a ]i simbolistica identitar`; se focalizeaz` pe coeziune social` ]i construc\ia
cultural` a cet`\eniei.
În continuare, am ales câteva contribu\ii teoretice care s` exemplifice aceast` schem`.
Paradigma individualist` va fi sus\inut` de modelele lui Marshall ]i Donati. Paradigma
politic` va fi ilustrat` de modelele lui Dahrendorf ]i Turner. În sfâr]it, paradigma identit`\ii
colective va fi exemplificat` într-o prim` faz` de modelul lui Leca ]i, într-o sec\iune
ulterioar`, de teoria cet`\eniei multiculturale a lui Kymlicka.

i) Modelul evolu\ionist al lui Marshall


Am evocat de mai multe ori pân` acum numele acestui sociolog englez, profesor la
London School of Economics, care a relansat practic interesul academic pentru cet`\enie.
Contemporan cu Parsons, Marshall (1950, 1971), s-a ocupat îndeosebi de problema
stratific`rii sociale ]i de impactul cet`\eniei egale pentru to\i asupra claselor sociale,
organizate inegal. În ce m`sur`, s-a întrebat Marshall, capitalismul poate coexista cu cet`\enia,
dat fiind faptul c` egalitatea intrinsec` pe care o presupune statutul de cet`\ean este în
contradic\ie cu structura social` real`, profund inegalitar`?
Prin aceasta, Marshall se str`duie s` concilieze convingerea sa liberal` cu ideea cet`\eniei
egale pentru to\i. Pentru el, cet`\enia este un statut conferit în mod egal tuturor membrilor
comunit`\ii politice, ceea ce are drept consecin\` acordarea de drepturi ]i libert`\i egale. În
acest fel, abordarea lui Marshall este esen\ial` pentru c` ea atac` direct rela\ia dintre
democra\ie ]i capitalism: cum poate fi armonizat cadrul politic al democra\iei (cet`\enia fiind
forma concret` de manifestare a acesteia) cu efectele sociale ale capitalismului ca sistem
economic? R`spunsul dat tot de Marshall este unul previzibil, în sensul c` formula reu]itei
este statul bun`st`rii („welfare state“). Din acest motiv, comentatorii ulteriori (Roche, 1994;

19
Birnbaum, 1996) l-au considerat pe Marshall un „social liberal“, un fel de precursor al
cunoscutei „a treia cale“.
Modelul lui Marshall este interesant, pe de o parte, pentru c` analizeaz` componentele
cet`\eniei în func\ie de drepturile acordate, pe de alta, pentru c` ia în considera\ie ansamblul
celor trei dimensiuni, respectiv aspectele civile, politice ]i sociale. Democra\ia, ca sistem
social, nu este eficient` decât în m`sura în care [ncorporeaz` toate cele trei aspecte.
Acest proces este unul istoric ]i presupune urm`toarea evolu\ie2:
Componenta civil` a fost prima, fiind localizat` de Marshall în secolul XVIII (de]i
primele drepturi civile au fost codificate prin „Habeas Corpus“, în sec. XIV). Este vorba
de drepturile civile (libertatea de expresie ]i gândire, libertatea cuvântului ]i a credin\ei,
dreptul la proprietate, egalitatea în fa\a legii) pe care se bazeaz` întreg edificiul
democra\iei. Institu\iile direct implicate în implementarea acestor drepturi sunt justi\ia ]i
statul de drept („the rule of law“).
Componenta politic` se refer` la drepturile politice garantate începând cu secolul XIX:
dreptul de vot (recunoscut femeilor abia în secolul XX), dreptul de a participa la
exercitarea puterii politice ]i dreptul de asociere. Aceste drepturi au fost institu\ionalizate
prin sistemul parlamentar ]i pluralismul politic.
Componenta social` a ap`rut abia în sec. XX ]i este înc` în curs de consolidare, în
pofida performan\elor ob\inute de statul bun`st`rii. Drepturile sociale respective se refer`
la standarde minimale de via\`, securitate social`, asisten\` ]i protec\ie social`, acces la
serviciile publice etc. Se realizeaz` prin serviciile sociale (educa\ie, s`n`tate, cultur`,
transporturi) sus\inute de stat.
Criticii acestui model tripartit (de exemplu, Barbalet, Mann, Oldfield, Turner) au invocat
urm`toarele lacune:
– cele trei dimensiuni nu sunt echivalente ca importan\` ]i nici nu pot fi separate sau tratate
ca sedimente succesive;
– modelul este linear ]i simplificator;
– se ignor` aspectele economice (de exemplu, rolul reglator al statului în rela\ia cu pia\a) ]i
drepturile culturale;
– las` impresia c` drepturile sunt acordate automat ]i echitabil, f`r` s` invoce negocierile ]i
tensiunile dintre stat ]i cet`\eni pe tema drepturilor omului (cet`\enia poate genera ea
îns`]i conflicte sociale);
– nu este clar` distinc\ia între cet`\enia ca expresie a egalit`\ii ]i cet`\enia ca suport al
solidarit`\ii umane în cadrul unui sistem social extrem de stratificat.
Pe scurt, Marshall las` deschis` întrebarea dac` exist` o singur` form` de cet`\enie
(multidimensional` îns` unitar`, echivalent al „con]tiin\ei colective“ a lui Durkheim, o
apartenen\` secular` comun` care transcende diferen\ele de gen, proprietate sau grup etnic)
sau, din contr`, cet`\enia este contextual` ]i multiform`, în func\ie de circumstan\e, context
cultural sau priorit`\i.

2
Aceast` evolu\ie se refer` strict la situa\ia din Marea Britanie. Etapele respective au fost diferite
în SUA ]i Europa continental` iar demarca\iile nu au fost întotdeauna atât de nete cum rezult` din
analiza lui Marshall.

20
ii) Modelul „lib-lab“ al lui Dahrendorf
În literatura politic` britanic`, „lib-lab“ desemneaz` combina\ia ideologic` dintre
liberalism ]i laburism („liberal-labour“). Viziunea lib-lab asupra cet`\eniei, promovat` între
al\ii ]i de Dahrendorf (1985, 1994), pune accentul pe echilibrul care trebuie s` existe între
oportunit`\ile oferite de economia de pia\` ]i drepturile garantate de stat. Cet`\enia ar fi o
form` de egalitate redistributiv`, modalitatea practic` de a echilibra oportunit`\ile
(„provisions“) cu drepturile („entitlements“).
Ca ]i Rawls (1971), Mann (1987) ]i Roche (1992), Dahrendorf consider` c` cet`\enii nu
dispun niciodat` de un statut identic. Acordarea de drepturi civile nu anuleaz` inegalit`\ile
economice structurale. Mai mult, criza statului bun`st`rii din anii ’90 a f`cut ca principiile
cet`\eniei s` fie practic inaplicabile pentru numeroase categorii de cet`\eni (pe care Lister îi
nume]te „second class citizens“):
– „non-cet`\enii“ (de exemplu, imigran\ii);
– cei care nu mai sunt cet`\eni (persoanele f`r` discern`mânt, de\inu\ii);
– cei care sunt doar par\ial cet`\eni (persoanele f`r` ad`post, marginalizate sau excluse
social);
– cei care nu sunt înc` cet`\eni (tinerii ]i copiii).
Pentru Dahrendorf (1985, p. 104-105), to\i ace]tia constituie o „subclas`“ („underclass“),
lipsit` de garan\ii civice ]i neorganizat`. Este o zon` alb` a cet`\eniei, caracterizat` prin
incompeten\` politic` ]i incapacitate de exercitare efectiv` a drepturilor civice.
Politicile publice trebuie s` redistribuie beneficiile ]i prosperitatea astfel încât s` atenueze
inegalit`\ile produse de economia de pia\`. Accesul la servicii sociale, garantat de statul
bun`st`rii, este corolarul obligatoriu al pie\ei. În acest fel, cet`\enia este liantul dintre pia\` ]i
stat, o form` de repartizare a bun`st`rii pe baz` de echitate ]i justi\ie social`. În cazul Uniunii
Europene, spune Dahrendorf (1994, p. 17), cet`\enia este incomplet` ]i ineficace tocmai
pentru c` Uniunea r`mâne o pia\` global` (capabil` s` ofere oportunit`\i ]i bun`stare), dar care
nu asigur` înc` drepturi suprana\ionale corespunz`toare.
„Freedom vs. system“, libertate contra sistem, oportunit`\i ]i drepturi – sunt aspectele
dicotomice care caracterizeaz` cet`\enia dual` promovat` de curentul „lib-lab“.

iii) Modelul co-cet`\eniei al lui Donati


Donati (1993, 1995) are rezerve fa\` de cet`\enia lib-lab pe care o consider` utopic` ]i
inoperant`. Cet`\enia nu poate fi realizat` prin simpla extensie a sistemului de securitate
social` iar statul bun`st`rii ]i-a pierdut de mult capacitatea de a contracara inegalit`\ile
structurale.
Dup` Donati (1995, p. 304), cet`\enia modern` este din ce în ce mai mult privit` ca o
sum` de drepturi ]i obliga\ii decât ca apartenen\`. Comunitatea politic` nu se reduce la
regulile stricte ale descenden\ei sau teritorialit`\ii, ci se raporteaz` la o serie de cercuri
concentrice ale apartenen\ei: de la local la general, de la na\ional la suprana\ional etc. Din
punct de vedere sociologic, spune Donati, cet`\enia este un ansamblu de interac\iuni („the
complex of citizenship“) care unesc prin rela\ii formale cet`\enii, pe de o parte, institu\iile care
formeaz` comunitatea politic`, pe de alta. Cet`\enia este de fapt o co-cet`\enie, nu un simplu
mediator între stat ]i pia\`.
Rezult` un contract implicit între cet`\eni, exprimat prin negocierea continu` a rolurilor ]i
atribu\iilor, prin interferen\e, coali\ii ]i jocuri de putere. Drepturile nu se „acord`“ de c`tre
autoritate (ca în cazul schemei lib-lab), ci se decodific`, se însu]esc ]i se aplic` în via\a

21
cotidian`. Donati nume]te „cet`\enie postmodern`“ aceast` manier` de deconstruc\ie
cotidian` a drepturilor ]i obliga\iilor.
Elementul esen\ial al modelului propus de Donati este gradul de autonomie al titularilor de
drepturi. Cet`\enia nu este unic` ]i identic` pentru to\i, a]a cum pretindea Marshall, ci este
contextual` ]i diferen\iat` în func\ie de interac\iunile reale care se produc. Aceste interac\iuni
difer` dup` gradul de autonomie ]i afilierea indivizilor, astfel încât rezult` patru tipuri de
cet`\enie (vezi fig.4):
– etatist` difuz`;
– etatist` centralizat`;
– societal-corporatist`;
– societal-pluralist`.
Fig. 4. Complexul civit`\ii (Donati, 1995)
Gradul de autonomie al indivizilor
Apartenen\a
Slab Puternic
Abordare particularist` Cet`\enie etatist` difuz` Cet`\enie societal` corporatist`
Abordare universalist` Cet`\enie etatist` centralizat` Cet`\enie societal` pluralist`

Variantele etatiste („state citizenship“) se centreaz` pe rela\ia stat-cet`\eni iar variantele


societale („societal citizenship“) sunt ad-hoc, spontane ]i incrementale. Primele au în vedere
drepturile ]i obliga\iile oficiale, în versiunea lor institu\ionalizat`, recunoscut` de stat.
Celelalte sunt rezultatul practicii curente, sunt interindividuale ]i se bazeaz` pe un contract
implicit. Aceste variante pot fi discordante, în m`sura în care cet`\enia formal` nu coincide
întotdeauna cu cet`\enia substantiv`. Împreun`, ele formeaz` „complexul civit`\ii“.

iv) Modelul individualist al lui Leca


Problema esen\ial` a ]tiin\elor politice, spune Leca (1994, p. 149), este tranzi\ia de la
individ la cet`\ean. Mai exact, se pune întrebarea în ce m`sur` este posibil` o ordine civic`
care depinde de gradul s`u de acceptare ]i sus\inere de c`tre indivizi? Dup` Leca, aceast`
întrebare suscit` trei chestiuni particulare:
– care este legitimitatea obligativit`\ii politice ]i care sunt limitele acesteia?
– care este con\inutul comun al statutului de cet`\ean dat fiind faptul c` punerea sa în
aplicare se exprim` prin diferite ipostaze civice (proprietar, pl`titor de taxe, posesor de
na\ionalitate, membru al unui grup etnic sau religios, rezident al unui anumit teritoriu,
cet`\ean european etc.)?
– în ce m`sur` natura drepturilor ]i obliga\iilor variaz` conform acestor ipostaze particulare
ale cet`\eniei?
Dat fiind faptul c` drepturile omului sunt drepturi ale individului, a ap`rut ecua\ia individ
= cet`\ean, pe care mul\i o consider` deja ca o axiom` a analizei politice. Ca urmare,
individualismul nu este incompatibil cu cet`\enia, a]a cum considera, de exemplu, Lamennais
(individualismul duce la anarhie) sau Cochin (teza coruperii cet`\eniei de c`tre individualism).
Dac` admitem c` individualismul înseamn` de fapt valorificarea în plan colectiv a
individualit`\ii (prin „self-interest“ ]i „self-development“), atunci nu exist` nici o incom-
patibilitate între aceasta ]i cet`\enie. Con]tiin\a valorii individului ]i dorin\a de emancipare
personal` devin motorul cet`\eniei. În acest sens, individualismul nu înseamn` auto-izolare,

22
egoism ]i fragmentare social`, ci autonomie, afirmare de sine ]i dorin\a de a decide asupra
propriului destin. Sfera privat` se valorific` astfel în sfera public`, prin cet`\enie.
Aceast` dinamic` a cet`\eanului-individ are efecte asupra apartenen\ei. Dup` Leca,
sentimentul de apartenen\` variaz` pe trei axe:
– axul particular-general, care permite individului s` se exprime în raport cu o entitate
global` (comunitatea politic` amplasat` pe un teritoriu) ]i diverse grupuri particulare (de
exemplu, grupurile de interes, clasele sociale);
– axul comunitate-societate, care se refer` atât la grupurile primare de apartenen\`
colectiv` (familia, grupul etnic, vecin`tatea), cât ]i la grupurile secundare precum
organiza\iile profesionale;
– axul centru-periferie sau central-local define]te apartenen\a la entit`\ile na\ionale sau la
comunit`\ile locale.
Identificarea personal` fa\` de aceste coordonate, spune Leca, nu se traduce doar prin
afiliere, ci ]i prin sentimentul angaj`rii publice, esen\ial pentru cet`\enie. De]i individul este
titularul drepturilor ]i al libert`\ilor, cet`\enia se manifest` doar în plan colectiv, prin angajare
public`: „F`r` o form` oarecare de via\` comunitar` nu exist` cet`\enie c`ci «comunitatea
politic`» nu este doar suma indivizilor ce o compune“ (Leca, 1986, p. 209).
Dac` ne concentr`m aten\ia asupra angaj`rii publice ]i nu doar asupra apartenen\ei (care
este o dimensiune pasiv` a cet`\eniei), ob\inem atunci o alt` tipologie, care comport` noi
referin\e:
– axul public-privat opune „civismul“ (referitor la via\a public`) fa\` de „civil“ (restrâns la
familie, civilitate, via\` privat`); prima se refer` la aspectele politice ale afirm`rii
individului pe arena public`, cealalt` desemneaz` aspectele morale ale convie\uirii;
– axul integrare-autonomie polarizeaz` comportamentele conformiste fa\` de cele
individualiste, rezultate din autonomia actorilor sociali;
– axul revendicarea drepturilor-recunoa]terea obliga\iilor, în sfâr]it, contrasteaz`
ac\iunea revendicativ` a indivizilor cu acceptarea obliga\iilor intrinseci, ca parte
component` a procesului de negociere colectiv` a drepturilor ]i responsabilit`\ilor.
Pozi\ionarea indivizilor pe cele dou` tipuri de axe (apartenen\a ]i angajamentul) permite s`
se identifice mai multe niveluri de cet`\enie, sub forma urm`toarelor cupluri opozabile:
– cet`\enie militant` vs. cet`\enie civil`;
– cet`\enie participativ` vs. cet`\enie privat`.

Primul cuplu se refer` la o cet`\enie bazat` pe apartenen\` exclusivist` ]i angajament


puternic (cet`\enia militant`) în contrast cu o apartenen\` flexibil` ]i un angajament diferen\iat
(cet`\enia civil`). Al doilea cuprinde o participare puternic motivat` ]i clar afirmat` pe scena
public` (cet`\enia participativ`) fa\` de o apartenen\` discret` ]i bine circumscris` (cet`\enia
privat`).
Aceast` tipologie confirm` teza sus\inut` de Donati, dup` care cet`\enia are o component`
empiric` important` care rezult` din varia\ia individual` a situa\iilor ]i conduitelor. Aceste
varia\ii, dup` Leca, provin din urm`toarele surse: modul de interpretare personal` a normelor
generale, gradul de empatie sau disponibilitatea pentru co-cet`\enie, capacitatea individual` de
a gestiona tensiunile care rezult` din diferen\ierea social` ]i apartenen\a comun`.

23
v) Modelul istoric-comparativ al lui Turner
Una dintre criticile aduse modelului lui Marshall, în special de c`tre Mann (1987), a fost
etnocentrismul: modelul s`u tripartit s-a redus la cazul Angliei, pe care Marshall a considerat-
o exemplar` pentru statul capitalist. Ca alternativ`, Mann (1994) a elaborat o analiz` mai
complex`, extins` la cinci modele istorice de cet`\enie, în func\ie de societatea de referin\`:
liberal`, reformist`, absolutist`, fascist` ]i socialist-autoritarist`.
Cet`\enia nu este unic` ]i unitar`, spune la rândul s`u Turner (1994). Ea nu este produsul
unei singure culturi politice ]i nu se reduce la un tip ideal. De aceea, în locul unei teorii
standard a cet`\eniei, Turner propune o schem` euristic` capabil` s` surprind` diversele
varia\ii culturale ]i istorice. Aceast` schem` combin` dou` axe (vezi fig. 5), corespunz`toare
urm`toarelor dimensiuni ale cet`\eniei:
– diviziunea privat/public;
– distinc\ia conducere / ac\iunea popular`.

Fig. 5. Tipurile istorice de cet`\enie (Turner, 1994)


Cet`\enia
Conducere Ac\iunea popular`
Modelul republican revolu\ionar Democra\ia pasiv` Spa\iul public
Pluralismul liberal Autoritarismul plebiscitar Spa\iul privat

Din intersec\ia acestor axe de analiz` rezult` patru modele de cet`\enie:


– tradi\ia republican` francez` combin` presiunea de jos în sus cu un interes puternic
pentru via\a public`, asociat cu reticen\` ]i chiar suspiciune fa\` de sfera privat`;
– pluralismul liberal, specific liberalismului american, se caracterizeaz` prin ample mi]c`ri
de jos în sus în favoarea drepturilor individuale, dar cu recunoa]terea ]i ap`rarea
consecvent` a vie\ii private;
– democra\ia pasiv`, exemplificat` de pasivismul politic britanic, recunoa]te legitimitatea
institu\iilor reprezentative (de exemplu, justi\ia ]i statul de drept), dar nu exist` o tradi\ie
propriu-zis` a luptei pentru cucerirea drepturilor; cet`\enia r`mâne o strategie de
reglementare ]i institu\ionalizare a conflictelor sociale a c`ror rezolvare este atribuit` îns`
unor institu\ii ]i agen\ii guvernamentale; modelul britanic este considerat o „democra\ie
pasiv`“ pentru c` lipse]te cererea popular` ]i elementul de presiune de jos în sus;
– autoritarismul plebiscitar, exemplificat prin regimurile totalitare (de exemplu, Germania
nazist` descris` de Max Weber ]i Carl Schmitt), impune autoritatea de sus în jos, statul
fiind principalul gestionar al spa\iului public; cet`\enii sunt invita\i periodic s`-]i
desemneze conduc`torul (deciziile sale nu sunt îns` controlate printr-un sistem curent de
responsabilitate public`); via\a privat` r`mâne un tabú ]i constituie deseori un refugiu
pentru contesta\ia cet`\eneasc`.
Evident, aceste tipuri istorice primare au evoluat. De exemplu, strategia autoritarismului
plebiscitar a disp`rut din spa\iul european, fiind ast`zi prezent` doar în societ`\ile non-
occidentale. La fel, exist` dubii privitoare la unele departaj`ri, dup` cum pluralismul liberal nu
înseamn` neap`rat dezetatizare (Birnbaum, 1996).
Chiar dac` nu se mai aplic` întocmai la societ`\ile europene, tipologia lui Turner p`streaz`
totu]i unele constante: viziunea conservatoare asupra cet`\eniei (considerat` preponderent
pasiv` ]i privat`) contrasteaz` cu ideea republican` a unei civit`\i active ]i publice.

24
*
* *
Cele cinci modele sau „teoretiz`ri“ de mai sus au fost alese pentru c` au ceva în comun:
ele încearc` ]i pretind c` avanseaz` o „teorie“ a cet`\eniei care s` explice ansamblul
situa\iilor. În realitate, fiecare din aceste tentative este subiectiv` ]i incomplet`, astfel încât, în
cel mai bun caz, nu reu]e]te s` explice decât o parte a problematicii.
Cet`\enia r`mâne un termen amplu ]i controversat asupra c`ruia nu exist` înc` o teorie
exhaustiv`, care s` acopere toate aspectele. Probabil c`, la fel ca în cazul altor „obiecte“
complexe, ]i în acest domeniu se va opera în continuare cu defini\ii pragmatice, modele sau
teorii par\iale. Oricum, este cert c` fiecare sistem sau teorie politic` major` include deja
cet`\enia ]i explicarea sa ca o component` de baz`. Aceasta demonstreaz` faptul c` este
nevoie de analiza ]i în\elegerea cet`\eniei ca fenomen general, care traverseaz` practic toate
activit`\ile umane. Rezultatul acestui demers este dublu: pe de o parte, sub forma unor
teoretiz`ri par\iale ]i contextualizate, de tipul celor prezentate mai înainte; pe de alt` parte,
sub forma unor aser\iuni explicative referitoare la cet`\enie, încorporate îns` în cadrul unor
teorii politice mai generale.

b) Teritorialitate, stat na\ional, cet`\enie


Evolu\ia istoric` a apartenen\ei a cunoscut în timpurile moderne trei momente: servitutea
(„subjecthood“), na\ionalitatea ]i cet`\enia. Primul se refer` la situa\ia supu]ilor fa\` de
autoritatea feudal` având la vârf monarhul absolut3. Cealalt` marcheaz` trecerea de la statul
teritorial la statul na\ional dup` modelul Fran\ei secolului XVIII. Liantul social era asigurat de
na\iune, o comunitate cultural` (unitate de limb`, origine etnic`, tradi\ie ]i identitate) care a
devenit mai târziu o comunitate politic`. O dat` cu Revolu\ia Francez`, statul na\ional a
c`p`tat dreptul la autodeterminare politic`. Apartenen\a la acela]i stat se suprapune cu
apartenen\a na\ional` iar discursul lor comun de legitimare este na\ionalismul. Na\iunea
devine în acela]i timp o comunitate etnic`4 ]i una politic` iar statul na\ional consfin\e]te
aceast` simbioz`. Din acest moment, a]a cum observ` Bendix (1964), Habermas (1992) ]i -
Zawadski (1996), construc\ia na\ional` se diferen\iaz` în vestul ]i estul Europei. Pe de o parte,
Europa occidental` este mai mult conectat` ideii de na\iune politic` (modelul Renan) care
presupune c` na\iunea este mai întâi o comunitate de cet`\eni, nu una etnic`. Pe de alta, sub
influen\a „spiritului na\ional“ („Volksgeist“) promovat de Herder, Europa central` ]i oriental`
r`mâne ata]at` na\iunii etnice. Aceast` form` de afiliere se explic` prin caren\a istoric` a
statului ]i prin nevoia unei identit`\i na\ionale care s` contracareze domina\iile imperiale.
Dac`, în primul caz, statul na\ional s-a transformat într-o comunitate politic`, în cel`lalt caz
na\ionalismul etnic a r`mas principala surs` a identit`\ii ]i suveranit`\ii (vezi în acest sens
„principiul na\ionalit`\ilor“ promovat de Pre]edintele Wilson).
Un important moment de ruptur` în evolu\ia apartenen\ei este cel al Revolu\iei
Americane. Se ]tie c` Declara\ia de Independen\` a fost de fapt o negare a servitu\ii ]i a
obliga\iilor fiscale fa\` de Coroana Britanic`. Din acest motiv, una din primele schimb`ri
aduse de Constitu\ia Federal` (1787) a fost înlocuirea termenului de supus („subject“) cu cel

3
Chiar ]i ast`zi cet`\enii britanici se numesc „supu]i ai Majest`\ii Sale". Aceast` denumire relev`
îns` mai mult de o excep\ionalitate cultural` decât de o diferen\` de fond privind statutul juridic al
cet`\eanului britanic.
4
În mitologia roman` „Natio” desemna zei\a na]terii ]i a originii.

25
de cet`\ean. Din acel moment, apartenen\a cet`\enilor americani nu se mai raporteaz` nici la
teritoriul propriu-zis, nici la ordinea colonial`, ci la o nou` simbolistic` identitar` centrat` pe
valorile textului constitu\ional. Este ceea ce Bellah (1975) a numit „religie civil`“ iar Anthony
Smith (1986) a desemnat prin „na\ionalism civic“ (deosebit de na\ionalismul etnic al statului
na\ional). Statul se elibereaz` astfel de atributul „na\ional“, devenind o comunitate politic` a
cet`\enilor titulari de drepturi ]i obliga\ii. În acest fel, na\ionalitatea (apartenen\a la un anumit
stat) a fost combinat` cu identitatea ]i participarea în cadrul conceptului modern de cet`\enie
(„citizenship“). A]a cum remarc` Parsons (1971, p. 13), cet`\enia înlocuie]te fundamentele
tradi\ionale ale coeziunii sociale (religia, etnicitatea ]i teritoriul) cu o platform` secular`
comun` care îmbin` na\ionalitatea cu identitatea.
În noul context al Europei, teritoriul nu mai este o referin\` exclusiv` a apartenen\ei,
datorit` migra\iilor umane, globaliz`rii ]i jocului f`r` limite al op\iunilor identitare. La fel,
nici na\iunea nu mai constituie un cadru cert din moment ce ea a fuzionat deja cu statul ]i
comunitatea politic` sub forma statului na\ional. La rândul s`u, nici statul na\ional nu mai
satisface exigen\ele unor societ`\i tot mai diversificate ]i multiculturale. Este deci nevoie de
alte construc\ii identitare, la fel de eficace cum au fost la vremea respectiv` na\iunea ]i statul
na\ional. Aceste construc\ii trebuie s` sus\in` efortul de institu\ionalizare a cet`\eniei post-
na\ionale care reprezint` marele proiect politic al Uniunii Europene la acest început de secol.
În aceast` perspectiv`, vom trata în continuare dou` situa\ii care ne pot ajuta în acest
demers. Acestea sunt cet`\enia multicultural` ]i cet`\enia suprana\ional`.

i) Cet`\enia multicultural`
Tradi\ional, dezbaterile despre cet`\enie erau ini\iate ]i conduse de juri]ti. Interesul
acestora, preluat ]i de marele public, se concentra asupra statutului de cet`\ean (definit
printr-un set de drepturi egale ]i prin na\ionalitate), termenul de „citizenship“ sau
„citoyenneté“ fiind tradus de obicei prin na\ionalitate.
Aceast` abordare a devenit prea îngust` în momentul în care s-au luat în considera\ie
identitatea5 ]i diversitatea situa\iilor de aplicare a statutului de cet`\ean. De exemplu,
s-a constatat c` este foarte greu s` se separe apartenen\a la stat ]i societatea civil`, pe de o
parte, de apartenen\a la societatea cultural`, pe de alta.
Cu alte cuvinte, apartenen\a la comunitatea politic` ]i identificarea cu comunitatea
cultural` sunt dou` planuri diferite, dar interdependente. Statul na\ional a fost prima entitate
de integrare a celor dou` forme de apartenen\`. Ea s-a realizat prin raportarea la cultura
dominant` al c`rei exponent politic a fost na\iunea.
Idealul omogenit`\ii culturale ]i politice promovat de statul-na\iune este ast`zi
chestionabil. De fapt, nici o societate european` nu mai vizeaz` s` ob\in` coeziunea social` ]i
ordinea civic` prin politici publice deschis integratoare ]i omogenizante. Din contr`,
diversitatea ]i pluralismul sunt valori fundamentale ale democra\iei reprezentative care
determin` viziunea modern` asupra cet`\eniei. Societ`\ile noastre sunt multiculturale, la fel ]i
spa\iul public în care se exprim` cet`\enia.

5
Prin identitate în\elegem acele elemente ale culturii pe care o persoan` ]i le atribuie ]i prin care
dore]te s` fie recunoscut`. Un individ poate avea astfel mai multe identit`\i în acela]i timp: membru al
unei familii sau comunit`\i etnice, exponent al unui grup social, aderent la o religie sau credin\`,
practicant al unei profesii, purt`tor al unui nume propriu, vorbitor al unei limbi materne, persoan` cu o
apartenen\` de gen etc.

26
Pornind de la aceste premise, Kymlicka (1995) a propus o nou` form` de cet`\enie,
specific` în primul rând contextului canadian. Este cet`\enia multicultural`, o form` inedit`
de articulare a comunit`\ii politice cu mozaicul comunit`\ilor culturale. În loc s` se refere la
cadrul rigid al statului na\ional, imposibil de aplicat în cazul Canadei ]i SUA, Kymlicka
valorific` conceptul de „cultur` societal`“ introdus de Dworkin. Este ansamblul
semnifica\iilor pe care diverse grupuri ]i comunit`\i le dau activit`\ilor umane ]i produselor
acestora. Aceste activit`\i se desf`]oar` în domenii variate, inclusiv [n arena public` ]i în sfera
privat`.
Într-o societate multicultural`, termenul de minoritate nu-]i mai are sensul: orice individ,
grup sau comunitate poate fi minoritate în func\ie de criteriu ]i de context. O persoan` poate fi
minoritar` dup` o anumit` identitate (de exemplu, profesiunea sau afilierea politic`) dar poate
deveni majoritar` dup` alt criteriu ]i în alte împrejur`ri (de exemplu, dup` criteriul limbii, al
genului sau al religiei). Din acest motiv, în anii ’80-’90 „Grupul de la Fribourg“ (condus de
Meyer-Bisch) ]i Comitetul CAHMIN din cadrul Consiliului Europei au încercat s`
institu\ionalizeze drepturile culturale ]i s` înlocuiasc` termenul sensibil de minoritate prin
cel de „comunitate cultural`“. Aceste ini\iative nu au fost îns` acceptate în contextul
european de atunci deoarece unele state nu au fost de acord cu recunoa]terea drepturilor
culturale, din dou` motive: absen\a lor din instrumentele interna\ionale ]i statutul lor ca
drepturi colective. S-a pus astfel sub semnul întreb`rii în special a]a-numitul „droit du
regard“, respectiv dreptul unui stat de a avea un cuvânt de spus asupra drepturilor propriei
popula\ii stabilite pe teritoriul \`rilor vecine. Dou` situa\ii juridice particulare au complicat
discu\ia respectiv`, anume cazul ru]ilor din |`rile Baltice ]i Ucraina (aproximativ 30 de
milioane) ]i statutul popula\iei maghiare dispersate în \`rile vecine.
Cet`\enia multicultural` se aplic` în primul rând societ`\ii canadiene, de]i Kymlicka
încearc` s` o generalizeze ]i la alte societ`\i multiculturale. El pleac` de la o idee formulat`
anterior de Young (1989, p. 258) conform c`reia nu exist` cet`\enie universal`, aplicabil`
identic în orice fel de societate politic`, ci o cet`\enie diferen\iat` („differentiated
citizenship“). Kymlicka ]i Norman (1995, p. 302) vorbesc de o „group differentiated
citizenship“ care s` sus\in` politicile de echitate ]i discriminare pozitiv`. Aceast` abordare a
cet`\eniei ar promova trei tipuri noi de drepturi, ignorate de statutul uniformizant al cet`\eniei
bazate pe na\ionalitate, respectiv:
– drepturile de reprezentare special` pentru s`raci, vârstnici, afro-americani,
homosexuali, respectiv grupurile sociale care au nevoie de propria reprezentare în cadrul
comunit`\ii politice; aceste drepturi sunt de obicei acordate temporar, în situa\iile de
opresiune, devenind anacronice de îndat` ce dispare ac\iunea de discriminare;
– drepturile de auto-guvernare pentru grupurile constituite istoric, cu o puternic`
identitate cultural`, a]a cum sunt popula\iile aborigene, comunit`\ile Roma ]i Shinti
(popula\iile arctice), dar ]i popula\iile care apar\in unui anumit teritoriu (Québec); aceste
comunit`\i culturale nu solicit` o mai bun` reprezentare în guvern ]i institu\iile centrale, ci
transferul limitat al unor prerogative ]i competen\e legislative c`tre autorit`\ile locale;
– drepturile multiculturale, cum ar fi drepturile diverselor grupuri de imigran\i (de
exemplu, hispanicii) în SUA; solicit`rile acestor comunit`\i vizeaz` dreptul la instruire
bilingv`, ]coli proprii, except`ri fiscale în leg`tur` cu unele practici religioase, ca m`suri
de prezervare ]i afirmare a propriei identit`\i culturale; spre deosebire de drepturile de
auto-guvernare, drepturile multiculturale promoveaz` mai degrab` integrarea într-o
societate pluralist` decât autonomia local`.

27
Aceste propuneri readuc în discu\ie caracterul dual al cet`\eniei. Pe de o parte, cet`\enia
este o expresie a ordinii civice bazate pe drepturi egale pentru to\i. În aceast` variant`,
cet`\enia are un rol integrator ]i reprezint` cel mai important factor de coeziune social`. În
cealalt` ipostaz`, cet`\enia sus\ine pluralismul ]i diversitatea cultural`, încurajând
multiculturalismul, identitatea ]i expresia personal`. În acest sens, nu exist` cet`\enie în sine,
ca statut universal sau standard unic al democra\iei, ci o mare varietate de situa\ii ]i experien\e
individuale.
Ideea de „cet`\enie diferen\iat`“ este ea îns`]i contradictorie, ceea ce explic` faptul c` nu
a fost înc` institu\ionalizat` în toate societ`\ile. Ea valorific` apartene\a ]i încurajeaz`
diferen\ele culturale ]i sociale prin m`suri de echitate, descentralizare administrativ` ]i
responsabilizare politic`. Ea men\ine îns` caracterul unificator al cet`\eniei c`ci baza po-
liticilor publice r`mâne tot sistemul drepturilor individuale acordate în mod egal pentru to\i.
M`surile preconizate de „cet`\enia multicultural`“ sunt de fapt demersuri de incluziune
social` pentru grupurile care se consider` marginalizate sau chiar excluse, pentru comunit`\ile
cu nevoi specifice sau cele care solicit` mai mult sprijin din partea autorit`\ilor publice.
Un caz aparte îl reprezint` patriotismul american. Spre deosebire de imperiile ]i puterile
coloniale europene, care ]i-au ob\inut diversitatea prin cuceriri ]i alian\e dinastice, pluralismul
american s-a realizat prin adi\ionarea de indivizi. În aceste condi\ii, etnicitatea ]i na\ionalitatea
nu au coincis cu teritoriul. Oameni ]i comunit`\i foarte diferite s-au stabilit pe acela]i spa\iu
geografic devenind cet`\eni americani, chiar dac` ]i-au p`strat r`d`cinile identitare ]i cultura
de origine. În acest caz, comunitatea politic` (definit` prin adeziunea la Constitu\ie ]i „The
Bill of Rights“) a precedat comunitatea cultural` american`. Cea mai eficient` cale de a uni
primele comunit`\i de imigran\i a fost cea emo\ional`, prin afilierea la o patrie de adop\iune ]i
la valorile constitu\ionale americane. Acest sentiment de devo\iune civic` s-a transmis de la o
genera\ie la alta, astfel încât ]i ast`zi recuno]tin\a ]i ata]amentul patriotic sunt sentimente
foarte puternice printre cet`\enii americani. Spre deosebire de Europa, unde patosul patriotic a
disp`rut practic din discursul public, în SUA patriotismul r`mâne o component` esen\ial` a
cet`\eniei identitare.

ii) Cet`\enia suprana\ional`


Procesul în care s-au angajat statele membre ale Uniunii Europene este în sens invers: de
la state na\ionale la o comunitate politic` suprana\ional`, de la dreptul interguvernamental la
dreptul comunitar ]i de la etnos la demos. Dac`, în cazul american, patriotismul ]i Constitu\ia
au precedat cet`\enia propriu-zis`, construc\ia cet`\eniei europene a pornit de la drepturile
suprana\ionale înaintea Constitu\iei.
Principala problem` a cet`\eniei suprana\ionale r`mâne îns` dificultatea de a realiza
ambele componente, respectiv cet`\enia legal` ]i cet`\enia identitar`. Pân` în prezent,
diversele proiecte de integrare european` au fost relativ u]or de acceptat: ele nu au avut
repercusiuni majore asupra ocup`rii, mobilit`\ii, reziden\ei sau securit`\ii sociale. Dificult`\ile
propriu-zise au ap`rut din momentul în care s-a pus problema statutului juridic ]i politic al
cet`\eniei europene ca atribut al statului suprana\ional. Cele patru drepturi suprana\ionale
introduse prin Tratatul de la Maastricht (1992) sunt doar un început ]i, în orice caz, nu
garanteaz` decât o cet`\enie limitat`. Din acest motiv, a]a cum vom vedea în modulele II ]i
III, problema cet`\eniei europene r`mâne în continuare deschis` ]i controversat`.
În aceast` perspectiv`, ne vom referi în continuare la dou` exemple care pot ajuta reflec\ia
privind cet`\enia european`. Primul aduce în discu\ie o versiune de cet`\enie statutar` propus`

28
de Habermas. Al doilea are în vedere o form` inedit` de identitate postna\ional`, anume
cet`\enia cosmopolit`.
Patriotismul constitu\ional
Ca s` rezolve contradic\iile inerente cet`\eniei, Habermas (1995) creeaz` un hibrid statut-
identitate pe care îl propune ca nucleu al cet`\eniei europene suprana\ionale. Este
„patriotismul constitu\ional“ sau loialitatea fa\` de valorile ]i institu\iile europene în care
demos-ul prevaleaz` fa\` de etnos iar apartenen\a se raporteaz` la o comunitate politic`, nu la
un teritoriu. Individul se identific` cu sistemul de drepturi ]i obliga\ii suprana\ionale într-o
manier` „patriotic`“, în acela]i fel în care patriotismul ]i constitu\ionalismul alimenteaz`
cet`\enia american`. Identitatea se suprapune cu statutul, astfel încât acestea înceteaz` s` mai
fie alternative opozabile. Unitatea indivizilor rezult` din ata]amentul fa\` de o comunitate
politic` („Euro-polity“), f`r` s` existe neap`rat ]i o unitate cultural`.
În acest caz, comunitatea suprana\ional` func\ioneaz` pe baz` de deliberare ]i negociere,
dup` acela]i principiu consensual pe care Aristotel îl numise „phronesis“ iar Thomas
d’Aquino îl desemnase prin „prudentia“ (deciziile importante se iau prin reflec\ie ]i consultare
cet`\eneasc`).
Este ceea ce Raymond Aron (1994) a numit „cet`\enie f`r` inamici“. Ea nu se construie]te
neap`rat contra altor identit`\i ci printr-o l`rgire considerabil` a apartenen\ei ]i ac\iunii
colective.
Cet`\enia cosmopolit`
Atât Diogene, cât ]i Comenius sau Schiller s-au considerat „cet`\eni ai lumii“. La rândul
s`u, Kant în „Pacea etern`“ a sus\inut ideea unei „ius cosmopoliticum“ în care to\i indivizii s`
se simt` „cet`\eni ai unui stat universal al umanit`\ii“.
Astfel de referin\e sunt îns` mai degrab` utopii identitare decât proiecte politice plauzibile.
Ele nu fac decât s` prelungeasc` proiec\iile personale dincolo de propria cetate sau stat
na\ional spre o entitate global`, f`r` frontiere, numit` „cosmopolis“.
Bineîn\eles, oamenii politici ]i guvernan\ii nu au luat niciodat` în considera\ie astfel de
specula\ii identitare. Pentru ei, singura certitudine era teritoriul ]i statul în interiorul c`ruia î]i
puteau exercita puterea.
Aceast` viziune strict etatist` a fost îns` pus` la îndoial` de unii autori contemporani
(Meehan, 1993; Baubock, 1994; Ohmae, 1995; Linklater, 1999; Delanty, 2000). Ei constat` c`
au ap`rut ast`zi numeroase centre de autoritate, atât la nivel subna\ional cât ]i la nivel
transna\ional. Ca urmare, atât apartenen\a, cât ]i loialitatea, participarea ]i identitatea (atribute
definitorii ale cet`\eniei) se pot raporta la aceste diverse niveluri ale comunit`\ii politice.
Aceast` abordare dep`]e]te atât viziunea utopic` de tip kantian (limitat` la compasiunea ]i
solidaritatea universal`), cât ]i modelul etatist al cet`\eniei. Noul cosmopolitism are ambi\ia s`
defineasc` o cet`\enie global` care s` fie în acela]i timp statut politic ]i identitate.
A]a a ap`rut conceptul de cet`\enie cosmopolit` sus\inut îndeosebi de Linklater (1999) ]i
Delanty (2000). Este o cet`\enie informal` („unbounded citizenship“), spre deosebire de
cet`\enia formal` care este ob\inut` prin na\ionalitate („bounded citizenship“). Ac\iunea civic`
se deruleaz` în societatea global` ]i este legitimat` prin drepturile ]i libert`\ile garantate de
instrumentele universale ]i europene (în special „Declara\ia Universal`“ ]i „Carta European` a
Drepturilor Omului“). Chiar dac` guvernele r`mân înc` strâns ancorate de spa\iul politic care
le-a emanat (comunitatea electoral` sau cea a propriilor organiza\ii politice), cet`\enii pot deja
s` participe sau s` se adreseze unei societ`\i civile globale. Prin diversele acorduri bilaterale

29
sau sisteme de integrare regional`, frontierele spa\iului politic devin deschise ]i permeabile,
astfel încât drepturile ]i responsabilit`\ile dep`]esc cu u]urin\` spa\iul public al teritoriului
na\ional.
Cet`\enia cosmopolit` este îns` mai mult un principiu ]i o op\iune identitar`, rezultat` din
interdependen\a ]i globalizarea comunit`\ilor politice, decât o referin\` explicit`,
institu\ionalizat` ]i recunoscut` ca atare de legisla\ia na\ional`. Ea se reg`se]te doar în
analizele politice ]i discursul academic, nu ]i în textele constitu\ionale sau în dreptul in-
terna\ional.

5. Cet`\enia ]i societatea civil`


Societatea civil` este spa\iul public în care interac\ioneaz` cet`\enii organiza\i. Ea este
astfel un sistem de rela\ii organiza\ionale, un set de valori ]i o ac\iune colectiv`.
În contextul analizei noastre, societatea civil` reprezint` atât o oportunitate cât ]i o
modalitate de exprimare a cet`\eniei. Din acest motiv, cele dou` concepte au fost adeseori
asociate, incriminându-se o rela\ie de interdependen\`. Janoski (1998, p. 76), de exemplu, unul
dintre autorii care s-au ocupat îndeaproape de aceast` rela\ie, elaboreaz` chiar o tipologie a
cet`\eniei în func\ie de participarea în spa\iul public. Ar exista astfel un comportament auto-
centrat („self-interested behaviour“) ]i un comportament altruist („other-interested
behavior“). Primul denot` o op\iune pe termen scurt ]i are în vedere bun`starea material` reci-
proc`, pe baza unei mutualit`\i bine circumscrise: A ofer` ceva lui B iar B îi d` lui A altceva.
Forma altruist` ac\ioneaz` pe termen lung ]i vizeaz` scopuri spirituale ]i ideologice, pe baza
unui „schimb generalizat“. Ea presupune oferta de servicii ]i bunuri de la o persoan` c`tre un
grup sau o comunitate, f`r` s` existe neap`rat reciprocitate direct`. Motiva\ia acestei ac\iuni
este interesul general sau cea ce anticii au numit „virtute civic`“.
Aceste rela\ii au fost sintetizate de Janoski sub forma schemei din tabelul 1. Interac\iunea
limitat` este specific` pie\ei, unde contractele sunt pragmatice, se stabilesc în termeni preci]i
]i urm`resc beneficiul direct. Este rela\ia de vânzare-cump`rare care s-a extins ]i asupra
schimburilor sociale ]i culturale (de exemplu, negocierea condi\iilor de munc`). Ea se
caracterizeaz` prin reciprocitate, indiferent dac` interac\iunea are loc între individ-individ,
între individ-grup sau grup-grup.
Tabelul 1. Tipologia interac\iunilor civice (Janoski, 1998)
De la individ la
De la individ la grup De la un grup la alt grup
individ
Interac\iune (1) (3) (5)
limitat` Schimbul diadic C`tre un grup limitat Reciprocitate limitat` (suprapunerea
par\ial` a intereselor)
A↔B A↔CDEFG ABCDEFV↔CDEFGH

(2) (4) (6)


Schimbul multiplu C`tre o comunitate Excluderea reciproc` (între grupuri cu
larg` (societatea, interese similare)
A↔B (t1) na\iunea)
A↔B (t2) A↔BCDEFGHIJK ABCDEF↔GHIJKL
A↔B (t3)
Interac\iune (7) (8) (10)
generalizat` Secven\iere Circuit închis Schimbul unilateral cu un grup similar,
f`r` beneficiu direct
A→B→C→D→E A→BCDE, ABCD→

30
→A B→ACDE, BCDE→
C→ABDE, ...
D→ABCE, WXYZ→
E→ABCD XYZA

(9) (11)
Circuit deschis Excludere reciproc`
A→BCDE, ABCD→
B→CDEF, EFGH→
C→DEFG, IJKL→
D→EFGH, WXYZ→
Z→ABCD ABCD

Interac\iunea generalizat`, pe de alt` parte, este generoas` ]i unidirec\ionat`. Ea nu


ob\ine avantaje pentru ini\iatori, ci doar efecte în folosul comunit`\ii sau al altor indivizi.
Motiva\ia acestei forme altruiste de interac\iune este interesul general sau beneficiul în
favoarea altor indivizi, grupuri sau comunit`\i (de exemplu, ac\iunile filantropice sau ca-
ritabile, recursul la drepturile omului pentru a ap`ra interesele unor persoane sau grupuri
oprimate, sensibilizarea public` în favoarea unor idei sau proiecte civice etc.). Astfel de
demersuri sunt voluntare, pentru c` decurg din op\iunea moral` a ini\iatorilor, nu din
obliga\iile care revin din statutul de cet`\ean.
Aceast` form` de patos civic, de ac\iune în beneficiul general st` la baza societ`\ii civile.
Dup` Janosky (1998, p. 95), nu orice de\in`tor al statutului de cet`\ean este capabil ]i dispus
s` se implice în societatea civil`. În func\ie de gradul ]i forma particip`rii civice, exist` ]ase
tipuri de cet`\eni:
– cet`\eanul încorporat – este parte a elitei sau se consider` ca atare; se identific` cu
ac\iunea guvernamental` ]i o sus\ine f`r` rezerve;
– cet`\eanul oportunist – particip` la activit`\i politice doar în m`sura în care îi convine
sau ob\ine un avantaj personal;
– cet`\eanul activ – ia parte la via\a ob]teasc`, fiind deseori implicat în conflicte cu
autoritatea public`; poate fi angajat în partide politice sau alte organiza\ii ]i se preocup` de
interesul general, într-o manier` altruist`;
– cet`\eanul pasiv – accept` autoritatea ]i conducerea politic` de]i nu este convins c`
ac\iunea acestora este cea mai potrivit`; se manifest` incidental ]i periodic, cu ocazia
votului sau a unor evenimente deosebite;
– cet`\eanul cinic – este similar cet`\eanului activ, fiind capabil ]i interesat de participarea
politic`; confruntat cu dificult`\ile unui schimb generalizat, specific societ`\ii civile, el/ea
se mul\ume]te cu o critic` indirect` (de exemplu, ironie politic`, absenteism) sau se
opre]te la o interac\iune limitat`;
– cet`\eanul marginalizat – este inactiv ]i alienat, datorit` lipsei de mijloace ]i
oportunit`\i; este categoria celor cu drepturi formale, lipsi\i îns` de posibilitatea real` de a
le exercita; poate face obiectul manipul`rii politice, mai ales în situa\ii pre-electorale;
– cet`\eanul fatalist – este apatic, inactiv ]i defetist; el neag` chiar utilitatea particip`rii
politice, fiind neîncrez`tor în oportunitatea unui atare efort.
Participarea la societatea civil` se bazeaz` în special pe forma altruist` de cet`\enie ]i pe
cet`\enii activi (primele trei forme din tipologia lui Janoski). A]a cum vom vedea în
continuare, altruismul ]i activismul politic sunt esen\iale pentru disputa cu statul în negocierea
drepturilor civile ]i politice.

31
a) Defini\ia societ`\ii civile
Ca ]i cet`\enia, termenul de societate civil` înseamn` diferite lucruri pentru diverse
persoane. Este un termen care capteaz` aten\ia ]i beneficiaz` de o larg` circula\ie, în pofida
lipsei de acord conceptual. Din acest motiv, Seligman (1992) prefer` s` se refere la „ideea de
societate civil`“ în locul unei defini\ii standard. Sensul acestei sintagme se precizeaz` prin
utilizare, în func\ie de context ]i epoc` istoric`.
În tabelul 2 am sintetizat principalele pozi\ii clasice fa\` de societatea civil`. Termenul ca
atare a fost introdus de Hegel, pentru a desemna sistemul de solidaritate colectiv` al
burgheziei în negocierea drepturilor sale cu statul.
Ceea ce ne intereseaz` în contextul de fa\` este sensul contemporan al societ`\ii civile,
a]a cum apare în teoria politic`. Putem decela astfel trei tipuri de defini\ii:
– contraputere sau alternativ` fa\` de stat ]i de pia\` („societatea civil` este societate
minus stat“ sau ceea ce r`mâne din societate în afar` de stat) – aceast` defini\ie a fost
introdus` de iluminismul sco\ian din sec. XVIII (Adam Smith, David Hume, Francis
Hutchinson ]i Adam Ferguson);
– sectorul non-profit al societ`\ii, unde cet`\enii desf`]oar` activit`\i benevole, f`r`
beneficii economice; aceste activit`\i sunt în favoarea interesului comun, al unor persoane
sau grupuri oprimate (este sensul introdus de comunit`\ile puritane din SUA în secolul
XIX);
– organiza\iile non-guvernamentale pe baz` voluntar`, ca expresie a drepturilor ]i
libert`\ilor dobândite la sfâr]itul secolului XIX ]i începutul secolului XX.
Tabelul 2. Defini\ii clasice ale societ`\ii civile
Autorul Criteriul Defini\ia
ARISTOTEL participarea politic` un tip de societate (Koinomia) care permite
participarea politic` a cet`\enilor egali
SF. AUGUSTIN separarea Naturii de Gra\ie este „Urbis” (societatea uman`) în opozi\ie cu
„civitas Dei” (lumea transcendent`)
HOBBES coeziunea social` interesul comun ]i uniunea tuturor entit`\ilor politice
(guvernan\i, grupuri, cet`\eni) pe baza unui contract
social
LOCKE primordialitatea indivizilor comunitatea politic` a cet`\enilor pentru a proteja
fa\` de stat proprietatea privat`
KANT distinc\ia dintre legalitate ]i un spa\iu public comun unde sunt garantate
moralitate participarea la structurile civile ]i autonomia
indivizilor; societatea civil` este o sintez` a ra\iunii,
egalit`\ii ]i libert`\ii, care face posibil controlul vie\ii
publice de c`tre moralitatea privat`
HEGEL respectul reciproc al solidaritatea etic` bazat` pe reciprocitate ]i
drepturilor individuale (în recunoa]terea mutual` a drepturilor; unitatea dintre
special a dreptului de dreptul public ]i etica privat`; statul r`mâne garantul
proprietate) contractului social
MARX tensiunea dintre statul o zon` de influen\` a non-statului ca rezultat al
capitalist ]i clasa muncitoare capitalismului ]i industrializ`rii; este arena public`
exploatat` unde se desf`]oar` lupta de clas`

Acest din urm` sens predomin` în literatura politic` ]i sociologic` din ultimele decenii.
Astfel, dup` Schmitter (1997, p. 240): „Societatea civil` poate fi definit` ca un set sau un
sistem de grupuri intermediare auto-organizate care

32
– sunt relativ independente atât fa\` de autorit`\ile publice, cât ]i fa\` de unit`\ile private de
produc\ie ]i reproduc\ie, adic` fa\` de firme ]i familie;
– au capacitatea de a delibera ]i a întreprinde ac\iuni colective în ap`rarea sau promovarea
intereselor ]i ideilor lor;
– nu urm`resc s` ia locul func\ionarilor de stat sau al întreprinz`torilor particulari, nici s`
accepte responsabilit`\i publice;
– convin s` ac\ioneze conform unor reguli prestabilite, de exemplu, sub forma unor
în\elegeri civice, pe baz` de încredere ]i respect reciproc“6.
Cea mai apropiat` de pozi\ia noastr` este îns` defini\ia lui Janoski (1998, p. 12):
„Societatea civil` reprezint` sfera discursului dinamic ]i interactiv dintre stat, sfera public`
reprezentat` de organiza\iile voluntare ]i sfera pie\ei cuprinzând firmele private ]i
sindicatele“.
Aceast` defini\ie ne convine cel mai mult pentru c`:
– pune accentul pe negocierea colectiv` a drepturilor ]i responsabilit`\ilor, ca expresie a
cet`\eniei;
– ia în considera\ie nu doar rela\ia stat-cet`\eni, ci toate formele de interac\iune dintre sfera
public`, stat, pia\` ]i sfera privat`;
– îmbin` discursul civic cu ac\iunea politic`.

b) Structura spa\iului public


Din defini\ia de mai sus, rezult` c` societatea civil` nu este o zon` strict delimitat` a
societ`\ii globale ]i nici nu se reduce la opozi\ia sistematic` fa\` de puterea public`. Ea const`
în interac\iunile pe care toate componentele sistemului social le angajeaz` pe arena public`.
Ca ]i Habermas (1989), Janoski se refer` la patru componente interdepedente ale societ`\ii
(vezi fig. 6):
statul cuprinde cele trei puteri (legislativ`, executiv` ]i juridic`), precum ]i institu\iile
specializate ale ordinii publice (poli\ia, vama, armata, informa\iile interne ]i externe);
sfera privat` include via\a familial`, prietenii, rela\iile personale ]i intimitatea;
pia\a este reprezentat` de firmele private ]i corpora\iile angajate în activit`\i lucrative,
bursele de valori, federa\iile patronale, grupurile profesionale, asocia\iile consumatorilor,
sindicatele;
sfera public` este zona cea mai complex` ]i mai vizibil` a societ`\ii: este spa\iul civic
unde interac\ioneaz` celelalte trei componente (este forum-ul societ`\ii moderne), unde au
loc negocieri ]i dispute, unde se desf`]oar` „ac\iunea comunicativ`“ (Habermas); sfera pu-
blic` cuprinde cel pu\in cinci tipuri de organiza\ii voluntare (Janoski, 1998, p. 14):
– partidele politice care nu sunt la guvernare ]i nu sunt subordonate statului;
– grupurile de interes, menite s` influen\eze deciziile asupra unor probleme care
intereseaz` un anumit grup;
– organiza\iile filantropice („comunitas“) colecteaz` fonduri pentru a completa
bugetul public pentru asisten\` sau protec\ie social`; furnizeaz` ajutor direct (Crucea
Ro]ie, Rotary Club) sau organizeaz` întrajutorarea (Asocia\ia Bolnavilor Parkinson,
Asocia\ia Sindromului Down etc.);
– mi]c`rile sociale se centreaz` pe activit`\ile de „lobby“, de promovare a imaginii
publice, pe campanii de pres`, colectare de semn`turi, demonstra\ii, ac\iuni de
protest;

6
Pentru diversitate, poate fi util` ]i defini\ia lui Barber (1998, p.6), dup` care societatea civil` este
spa\iul public al cet`\enilor organiza\i, autonomi în raport cu statul ]i pia\a. Este al treilea sector al
sistemului public, „un spa\iu pentru noi to\i”, care func\ioneaz` prin exercitarea drepturilor ]i respon-
sabilit`\ilor cet`\ene]ti.

33
– grupurile religioase fac parte din sfera public` (nu din cea privat`, restrâns` la
aderen\i) în m`sura în care ofer` servicii de interes comun (de exemplu, asisten\`
social` ]i medical`) sau propun politici publice alternative (de exemplu, eliminarea
avorturilor pentru sus\inerea politicii demografice); intr` aici asocia\iile ]i
federa\iile, funda\iile religioase, cluburile pe baze confesionale ]i fondurile de
caritate.
Fig. 6. Componentele sistemului social (Janoski, 1998)

Poliţia
Executivul
Statul Armata
Justiţia
Informaţiile
Legislativul interne şi externe

Securitatea Contractele
Partidele socială, mediile privind Reglementările
politice de stat, educaţia apărarea
publică,
Sfera
cercetarea ∗
publică
Federaţiile Sfera pieţii
Media particulare, sindicale
Asociaţiile educaţia, sănătatea
voluntare Asociaţiile Firmele Sindicatele
patronale

Grupurile de Mişcările Asociaţiile Pieţele


întrajutorare sociale consumatorilor

Viaţa privată Firmele de


analizată de media familie, cluburile
şi tribunale de elite

Familia
Intimitatea
Prietenii şi Sfera
cunoştinţele privată Viaţa privată

* În aceast` zon` sunt constituite corpora\iile publice sub autoritate tripartit` (de exemplu,
parteneriatul social).

În aceast` reprezentare multidimensional`, spa\iul public este un câmp de for\e care


angajeaz` interac\iuni cu toate celelalte sfere ale vie\ii sociale, respectiv statul, pia\a ]i sfera
privat`. Cet`\enia nu este o rela\ie simpl` între cet`\eni ]i stat, ca în defini\iile etatiste
tradi\ionale, ci un sistem de ac\iuni ]i negociere colectiv` care angajeaz` toate cele patru
componente ale societ`\ii globale: sfera public`, sfera privat`, statul ]i pia\a.
La rândul s`u, societatea civil` nu se reduce la organiza\iile non-guvernamentale, ci
include:
– discursul public (de legitimare, mobilizare, argumentare sau contesta\ie);
– ansamblul interac\iunilor dintre componente, exprimate pe arena public`;
– cele cinci organiza\ii voluntare descrise mai sus.

34
În aceast` optic`, societatea civil` este comunitatea politic` cea mai dinamic` ]i mai
eficient`, care ofer` cele mai diverse ]i mai reprezentative oportunit`\i de exercitare a
cet`\eniei.

c) Tipologia regimurilor politice


Configura\ia propus` de Janoski nu trebuie s` ne induc` imaginea unei superorganiza\ii
armonioase, identice pentru toate societ`\ile, în care interesul comun prevaleaz` întotdeauna.
Din contr`, definirea celor patru sfere interdependente nu anuleaz` posibilitatea
comportamentelor impredictibile ]i atipice sau, pur ]i simplu, absen\a cooper`rii între cet`\eni.
Activismul ]i modelul altruist coexist` cu celelalte forme de cet`\enie din clasificarea lui
Janoski, astfel încât este posibil ca angajamentul civic ]i conduitele colectiviste s` nu fie
atitudini dominante. Aceasta explic`, de altfel, inciden\a destul de mare a manifest`rilor care
caracterizeaz` „deficitul democratic“ (apatie, absenteism, individualism exacerbat,
intoleran\`) la care ne-am referit cu alt` ocazie.
Exist` îns` ]i alt` surs` de varia\ie, care influen\eaz` forma concret` de articulare a celor
patru componente ale societ`\ii. Este vorba de regimul politic ]i ideologia subiacent`, care
pot determina ponderea efectiv` a statului, a pie\ei ]i a sferei private în raport cu arena
public`.
Janoski a sesizat foarte bine acest aspect ]i a încercat el însu]i s` aplice tipologia binecunoscut` a lui
Held (1987) dup` care exist` patru tipuri generice de regimuri politice: modelul pluralist, modelul elitist,
modelul neo-corporatist ]i modelul societ`\ii de mas`. Fiecare dintre acestea se caracterizeaz` prin
anumite rela\ii între componentele vie\ii sociale, pe care Janoski (1998, p. 110–111) le sintetizeaz` sub
forma diagramelor din fig. 7. Ceea ce pare s` diferen\ieze aceste modele este importan\a dat` diverselor
organiza\ii ale societ`\ii civile: asocia\ii religioase, partide politice, grupuri de interes, grupuri „watch
dog“ sau de monitorizare civic`, cluburi recreative, funda\ii caritabile. În regimul liberal, organiza\iile
voluntare domin` arena public`, astfel încât nu mai este nevoie de interven\ia statului. În acest model,
statul este practic deconectat de organiza\iile voluntare: el încurajeaz` ini\iativele ]i solu\iile oferite de
sectorul privat ]i de „business“ (este modelul care predomin` în SUA, Canada, Australia ]i Japonia).
Modelul elitist, exemplificat de Fran\a ]i Germania dore]te s` contracareze imprevizibilitatea ]i inechi-
tatea solu\iilor de tip liberal. Ca urmare, statul acord` un rol important organiza\iilor considerate de elit`
(sindicale, religioase, patronale, regionale) în sus\inerea serviciilor sociale. De exemplu, în baza princi-
piului subsidiarit`\ii, astfel de organiza\ii non-profit pot utiliza fondurile specializate colectate de stat
(fondul de ]omaj, fondul de patrimoniu sau fondul de dezvoltare regional`) pentru a implementa
politicile sociale. Regimul neo-corporatist încurajeaz` comasarea grupurilor de interes sub form` de
asocia\ii pe baz` de afinit`\i sau programe (de exemplu, asocia\iile patronale, confedera\iile, sindicatele
de ramur`, parteneriatul social). Spre deosebire de modelul elitist, aceste structuri se auto-guverneaz` ]i
sunt supuse competi\iei. Ele se deosebesc ]i de modelul liberal, pentru c` sunt mai stabile (de exemplu,
agen\iile specializate din Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda).

35
Fig. 7. Tipologia regimurilor politice (Janoski, 1998)

1. Modelul pluralist Statul 2. Modelul elitist Statul

IG1 IG2 IG3 SM IG1 IG2 IG3

C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8 C9 C10 C1 C2 C3 C4 C5 C6 ...+ Cn
...+

3. Modelul neo-corporatist 4. Modelul societăţii de masă


Statul
Executivul
Statul

Partidele Partidele
de de
stânga dreapta IG1 IG2

IG1 IG2
IG3 IG4 Federaţiile Federaţiile IG5 IG6
sindicale patronale
M E D I A

U1 U2 U3 E1 E2 E3 E4

C1 C2 C3 C4 C5 C6
C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8 C9
+... ...+
În modelul societ`\ii de mas`, mediile de informare domin` sfera public`. Este
„societatea-spectacol“, exemplificat` cel mai bine de SUA, unde media nu constituie doar
unul din grupurile de interes (ca în celelalte trei modele), ci principalul factor de influen\`
politic`. Puterea lor este atât de important`, încât tinde s` monopolizeze întreaga sfer` public`.
Riscul în acest caz este ca mesajul civic propriu-zis s`-]i piard` autenticitatea ]i s` se
banalizeze, fiind pus pe acela]i plan cu reclamele comerciale, manipularea politic` ]i
propaganda în interes personal.

d) Globalizarea societ`\ii civile


Una din limitele analizei lui Janoski este c` cele patru sfere de activitate sunt circumscrise
statului na\ional. Modelele sale de societate au fost exemplificate prin regimuri politice
specifice unor state ]i guverne. Cet`\enia se exercit` doar în interiorul acestei entit`\i politice
pe care Janoski o desemneaz` prin „sistemul social global“. Aceast` abordare r`mâne tributar`
ecua\iei etnocentriste a lui Marshall, dup` care na\ionalitatea (statutul de cet`\ean) este o
precondi\ie a drepturilor omului ]i se exercit` în interiorul unui stat suveran.
Aceast` condi\ionare a accesului la drepturi de afilierea statal` ]i de statutul de cet`\ean
este ast`zi chestionabil`. Proiectul de unitate politic` european` este o provocare direct` a
acestei condi\ion`ri tradi\ionale. Am v`zut, de asemenea, cum cet`\enia postna\ional` se
deta]eaz` de un teritoriu anumit, luând ca referin\` drepturile omului, care sunt universale.
Unii autori, ca de exemplu Turner (1993), Soysal (1994), Badie (1995) ]i Ohmae (1995), se
întreab` în acest context dac` nu cumva centrarea pe drepturile omului nu înseamn` de fapt
sfâr]itul cet`\eniei ca paradigm` politic`.
În realitate, drepturile omului în sine nu asigur` automat participarea la comunitatea
politic`. Chiar ]i versiunea postna\ional` a cet`\eniei (de exemplu, patriotismul constitu\ional
al lui Habermas) presupune anumite competen\e civice ]i în\elegerea mecanismelor
institu\ionale ale democra\iei participative.
În plus, a]a cum vom vedea imediat, drepturile singure nu sunt suficiente ca statutul de
cet`\ean s` func\ioneze. Ele sunt de obicei asociate cu responsabilit`\ile care instrumenteaz`
loialitatea fa\` de comunitatea politic` ]i obligativitatea moral` a particip`rii civice.
Exemplul societ`\ii civile ]i configura\ia multipartit` a lui Janoski ne-au atras îns` aten\ia
asupra faptului c` statul nu este singura form` de comunitate public`. „Interac\iunile
generalizate“ care caracterizeaz` indivizii altrui]ti ]i responsabili traverseaz` practic întreaga
societate, sub forma societ`\ii civile.
Întrebarea este îns` dac` aceast` interpretare a societ`\ii civile poate fi extins` dincolo de
un teritoriu sau tip de societate. Janoski nu abordeaz` acest subiect, îns` al\i anali]ti (Hann ]i
Dunn, 1996; Scholte, 1999) vorbesc deja de o „societate civil` global`“. Scholte (1999, p.
10), de exemplu, define]te globalitatea ca o suprateritorialitate, ceea ce înseamn` c` societatea
civil` global`:
– se ocup` de problemele transversale ale umanit`\ii,
– presupune comunicare transfrontalier`,
– se sprijin` pe organiza\ii transteritoriale,
– este o form` de solidaritate suprateritorial`.
Trebuie s` recunoa]tem c`, în pofida aspira\iilor, aceste patru atribute sunt mai greu de
realizat la nivel global decât în interiorul unei societ`\i na\ionale. „Lumea“ este mult mai
eterogen` ]i mai inegal` decât statele suverane, astfel încât ea este departe de a deveni o
comunitate politic` propriu-zis`. La nivel european, date fiind contingen\ele istorice ]i
elementele unificatoare deja în func\iune (pia\a comun`, moneda unic`, dreptul comunitar),
globalizarea societ`\ii, inclusiv a societ`\ii civile, este mult mai plauzibil`.
Pân` în prezent, problemele mondiale globale au fost abordate prin prisma agen\iilor
interna\ionale ca ONU, sistemul Bretton Woods (Banca Mondial` ]i FMI), OSCE, Grupul G8.
Mesajul acestor organiza\ii interguvernamentale, chiar dac` ele au promovat standarde
comune ale democra\iei, nu a fost întotdeauna credibil. În mare parte, activismul civic global
s-a orientat chiar împotriva acestor organiza\ii, considerate nereprezentative pentru societatea
civil` global`.
Cu alte cuvinte, f`r` participarea efectiv` a tuturor p`r\ilor (statele ]i business-ul), a]a cum
preconizeaz` de fapt modelul lui Janosky, nu este posibil` o societate civil` global`.
Activismul transfrontalier, solidaritatea interna\ional` a cet`\enilor ]i mobilitatea ONG-urilor,
ca ]i referin\a comun` la drepturile omului, nu sunt suficiente pentru a realiza o societate
civil` cu voca\ie universal`.

6. Competen\a civic`
Democra\ia nu este de conceput f`r` cet`\enie iar cet`\enia nu este posibil` f`r` cet`\eni
competen\i ]i angaja\i. Aceast` rela\ie simpl` st` la baza competen\ei civice, pe care Mead
(1986), Turner (1993), Almond ]i Verba (1996) o plaseaz` la originea cet`\eniei. Este
capacitatea persoanelor, grupurilor ]i comunit`\ilor de a participa activ la via\a public`, ceea
ce presupune:
– o cultur` civic` minimal`;
– un set de drepturi ]i responsabilit`\i;
– oportunit`\i civice.
Cu alte cuvinte, dincolo de statutul formal al cet`\eniei, de\in`torul de drepturi ]i
responsabilit`\i trebuie s` fie capabil s` le exercite în mod efectiv, s` aib` competen\ele
adecvate ]i s` beneficieze de ]anse reale de exprimare a acestor competen\e.
Vom analiza cele trei aspecte în continuare.

a) Cultura civic`
Prin cultur` civic` în\elegem ansamblul cuno]tin\elor, valorilor, atitudinilor ]i abilit`\ilor
referitoare la comunitatea politic`, la institu\iile publice ]i la actorii participan\i. Este aceea
parte a culturii umane care sus\ine cet`\enia ]i comportamentul politic.
Exist` trei ipostaze ale culturii civice, în func\ie de cadrul de referin\`:
Cultura civic` ideal` este ansamblul cuno]tin\elor ]i abilit`\ilor necesare pentru par-
ticiparea politic` ]i realizarea democra\iei ca proiect istoric. Ea cuprinde competen\ele
minimale ale cet`\eniei într-un regim democratic ]i se refer` la valorile ]i institu\iile
democra\iei, la sistemul de decizie colectiv`, la drepturile ]i responsabilit`\ile cet`\eanului,
la cuno]tiin\ele privind procesele politice, legislative ]i financiare, la modul de func\ionare
a societ`\ii civile.
Cultura civic` specific` unui tip de societate democratic` se caracterizeaz` prin anumite
„pattern“-uri psiho-culturale, în func\ie de condi\iile particulare ale comunit`\ii politice.
Almond ]i Verba (1996, p. 47), de exemplu, au identificat trei modele predominante,
respectiv cultura parohial`, cultura dependent` ]i cultura participativ`. Cultura civic` a

39
unei comunit`\i politice se define]te prin cuno]tin\ele, atitudinile ]i ata]amentul cet`\enilor
fa\` de sistemul politic în general, fa\` de input-urile sistemului politic (roluri, actori ]i
politici publice), fa\` de output-uri (procesele administrative care aplic` politicile publice)
]i fa\` de sine ca participant activ. Cultura civic` (pe care Almond ]i Verba o mai numesc
]i „cultur` politic`“) cuprinde astfel trei componente: „orientarea cognitiv`“, respectiv
cuno]tin\ele despre sistemul politic, institu\iile ]i actorii s`i; „orientarea afectiv`“ sau
atitudinile ]i dispozi\iile referitoare la sistemul politic; „orientarea evaluativ`“, care rezult`
din judec`\ile ]i opiniile cu privire la sistemul politic ]i realiz`rile sale într-un context dat.
Cultura civic` ]colar` este de fapt o analiz` a „bunului cet`\ean“, sub form` de
competen\e dezirabile. Este o versiune normativ` dedus` din celelalte dou` (cultura civic`
ideal` ]i cultura civic` specific`) care, dup` Almond ]i Verba (1996, p. 59), poate fi
etichetat` drept „ra\ionalist-activist`“ pentru c` pune accentul pe participarea ra\ional` în
interiorul input-urilor sistemului politic. S-au propus diverse inventare de competen\e care
s` defineasc` aceast` ipostaz` a culturii civice, a]a cum se prezint` ea în curriculum ]i
manualele ]colare. Sinteza din anexa II, unde am reunit cele mai cunoscute variante
(Audigier, Velhuis ]i Civitas), pune în eviden\` patru tipuri de competen\e: cuno]tin\e,
atitudini, valori ]i abilit`\i. Toate cele trei inventare de competen\e sunt acceptabile în
m`sura în care r`mân orientative, sub form` de repere curriculare.
Cu alte cuvinte, cultura civic` poate fi considerat` ca un standard sau un referen\ial comun
al societ`\ilor democratice doar în m`sura în care lu`m în considera\ie ipostaza sa ideal`, a]a
cum este prezentat` în tratatele de ]tiin\e politice. În momentul în care se trece la definirea
politicilor publice dintr-o anumit` comunitate politic` sau la curriculum-ul na\ional dintr-un
anumit sistem de înv`\`mânt, modelul ideal are nevoie de adapt`ri ]i contextualiz`ri, în func\ie
de specificit`\ile culturale ]i priorit`\i. Aceasta nu înseamn` nici denaturarea principiilor
democratice, nici folosirea de standarde duble sau realizarea unor hibrizi eufemistici de tip
„democratura“ (Schmitter), ci doar contextualizarea ]i concretizarea cet`\eniei ca ac\iune
social`.

b) Drepturile ]i responsabilit`\ile
Teoria politic` admite ast`zi f`r` rezerve c` cet`\enia presupune apartenen\a la o
comunitate politic`, participarea, identitatea, drepturile ]i responsabilit`\ile ce decurg din
statutul de cet`\ean. Dincolo de acest consens relativ încep îns` controversele, referitoare în
special la drepturi ]i responsabilit`\i: Sunt drepturile suficiente pentru a garanta statutul juridic
de cet`\ean? Drepturile civile, politice ]i sociale sunt reciproc contradictorii sau unitare? Cum
se articuleaz` între ele ]i cum interac\ioneaz` drepturile ]i responsabilit`\ile? Care este statutul
lor juridic? Ne referim la obliga\ii ]i îndatoriri sau la responsabilit`\i?
Aceste întreb`ri sunt suficiente ca s` ne conving` de faptul c` problema drepturilor ]i
responsabilit`\ilor se afl` în centrul dezbaterilor privind cet`\enia. Unii autori, ca Twine
(1994), Freeden (1998) ]i Janoski (1998) consider` c` atât ideologiile, cât ]i clasificarea
regimurilor politice se fac în func\ie de pozi\ia fa\` de drepturi ]i responsabilit`\i. De o
manier` general`, liberalismul a pus accentul pe drepturi ]i poten\ialul lor emancipator, pe
contribu\ia pie\ei ]i a ini\iativei private. La polul opus, doctrinele conservatoare ]i social-

40
democra\ia au acordat mai mult` importan\` obliga\iilor ]i statului ca garant al egalit`\ii ]i ca
mediator al conflictelor sociale.
Aceast` opozi\ie este îns` ultrasimplificatoare. De exemplu, liberalismul ca doctrin` nu
este deloc omogen, chiar dac` primii teoreticieni (Locke ]i Paine) privilegiau indivizii fa\` de
comunitate. Ulterior, a]a cum arat` Faulks (2000, p. 56), ideea unui individ deconectat de
„polis“ a devenit caduc`. Comunitatea ]i drepturile individuale formeaz` un ansamblu
indivizibil, astfel încât nu pot func\iona ca un factor de diferen\iere a ideologiilor ]i
regimurilor politice.
De fapt, principala eroare aici este îns`]i interpretarea celor dou` ca alternative
opozabile. Drepturile ]i responsabilit`\ile sunt inseparabile, astfel încât orice considerare
izolat` a uneia, prin excluderea sau în opozi\ie fa\` de cealalt`, este artificial` ]i prejudiciabil`.
Ele alc`tuiesc împreun` nucleul tare al competen\ei civice ]i dau substan\` statutului de
cet`\ean. F`r` drepturi ]i responsabilit`\i, apartenen\a ]i identitatea ar fi sterile, fiind
imposibil` ac\iunea social` ]i participarea politic`. Din acest motiv, prefer`m s` ne referim la
responsabilit`\i, nu la obliga\ii ]i îndatoriri. Obliga\iile scot în eviden\` obligativitatea
respect`rii legii ]i a deciziilor majorit`\ii iar îndatoririle decurg din loialitatea fa\` de stat.
Obliga\iile ]i îndatoririle sunt impuse ]i nu se negociaz`. Responsabilit`\ile, în schimb, decurg
din liberul arbitru ]i exprim` o op\iune, o decizie personal`, o îndatorire moral`. Competen\a
civic` este mai eficient` în cazul responsabilit`\ii asumate decât ca efect al obligativit`\ii ]i
constrângerii.
Principalul motiv pentru care drepturile ]i responsabilit`\ile au avut un tratament
asimetric a fost regimul lor juridic diferit. Drepturile au fost concepute pentru a ap`ra
libertatea ]i autonomia individului în fa\a statului ]i a oric`rei forme de putere laic`. În
consecin\`, toate instrumentele universale ]i europene de protec\ie (Declara\ia Universal`,
Carta European`, Carta Drepturilor Fundamentale) se refer` la drepturi, nu la responsabilit`\i.
Pentru a palia acest dezechilibru, în 1999 anul anivers`rii Declara\iei Universale a Drepturilor
Omului, un grup de fo]ti ]efi de state condu]i de Helmut Schmidt („Grupul Interaction“) a
înaintat ONU o Declara\ie Universal` a Responsabilit`\ilor. Proiectul a e]uat pentru c` nu s-a
c`zut de acord asupra institu\ionaliz`rii acestei Declara\ii ]i, mai ales, nu s-a g`sit un
instrument de implementare a responsabilit`\ilor care s` evite recurgerea la statul totalitar.
Drepturile ]i responsabilit`\ile au fost deseori interpretare ca opozabile pentru c` apar\in
unor forme diferite de ra\ionalitate (Kovács, 1999): drepturile sunt norme juridice iar
responsabilit`\ile sunt norme morale. Enun\area drepturilor sub form` de enun\uri imperative
implic` în mod intrinsec consecin\a moral` a respect`rii lor conform clauzei limit`rii
reciproce: drepturile unui individ sunt limitate de drepturile similare ale altui individ iar
acordarea de drepturi implic` responsabilitatea moral` a respect`rii lor.
Prin urmare, responsabilit`\ile nu sunt neap`rat o contrapondere a drepturilor sau
alternativa lor simetric`. Ele sunt versante complementare ale ansamblului comun numit
competen\` civic`. Responsabilit`\ile sunt enun\uri atât de abstracte ]i difuze (fiind vorba de
un principiu moral), încât este imposibil s` se cupleze direct cu anumite drepturi, printr-o
rela\ie de la cauz` la efect (un drept – o responsabilitate corespunz`toare). În plus, a]a cum
demonstreaz` Hart (1968, p.11), responsabilitatea este multiform`, fiind dificil de codificat în
form` juridic`: responsabilitatea poate fi surs` (a fi responsabil de ceva), poate avea sensul de

41
„accountability“ (a da seam`), poate sugera capacitatea de a face ceva („compos mentis“ sau
cerin\a de a fi competent mintal ]i legal), poate fi în\eleas` ca o îns`rcinare public` (de\inerea
unei func\ii) sau ca o virtute (ceea ce exprim` o judecat` de valoare: o persoan` are „sim\ul
responsabilit`\ii“ sau se comport` în mod „responsabil“). Ca s` complice ]i mai mult analiza,
Bovens (1998, p. 51) apreciaz` c` drepturile sunt individuale sau colective, pe când
responsabilitatea poate fi individual`, de grup sau corporativ`, poate fi activ` (exprimat` pe
parcursul ac\iunii) ]i pasiv` (responsabilitatea „post-factum“ sau reactiv`).
Teoria politic` este deci confruntat` cu o tripl` problem` privind rela\ia drepturi-
responsabilit`\i:
– asimetria ]i opozabilitatea lor;
– dificultatea de a disocia diversele drepturi; din punct de vedere juridic, drepturile r`mân
inseparabile ]i unitare, chiar dac` analizele politice le ierarhizeaz` sau le separ`
conjunctural;
– imposibilitatea de a codifica juridic responsabilit`\ile, care r`mân în domeniul op\iunii ]i
al judec`\ii morale.
Aceste probleme persist` în orice situa\ie de aplicare a competen\ei civice, inclusiv în
cazul cet`\eniei europene.

c) Înv`\area cet`\eniei
Cet`\enia este o construc\ie cultural` ]i istoric`. Ea se înva\` de fiecare individ ]i genera\ie
de cet`\eni, printr-un proces spontan de socializare politic` sau prin demersuri sistematice de
educa\ie civic` într-un mediu specializat (de exemplu, în ]coal`).
Societatea ]i comunitatea politic` reprezint` cadrul natural în care se formeaz` ceea ce
Crick ]i Porter (1978) au numit „alfabetizarea politic`“ („political literacy“). Este un mediu
polivalent ]i deschis în care competen\ele civice se formeaz` spontan, împreun` cu alte forme
de „alfabetizare“ (cognitiv`, comunicativ`, digital`, tehnologic` etc.).
În acest context global, socializarea politic` are propriile mijloace ]i forme de ac\iune.
Dekker ]i Meyenberg (1991, p. 39-40) au identificat trei forme de ac\iune:
– socializarea politic` inten\ionat` ]i direct`, al c`rui scop explicit este dobândirea de
cuno]tin\e specializate, formarea atitudinilor ]i a comportamentelor cet`\ene]ti (de
exemplu, prin educa\ie civic` sau alte materii ]colare);
– socializarea politic` inten\ionat` indirect` se realizeaz` prin influen\ele care nu au drept
scop principal educa\ia politic` (de exemplu, prin participarea la o activitate voluntar`);
– socializarea politic` neinten\ionat` ]i indirect` are loc în situa\iile de înv`\are
informal`, de exemplu, prin lectura presei sau urm`rirea „spectacolului str`zii“.

42
Tabelul 3. Sistemul agen\ilor de socializare politic`
(Dekker ]i Meyenberg, 1991)
Agen\i de
Persoane sau grupuri Institu\ii, organiza\ii ]i medii sociale
socializare politic`
grupuri primare p`rin\ii, bunicii, fra\ii ]i mediul familial
familia surorile, vecinii
sistemul de profesorii, colegii procesul de înv`\`mânt, institu\ia ]colar`,
înv`\`mânt sistemul intern de decizie, curriculum-ul,
]coala manualele, ritualul academic, activit`\ile
extra]colare
biserica clerul serviciile religioase
media ]i prezentatorii, formatorii de TV, cinematografele, radioul, presa scris`,
comunica\iile de opinie, actorii, cânt`re\ii Internetul, jocurile interactive
mas` prefera\i
colegii ]i prietenii colegii de echip`, partenerii, cluburile de tineret, activit`\ile recreative ]i
liderii informali sportive, competi\iile
sistemul de ocupare patronii, angajatorii, formatorii, companiile ]i firmele, echipa de munc`,
profesional` partenerii sociali, managerii comunit`\ile sociale, asocia\iile profesionale,
sindicatele, centrele de formare profesional`
comunit`\ile politice membrii de rând, persoanele partidele politice, organiza\iile de femei ]i de
carismatice, func\ionarii publici, tineret, serviciile de informare cet`\eneasc`,
oficialit`\ile din justi\ie, poli\ie structurile electorale, grupurile de interes,
]i armat`, liderii partidelor organiza\iile voluntare, serviciul militar,
politice campaniile de sensibilizare

În ansamblul s`u, întreaga societate func\ioneaz` ca un mediu colectiv de socializare


politic`. Dekker ]i Meyenberg au descris cu am`nun\ime componentele sistemului global de
socializare politic` sub forma din tabelul 3, unde se observ` clar diversitatea agen\ilor de
socializare („political socializers“ sau „political socialization agents“).
}coala r`mâne unul din mediile cele mai influente ]i o op\iune major` în cadrul
demersurilor de socializare politic`. Ca mediu de formare a culturii civice, ]coala are
contribu\ii specifice:
– cuprinde copiii ]i tinerii reuni\i într-o organiza\ie de integrare social`;
– este un mediu de ac\iune ]i decizie colectiv`, ipostaz` valorificat` îndeosebi prin
tendin\ele moderne de autonomie ]i responsabilizare a unit`\ilor de înv`\`mânt („self-
development“ ]i „self-improvement schools“);
– este un spa\iu public în care se pot exercita toate atributele cet`\eniei democratice,
respectiv apartenen\a, identitatea, participarea, drepturile ]i responsabilit`\ile; în acest
sens, „democra\ia intern`“ a ]colii se inspir` direct din principiile cet`\eniei;
– ofer` situa\ii civice reale, similare cu cele din societatea global`, precum rela\ia cu
autoritatea, negocierea colectiv`, inechitatea sau jocurile de putere;
– permite transmiterea sistematic` a cuno]tin\elor despre cet`\enie ]i formarea deliberat` a
valorilor, atitudinilor ]i abilit`\ilor necesare vie\ii publice;
– este un mediu complex de socializare politic` care integreaz` trei forme specifice de
influen\e educative (vezi fig. 8): educa\ia formal` (curriculum-ul oficial ]i înv`\area
sistematic` a unei materii, finalizat` prin diplome ]i certificate formale), educa\ia non-
formal` (activit`\ile extra]colare) ]i educa\ia informal`, realizat` prin înv`\are difuz` ]i
spontan` (de exemplu, prin media).

43
Fig. 8. Educa\ia pentru cet`\enie în mediul ]colar

Curriculum ascuns (imitarea Învăţarea cu ajutorul media (imitarea


Educaţia colegilor, evenimente persoanelor carismatice, influenţa
informală emoţionante, experienţe de simbolurilor, miturilor, metaforelor,
vacanţă) stereotipurilor, reclamelor,
anecdotelor)

Activităţile extraşcolare Etosul şcolar (climatul Luarea deciziei în


(proiecte, vizite, clasei, cultura şcoală (consiliile
Educaţia
schimburi şcolare, organizaţională, şcolare, parlamentul
non-formală
cluburi, campanii, relaţiile interetnice, elevilor, grupurile de
activităţi voluntare) liderii informali) interes şi de presiune)

Materie aparte (ex. Programe integrate


Educaţia educaţia civică, cultura Temă cross-curriculară (ex. studiile sociale,
formală civică, educaţia politică) (ex. drepturile omului) omul şi societatea)

Într-o anchet` realizat` de Consiliul Europei în toate cele 46 de \`ri membre, s-a constatat
c` cea mai frecvent` ]i mai vizibil` cale de realizare a educa\iei civice în ]coal` este
curriculum-ul formal (cf. Bîrzea, 2003, p. 18). A]a cum se observ` din anexa III, care
sintetizeaz` datele respective, exist` trei modele de organizare a curriculum-ului destinat
educa\iei civice:
• o materie aparte cu alocare proprie în planul de înv`\`mânt (1-2 ore pe s`pt`mân`):
„educa\ia civic`“ (Austria, Fran\a, Anglia, Norvegia, România), „cultura civic`“ (Slovenia
]i România), „educa\ia politic`“ (Germania), „educa\ia social`“ (Estonia), educa\ia pentru
drepturile omului (Turcia, Croa\ia), educa\ia juridic` (Ucraina, Armenia), ]tiin\ele sociale
(Cipru, Ungaria, Italia, Olanda, Suedia, Danemarca, Letonia, Polonia);
• teme cross-curriculare inserate în toate materiile (Elve\ia, Grecia, Belgia, Malta, Anglia);
• programe integrate centrate pe anumite teme (drepturile omului, studiul societ`\ii, educa\ia
moral`, omul ]i societatea), prin regruparea unor componente din disciplinele apropiate
precum istoria ]i instruirea civic` (Italia), istoria ]i studiile sociale (Finlanda),
antropologia ]i ]tiin\ele sociale (Ungaria), religia ]i educa\ia moral` (Sco\ia), etica ]i
instruirea civic` (Slovenia), etica, geografia, istoria ]i ]tiin\ele sociale (Spania).
Aceste date, ca ]i analiza precedent` referitoare la competen\a civic`, vor fi utile în mod
special studen\ilor de la departamentele de ]tiin\e politice ]i studii europene care sunt
interesa\i de o viitoare carier` didactic`, [n calitate de profesori de educa\ie civic`.

44
MODULUL II

CET~|ENIA EUROPEAN~ CA STATUT JURIDIC

Am precizat la început c` vom folosi cuvântul cet`\enie ca echivalent general al


termenului englez de „citizenship“ (fr. „citoyenneté“). În schimb, pentru a respecta sensul
comun din limba român`, vom recurge în acest modul ]i la cuvântul na\ionalitate pentru a
desemna statutul juridic ]i legal al cet`\eanului beneficiar de drepturi ]i libert`\i.
Cet`\enia european` se refer` la statutul juridic al cet`\enilor \`rilor membre ale Uniunii
Europene. Acest statut a fost introdus de Tratatul de la Maastricht ]i dezvoltat de Carta
Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi suprana\ionale. Mai
exact, noul art. 17 al „Tratatului de constituire a Comunit`\ii Europene“ (fostul art. 8 al
Tratatului de la Maastricht) stipuleaz` c` este cet`\ean al Uniunii Europene orice persoan`
care beneficiaz` în prealabil de na\ionalitatea unuia din statele membre. Acest statut
suprana\ional vine în completarea cet`\eniei na\ionale prin exercitarea unui num`r restrâns de
drepturi pe teritoriul altui stat membru decât propria \ar`.
Chiar incomplet` ]i subordonat`, cet`\enia european` suscit` deja controverse politice
importante: În ce m`sur` acest statut juridic se deta]eaz` de contextul legisla\iei na\ionale?
Care sunt repercusiunile sale asupra suveranit`\ii? Mai putem oare recurge la principiul
subsidiarit`\ii pentru a echilibra na\ionalitatea ]i cet`\enia european`? Sunt oare instrumentele
actuale de protec\ie compatibile cu noul statut suprana\ional? Care este impactul s`u asupra
procesului constitu\ional european? În ce m`sur` cet`\enia european` \ine cont de principiile
comune ale democra\iei europene, incluse în Tratatul de la Amsterdam (principiile libert`\ii,
pluralismului, respect`rii drepturilor omului ]i statului de drept)?
La aceste întreb`ri vom încerca s` r`spundem în continuare, într-un modul dedicat
statutului juridic al cet`\eniei Uniunii Europene. Dup` studierea sa, studen\ii vor fi în m`sur`:
• s` fac` distinc\ia dintre statutul juridic ]i dimensiunea identitar` a cet`\eniei europene;
• s` identifice drepturile suprana\ionale care definesc acest statut;
• s` recunoasc` limitele cet`\eniei europene în raport cu cet`\enia conferit` de statele
na\ionale;
• s` deosebeasc` mecanismele juridice ]i cele non-juridice de protec\ie a drepturilor
cet`\enilor Uniunii Europene;
• s` identifice instrumentele de protec\ie a drepturilor omului, în special cele de care
beneficiaz` cet`\enii \`rilor membre ale Uniunii Europene.

1. Cet`\enii ]i exercitarea puterii în Uniunea European`


Condi\ia de cet`\ean se bazeaz` pe o rela\ie contractual` între stat ]i indivizi: statul
recunoa]te drepturile fundamentale ale individului dar pretinde în schimb obliga\ii civice,

45
loialitate ]i participare. Ansamblul acestor drepturi recunoscute de stat reprezint` statutul
juridic de cet`\ean, consfin\it în setul de documente oficiale care înso\esc individul-cet`\ean
pe toat` durata vie\ii: certificate de na]tere, buletine sau c`r\i de identitate, pa]apoarte,
certificate de deces.
Ca titular de drepturi, cet`\eanul devine un element al exerci\iului puterii ]i al
principiului suveranit`\ii. Prin capacitatea sa de a influen\a configura\ia puterii politice,
cet`\eanul este de\in`torul unei p`r\i din suveranitatea politic` deoarece, prin vot, poate decide
asupra guvern`rii. În ultim` analiz`, atât structura puterii politice cât ]i executarea deciziilor
luate de guvernan\i depind de voin\a cet`\enilor. Aceast` colectivitate de cet`\eni egali în
drepturi, numit` „Philia“ de c`tre greci ]i „comunitate de drept“ de c`tre romani, este sursa
puterii ]i a legitimit`\ii politice.
Extrapolarea acestui contract civic de la statul na\ional c`tre nivelul suprana\ional ridic`
îns` unele probleme de fond, pe care vom încerca s` le clarific`m pe parcursul acestui modul.
A]a cum am v`zut din analiza precedent`, în cursul primului modul, principiul cet`\eniei nu
este neap`rat circumscris cadrului na\ional. Cet`\enia a fost asociat` unui spa\iu public în
continu` evolu\ie, fie c` a fost vorba de statele-cetate ale lumii antice, de principatele sau
burgurile medievale, de republicile moderne sau de statele-na\iune. Este un proces istoric în
care principiul cet`\eniei a fost deseori coroborat cu statul na\ional, f`r` ca aceast` asociere s`
fie obligatorie sau exclusiv`.
Influen\a acestui determinism istoric al cet`\eniei se observ` ]i în cazul cet`\eniei
europene. Practic, nu exist` cet`\enie european` deconectat` de cet`\enia na\ional`, ceea ce
diminueaz` foarte mult for\a ]i credibilitatea statutului juridic de cet`\ean european.
Majoritatea drepturilor sunt garantate în continuare de cet`\enia na\ional` (francez`, suedez`,
belgian` etc.), cet`\enia european` constând doar în patru drepturi suprana\ionale introduse
destul de târziu, prin Tratatul de la Maastricht (1992). În plus, aceste patru drepturi, cum vom
constata în continuare, nu sunt de prim` importan\` pentru via\a de zi cu zi a cet`\eanului, care
constat` astfel c` cet`\enia european` este ceva posterior ]i secundar, ad`ugat la drepturile
recunoscute prin constitu\iile na\ionale. Suveranitatea ]i exercitarea puterii r`mân cu
prec`dere la nivelul statului na\ional, în baza celor dou` principii ale dreptului comunitar,
respectiv subsidiaritatea ]i propor\ionalitatea.
Din acest motiv, recunoa]terea ]i opera\ionalizarea cet`\eniei europene nu sunt atât de
simple cum au p`rut la începutul anilor ’90 când, din ini\iativa primului ministru spaniol
Philippe Gonzales, s-au f`cut primele demersuri comunitare în acest sens. Unii anali]ti
(Neunreither, 1995; Delanty, 1995; Meehan, 1993) v`d aceast` întârziere ca o disfunc\ie
intern` a construc\iei europene. Neunreither (1995, p. 5), de exemplu, consider` c` problemele
cet`\eniei ]i particip`rii populare au fost sacrificate înc` de la început, procesul construc\iei
europene fiind rezultatul deciziei unor elite politice ]i al concert`rii „la vârf“. În acest sens,
dup` Neunreither, au existat trei etape:
• „Prima Europ`“, cea a Comunit`\ii Europene a C`rbunelui ]i O\elului, a fost
reglementat` de Tratatul de la Roma (1957), printr-o abordare de tip paternalist:
guvernan\ii au decis pe baza unui design politic foarte elaborat, dar f`r` o participare
popular` propriu-zis`. La vremea respectiv`, când priorit`\ile imediate erau de alt` natur`
(satisfacerea nevoilor zilnice, vindecarea traumatismelor morale, reconcilierea postbelic`),
foarte pu\ini cet`\eni întrez`reau importan\a noului proiect european.
• „A doua Europ`“ a început prin crearea Comunit`\ii Economice Europene sau a pie\ei
comune (consfin\it` prin Actul Unic European, 1986). Comunitatea începe s` se intereseze

46
mai mult de cet`\eni ]i de modul în care pia\a comun` le afecteaz` via\a zilnic`. Dup`
Neunreither, aceast` etap` este dominat` de dou` demersuri coerente privind problemele
cet`\ene]ti: pe de o parte, este ceea ce autorul nume]te „abordarea func\ionalist`“ care
pune accentul pe nevoile directe ale indivizilor sau grupurilor de cet`\eni (aceast` abordare
este considerat` ca o „segmented citizenship“); pe de alta, este ceea ce se nume]te
„indirect citizenship“, respectiv construc\ia noii identit`\i colective, comune tuturor
cet`\enilor. Ca urmare, se elaboreaz` primele simboluri ale cet`\eniei europene, cum ar fi
culoarea ro]ie comun` pentru pa]apoartele europene, adoptarea vechiului drapel cu 12
stele al Consiliului Europei ca simbol al CEE sau imnul european („Oda Bucuriei“ a lui
Beethoven). Acestea marcheaz`, în termenii lui Neunreither, trecerea de la „market
citizen“ la „political citizen“.
• „Cea de a treia Europ`“ a început cu Tratatul de la Maastricht (1992) ]i primele
codific`ri ale cet`\eniei suprana\ionale. Esen\ial pentru aceast` nou` faz` este implicarea
cet`\enilor, conform noului slogan al „Europei cet`\enilor“. De altfel, însu]i Monnet
spunea c` „noi unim persoane, nu na\iuni“, îns` aceast` propozi\ie nu s-a reg`sit în
demersurile ini\iale ale construc\iei europene. Dup` Maastricht, se pune problema
democra\iei ]i guvernan\ei europene, a construc\iei unui spa\iu public ]i a unei cet`\enii
europene, aspecte care fac obiectul principal al cursului nostru.
Fig. 9. Ata]amentul cet`\enilor fa\` de Uniunea European` (Eurobarometer, 2003)
L 24 75
I 36 62
F 45 53
IRL 46 50
P 50 49
A 48 49
B 49 49
D 49 46
DK 53 46
Media U.E. 52 45
E 55 43
GR 62 38
S 64 34
NL 69 29
UK 68 27
FIN 74 24

% nu foarte sau de loc atraşi de U.E. % foarte sau destul de ataşaţi U.E.

Aceste aspecte devin prioritare pentru politicile publice din spa\iul european, inclusiv
pentru \`rile candidate precum România. Problema care se pune în prezent, dincolo de reforma
institu\iilor ]i consolidarea democra\iei europene, este cea a preg`tirii ]i con]tientiz`rii cet`-
\enilor. Atât Tratatul de la Maastricht, cât ]i Tratatul de la Nisa s-au realizat prin consult`ri cu
u]ile închise, prin negocieri întreprinse de diploma\i ]i oameni politici. Cele patru decenii de
integrare european` s-au desf`]urat aproape exclusiv la nivel birocratic, prin voin\a
reprezentan\ilor oficiali, f`r` s` existe o preocupare sistematic` de mobilizare a cet`\enilor.
Din acest motiv, a]a cum arat` datele Eurobarometer 2003 (vezi fig. 9), doar 45% din cet`\enii
europeni sunt atra]i de Uniunea European`. Pe \`ri, diferen\ele sunt foarte mari, cei mai pro-
europeni fiind cet`\enii din Luxemburg (75%), Italia (62%) ]i Fran\a (53%), \`ri fondatoare

47
ale C.E.E. În schimb, cei mai pu\in favorabili U.E. sunt cet`\enii Finlandei (24%), Marii
Britanii (27%) ]i Olandei (29%).
Aceste date arat` c` nivelul de participare ]i asumare („ownership“) a cet`\eniei
europene este înc` destul de sc`zut. Evalu`rile respective nu au inclus înc` actualele \`ri
candidate unde anchetele na\ionale sunt mult prea optimiste (cu un ata]ament declarat de peste
70%, datorat probabil insuficientei cunoa]teri a dificult`\ilor integr`rii).
Cert este îns` faptul c`, în condi\iile actuale, când cet`\enia european` reprezint` doar
câteva drepturi în completarea drepturilor recunoscute prin constitu\iile na\ionale, cet`\enii nu
au înc` imaginea clar` a Europei ca spa\iu politic comun. R`mâne de v`zut dac` reforma
institu\iilor comunitare ]i revigorarea democra\iei europene, preconizate prin adoptarea
Constitu\iei Europene, vor asigura cadrul necesar pentru realizarea „celei de a treia Europe“
descrise de Neunreither.

2. Statutul juridic al cet`\eanului european


Întrebarea care se pune cel mai des în leg`tur` cu acest subiect este dac` cet`\enia
european` (în\eleas` ca cet`\enie U.E.) poate s` r`mân` ca o simpl` prelungire a cet`\eniilor
na\ionale sau trebuie construit` o nou` form` de identitate colectiv`, bazat` pe ideea de
„drepturi-crean\e“ respectiv drepturi garantate condi\ionat, în m`sura în care s-au îndeplinit
anumite cerin\e prealabile (de exemplu, anumite obliga\ii sau drepturi). La fel ca în viziunea
multidimensional` a lui Marshall, adep\ii acestei noi forme de cet`\enie pun accentul pe natura
social`, economic`, politic` ]i civic` a statutului de cet`\ean. Autorii care preconizeaz` o -
astfel de abordare (Habermas, 1995; Neuwahl, 1995; Eder, 2001) ne reamintesc faptul c`
cet`\enia european` nu se reduce la statutul juridic propriu-zis iar Europa nu va putea deveni o
na\iune extins` la nivel continental. Construc\ia european` a pus deja bazele acestei cet`\enii
suprana\ionale, de exemplu, prin cele patru libert`\i fundamentale ale pie\ei comune (libertatea
de circula\ie a persoanelor, a capitalurilor, bunurilor ]i serviciilor), prin recunoa]terea comun`
a drepturilor sociale ale angaja\ilor, prin promovarea coeziunii sociale ]i a dezvolt`rii
regionale etc. Cele patru drepturi civice ]i politice introduse prin Tratatul de la Maastricht
completeaz` de fapt un ansamblu la baza c`ruia sunt politicile de solidaritate ]i politicile de
ac\iune comun`, deja realizate în primele decenii ale construc\iei europene.
Rezultatul acestor dezbateri nu este înc` previzibil. Cert este faptul c`, atunci când se
vorbe]te de cet`\enia Uniunii Europene (prescurtat: cet`\enia european`), se în\elege un
statut suprana\ional acordat automat cet`\enilor \`rilor membre ale U.E. Cet`\enia U.E. este
deci o calitate suplimentar`, în completarea cet`\eniei recunoscute de statul na\ional. Aceast`
prelungire „european`“ a na\ionalit`\ii nu este îns` reversibil`: cet`\enii unei \`ri membre a
U.E. nu pot ob\ine automat cet`\enia celorlalte \`ri membre. Aceast` limitare a fost clar
stipulat` de Curtea Constitu\ional` a Danemarcei, de exemplu, care a f`cut urm`toarele
preciz`ri (apud: von Beyne, 2001, p. 72): „Cet`\enia Uniunii este un concept politic ]i juridic
care este complet diferit de sensul conceptului de cet`\enie din Constitu\ia Regatului
Danemarcei ]i sistemul juridic danez. Cet`\enia Uniunii nu confer` dreptul unui cet`\ean al
unui alt stat membru s` ob\in` cet`\enia danez` sau orice drepturi, obliga\ii, privilegii sau
avantaje inerente cet`\eniei daneze“.

48
Statutul de cet`\ean al Uniunii Europene a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht
(art. 8) sub forma a patru drepturi suprana\ionale garantate persoanelor care de\in deja
na\ionalitatea uneia din \`rile membre ale U.E. Acest statut se refer` la:
• dreptul de mi]care liber` ]i reziden\` în oricare din \`rile membre ale U.E.;
• dreptul de a alege ]i a fi ales în Parlamentul European ]i alegerile locale;
• dreptul la protec\ie diplomatic` într-o \ar` ter\`, în care propria \ar` nu are reprezentan\`
consular`;
• dreptul de peti\ie la Parlamentul European ]i dreptul de a se adresa Avocatului Poporului
(„Ombudsman“).
Se observ` c`, de fapt, aceste drepturi nu devin efective decât în afara spa\iului politic ]i
juridic al propriului stat (acoperit prin cet`\enia na\ional`). Este o form` de „external
citizenship“, superioar` vechiului statut de „muncitor str`in“, introdus în anii ’60 între \`rile
comunitare (de exemplu, statutul de „Gastarbeiter“ al muncitorilor italieni din Germania).
Ceea ce se repro]eaz` cet`\eniei europene este lipsa dimensiunii transna\ionale. De
altfel, în unele \`ri ca Germania, Austria sau Luxemburg cet`\enia dual` sau multipl` nu este
acceptat`.
În plus, situa\ia persoanelor imigrante sau a „non-cet`\enilor“ („denizenship“) nu s-a
ameliorat prin introducerea cet`\eniei europene. Aceste persoane nu au acces la drepturile ]i
libert`\ile cet`\enilor statelor membre ]i, prin urmare, nu beneficiaz` de drepturile cuprinse în
cet`\enia european`. Din acest motiv, una din direc\iile de dezbatere în leg`tur` cu statutul
juridic de cet`\ean european este tocmai garantarea accesului direct la euro-cet`\enie pentru
imigran\i ]i refugia\i, f`r` s` se mai treac` neap`rat prin cet`\enia recunoscut` de
na\ionalit`\ile statelor membre ale U.E.
În sfâr]it, alt` direc\ie ar fi înt`rirea statutului de cet`\ean european ]i diminuarea ponderii
na\ionalit`\ii, într-o form` similar` cu amendamentul 14 al Constitu\iei SUA, introdus imediat
dup` r`zboiul civil (1868). În acest caz, mai pu\in probabil în actualul context european,
cet`\enia na\ional` ar deveni una rezidual`, subordonat` cet`\eniei europene. S-ar renun\a
astfel la clauza drepturilor-crean\`.
Aceast` inversare a ponderii nu este înc` posibil` ]i nici nu face obiectul Constitu\iei
Europene. Art. 8 al acestei Constitu\ii p`streaz` cele 4 drepturi suprana\ionale ale Tratatului
de la Maastricht (ad`ugând dreptul de a folosi propria limb` în rela\ia cu institu\iile europene)
]i asociaz` cet`\enia european` cu drepturile fundamentale garantate prin textul constitu\ional
(mai exact, prin Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, inclus` în cadrul Constitu\iei
Europene).

3. Sistemul de protec\ie a drepturilor cet`\enilor europeni


Cet`\enia european` este de fapt o construc\ie cu dou` niveluri: cet`\enia na\ional` sau
na\ionalitatea recunoscut` de un stat membru ]i cet`\enia suprana\ional`, reprezentat` de
cele patru drepturi adi\ionale, introduse prin art. 8 al Tratatului de la Maastricht. În plus, la
nivelul Uniunii, exist` o multitudine de drepturi particulare, aferente pie\ei comune („market
citizenship“), cum ar fi drepturile consumatorilor sau drepturile sociale. În ce prive]te
drepturile politice ]i civice, ele sunt doar par\ial recunoscute la nivel unional.

49
Aceast` evolu\ie de la „market citizenship“ c`tre „Union citizenship“ face necesar un nou
sistem de protec\ie a drepturilor cet`\ene]ti. Dup` Marias (1995, p. 208), exist` un dublu
sistem de protec\ie a drepturilor care decurg din cet`\enia european`, respectiv:
a. Mecanismele non-juridice, reprezentate de:
– Comitetul pentru Peti\ii al Parlamentului European ]i
– Avocatul Poporului (Ombudsman).
Primul recep\ioneaz` sesiz`rile ]i plângerile cet`\enilor europeni sau cele ale persoanelor
legale rezidente în statele membre, pe care le rezolv` în cooperare cu instan\ele na\ionale
(comitetele pentru peti\ii ale parlamentelor na\ionale ]i Avocatul Poporului din statele
membre).
Avocatul Poporului la nivel european (institu\ie creat` ca urmare a Tratatului de la
Maastricht) are mai mult` putere. El poate realiza propriile investiga\ii în statele membre iar
institu\iile europene ]i cele na\ionale sunt obligate s` dea un aviz asupra cauzei, în termen de
trei luni. Ombudsman-ul european propune solu\ii ]i m`suri, informeaz` Parlamentul ]i
persoanele interesate asupra rezultatelor anchetelor întreprinse. Competen\ele Avocatului
Poporului la nivel european r`mân îns` circumscrise „acquis“-urilor comunitare: aceast`
institu\ie suprana\ional` ac\ioneaz` numai în situa\iile de sesizare a înc`lc`rii prevederilor
Tratatelor Uniunii.
b. Mecanismele juridice de protec\ie a drepturilor cet`\enilor europeni se refer` la
sistemele de judecat` la nivel unional, respectiv Curtea European` de Justi\ie (cu sediul la
Luxemburg). Pe lâng` obliga\ia de a verifica legalitatea deciziilor europene, CEJ vegheaz`
asupra respect`rii drepturilor ]i obliga\iilor care rezult` din aplicarea Constitu\iei Europene ]i
a Tratatelor Uniunii. Din acest motiv, odat` cu adoptarea Constitu\iei Europene, CEJ a c`p`tat
prerogative sporite, în special în raport cu celelalte institu\ii europene.
Din punctul de vedere al cet`\eniei europene, Constitu\ia European` face un important pas
înainte pentru c` încorporeaz` Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, un text politic
de baz` pentru consolidarea democra\iei europene. Titlul V („Drepturile cet`\enilor“)
stipuleaz` deja o configura\ie l`rgit` a drepturilor cet`\enilor Uniunii Europene. Cele 4
drepturi recunoscute de Tratatul de la Maastricht ]i textul Constitu\iei Europene (art. 8.2.) sunt
completate cu noi preciz`ri, astfel c` în Cart` (art. II 39-46) avem urm`toarea list` a
drepturilor care definesc cet`\enia U.E.:
• dreptul de a vota ]i a candida la alegerile pentru Parlamentul European;
• dreptul de a vota ]i a candida pentru alegerile municipale;
• dreptul la o bun` administra\ie european` care, la rândul s`u, cuprinde:
– dreptul fiec`rei persoane de a fi audiat`, înainte de luarea oric`rei decizii individuale
care o afecteaz`;
– dreptul fiec`rei persoane de a avea acces la propriul dosar, cu respectarea
confiden\ialit`\ii, a secretului profesional ]i de afaceri;
– obliga\ia administra\iei europene de a-]i justifica deciziile.
• dreptul de acces la documentele institu\iilor europene;
• dreptul de a se adresa Avocatului Poporului (Ombudsman) la nivel european;
• dreptul de peti\ie la Parlamentul European;
• dreptul de deplasare ]i reziden\` pe teritoriul statelor membre;
• dreptul la protec\ie diplomatic` ]i consular` într-o \ar` ter\`, în care propria \ar` nu este
reprezentat`.

50
Se observ` c` acest pachet de drepturi con\ine îndeosebi drepturi politice în raport cu
institu\iile europene. Se pune un mai mare accent pe raporturile dintre cet`\ean ]i structurile
publice ale guvernan\ei europene, ceea ce reprezint` deja o înt`rire a cet`\eniei suprana\ionale.
Pentru cet`\enii statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene dar care sunt afiliate
Consiliului Europei, exist` alte instrumente de protec\ie, respectiv Conven\ia European`
pentru Protec\ia Drepturilor Omului (1950) ]i Carta Social` European` (1962). În cazul
în care cet`\enii reclam` viol`ri ale drepturilor omului, se pot adresa direct, chiar împotriva
propriilor state, la Curtea European` a Drepturilor Omului cu sediul la Strasburg.
|`rile membre ale Uniunii Europene sunt îns` ]i membre ale Consiliului Europei, astfel
încât pot beneficia de ambele instrumente juridice de protec\ie, respectiv Carta Drepturilor
Fundamentale ]i Conven\ia European` pentru Protec\ia Drepturilor Omului. Cele dou`
instrumente nu sunt contradictorii, îns` rezult` diferen\e care decurg din statutul Uniunii
Europene ca institu\ie de integrare (supus` deci dreptului comunitar, prin care statele
membre transfer` unele prerogative la nivelul Uniunii), fa\` de Consiliul Europei care este o
organiza\ie de cooperare, respectiv un consor\iu de state suverane, reunite pe baza dreptului
interna\ional. Dac` cet`\enia U.E. acoper` deja unele drepturi politice ]i civice la nivel
unional, Consiliul Europei r`mâne o organiza\ie interguvernamental`, care nu-]i propune
codificarea unui statut legal suprana\ional. În schimb, Consiliul Europei este mult mai
implicat în construirea identit`\ii europene, respectiv a dimensiunii psihologice ]i culturale a
cet`\eniei europene, de care ne vom ocupa în continuare.

51
MODULUL III

IDENTITATEA EUROPEAN~

Cet`\enia rezult` dintr-o rela\ie simbolic` între indivizi ]i o organiza\ie social` ]i politic`.
Aceast` rela\ie se constituie pe dou` c`i:
a) printr-un contract social între stat ]i cet`\enii s`i – statul confer` drepturi ]i pretinde în
schimb loialitate ]i participare civic`; cet`\enia este în acest sens statutul juridic ]i
politic al cet`\enilor care beneficiaz` de drepturile recunoscute oficial;
b) prin asumarea culturii organiza\ionale, a normelor ]i a comportamentelor specifice entit`\ii
politice de referin\`; cet`\eanul se identific` cu spa\iul public sau cu anumite componente
ale acestuia, fie c` este vorba de un „polity“ global (Europa, na\iunea, lumea, civiliza\ia),
sau de o organiza\ie de proximitate, eventual teritorializat` (localitatea, regiunea, patria,
statul na\ional); în acest sens psihologic ]i cultural, cet`\enia este o identitate colectiv`, o
form` de atribuire ]i asumare a unor particularisme culturale sau politice.
Aceste dou` aspecte ale cet`\eniei nu sunt contradictorii. Din contr`, ele sunt com-
plementare:
• fiecare individ are de fapt mai multe identit`\i, astfel încât apartenen\a formal` a
na\ionalit`\ii (statutul oficial) poate coexista cu diverse identific`ri informale, proprii
fiec`rei persoane; de exemplu, un cet`\ean cu pa]aport românesc se poate identifica cu o
regiune cultural-istoric` (Oltenia), cu Europa (printr-o afiliere pur subiectiv`, chiar dac`
nu de\ine pa]aportul U.E.) sau cu Lumea (poate fi „cet`\ean al lumii“, în sensul
cosmopolit al lui Kant);
• statutul de cet`\ean este înt`rit prin identificarea cu organiza\ia politic` (de exemplu, statul
na\ional este referin\a identitar` a na\ionalit`\ii); cet`\enia nu devine efectiv` decât în
momentul în care apartenen\a formal` recunoscut` prin acte de identitate este asumat`
de cet`\eni ca parte component` a personalit`\ii lor; în aceast` form` ideal`, participarea la
activitatea public` preconizat` de statul na\ional este deliberat` ]i explicit`, pentru c` se
bazeaz` pe convingere, pe asumarea con]tient` a rolului de cet`\ean.
Am reiterat aceste concluzii ale modulelor precedente pentru a introduce modulul de fa\`,
consacrat „Identit`\ii europene“. Reamintim faptul c` scopul nostru este de a analiza cet`\enia
european` în dubla sa ipostaz`, de statut juridic ]i nou` identitate colectiv`. Statutul a fost
definit, în cadrul modulului II, prin cele patru drepturi suprana\ionale, urmând s` revenim cu o
analiz` mai am`nun\it` în modulul dedicat „Democra\iei europene“.
În ce prive]te identitatea european`, este nevoie de unele clarific`ri prealabile:
• Organiza\ia de referin\` nu se reduce la stat (prin simpl` analogie cu rela\ia dintre
na\ionalitate ]i statul na\ional). Cum Uniunea European` nu este reductibil` la un stat ]i
nici la cele patru drepturi de importan\` secundar` introduse prin Tratatul de la Maastricht,
este necesar s` redefinim spa\iul public de referin\`. Acest „Euro-polity“ este reprezentat
de sistemul de guvernan\` multipl` ]i multi-centric` care implic` institu\iile europene ]i

52
actorii na\ionali prin ceea ce vom numi „europenizarea“ statelor na\ionale. Pe scurt, cet`-
\enia european` este un atribut al guvernan\ei europene, nu a unui stat suprana\ional,
imposibil de ob\inut în condi\iile istorice actuale.
• Identitatea politic` a U.E. ]i identitatea cultural` european` sunt dou` aspecte diferite,
de]i interdependente. Prima se refer` la cultura organiza\ional` a democra\iei europene, la
o identificare suprana\ional` cu institu\iile, normale ]i procesele U.E. Aceast` identitate
politic` trebuie construit`, prin reinventarea tradi\iilor, valorificarea con]tiin\ei europene,
înt`rirea simbolurilor unionale ]i formarea noii mitologii colective. Cealalt` const` în
valorile ]i patrimoniul cultural pe care popoarele europene ]i le-au format în cadrul unui
destin istoric comun. Este vorba de un fond cultural (idei, mituri, opere, institu\ii,
simboluri, conduite, norme, stiluri de via\`) fa\` de care europenii se simt ata]a\i ]i prin
care se consider` diferi\i.
• Identitatea politic` a cet`\enilor europeni se construie]te în raport cu o comunitate
politic` emergent` a c`rei form` juridic` este Uniunea European`. Aceast` identificare
politic` tinde s` ocupe sau s` se fondeze pe spa\iul identitar al culturii ]i con]tiin\ei
europene. În condi\iile unei legitimit`\i fragile (U.E. este produsul deciziei la vârf ]i al
negocierilor diplomatice, nu al sufragiului popular), identitatea cultural` este un puternic
mijloc de justificare ]i mobilizare politic`. Apartenen\a comun` la cultura european`, în
pofida dificult`\ilor de a defini conceptul antropologic ]i cultural de Europa, devine un
puternic suport identitar al cet`\eniei unionale. Aceast` nou` identitate politic` se
raporteaz` la un „Euro-polity“ în curs de afirmare ]i se prezint` drept continuatorul istoric
al „ideii europene“.
Aceast` tentativ` de confiscare a istoriei europene în beneficiul unei identit`\i colective
care nu dispune înc` de o comunitate politic` proprie este considerat` de unii autori ca
artificial` (Smith, 1992) sau chiar imoral` (Pieterse, 1991). Astfel de evalu`ri sunt îns` prea
severe pentru c`, în realitate, toate construc\iile identitare au valorificat anumite elemente
culturale pe care le-au impus prin decizie politic`. A]a a fost cazul, de exemplu, cu cet`\enia
roman` sau cu formarea statelor na\ionale care au consacrat, prin m`suri legislative, prin
educa\ie sau birocra\ia oficial`, anumite limbi, norme de conduit` public` sau simboluri
identitare (de exemplu, stemele, drapelele, imnul na\ional).
Importan\a recursului la identitatea cultural` este cu atât mai important` în cazul cet`\eniei
europene, care nu are un statut juridic solid ]i nu se raporteaz` la o comunitate politic`
capabil` s` rivalizeze cu cea a statelor na\ionale. Din acest motiv, analiza care urmeaz` are ca
scop eviden\ierea construc\iei culturale a Europei, evolu\ia „ideii europene“ ]i formarea
con]tiin\ei europene ca suport al cet`\eniei comunitare. Mai concret, dup` studierea acestui
modul, studen\ii vor fi în m`sur`:
• s` fac` distinc\ia dintre o comunitate politic` ]i comunitatea cultural`;
• s` caracterizeze identitatea cultural` ]i „spiritul european“ prin elementele lor specifice;
• s` explice modul de valorificare politic` a identit`\ii culturale europene în cazul identit`\ii
politice a U.E.;
• s` dea exemple proprii referitoare la ac\iunea principiului dialogic ]i a „unit`\ii în
diversitate“;
• s` aplice aceste principii la identitatea cultural` româneasc`;
• s` propun` ac\iuni specifice prin care cet`\enii români î]i pot asuma cet`\enia european`
ca propria identitate politic`.

53
1. Formarea con]tiin\ei europene
De]i amplasarea geografic` a teritoriului european a fost cunoscut` înc` din sec. VII î.H.
(prin Herodot), no\iunea de continent european a ap`rut abia în sec. XVIII d.H. Datorit`
împrejur`rilor istorice, teritoriul geografic a fost asociat unei apartenen\e culturale globale,
compatibil` cu diversele proiecte politice ]i militare de unificare continental`.
Europa a fost o referin\` identitar` constant` (de multe ori implicit`), în primul rând
datorit` „europeniz`rii“ progresive a continentului ]i chiar a întregii lumi. „Ideea european`“
(Adrian Marino) a traversat întreaga istorie ]i a dus la formarea con]tiin\ei apartenen\ei
comune, pe care Shore (2000, p. 21) o nume]te „Europeanness“. Este o identitate colectiv`
cu voca\ie continental` care se ata]eaz` diverselor comunit`\i culturale ]i politice cu care a
fost identificat` Europa. În func\ie de con\inutul ]i criteriile de constituire a acestor
comunit`\i, se pot observa ]ase mituri identitare ale unit`\ii europene.

a) Mitul unit`\ii teritoriale


Comunitatea politic` se legitimeaz`, printre altele, prin unitatea teritorial` în care
func\ioneaz`. Aceast` idee simpl` ]i influent` (vezi sloganurile „Casa mare a Europei“ a lui
Gorbaciov sau „Europa de la Atlantic la Urali“ a lui De Gaulle) mascheaz` îns` o situa\ie
geografic` mai degrab` contradictorie. De]i este un teritoriu cu coordonate exacte, continentul
european are un statut imprecis. A]a cum constat` Morin (2002, p. 39-40), Europa este
delimitat` pe trei sferturi de coaste maritime, ceea ce a favorizat deschiderea ]i apetitul spre
expansiune. Spre vest, marea a reprezentat puntea spre alte lumi, „europenizate“ ]i ele. Spre
Est, în lipsa unei frontiere geografice, Asia a fost sursa permanent` de migra\ii ]i invazii,
astfel încât nu a existat niciodat` o demarca\ie clar` între cele dou` continente: Rusia r`mâne
o putere euro-asiatic`, la fel ]i Turcia, ceea ce creeaz` dificult`\i în a defini o comunitate
politic` pe criterii teritoriale.
Mai mult, teritoriul a fost mai degrab` un factor de dezbinare ]i destabilizare, decât unul
de unificare ]i coeziune politic`. Monarhii medievali reu]eau, pe durata de\inerii puterii, s`
asigure ordinea public` pentru c` inoculau ideea transcenden\ei statului: aceast` putere era de
origine divin` ]i trebuia aplicat` întocmai în teritoriul de referin\`. Era îns` suficient`
dispari\ia fizic` a monarhilor, pentru ca statele teritoriale s` fie contestate de urma]i sau
vecini. A]a a fost cazul, de exemplu, cu Imperiul Carolingian, unde mo]tenitorii lui Carol cel
Mare ]i-au împ`r\it p`mânturile (ac\iune legitimat` de dreptul germanic al jus sanguis), anu-
lând astfel titlul imperial. Pe scurt, unitatea teritorial` a generat comunit`\i politice efemere ]i
personalizate dup` profilul psihologic, spiritual sau moral al conduc`torilor.

b) Mitul destinului istoric


Din punct de vedere geografic, Europa este un continent mic care, la prima vedere, nu-]i
justific` suprema\ia. Ceea ce a contat a fost îns` modul în care europenii au ]tiut s` foloseasc`
resursele umane ]i s` se impun` asupra altor continente.
Intrarea în istorie a Europei s-a f`cut destul de târziu, dup` ce alte civiliza\ii se afirmaser`
în special pe continentul asiatic. Ideea de Europa a fost fabricat` de greci pentru a desemna un
spa\iu plasat între nordul Greciei, Dun`re (Istros) ]i Don (Tanais). Aceast` identitate confuz`,
corespunz`toare Balcanilor de ast`zi, era îns` subordonat` celei grece]ti care domina spa\iul
constituit la intersec\ia a trei continente (Europa, Africa ]i Asia).

54
Tot grecii au fost ]i cei care au inventat primul mit identitar al Europei. Cunoscut prin
intermediul lui Herodot, acest mit al originii este semnificativ pentru modul în care grecii î]i
proiectau misiunea istoric` în raport cu vecinii. Conform acestui mit, Europa era fiica unui
rege fenician, r`pit` de Zeus ]i transferat` în spa\iul grecesc, unde a dat na]tere mai multor
copii, între care ]i întemeietorului primei civiliza\ii europene (Minos). Este proiectul unei lumi
noi, n`scute într-o mic` peninsul` asiatic` (continentul european), dar cu un destin istoric cu
totul special.
Europa ]i misiunea sa istoric` a fost reactualizat` de poe\ii cur\ii lui Carol cel Mare,
proclamat drept „noul suveran al Europei“. Ulterior, chiar dac` termenul de Europa a disp`rut
din istorie pentru multe secole, „ideea european`“ a fost încorporat` în diverse proiecte
unificatoare. Sensul ini\ial al Europei n`scute ca s`-]i sfideze propriile r`d`cini asiatice s-a
men\inut, chiar dac` mitul destinului istoric a suferit recicl`ri ]i adapt`ri conjuncturale.
Valurile succesive de cuceritori, colonizatori, crucia\i, descoperitori, misionari religio]i sau
negustori au fost convinse c` au un drept legitim ]i o misiune istoric` care trebuie îndeplinit`
cu orice pre\. Cert este c`, urmare a acestei expansiuni sistematice, lumea a fost treptat
„europenizat`“. Pân` la al doilea r`zboi mondial, suprema\ia Europei a fost covâr]itoare.
Con]tiin\a european` s-a format, pe de o parte, prin diferen\iere de „ceilal\i“ („barbari“,
„p`gâni“, „s`lbatici“), care trebuiau s` fie cuceri\i, asimila\i ]i converti\i, pe de alta, printr-o
sintez` a gândirii grece]ti, a ordinii romane, a credin\ei cre]tine ]i a libert`\ii germanice.
Convin]i de superioritatea lor, europenii s-au întors contra vecinilor, c`rora le-au impus o
civiliza\ie pragmatic`, novatoare ]i ra\ional`.

c) Mitul imperiului universal


Unul din premiile U.E. pentru merite europene se nume]te „Carol cel Mare“. Nu
întâmpl`tor, cet`\enia european` este deseori comparat` cu cea roman`, ca s` nu mai vorbim
de diversele utopii unioniste (apelul lui George Podiehrad, regele Boemiei, „Marele Proiect
European“ al regelui Henric al IV-lea sau proiectul lui Laplace, centrat pe misiunea pan-
european` a lui Bonaparte), care plaseaz` Europa în perimetrul unor imperii cu voca\ie
universal`.
Evident, analogia cu oricare din imperiile europene nu are decât o valoare limitat`.
Recursul la istorie are ca scop s` creeze un mit identitar care s` justifice ac\iunile prezente ]i
s` sus\in` ideea c` a existat un liant organiza\ional puternic sub forma imperiilor universale.
Timp de ]apte secole, între încoronarea lui Carol cel Mare (25 decembrie 800) ]i moartea
împ`ratului habsburg Maximilian (1519), Europa continental` a fost dominat` de diverse
imperii: carolingian, germanic („Hohenstaufen“), habsburgic, napoleonian. Dac` ad`ug`m ]i
imperiile coloniale din sec. XV-XX, constat`m c` imperiul a fost organiza\ia politic` cea mai
durabil` din istoria Europei. Aceast` constatare necesit` îns` unele explica\ii suplimentare.
Imperiul Roman, de exemplu, este singura entitate politic` recunoscut` ast`zi ca
denominator comun al tuturor na\iunilor europene. Indiferent dac` teritoriul lor a f`cut sau nu
parte din Imperiul Roman, toate popoarele europene au fost influen\ate de civiliza\ia roman`.
Latinitatea s-a constituit astfel într-un mit al originii comune iar statul roman este deseori citat
(Sartre, 1992) ca un posibil model al uniunii europene. Acest mit identitar con\ine unele
elemente similare cu guvernan\a multipl` ]i policentric` pe care mul\i o revendic` ast`zi
pentru Uniunea European`. Iat` câteva exemple:
• Statul era descentralizat, l`sând comunit`\ilor locale administrarea problemelor curente.
Ca s` nu încarce administra\ia imperial`, foarte costisitoare, romanii au cedat popula\iei

55
autohtone gestiunea problemelor curente, cu excep\ia fiscalit`\ii ]i a men\inerii ordinii pu-
blice.
• Imperiul Roman s-a format prin absorbirea unor ora]e, state, cet`\i sau comunit`\i
sacerdotale care ]i-au p`strat o autonomie relativ`. Dreptul roman se aplica doar în
situa\ii excep\ionale, cea mai mare parte a popula\iei fiind supus` în egal` m`sur`
dreptului ]i cutumelor locale: dreptul cet`\ilor grece]ti, dreptul iudaic (Torah), regulile
tradi\ionale ale triburilor germanice etc. Aceast` juxtapunere de forme de organizare ]i
apartenen\e juridice a creat o mare diversitate uman`, unic` în istorie.
• Este greu de spus dac` Imperiul Roman a asimilat helenismul sau a fost el însu]i dominat
de patrimoniul grecesc. Cert este c` se poate vorbi de o cultur` greco-roman` ca
fundament identitar, valorificat ulterior în construc\ia european`. De exemplu, începând cu
Claudiu (41-54), la Roma a existat o dubl` cancelarie imperial`, care func\iona în latin` ]i
greac`. Acest bilingvism oficial recuno]tea faptul evident c` cele dou` limbi se foloseau
curent în majoritatea teritoriului.
• Imperiul Roman a tolerat diversitatea religioas`, f`r` s` încerce s`-]i impun` propriile
zeit`\i. Mai mult, pentru a înt`ri aceast` integrare greco-roman`, a existat un sistem de
echivalen\e între zeit`\ile latine ]i cele grece]ti.
• Începând cu anul 212 (Edictul lui Caracalla), s-a instituit cet`\enia roman`, acordat`
tuturor locuitorilor liberi, indiferent de apartenen\a etnic` ]i provincial`.
Factorii de unificare a acestui imens conglomerat de popoare, culturi, limbi vernaculare ]i
credin\e erau: dreptul roman, cultura greco-latin`, cet`\enia, limbile oficiale, sistemul
urbanistic ]i re\elele de drumuri ]i poduri. Prin cuceriri succesive, Imperiul Roman s-a extins
dincolo de teritoriul Europei geografice. Axul s`u de referin\` identitar` a r`mas îns` Marea
Mediteran`, pe care a transformat-o într-un lac roman (mare nostrum).
Modelul Imperiului Roman a fost reluat, într-un context diferit, de Sfântul Imperiu
Roman proclamat de Otton în 960. Proiectul politic al noului imperiu continental se numea
„Imperium romanorum renovatio“ (conform inscrip\iei de pe sceptrul lui Otton) sau, pe scurt,
„renovatio imperii“. Ca ]i romanii, împ`ra\ii romano-germani se legitimau printr-o misiune
unificatoare ]i un statut mesianic, reclamându-se „un]i ai lui Dumnezeu“. Sfântul Imperiu, se
afirma în teologia oficial`, primise investitura divin` de a unifica toate popoarele, iar
împ`ratul Carol cel Mare era instrumentul p`mântean al acestui proiect universalist. Pro-
blemele au ap`rut în sec. XII, când acela]i rol a fost revendicat de Pap`, ceea ce a dus la o
lupt` foarte terestr` pentru suprema\ie. „Republica Christiana“ (sec. XII-XIV) s-a constituit
astfel într-o alternativ` la imperiul continental, unitatea diverselor regate, principate, comitate,
ducate, burguri sau ora]e libere fiind de ordin spiritual (unitate religioas`, sub sceptrul Papei,
nu ]i politic`).
De]i nu cuprindea decât statele de limb` german` ]i nordul Italiei, Sfântul Imperiu Roman
era un fel de confedera\ie princiar` ]i urban` care încorpora diverse constituente formate pe
criterii etnice ]i familiale. Aceste forma\iuni politice eterogene erau reprezentate într-o Diet`
suprana\ional` cu sediul la Aachen, care alegea împ`ratul. Aceast` organiza\ie descentralizat`
]i multi-centric` constituia un spa\iu de dispute politice ]i diversitate multicultural` a c`rei
unitate era asigurat` de religia catolic` ]i ]coala palatinal`, organizat` în cadrul m`n`stirilor
(prima ]coal` din lume a fost înfiin\at` de Alcuin, consilierul lui Carol cel Mare, la începutul
anilor 800).

56
Dou` evenimente sunt interesante pentru contextul nostru:
• apari\ia primelor partide politice, în nordul Italiei (sec. XIII), respectiv „guelfii“ (ata]a\i
Papei) ]i „gibelinii“ (favorabili autonomiei cet`\ilor);
• angajarea unei adev`rate dezbateri publice, animate de universit`\ile din Bologna (prima
universitate din lume, înfiin\at` în 1088) ]i Padova, în leg`tur` cu „disputa investiturii“:
fiecare parte se str`duia s` influen\eze opinia popular` ca un element de presiune politic`
în favoarea numirii prela\ilor de c`tre Pap` sau de c`tre Împ`rat.
Mitul imperiului universal a animat ]i alte tentative de unificare continental`, în primul
rând Imperiul Habsburgic (care se considera continuatorul direct al Sfântului Imperiu Roman),
Imperiul Universal al lui Carol al V-lea ]i Imperiul lui Napoleon.

d) Mitul unit`\ii cre]tine


De]i este considerat ca unul din principiile fondatoare ale Europei, cre]tinismul provine
din Iudeea ]i s-a r`spândit mai întâi în Asia Mic`. Cu toate acestea, timp de dou` milenii,
cre]tinismul a fost principalul liant identitar al europenismului.
Ca ]i alte identit`\i colective, cre]tinismul s-a afirmat prin decizie politic` ]i diferen\iere:
• a devenit religie dominant` printr-un demers „de sus în jos“, o dat` cu evanghelizarea
împ`ra\ilor: mai întâi Constantin (313), apoi Clovis (496), ceea ce a asigurat convertirea în
mas` atât a cet`\enilor romani, cât ]i a „barbarilor“;
• a fost adoptat ca principiu unificator prin diferen\iere fa\` de arabi; se poate chiar spune c`
Europa s-a afirmat ca o nou` entitate începând cu sec. VIII, în opozi\ie cu invadatorii
musulmani; de exemplu, în cronologia form`rii con]tiin\ei europene, se citeaz` ca prim`
referin\` cert` cronica lui Isidor de Badajoz, care descrie „armata europenilor“ înving`tori
la Poitiers (732) contra Islamului.
În aceast` cronic`, europenii sunt sinonimi cu cre]tinii, adev`ra\ii credincio]i. Din punct
de vedere politic, suprapunerea identit`\ii europene cu unitatea credin\ei a dus la folosirea
curent` a trei termeni echivalen\i:
Occidens = Europa = Christianitas
For\a unificatoare a cre]tinismului a sl`bit îns` pe m`sur` ce credin\a a fost folosit` în
diverse demersuri de manipulare politic` iar spa\iul public a fost secularizat. Fractura Roma-
Bizan\ (sec. V), schisma catolicism-ortodoxie (sec. XI) ]i ruptura papalitate-imperiu (sec. XI-
XIII) au f`cut din religie mai degrab` un factor de dezbinare ]i conflicte (vezi r`zboaiele civile
religioase ]i r`zboiul de 30 de ani din sec. XVII), decât unul de în\elegere ]i uniune
continental`. Aceast` evolu\ie a fost definitivat` de iluminism ]i Revolu\ia Francez` (sec.
XVIII), care au dus la evacuarea religiei din sfera public` ]i la diminuarea considerabil` a ]an-
selor sale de a influen\a unificarea politic`. Ca urmare, în recenta Constitu\ie European` s-a
renun\at la men\ionarea cre]tinismului ca valoare identitar` a Europei.

e) Mitul unit`\ii intelectuale


Ceea ce n-au reu]it imperiile, au ob\inut re\elele transfrontaliere ]i organiza\iile de
cooperare cultural`. Dup` epuizarea marilor invazii (sec. X), Europa a devenit un spa\iu uman
extrem de dinamic, care a realizat mai întâi integrarea în interior, urmat` de o expansiune f`r`
precedent spre celelalte continente ]i civiliza\ii. Dup` Nolte (1992), acest dublu proces de
„europenizare“ (a propriului continent ]i a întregii lumi) a trecut prin urm`toarele etape:

57
• Epoca negustorilor ]i a cavalerilor (sec. XI-XIV) a fost caracterizat` printr-o
expansiune mai întâi intern`, apoi spre Orient:
– Într-o prim` faz`, a avut loc o „europenizare“ intern`, prin cucerirea propriului
teritoriu ]i consolidarea unit`\ilor politico-administrative nou create: prin c`s`torii -
(Polonia-Lituania), prin alian\e (Ungaria-Austria), prin cucerirea militar` a paienilor
(Livonia) ]i musulmanilor (Spania). În interiorul acestui nou spa\iu administrativ, s-
a dezvoltat un sistem clientelar, de interdependen\` între centru ]i periferie: suveranii
recuno]teau unele drepturi limitate de proprietate, în schimbul loialit`\ii. În acest fel,
spre deosebire de ierarhia birocratic` din Imperiul Bizantin, în Occident au ap`rut
germenii competi\iei ]i descentraliz`rii. Aceast` autonomie relativ` a componentelor
periferice este la originea subsidiarit`\ii.
– În aceast` perioad`, au loc primele tentative de expansiune spre Est, îndeosebi sub
form` militar` (cruciadele ]i campaniile de cre]tinare a popula\iilor slave, maghiare
]i bulgare). În fa\a unor inamici comuni (epidemiile de cium` ]i amenin\area
otoman`), europenii nu reu]esc îns` s` se mobilizeze ca o entitate unit`.
• Epoca aventurierilor ]i a companiilor (sec. XV-XVIII) este caracterizat` printr-o
puternic` expansiune extracontinental`. America este descoperit` de Columb (1492) iar
navigatorii portughezi (Magellan, Vasco da Gama) inaugureaz` epoca descoperirilor geo-
grafice (India, Africa). În noile teritorii, europenii impun acela]i sistem de organizare
feudal`, bazat pe loialitate ]i protec\ie. Apar organiza\ii transfrontaliere, cum sunt
companiile comerciale (de exemplu, Compania Olandez` a Indiilor Orientale) ]i Liga
hanseatic`. Se dezvolt` rela\ia centru-periferie (metropol`-colonii), sub forma unui nou tip
de interdependen\` global`: comer\ul cu sclavi „export`“ o mân` de lucru ieftin` dinspre
colonii spre alte teritorii periferice, în expansiune economic` (America de Nord, Brazilia,
Australia), unde se produc resurse indispensabile pentru metropole, care se specializeaz`
în activit`\i de manufacturare ]i crea\ie tehnologic`, foarte rentabile.
• Epoca generalilor ]i a industria]ilor (sec. XIX) se remarc` prin apari\ia de noi actori
sociali, capabili s` administreze vastele imperii coloniale. Militarii devin guvernatori
teritoriali iar industria]ii se mondializeaz`: ei gestioneaz` imperii economice care trancend
spa\iul european ]i localizarea întreprinderilor de produc\ie.
În interior, Europa a fost puternic globalizat`. Chiar dac` puterea politic` ]i militar` era
repartizat` în diverse centre antagonice, în plan cultural ]i comercial s-a produs o integrare
transfrontalier` de facto. Unitatea intelectual` a precedat astfel unitatea politic` ]i integrarea
economic`. Mai mult, se poate spune c` acestea din urm` nu ar fi fost posibile f`r` apropierile
]i cooperarea din domeniul cultural. Pia\a comun`, moneda unic` ]i politicile comunitare nu s-
ar fi realizat în zilele noastre dac` nu ar fi existat deja o cultur` a unit`\ii, ai c`rei pilieri sunt
con]tiin\a ]i identitatea european`, patrimoniul comun ]i un mod de via\` care s` apropie ]i s`
uneasc`, în pofida diferen\elor.
Aceast` cultur` a unit`\ii ]i interdependen\ei a fost estompat` de conflicte, r`zboaie ]i
rela\ii de domina\ie care, din motive de legitimitate ]i mobilizare politic`, au fost foarte
vizibile în retorica ]i istoriografia oficial`. Cu toate acestea, de]i proiectele de integrare
politic` ]i militar` au e]uat unul dup` altul, Europa s-a constituit ca un spa\iu cultural în care
s-au dezvoltat re\ele transfrontaliere ]i focare de convergen\`.
O list` complet` a acestor re\ele transeuropene este imposibil de stabilit. Iat` îns` câteva
exemple:
• ordinele c`lug`re]ti (de exemplu, cistersienii, dominicanii, franciscanii);

58
• rutele de pelerinaj (de exemplu, drumul Romei, itinerariul Sf. Santiago de Compostela);
• ordinele cavalere]ti (de exemplu, Ordinul Sf. Ioan al Cavalerilor de la Malta, Ordinul
Templierilor, Ordinul Teutonic);
• marile târguri europene (Champagne, Hanovra, Gand, Verona, Leipzig, Winchester,
Novgorod);
• bursele de m`rfuri (de exemplu, Bruges ]i Amsterdam) ]i b`ncile transfrontaliere (de
exemplu, imperiul financiar al familiei de Medicis);
• Liga hanseatic` (confedera\ie a 72 de ora]e libere);
• re\eaua universit`\ilor (de exemplu, programul „peregrinatio academica“ promova
mobilitatea studen\ilor ]i a profesorilor);
• elitele transfrontaliere, care practicau o cultur` cosmopolit`, vorbeau limbile de
circula\ie european`, se formau în diverse centre de cultur` ]i practicau activit`\i similare
(vân`toarea, dansul, luptele, studiile clasice, poezia);
• culturile transna\ionale (latin`, german`, slav`), care regrupeaz` popoare, state ]i na\iuni
dispersate.
Aceste re\ele de actori europeni au reu]it s` promoveze ideea unit`\ii dincolo de disputele
teritoriale ]i aspira\iile hegemonice. Re\elele transeuropene au fost globalizate, multiculturale,
pluraliste ]i transfrontaliere înainte ca elitele politice s` încerce s` institu\ionalizeze
cooperarea ]i unitatea european`, câteva secole mai târziu.

f) Mitul unit`\ii pacificatoare


Europa fost teatrul celor mai multe r`zboaie. Violen\a a fost o realitate cotidian`, astfel
încât nu este de mirare c` pacea ]i securitatea colectiv` au constituit tema favorit` a
numeroase proiecte utopice. Neputincio]i în fa\a conflictelor militare ]i a violen\ei cotidiene,
oamenii au început s` viseze la o lume mai bun`, deosebit` de realitatea care-i cople]ea.
Europa unit` a devenit una din aceste utopii. Proiectele utopice respective s-au numit, pe
rând, „Noua Cynee“ (Emeric Cruce, 1623), „Rena]terea universal`“ (Jan Amos Comenius,
1645), „Proiectul de pace etern`“ (Abatele Saint-Pierre, 1712), „Pacea etern`“ (Immanuel
Kant, 1795), „Concertul european“ (Friedrich von Gentz, 1815), „Statele Unite ale Europei“
(Victor Hugo, 1841), „Federa\ia European`“ (Aristide Briand, 1929). Aceste utopii au avansat
trei idei care se pare c` au inspirat pe fondatorii U.E.:
• uniunea european` nu este posibil` f`r` un sistem de garantare a p`cii ]i securit`\ii
continentale, a]a cum au fost Tratatul de la Westphalia (1648), Sfânta Alian\` (1815) ]i
Liga Na\iunilor (1929);
• unificarea trebuie s` se fac` pe cale pa]nic`, prin în\elegeri la vârf ale ]efilor de state;
• elitele intelectuale ]i conduc`torii lumina\i au un rol major în realizarea efectiv` a
unific`rii pan-europene.
*
* *
Fiecare din cele ]ase mituri fondatoare poate fi actualizat în construc\ia identit`\ii politice
a U.E. Ca orice mit, ele nu ofer` îns` decât explica\ii par\iale, limitate la anumite simboluri,
institu\ii sau actori istorici, c`rora le confer` o valoare dominant`. Miturile identitare sunt îns`
indispensabile pentru c` ele con\in o nara\iune plauzibil` asupra originilor ]i se constituie într-
un important factor de legitimare simbolic` de care orice identitate colectiv` are nevoie.

59
Con]tiin\a european`, atât cât exist` ea în prezent, ar fi lipsit` de con\inut f`r` trama istoric`,
reperele normative ]i eroii exemplari ai miturilor „pro-europene“.

2. Spiritul Europei: reperele identit`\ii culturale europene


Con]tiin\a european` este mai mult implicit` decât explicit`: ea face parte din
incon]tientul colectiv, este sim\it` ]i recunoscut` ca atare, dar foarte greu de descris ]i
conceptualizat. Dou` împrejur`ri pot explica aceast` situa\ie:
Pe de o parte, a]a cum am v`zut, „ideea european`“ a fost con]tientizat` destul de târziu
(aproximativ în sec. IX). Chiar ]i dup` ce a ap`rut în discursul politic ]i nara\iunea identitar`,
Europa nu a fost decât o referin\` secundar`, alternativ` ]i ocazional`: în opozi\ie cu „ceilal\i“,
în momentele de confruntare militar`, ideologic` sau confesional`.
Pe de alta, în condi\iile în care valorile, institu\iile ]i produsele culturale ale Europei s-au
r`spândit în toat` lumea, este foarte greu s` se circumscrie ceea ce a r`mas caracteristic doar
locuitorilor „b`trânului continent“. Cultura ]i civiliza\iile europene au devenit universale,
astfel încât deosebirile pe criterii continentale sunt relative.
Aceste dificult`\i incontestabile au generat o atitudine mai degrab` rezervat`, chiar
neîncrez`toare, fa\` de o posibil` identificare colectiv` cu Europa istoric` ]i cultural`. În
spa\iul românesc, de exemplu, Alexandru Du\u (1999) prefer` s` vorbeasc` de „ideea de
Europa“, Mihai Zamfir (2000) se refer` la „visul european“, pentru ca T`sl`uanu (1996) s`
dedice o carte „obsesiei europene“. Cel mai tran]ant este îns` Nae Ionescu (1990, p. 91), care
apreciaz` c` standardul european (ce zice „Europa“ despre noi?) este relativ ]i chestionabil:
„Europa nu exist`. Nu exist` unitate spiritual`. Ceea ce numim noi ast`zi spirit european este
o atitudine precump`nitor anglo-saxon` care nu izbute]te a încadra decât nord-vestul Europei,
l`sând în afara acestei structuri spirituale într-o bun` m`sur` sudul ]i întru totul sud-estul ]i
estul continentului. De altfel, aceast` structur` nici nu define]te spiritul european ca atare; ci
însemneaz`, pur ]i simplu, o preponderen\` istoric` pe o anumit` perioad`, cea care începe cu
Rena]terea. Dac` mâine prin spirit european se va în\elege acela]i lucru, e cu totul îndoielnic.
C`ci ast`zi spiritul european se define]te prin structura anglo-saxon` cam în acela]i fel în care
acum dou` mii cinci sute de ani el se definea prin cea greac`, acum dou` mii prin cea roman`
]i a]a mai departe“.
Problema comun` a încerc`rilor de delimitare a Europei ca entitate unitar` este
imposibilitatea de a da contururi precise unei realit`\i eterogene ]i fluide. Europa a devenit o
idee directoare, un proiect utopic ]i un referen\ial comun, f`r` s` fie nevoie de localiz`ri
precise, reductibile la un anumit tip de societate. „Spiritul Europei“, „con]tiin\a european`“
sau „ideea european`“, prin înc`rc`tura lor emo\ional`, au devenit referin\e identitare suficient
de atr`g`toare ca s` mobilizeze imagina\ia elitelor ]i entuziasmul popular. A]a cum afirm`
Morin (2002, p. 27-28), Europa are o valoare simbolic` tocmai prin imprecizia ]i
complexitatea sa: „Europa se dizolv` atunci când vrei s` o vezi clar ]i distinct, se desface în
buc`\i dac` vrei s`-i surprinzi unitatea. Dac` încerc`m s`-i g`sim o origine fondatoare sau o
originalitate intransmisibil`, descoperim c` la început nu avea nimic propriu ]i c` ast`zi nu
posed` nimic în exclusivitate... A]adar, trebuie s` abandon`m conceptul de Europ` unic`,
clar`, distinct`, armonioas`, s` respingem ideea unei esen\e sau substan\e europene primare, s`
alung`m gândul unei realit`\i europene care ar precede diviziunea ]i antagonismul“.
Cu toate aceste dificult`\i de circumscriere, Europa r`mâne un puternic pol de atrac\ie
identitar`. Chiar dac` invocarea trecutului ]i recursul la metafora eco-sistemelor (Europa ca

60
spa\iu de diversitate, policentrism ]i „anarhie organizatoare“) nu sunt întotdeauna
conving`toare, este cert c` Europa are propriul s`u etos pe care euro-tehnocra\ii contemporani
se str`duiesc s`-l valorifice. Nu întâmpl`tor, nicicând în istorie nu s-a scris ]i s-a vorbit despre
Europa comun` ca în zilele noastre, când elitele politice caut` motive de legitimitate istoric` ]i
cultural` pentru un proiect economic ]i politic. Acest proiect este prezentat drept continuatorul
natural al istoriei comune, expresia unei evolu\ii ireversibile care are în Uniune finalizarea cea
mai plauzibil` ]i des`vâr]it` a „visului european“.
R`mâne chestiunea controversat` a con\inutului propriu-zis a ceea ce numim în continuare
„spiritul european“. Cercet`rile pe aceast` tem` sunt înc` la început ]i, în contextul actual al
integr`rii europene, este de a]teptat ca eforturile de definire a Europei identitare s` se
intensifice. Europa nu este doar un spirit comun sau o „idee“, ci ]i o sum` de caracteristici ]i
elemente culturale cu care cet`\enii s`i se identific`. Morin (2002, p. 63-64) sintetizeaz`
foarte bine tr`s`turile acestui spa\iu identitar: „Ce mai r`mâne din Europa? ce mai r`mâne din
acest complex polinuclear, policentric, geo-istoric, de civiliza\ie ]i cultur`, care nu a putut
exista decât în cadrul conflictelor ]i comunica\iilor, prin rezisten\a fa\` de hegemoniile politic`
]i cultural`? R`mâne marea diversitate a culturilor transna\ionale (germanice, latine, slave) ]i
a culturilor na\ionale, marcate fiecare de o limb` original`. Mai r`mâne ]i o extraordinar`
varietate de micro-culturi provinciale, rod al texturii micro-etnice a Europei dup` ultimele
invazii, acele bog`\ii salvate prin nedes`vâr]irea unit`\ii na\ionale, inclusiv în na\iunile foarte
vechi, precum Fran\a ]i Anglia... Doar aceast` diversitate, aceast` pluralitate este specific
european`? Nu exist` oare ]i un fundament, o unitate, un principiu ordonator ]i organizator
care s` r`spund` necesit`\ilor noastre de ast`zi? Sau poate c` fundamentul Europei este
pierderea fundamentelor (Imperiul, Mediterana, Cre]tinismul); ordinea Europei este
dezordinea unui ]antier tumultuos. Europa nu a fost ea îns`]i decât în anarhia eco-
organizatoare ]i nu a existat niciodat` ca Organiza\ie superioar` componentelor sale. De unde
problema literalmente bulversant` care se pune: s` c`ut`m în prezent ]i nu în trecut principiul
organiz`rii europene. Dar, pentru a face acest lucru, putem apela la principiul istoric ce leag`
identitatea european` de dezvoltare ]i metamorfoz`. Exigen\a vital` de a-]i salva identitatea
reclam` Europei o nou` metamorfoz`“.
Ultima propozi\ie ne sugereaz` trecerea la un nou ciclu al construc\iei identitare. Unitatea
politic` valorific` „ideea“, „spiritul“ ]i con]tiin\a european` pentru legitimarea propriului
proiect, chiar dac` elementele acestei rela\ii nu sunt foarte clare. Unitatea politic`, cu toate
controversele sale, este îns` ]i o oportunitate istoric` pentru c`, pentru prima dat`,
preconizeaz` o organiza\ie transversal` („Euro-polity“) ]i o cet`\enie suprana\ional`, ceea
ce va înt`ri sentimentul apartenen\ei comune ]i participarea la o societate european`. Aceste
demersuri politice ]i civice, fondate pe ideea comunalit`\ii culturale ]i a originilor comune,
vor fi în m`sur` s` stimuleze, la rândul lor, acea metamorfoz` identitar` de care vorbea Morin.
Comunitatea politic` european` se construie]te pe tiparul identitar al comunit`\ii culturale ]i
istorice, pe care o va dezvolta îns` prin înt`rirea ideii de unitate în diversitate.
Ce une]te ast`zi pe europeni? La aceast` întrebare cu modula\ii retorice, r`spunsurile au
fost nea]teptat de variate, ceea ce demonstreaz` c` nu exist` înc` un consens asupra criteriilor
care definesc identitatea cultural` european`. Guibernau (2001, p. 19-20), de exemplu,
stabile]te o list` de cinci caracteristici care pot p`rea mult simplificatoare pentru al\i anali]ti.
Este vorba de:
• memoria istoric` a celor dou` „r`zboaie civile europene“;
• experien\a imperiilor coloniale;

61
• emergen\a unei culturi politice transna\ionale;
• apari\ia unor mi]c`ri contestatare care reclam` o nou` ordine social`;
• omogenizarea cultural` sub influen\a americaniz`rii, cunoscut` sub numele de
„globalizare“.
Aceast` schem` este clar reduc\ionist`, pentru c` nu ia în considera\ie decât evenimentele
comune ale istoriei moderne. Cele mai multe cercet`ri consacrate acestei chestiuni se refer`
îns` la elementele culturale (idei, paradigme, valori, institu\ii, stiluri de via\`) care definesc
identitatea european`.
În anexa IV, am reunit câteva din studiile deseori citate7, semnate de autori consacra\i
precum Braudel, Morin, Huntington sau Duroselle. Din acest tabel rezult` o mare diversitate a
criteriilor de definire a identit`\ii culturale europene, ceea ce este cu totul explicabil dac`
avem în vedere extensia posibilit`\ilor de interpretare. Unii autori (Huntington ]i Duroselle) au
pus accentul pe componentele culturii europene, într-o perspectiv` evolu\ionist`. Al\ii, precum
Wright, scot în eviden\` paradigmele specifice culturii europene, devenite între timp referin\e
universale, îndeosebi pentru societ`\ile moderne. În alt` viziune, exemplificat` prin contribu\ia
lui Braudel, cel mai mult conteaz` arhetipurile ]i ideile perene care au traversat istoria
civiliza\iilor europene, indiferent de exprimarea lor concret` prin diverse culturi ]i stiluri de
via\`. În sfâr]it, Carta Identit`\ii Europene define]te comunitatea cultural` a europenilor ca o
comunitate a destinului istoric, o comunitate de valori, a modului de via\`, a condi\iilor socio-
economice ]i a responsabilit`\ii comune.
Al\i autori adaug` unele elemente culturale absente în inventarul din anexa IV. Iat` câteva
exemple (pentru detalii, vezi monografia coordonat` de Compagnon ]i Seebacher, 2002):
• omniprezen\a ra\iunii ]i c`utarea unei metode ]tiin\ifice universale (de exemplu,
„Mathesis universalis“ a lui Leibniz), ceea ce a dus la pozitivarea tuturor ]tiin\elor,
inclusiv a ]tiin\elor umane;
• introducerea logicii formale ca instrument polivalent, inclusiv în analiza limbajului
artificial;
• înclina\ia spre ac\iune, descoperire ]i productivitate (spiritul faustian), deosebit` de
predilec\ia pentru contempla\ie a civiliza\iilor orientale;
• munca ]i produc\ia material` ca valori centrale ale modernit`\ii („ora et labora“),
îndeosebi începând cu sec. XVIII;
• arta de a reinventa produsul, de a ob\ine o mare plusvaloare a materiei prime, îndeosebi a
celei furnizate de colonii; de exemplu, chinezii au inventat por\elanul, hârtia ]i praful de
pu]c`, dar europenii le-au exploatat pe cale industrial`;
• ini\ierea ]i valorificarea revolu\iei industriale: mai întâi, prin exploatarea c`rbunelui ]i
inventarea ma]inii cu aburi (sec. XVIII-XIX), apoi prin folosirea electricit`\ii (sec. XIX –
începutul sec. XX);
• recursul la standarde comune de m`sur` cum ar fi sistemul metric, num`r`toarea decimal`,
calendarul iulian, cronologia cre]tin` ]i moneda-etalon;
• reglementarea rela\iilor dintre individ ]i comunitate: prin sistemul de vasalitate, prin legile
]i cutumele tradi\ionale, prin statutul de cet`\ean ]i persoan` liber`;

7
De remarcat contribu\ia Cartei Identit`\ii Europene, propus` de Pre]edintele Vaclav Havel într-un
discurs la Parlamentul European (1994). Documentul respectiv a fost realizat de un ONG german
(Europa Union – Deutschland) ]i sus\inut de societatea civil` european` (ex. Federa\ia European`
pentru Educa\ie ]i }tiin\`, Uniunea European` a Jurnali]tilor).

62
• iluzia comun` a libert`\ii: de exprimare, de gândire, ac\iune ]i organizare; „istoria Europei
este c`utarea permanent` a libert`\ii“, spune Karl Jaspers în eseul „Ce este Europa?“
(1946); chiar dac` nu toate persoanele, comunit`\ile sau na\iunile au beneficiat de
libertate, nevoia ]i aspira\ia c`tre libertate au fost motiva\ii puternice în ac\iunea
europenilor;
• viziunea linear` asupra timpului, ceea ce a impus ideile de progres, cre]tere, evolu\ie,
metamorfoz`, periodicitate, succesiune;
• spiritul critic, îndoiala ]i neîncrederea în certitudinile aparente furnizate de ordinea
instituit` (social`, politic`, spiritual`);
• promovarea identit`\ii indo-europene (Mylius, 1612; Jäger, 1671), o comunitate lingvistic`
mai mult virtual` pentru c` limbile europene r`mân extrem de diverse;
• permanen\a r`zboiului ca realitate social`, ca institu\ie geopolitic` (utilizat` pentru
constituirea comunit`\ilor politice) ]i mijloc predilect de rezolvare a conflictelor;
• identificarea unor du]mani comuni, pe criterii religioase, culturale sau militare; identitatea
european` s-a constituit la început prin diferen\iere ]i deta]are de „ceilal\i“, nu prin
con]tiin\a unit`\ii sau a originii comune;
• promovarea unui complex de superioritate fa\` de alte civiliza\ii, în baza unei misiuni
istorice, legitimate prin credin\`, moravuri superioare ]i progres tehnic;
• diversificarea alimenta\iei (mai ales dup` aclimatizarea noilor alimente de baz` precum
cartoful, porumbul ]i orezul) ]i a vestimenta\iei (îndeosebi prin valorificarea bumbacului
]i a lânei furnizate de colonii).
Cea mai interesant` contribu\ie ni se pare îns` cea a lui Morin (2002, p. 106-107), dup`
care identitatea cultural` european` nu este produsul unui program preconceput, al unui
demers ra\ional, ci efectul unei multitudini de programe concuren\iale care au interac\ionat
întâmpl`tor ]i spontan, conform unei logici dialogice: „Originalitatea culturii europene nu
const` doar în a fi fost fiica iudeo-cre]tinismului, mo]tenitoare a gândirii grece]ti,
produc`toare a }tiin\ei ]i Ra\iunii moderne. Const` în faptul de a fi fost f`r` încetare
produc`torul ]i produsul unui vârtej format din interac\iuni ]i interferen\e între multiple
dialogici care au legat ]i opus: religia/ra\iunea; credin\a/îndoiala; gândirea mitic`/gîndirea cri-
tic`; empirismul/ra\ionalismul; existen\a/ideea; particularul/ universalul; problematizarea/re-
întemeierea; filosofia/]tiin\a; cultura umanist`/cultura ]tiin\ific`; vechiul/noul; tradi\ia/evo-
lu\ia; reac\ia/revolu\ia; individul/colectivitatea; imanentul/transcendentul; hamletismul/ pro-
meteismul; qui]otismul/sancho-panzismul etc... Specificul culturii europene rezid` în primul
rând în continuitatea ]i intensitatea dialogicilor sale, unde nici una dintre instan\ele con-
stitutive nu strive]te sau extermin` pe celelalte, ]i nici m`car nu exercit` în mod durabil o
hegemonie ap`s`toare“.
Spre deosebire de al\i autori, a c`ror metod` era analitic` ]i descriptiv` (inventarul
tr`s`turilor, juxtapunerea etapelor construc\iei europene, evolu\ia „ideii europene“ etc.), Morin
concepe unitatea european` cu ajutorul a dou` noi metode:
• principiul dialogic, care leag` într-o unitate dou` sau mai multe „logici“ diferite, f`r` s`
se piard` dualitatea primar`: „Astfel, ceea ce d` unitate culturii europene nu este sinteza
iudeo-cre]tino-greco-roman`, ci jocul complementar, dar în acela]i timp concurent ]i
antagonist între aceste instan\e care au, fiecare în parte, o logic` proprie: dialogica“
(Morin, 2002, p. 28).
• principiul de recursie, spre deosebire de cauzalitatea linear` (evolu\ia de la p`r\i la întreg
]i invers), presupune c` „trebuie s` concepem procesele generatoare sau regeneratoare ca

63
ni]te bucle productive neîntrerupte, unde fiecare moment, component` sau instan\` a
procesului este deopotriv` produs ]i produc`tor al celorlalte momente, componente sau
instan\e“ (Morin, 2002, p. 28). Acest principiu este de fapt o aplica\ie a formulei „unitas
multiplex“ a lui Pascal: „Toate lucrurile fiind cauzate ]i cauzatoare, ajutate ]i ajut`toare,
indirecte ]i directe, ]i toate hr`nindu-se printr-o leg`tur` natural` ]i imperceptibil` ce
leag` pe cele mai îndep`rtate ]i diferite, consider c` este imposibil s` cuno]ti p`r\ile f`r` a
cunoa]te întregul ori s` cuno]ti întregul f`r` a cunoa]te în particular p`r\ile“.
În\elegerea identit`\ii europene nu este deci posibil` prin recursul la logica dicotomic`,
unde unitatea anuleaz` ideea de multiplicitate ]i metamorfoz`, iar referin\a la diversitate
presupune doar inventarul elementelor juxtapuse.
Din aceast` analiz` rezult` dou` limit`ri considerabile ale construc\iei identit`\ii politice a
U.E. prin recuperarea simbolic` a comunit`\ii culturale:
• pe de o parte, evocarea istoriei ]i a patrimoniului cultural comun nu explic` în întregime
datele actuale ]i nu permite elaborarea unei organiza\ii politice, ci cel mult legitimarea
demersului de constituire a acestei organiza\ii;
• pe de alta, comunitatea politic` a U.E. ca organiza\ie suprana\ional` nu coincide cu
comunitatea cultural` european`, difuz` ]i mondializat`; identitatea politic` a cet`\enilor
U.E. se construie]te printr-un proces similar celui care a generat identitatea cultural`
european`, dar având propriile referin\e dialogice (na\ional/suprana\ional; drept
comunitar/drept interna\ional; subsidiaritate/ propor\ionalitate; suveranitate/integrare;
guvernan\`/guvernare; uniune/ federa\ie; europeni/non-europeni; extindere/aprofundare a
integr`rii etc.) ]i propriile „bucle“ decizionale (ratificarea Tratatelor, primirea de noi
membri, orient`rile politice ale Consiliului European, negocierea „acquis“-urilor, reforma
institu\iilor, hot`rârile Cur\ii Europene de Justi\ie, implementarea fondurilor structurale,
adoptarea simbolisticii unionale etc.).

3. România ]i Europa: dileme identitare


Unul din sloganurile care au animat schimb`rile politice din 1989 a fost „întoarcerea la
Europa“. Ca ]i în basmul „Frumoasei din p`durea adormit`“, s-a considerat c` popoarele din
centrul ]i estul Europei revin la marea familie european` dup` o somnolen\` istoric` impus`
prin experien\a nefericit` a unui despotism de inspira\ie asiatic`. Revolu\iile anticomuniste au
fost astfel prezentate ca mi]c`ri pro-europene, de]i nici una din ele nu avuseser` un program
explicit în acest sens. Fie c` este vorba de „revolu\ia de catifea“ din Cehoslovacia, de
„revolu\ia cântat`“ din Estonia, de „revolu\ia televizat`“ din România sau de „revolu\ia
diplomatic`“ din Ungaria, „întoarcerea la Europa“ a fost mai mult un efect ulterior, decât un
scop ini\ial.
Interesant îns` c`, în entuziasmul anului 1989 ]i în perioada imediat urm`toare, Europa nu
însemna neap`rat Uniunea European` (obiectiv politic prea îndep`rtat pentru momentul
respectiv), cât un spa\iu de libertate ]i prosperitate, opozabil comunismului sovietic.
„Întoarcerea la Europa“ avea îns` diverse semnifica\ii pentru \`rile postcomuniste (Meyenberg
]i Dekker, 1992): pentru Polonia, ea însemna revendicarea unui statut de putere european`
medie (pozi\ie realizat` efectiv prin Tratatul de la Nisa, în anul 2000); pentru Ungaria, Europa
amintea de m`re\ia de alt` dat` ]i de rolul s`u de putere danubian`; pentru Cehia ]i Slovacia,
revenirea la Europa însemna în primul rând garantarea propriilor identit`\i na\ionale, dup`
dezmembrarea Cehoslovaciei. Nu întâmpl`tor, aceste patru \`ri au lansat „Ini\iativa Central
European`“ („Statele de la Vî]egrad“), o tentativ` de restabilire a identit`\ii central europene,

64
dup` modelul „Mitteleuropa“ (sus\inut doctrinar de Franz Palacky). Este o identitate colectiv`
construit` pe o comunitate politic` multina\ional` (Imperiul Austro-Ungar sau „Federa\ia
Danubian`“, în versiunea anilor 1990), unde legalitatea administra\iei imperiale se substituia
identit`\ilor na\ionale. Evolu\ia rapid` a integr`rii europene ]i perspectiva ader`rii la U.E. au
f`cut uitat acest model de federalism danubian fondat pe legalitatea suprana\ional` (statul pur
]i impersonal, ca referin\` colectiv` comun`, indiferent de etnie sau provincie).
Pentru România de la începutul anilor ’90, „întoarcerea la Europa“ a însemnat în primul
rând afilierea la Consiliul Europei (1993), urmat` de invita\ia de începere a negocierilor de
aderare la Uniunea European`, în decembrie 1999. Pentru unii anali]ti (Alina Mungiu-
Pippidi), perspectiva ader`rii la U.E. este un eveniment istoric major, similar P`cii de la
Versailles (1918), care a dus la definitivarea unit`\ii na\ionale. Pentru Andrei Ple]u, îns`,
„întoarcerea la Europa“ înseamn` în primul rând reg`sirea normalit`\ii istorice: „Pentru noi,
cei din Est, «integrarea» european` nu e îns` sim\it` ca dobândire a unui statut nou, cât ca
recuperare a celui vechi. Iar Europa care urmeaz` s` renasc` dup` dispari\ia zidului berlinez e
cea veche. «Nou`» ]i provizorie a fost Europa de dup` 1945. Desigur, nimic nu poate rena]te
dup` o jum`tate de secol în perfect` identitate cu sine: spiritul vremii e altul, contextul e
modificat, perspectivele se calculeaz` în func\ie de o alt` linie a orizontului“ („Europa, spiritul
critic ]i imagina\ia“, [n: „Dilema“, X, nr. 477/2002).
Aceast` Europ` redescoperit` a ap`rut pentru cet`\enii români ca o nou` \ar` a f`g`duin\ei,
un spa\iu identitar nebulos dar capabil s` ofere oportunit`\i pe care societatea româneasc` nu
este înc` în stare s` le produc`. Nu este deci de mirare c`, în anchetele Barometrului de Opinie
Public` (cf. Neculau ]i Constantin, 2004, p. 19-21), se constat` urm`toarele tendin\e:
• o mare parte din cet`\enii români (45%) nu ]tiu ce înseamn` Uniunea European`;
• cei mai mul\i asociaz` Europa ]i aderarea la U.E. cu perspectiva unui trai mai bun (60%);
• marea majoritate a românilor (68% în noiembrie 2000) sunt pro-europeni, chiar dac` nu
]tiu bine ce înseamn` acest lucru.
De o manier` general`, cercet`rile consacrate filia\iei europene a identit`\ii române]ti
aplic` aceea]i metod` ca în cazul identit`\ii culturale europene. A]a cum am v`zut, majoritatea
studiilor descriu diversele componente ale culturii spa\iului european (valori, idei, institu\ii,
stiluri de via\`, opere exemplare) fa\` de care se ata]eaz` procesele de identificare colectiv`.
Au rezultat inventare, analize ]i sisteme descriptive, mereu incomplete ]i subiective, care pun
în eviden\` diversele componente a ceea ce numim „cultur` european`“. În aceea]i manier`,
majoritatea autorilor români (vezi în acest sens numerele speciale ale „Secolului XX“, 10-
12/1999 ]i 1-3/2000, precum ]i c`r\ile lui Adrian Marino, Lucian Boia, Alexandru Du\u ]i
Sorin Alexandrescu) au pus accentul pe diverse caracteristici ale identit`\ii române]ti, a]a
cum sunt latinitatea, cre]tinismul oriental, sinteza intercultural`, echilibrul geopolitic, cultura
\`r`neasc`, toleran\a religioas`, spiritul contemplativ, modernitatea întârziat`.
Ne atrage îns` aten\ia cercetarea întreprins` de Funda\ia „A Treia Europ`“ din Timi]oara,
a c`rei metod` se aseam`n` cu „principiul dialogic“ al lui Morin. În loc s` sus\in` teza unit`\ii
apriorice ]i a omogenit`\ii, grupul respectiv avanseaz` ideea c` în România, ca în orice spa\iu
cultural major, exist` de fapt mai multe identit`\i culturale care interac\ioneaz`, se concureaz`
]i se completeaz` reciproc. România este astfel spa\iul mai multor identit`\i de sorginte
european`, spune de exemplu Gavrilescu (2002, p. 195): „România este mai degrab`
eterogen` decât omogen` identitar, «România» este format` din mai multe «Românii»“.
Temere: o asemenea viziune încurajeaz` secesionismul. Departe de a propune o alternativ` de
acest gen la omogenitatea proclamat` ]i încurajat` ast`zi, lectura noastr` sugereaz` doar
nevoia de abandonare a perspectivei substan\ialiste unificatoare. În consecin\`, cultivarea dife-
ren\ei poate deveni mai degrab` un atu decât un handicap, în timp ce postularea ideologic` ]i
sus\inerea social-politic` cu orice pre\ a unei omogenit`\i culturale – îndeosebi dup` criteriul
etniei – poate conduce la tensiuni care se adâncesc, mai degrab` decât se solu\ioneaz`.

65
Întotdeauna, realitatea local` ]i interac\iunea nemijlocit` cu «cel`lalt» (indiferent de etnie,
confesiune, origine regional`) cu care actorul a construit natural o istorie comun` va genera
reprezent`ri, a]tept`ri ]i proiecte reciproce mai generoase decât cele proprii unei istorii siluite,
în care o entitate str`in` realit`\ilor locale impune ce identit`\i se cuvin pre\uite ]i care
depreciate“.
Aceast` tez` este interesant` ]i merit` aten\ia, de]i poate fi inacceptabil` pentru unii
anali]ti. Unitatea politic` este un concept ideologic, legat de diversele forme ale puterii, pe
când unitatea cultural` este mai degrab` o construc\ie circumstan\ial`, asociat` anumitor
repere identitare: limb`, patrimoniu, istorie, etnie, confesiune. Unitatea este în primul rând un
atribut al comunit`\ii politice, care nu se poate aplica întocmai în cazul comunit`\ilor
culturale. Apartenen\a la spa\iul politic (codificat`, de exemplu, prin cet`\enie) este un alt tip
de referin\` decât apartenen\ele culturale. Unitatea politic` înseamn` legisla\ie comun`,
coeziune organiza\ional`, un sistem coerent de decizie ]i elaborare a politicilor publice,
referin\a la acela]i cod al drepturilor cet`\ene]ti, responsabilitatea comun` în fa\a cet`\enilor.
În sens cultural, unitatea ar însemna omogenitate, convergen\`, armonizare a valorilor, ideilor
]i stilurilor, ceea ce este imposibil. Singura form` de suprapunere a comunit`\ii politice cu
comunitatea cultural` a fost statul-na\iune, un tip de organiza\ie pe care Uniunea European`
nu îl poate prelua.
Al. Du\u (1999, p. 14) propune o schem` de analiz` care poate fi util` în contextul
românesc. „Câte Europe sunt de fapt în Europa?“, din moment ce europenii au c`p`tat o
con]tiin\` de sine doar în raport cu al\ii iar centrele de domina\ie ]i identificare cultural` s-au
mutat de la un col\ la altul al vechiului continent. La fel ca în metoda dialogic` a lui Morin sau
în contestarea unit`\ii substan\iale de c`tre grupul de la Timi]oara, Du\u face distinc\ia între
diversele procese de identificare:
• Pe de o parte, exist` identit`\ile imediate care se formeaz` prin rela\ia dintre individ ]i
reperele sale de proximitate:
– sub forma patriotismului organic, prin raportarea la comunitatea de apartenen\`
imediat` (familie, localitate, regiune);
– prin patriotismul organizat, promovat de discursul oficial al clasei politice ]i în
programele statului, care sus\in o solidaritate extins` la frontierele comunit`\ii
politice.
• Pe de alta, identit`\ile amplificatoare promoveaz` forme transfrontaliere de solidaritate,
dincolo de teritoriul de ac\iune direct` sau spa\iul public al propriei comunit`\i politice.
A]a au fost imperiile multina\ionale, re\elele hanseatice sau uniunile ideologice, dar ]i
formele regionale, bazate pe consensul relativ al elitelor, precum „Mica Antant`“ sau
„Mitteleuropa“.
Între aceste niveluri de identificare, exist` interferen\e ]i rela\ii de complementaritate.
Fiecare individ poate s`-]i asume mai multe referin\e informale, indiferent de cet`\enia sa
formal`. Pericolele apar în momentul în care Statul î]i adjudec` ansamblul patriotismelor
organice sub forma unei forme speciale de patriotism organizat care este unitatea na\ional`:
„O rela\ie fireasc` impune, în aceste condi\ii, o reîntoarcere a celor dou` forme de patriotism
în matca lor, proces care presupune o reconsiderare a schemelor noastre mentale. Ceea ce pare
a fi de prim` urgen\` este o reducere drastic` a rolului Statului în via\a societ`\ilor, deoarece
Statul a fost contaminat de maladiile intelectuale ]i politice moderne ]i a ajuns la forme de
elefantiasis care favorizeaz` apari\ia ]i consolidarea regimurilor totalitare“ (Du\u, 1999, p.
21).
A]adar, „întoarcerea la Europa“ nu este un simplu proces de reconectare la institu\iile ]i
modelele europene. Atât România, cât ]i Europa au evoluat foarte mult, astfel încât pentru
societatea româneasc` de la începutul secolului XXI provocarea integr`rii în U.E. înseamn`
mai mult decât reinventarea identit`\ii europene. Apartenen\a european` este pentru România

66
nu doar o modalitate de rezolvare a unor probleme imediate (locuri de munc` în str`in`tate,
circula\ie liber`, acces la informa\ie ]i bunuri de consum, formare în universit`\ile europene),
ci ]i o ]ans` istoric` de refacere a rela\iei dintre libertatea individual` ]i ordinea public`.
„Europenizarea“ ]i cet`\enia european`, a]a cum vom vedea în modulul urm`tor, reprezint` o
form` de identificare colectiv` cu un spa\iu dialogic, supus în permanen\` mi]c`rilor ]i
metamorfozelor, în care România este parte participant`. Aceast` apartenen\` la o comunitate
politic` postna\ional` nu se justific` doar prin evocarea unor caracteristici ]i experien\e
comune, nici prin accentuarea continuit`\ii istorice sau a comunit`\ii culturale. Este o op\iune
a elitelor politice care devine efectiv` doar în momentul în care cet`\enii români î]i asum` ce-
t`\enia european` ca propria identitate colectiv`.

67
MODULUL IV

DEMOCRA|IA EUROPEAN~

Din punctul de vedere al analizei politice, Uniunea European` (U.E.) este o sum` de
paradoxuri: ea nu este o na\iune, dar înglobeaz` mai multe state na\ionale; nu une]te direct
cet`\enii, ci statele membre, de]i î]i propune s` realizeze o „Europ` a cet`\enilor“; rezult` din
coexisten\a dimensiunii federale (dubla guvernare) cu abordarea interguvernamental`
(cooperarea între state autonome, cu suveranitate auto-limitat`), printr-o guvernare hibrid` pe
care Quermonne (apud: Herzog, 2002, p. 57) a numit-o „federalism interguvernamental“. În
sfâr]it, U.E. se bazeaz` pe o imens` pia\` comun` care nu dispune îns` de propriile bunuri
publice. S` ad`ug`m la aceste paradoxuri unele abateri de la modelul consacrat al democra\iei
care au surprins mai mul\i anali]ti (Ulrich ]i d’Oliveira, 1995; Marks et al. 1998): legislativul
este de fapt o institu\ie format` din reprezentan\i numi\i ai guvernelor (Consiliul Mini]trilor);
guvernarea este bicefal` (Consiliul Mini]trilor plus o institu\ie suprana\ional`, Comisia,
desemnat` de ]efii statelor membre), f`r` s` fie legitimat` prin votul direct al cet`\enilor;
puterea legislativ` este împ`r\it` între Parlamentul European (ales prin sufragiu direct ]i
universal) ]i Consiliul Mini]trilor; separarea puterilor este chestionabil`; Parlamentul nu
dispune de o veritabil` opozi\ie politic` iar societatea civil` se exprim` aproape exclusiv în
raport cu statul ]i spa\iul public na\ional.
Aceste contradic\ii interne ale Uniunii rezult` din statutul s`u inedit de „federa\ie a unor
state na\ionale“ (Jacques Delors). Este îns` un statut inten\ionat ambiguu, care a func\ionat
bine atât timp cât priorit`\ile au fost de ordin economic. O dat` cu extinderea masiv` din mai
2004 ]i adoptarea Constitu\iei Europene, se pune problema reformei democra\iei europene.
Este un proiect politic de anvergur`, care va angaja mai multe genera\ii de cet`\eni europeni,
inclusiv actualii no]tri studen\i.
În aceast` perspectiv`, modulul de fa\` î]i propune s` clarifice unele întreb`ri esen\iale
legate de specificul Uniunii ca proiect politic. Dup` studierea acestui modul, ne a]tept`m ca
studen\ii s` fie în m`sur`:
• s` identifice elementele care definesc „deficitul democratic“ al Uniunii Europene;
• s` caracterizeaz` principalele proiecte de reform` a democra\iei europene;
• s` fac` distinc\ia dintre modelul federalist ]i modelul interguvernamental de guvernare
european`;
• s` descrie sistemul decizional al Uniunii Europene;
• s` identifice elementele care caracterizeaz` guvernan\a ]i societatea civil` european`;
• s` aplice principiile guvernan\ei multi-centrice la contextul specific al societ`\ii române]ti.

68
1. Uniunea European` ca spa\iu public
(„Euro-polity“)
Discu\iile care au înso\it procesul constitu\ional european au dep`]it cu mult cadrul
propriu-zis al Tratatului constitu\ional. În fond, textul propriu-zis al Constitu\iei Europene nu
contrazice nici una din constitu\iile na\ionale ale statelor membre. Opozi\ia s-a manifestat mai
pu\in în leg`tur` cu textul propriu-zis, cât fa\` de îns`]i ideea de constitu\ie suprana\ional`.
Dac` întregul exerci\iu ar fi vizat un scop mai modest sau mai bine circumscris (de exemplu,
extinderea drepturilor suprana\ionale), probabil c` s-ar fi ajuns mai repede la un consens.
Ceea ce complic` foarte mult dezbaterea privind democra\ia european` ]i deruteaz`
anali]tii politici este faptul c` U.E. este o crea\ie de drept: ea nu a rezultat din folosirea
for\ei, ci s-a ob\inut cu ajutorul unor mijloace juridice, respectiv celebrele „acquis“-uri
comunitare (tratatele ]i institu\iile europene). Acest statut este îns` incomplet, pentru c` U.E.
nu este un subiect politic, ci doar consecin\a unor tratate între state. Chiar dac` CEJ a
recunoscut în 1999 echivalen\a dintre Tratatele Uniunii ]i o constitu\ie, aceasta din urm`
r`mâne atributul exclusiv al unui stat. Este ]i ra\iunea pentru care U.E. s-a dotat ulterior cu un
Tratat constitu\ional, denumirea de „Constitu\ie European`“ fiind un abuz terminologic.
Sus\in`torii constitu\ionalismului european invoc` necesitatea de a formaliza, într-o
viziune clar` ]i de perspectiv`, realit`\ile politice actuale. Sistemul comunitar a fost construit
prin decizii succesive, de multe ori reactive ]i conjuncturale, f`r` un proiect de societate sau o
viziune politic` de ansamblu. Realizarea Europei celor 25 este un moment de turnur`, care
face necesar` elaborarea unui text programatic ]i cuprinz`tor.
În ultim` analiz`, dincolo de diferen\ele de cultur` politic` ale protagoni]tilor, dezbaterea
legat` de Constitu\ia European` reia în forme noi vechea opozi\ie dintre adep\ii unui
„common law“, pragmatic ]i consensual, ]i sus\in`torii unei legi fundamentale, din care s`
rezulte politicile publice ]i legile specializate. Aceast` controvers` a început cu „Declara\ia
Universal` a Drepturilor Omului ]i Cet`\eanului“ (1789), pe care Burke ]i Bentham au
contestat-o, ca fiind prea ambi\ioas` ]i abstract`.
Adversarii de ast`zi invoc` de obicei urm`toarele argumente (Magnette, 2003, p.
39-40):
• Uniunea ar fi prea complex` pentru a fi simplificat` sub forma unui text legislativ unic;

• Europa nu mai poate fi constitu\ionalizat` din moment ce statele membre au fost deja

constitu\ionalizate; exerci\iul istoric al constitu\ionaliz`rii s-a epuizat o dat` cu formarea


statelor na\ionale ]i nu mai poate fi aplicat unei entit`\i politice care nu
este stat.
Astfel de controverse sunt legitime dac` ne gândim la amploarea demersului politic
preconizat. De altfel, discu\ii similare au loc în zilele noastre, la dou` sute de ani dup`
adoptarea sa, în leg`tur` cu Constitu\ia american`, considerat` ca un model de c`tre
constitu\ionali]tii europeni. Unii nu ezit` s` vorbeasc` chiar de ambiguit`\i fundamentale în
chestiuni de substan\` precum natura federalismului, separarea puterilor sau con\inutul
drepturilor subiective. Cu toate acestea, ceea ce conteaz` cel mai mult pentru cet`\enii
americani este principiul constitu\ional care asigur` liantul identitar ]i legitimarea politic` a
Uniunii.

69
Tratatele U.E. constituie o baz` juridic` ampl` ]i reprezint` deja, dup` Magnette (2003, p.
48), „o cart` constitu\ional` a Uniunii“. Atât tratatele, cât ]i Constitu\ia, stabilesc valorile
comune ]i principiile comunit`\ii politice, al c`rei scop este unitatea politic`, nu formarea unui
singur popor, a]a cum a fost cazul cu statele na\ionale. Altfel spus, dificult`\ile nu sunt de
ordin juridic, ci de natur` politic`: unele guverne se tem de riscul ca o constitu\ie s` fie
asociat` ideii de stat european.
Controversatul proces constitu\ional s-a ini\iat îns` pentru ca U.E. s` devin` o unitate
politic` ]i juridic` de sine st`t`toare, respectiv o entitate suprana\ional` cu propria
personalitate juridic`. Dup` Telo (apud: Magnette, 2000), rolul noii Constitu\ii Europene este
dublu:
• s` înt`reasc` prerogativele statelor, Constitu\ia European` fiind o esen\` a Tratatelor U.E.,

o versiune simplificat` a acestora, asupra c`rora statele de\in înc` ultimul cuvânt;
• s` stabileasc` o putere suprana\ional`, printr-un pact federativ între state.

Interesant este faptul c`, inten\ionat sau nu, se men\ine o ambiguitate semantic` prin care
se echivaleaz` Tratatul constitu\ional cu Constitu\ia European` (aceast` suprapunere se
observ` chiar ]i în textele oficiale ale U.E.). Ca instrumente juridice, cele dou` sunt îns`
diferite. Tratatele devin legitime prin simpla ratificare în parlamentele na\ionale, pe când
Constitu\ia se adopt` prin sufragiu popular (de exemplu, prin referendum sau adun`ri
constituante suprana\ionale). Tratatele sunt acorduri între state, în urma negocierilor
diplomatice, pe când Constitu\ia presupune deliberarea public` ]i consultarea direct` a
cet`\enilor. Din acest motiv, majoritatea statelor aderente au recurs la validarea popular` a
Tratatului constitu\ional, astfel încât s`-i confere statutul unei Constitu\ii propriu-zise.
Un alt aspect interesant al procesului constitu\ional european este rela\ia dintre
instrumentul de protec\ie a drepturilor ]i textul Constitu\iei. La Nisa, s-a adoptat un
instrument comun de protec\ie, respectiv Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, inclus
deja ca parte component` a noului Tratat al U.E. (2000), dar înaintea adopt`rii unei Constitu\ii
Europene. În SUA, procesul istoric a fost invers: s-a adoptat mai întâi Constitu\ia (1787),
urmat` ulterior de „Bill of Rights“ (1791).
O alt` chestiune controversat` a Constitu\iei Europene este concentrarea pe federalismul
politic, în baza principiului „reprezentare f`r` taxare“ (opus sloganului ini\ial al Revolu\iei
Americane „no taxation without representation“). Federalismul fiscal va fi probabil o mare
provocare pentru urm`torii 10 ani, negocierile pe aceast` tem` fiind pur ]i simplu amânate.
Dezbaterea constitu\ional` a readus în discu\ie ]i problema spa\iului public european.
Au ap`rut astfel noi dileme ]i controverse. Este oare posibil s` se creeze un spa\iu public
supranan\ional, la fel de legitim ca orice „polity“ na\ional? Poate el s` func\ioneze din
moment ce nu exist` un discurs politic european, o pres` european`, o societate civil` sau un
sistem de partide politice la nivel european? Ce se va întâmpla cu serviciile publice? Poate fi
acceptat` ideea unei democra\ii suprana\ionale?
De fapt, astfel de întreb`ri nu fac decât s` proiecteze la nivel suprana\ional modelul
democra\iei na\ionale ]i problemele sale specifice. Democra\ia a fost de la început asociat`
identit`\ilor colective strict teritorializate ]i statului na\ional. În pofida eforturilor din ultimele

70
decenii, identitatea european` r`mâne o construc\ie mult mai pu\in solid` decât identit`\ile
na\ionale, rezultate dintr-o evolu\ie istoric` îndelungat`.
Din acest motiv, unii autori (Milward, 1992; Habermas, 1995) consider` c` Uniunea
European` nu este decât o încercare disperat` de salvare a statului na\ional a c`rei form` de
guvernare, dep`]it` istoric, este preluat` la nivel suprana\ional. Al\ii, precum Meyer (1995) ]i
Gamberale (1997), încearc` s` identifice primele elemente ale sferei publice europene,
îndeosebi sub forma discursului contestatar ]i a tensiunii dintre cet`\eni ]i institu\iile statului
suprana\ional. Laitin (1997) merge ]i mai departe, comparând construc\ia statului
suprana\ional european cu modelul statului multicultural din India care aplic`, dup`
independen\a ]i unificarea din 1949, un sistem original de guvernare federal` pe trei nivele. În
sfâr]it, scepticii precum Preuss (1995) ]i Grimm (1995) afirm` tran]ant c` statul european nu
este posibil atât timp cât mai exist` înc` state na\ionale europene.
Aceast` logic` dicotomic` nu mai este îns` de actualitate. Statele na\ionale sunt deja
sl`bite de auto-limit`rile succesive ale suveranit`\ii consecutive pie\ei comune, monedei unice
]i politicilor comunitare. A]a cum a demonstrat Meehan (1993), cet`\enia european` nu se mai
raporteaz` exclusiv la spa\iul public al statului na\ional: „Euro-polity“ înseamn` deja sfera
politic` a institu\iilor europene, dar ]i cea a euro-regiunilor. În acest fel, cet`\enia european`
este de fapt o identitate multipl`, definit` prin afinit`\i suprana\ionale, na\ionale, regionale ]i
locale.
În pofida rezervelor exprimate de unii anali]ti ]i a caracterului s`u contradictoriu fa\` de
statul na\ional, exist` elemente certe care definesc „Euro-polity“ sau spa\iul public
european. Democra\ia european`, chiar imperfect` ]i atipic`, func\ioneaz` cu ajutorul unor
institu\ii politice suprana\ionale, de\ine propriile instrumente de protec\ie a drepturilor
fundamentale, presupune dezbateri ]i exprimarea liber` a diversit`\ii, se bazeaz` pe sufragiul
direct ]i universal. Chiar dac` nu exist` o societate civil` european` bine conturat` în raport cu
statul suprana\ional, cet`\enii europeni sunt organiza\i într-o multitudine de centre de ac\iune
civic`, deseori transfrontalier`.
Problema care se pune în dezbaterile consacrate democra\iei europene nu se refer` îns`
doar la existen\a spa\iului public suprana\ional. Ceea ce preocup` cel mai mult, îndeosebi în
contextul extinderii masive din 2004, este capacitatea statului suprana\ional conceput în anii
’60 de a gestiona un spa\iu uman ]i politic atât de vast. Pentru a rezista tenta\iei birocratice ]i a
nu supradimensiona ]i mai mult un aparat deja înc`rcat, se caut` forme de guvernare adecvate
noilor realit`\i.
În ciuda aparen\elor, competen\ele suprana\ionale sunt deja foarte importante, astfel
încât influen\a statului suprana\ional nu mai poate fi pus` în discu\ie. În tabelul 4, preluat dup`
Schmitter (1998a, p. 125), am reprezentat rezultatele transferului gradual al autorit`\ii dinspre
statul na\ional spre nivelul european. Se observ` c`, practic, nu exist` nici un domeniu al
politicilor publice care s` fie gestionat exclusiv de c`tre statul na\ional. De]i opinia public` nu
pare s` fi realizat acest lucru, politicile publice din statele membre sunt deja puternic integrate.

71
Tabelul 4. Integrarea progresiv` a politicilor publice în Europa
(1950-2001)
1950 1957 1968 1970 1992 2001
I. Domeniul economic
1. Bunuri ]i servicii 1 2 4 4 4 4
2. Agricultur` 1 1 4 4 4 4
3. Circula\ia capitalurilor 1 1 1 1 4 4
4. Fluxul de persoane ]i for\` de munc` 1 1 2 2 3 4
5. Transporturile 1 2 2 3 2 3
6. Energia 1 2 1 1 2 2
7. Comunica\iile 1 1 1 1 2 3
8. Mediul 1 2 2 2 3 3
9. Dezvoltarea regional` 1 1 1 1 3 3
10. Competi\ia 1 2 3 3 3 3
11. Industria 1 2 2 2 2 3
12. Finan\ele ]i creditele 1 1 2 2 2 4
13. Schimburile ]i împrumuturile externe 1 1 3 4 2 4
14. Taxele ]i impozitele 1 1 3 3 2 3
15. Politicile macro-economice 1 1 2 3 2 4
II. Domeniul socio-cultural
1. Condi\iile de munc` 1 1 2 2 2 3
2. S`n`tatea 1 1 1 1 2 2
3. Asisten\a social` 1 2 2 3 2 2
4. Educa\ia ]i cercetarea 1 1 3 3 2 3
5. Rela\iile de munc` 1 1 1 1 1 3
III. Domeniul politico-constitu\ional
1. Justi\ia ]i dreptul de proprietate 1 1 1 2 3 4
2. Cet`\enia 1 1 1 1 2 3
3. Participarea 1 1 2 2 2 2
4. Poli\ia ]i ordinea public` 1 1 2 2 1 2
IV. Rela\iile interna\ionale ]i securitatea extern`
1. Negocierile comerciale 1 1 3 4 5 5
2. Asisten\a militaro-economic` 1 1 1 1 2 4
3. Diploma\ia ]i apartenen\a la organiza\iile 1 1 2 2 2 4
interna\ionale
4. Ap`rarea 1 1 1 1 2 3

Legend`:
1 = toate deciziile se iau la nivel na\ional
2 = doar unele decizii se iau la nivelul U.E.
3 = deciziile se iau împreun` (la nivelul U.E. ]i la nivel na\ional)
4 = cele mai multe decizii se iau la nivelul U.E.
5 = toate deciziile se iau la nivelul U.E.

Fa\` de aceast` evolu\ie, problema spa\iului public european apare într-o nou` lumin`.
Tratatul de la Maastricht a instaurat, dup` spusele lui Schmitter (1998, p. 131), o ordine
politic` european` stabil`, capabil`:

72
– s` ia decizii;
– s` rezolve conflicte;
– s` produc` bunuri publice;
– s` direc\ioneze comportamentul public;
– s` reglementeze modul de func\ionare a pie\elor;
– s` organizeze alegeri;
– s` r`spund` la presiunile grupurilor de interes;
– s` genereze venituri;
– s` încorporeze noi membri;
– s` aloce fonduri;
– s` acrediteze ]i s` primeasc` reprezentan\i diplomatici;
– s` încheie acorduri interna\ionale;
– s` declare chiar r`zboi.
Aceste atribu\ii ale „Euro-polity“ sunt echivalente cu func\iile ordinii publice într-un stat
na\ional. În schimb, spa\iul public european nu are urm`toarele caracteristici:
– localizarea unic` ]i clar definit` a autorit`\ii;
– ierarhia stabil` ]i centralizat` a serviciilor publice;
– competen\a clar` a sferei publice, în interiorul c`reia s` se ia decizii obligatorii pentru to\i;
– teritoriul de referin\` în interiorul c`ruia s`-]i exercite autoritatea;
– apartenen\a individual` la organiza\iile interna\ionale ]i capacitatea de a semna tratate
interna\ionale;
– o identitate puternic` prin care s` exercite domina\ia simbolic` asupra propriilor cet`\eni;
– monopolul efectiv asupra mijloacelor legale de coerci\ie;
– capacitatea unic` a implement`rii directe a propriilor decizii la nivelul grupurilor,
comunit`\ilor ]i indivizilor;
– competen\a de a controla fluxul bunurilor, serviciilor, capitalului ]i al persoanelor în
interiorul propriilor frontiere.
Pân` în anii ’70, metoda neo-func\ionalist` imaginat` de Jean Monnet a func\ionat foarte
bine. Pia\a comun` a coexistat cu politicile na\ionale, printr-o simbioz` a federalismului cu
guvernarea suprana\ional`. Pe m`sur` îns` ce comunitatea ]i politicile comune s-au extins, s-
au accentuat presiunile asupra institu\iilor europene concepute ca o prelungire suprana\ional`
a democra\iei na\ionale. De exemplu, Comisia European` (echivalentul executivului
suprana\ional) poate s` ini\ieze legi ]i s` gestioneze punerea în aplicare a legisla\iei europene,
dar nu poate s` decid` singur`: aceast` prerogativ` r`mâne la nivelul statelor na\ionale.
Pentru ca un stat membru s` nu decid` totu]i unilateral ]i discre\ionar, dreptul comunitar
a instituit un sistem inedit de decizii consensuale, care nu exist` în cazul ONU sau NATO.
Regula majorit`\ii calificate, de exemplu, incit` statele s` coopereze iar co-decizia legislativ`
(acordul necesar între Parlamentul European ]i Consiliul Mini]trilor) oblig` la negocieri
permanente. Acest sistem a creat propria guvernare cooperativ`, dar are limite importante în
ce prive]te:
• legitimitatea – cu excep\ia membrilor Parlamentului European, to\i reprezentan\ii
na\ionali în institu\iile europene sunt numi\i de guvernele în exerci\iu;
• participarea – cet`\enii î]i exprim` drepturile ]i responsabilit`\ile mai ales într-un cadru
na\ional, indiferent dac` este vorba de societatea civil`, de institu\iile publice sau de mass-

73
media; „Euro-polity“ ofer` înc` pu\ine oportunit`\i de participare civic`, cet`\enia r`mâ-
nând un atribut al apartenen\ei na\ionale;
• r`spunderea public` – fiind numite, nici Comisia ]i nici Consiliul nu sunt obligate s`
r`spund` direct în fa\a cet`\enilor.
În continuare, dezbaterile privind democra\ia european` vor avansa în func\ie de solu\iile
la urm`toarele dou` chestiuni fundamentale:
a) Pe de o parte, este vorba de rela\ia dintre suveranitatea na\ional` ]i principiul federal.
A]a cum se prezint` lucrurile în prezent, scena public` european` pare mai mult
preocupat` de lupta pentru influen\` (ponderea voturilor, num`rul de locuri în Parlament,
accesul la subsidiile comunitare), decât de o dezbatere privind principiile sau valorile
Uniunii. F`r` excep\ie, atât cei mari cât ]i cei mici, atât membrii vechi cât ]i noii sosi\i,
par s` nu se deta]eze de obsesia suveranit`\ii na\ionale.
Aceast` dependen\` de cadrul statului na\ional este îns` anacronic`. A]a cum arat` Bobbio
(1998), orice suveranitate na\ional` este limitat` de factori interni (de exemplu, limitele
statului în raport cu cet`\enii, datorit` obliga\iei de a respecta drepturile omului) sau factorii
externi (de exemplu, limitarea ac\iunii externe a unui stat datorit` intereselor sau exigen\elor
altor state). De altfel, a]a cum demonstreaz` Malberg (cf. Herzog, 2002, p. 68), dreptul
constitu\ional modern a introdus deja o abordare mai nuan\at`, conform c`reia suveranitatea
na\ional` comport`:
– referin\a la un text juridic fondator, a]a cum este Constitu\ia; din acest punct de
vedere, nici Tratatele Uniunii, nici Tratatul constitu\ional nu sunt incompatibile cu
constitu\iile na\ionale;
– democra\ia reprezentativ`; suveranitatea complet` se p`streaz` doar în cazul
confedera\iilor, unde guvernarea se exercit` de reprezentan\i direc\i ai fiec`ruia din
guvernele membre; federa\ia, în schimb, func\ioneaz` printr-un stat federal care se
substituie statelor componente în exercitarea anumitor func\ii (ap`rarea, politica
extern`, moneda), beneficiaz` de propria legitimitate (rezultat` din alegeri) ]i de
propriul buget. Uniunea European` nu este nici confedera\ie (ca Elve\ia), nici o fede-
ra\ie (ca Germania sau Belgia), pentru c` nu se bazeaz` pe o democra\ie
reprezentativ`;
– existen\a unui drept na\ional instrumentalizat de un aparat juridic intern; spre
deosebire de federa\ii, care sunt capabile s` emit` un drept aplicabil în fiecare stat
component, Uniunea European` nu a reu]it s` creeze aceast` unitate legislativ`: „le-
gile“ unionale sunt de fapt „directive“ pe care fiecare stat le „transpune“ în spa\iul
na\ional sau „reglement`ri“ cu aplica\ie direct`;
– capacitatea de a decide asupra propriilor competen\e; statele na\ionale sunt cele care,
în fond, decid asupra competen\elor pe care le p`streaz` la nivel na\ional.
b) Pe de alt` parte, democra\ia european` este o construc\ie inedit`, diferit` de cadrul
na\ional de referin\`. Sistemul de decizie intern` ]i repartizarea puterii pe baza principiilor
generice ale subsidiarit`\ii ]i propor\ionalit`\ii fac necesar un permanent proces de
negociere, dialog ]i c`utare a consensului. Din exterior, prin raportare la ra\ionalitatea ]i
simplitatea aparent` a cadrului na\ional, aceste procese par rebarbative, inutile ]i ineficace.
În realitate, fa\` de amploarea misiunii asumate (crearea unui nou tip de societate
democratic`), nici costurile ]i nici sinuozit`\ile nu sunt nejustificate. Dac` privim re-
trospectiv la crizele de cre]tere ]i evolu\ie ale Uniunii (primirea Marii Britanii, negocierile

74
cu euro-scepticii, trecerea de la Comunitate la Uniune, institu\ionalizarea euro-cet`\eniei,
moneda unic`, Constitu\ia), observ`m c` procesul a fost dramatic, dar extrem de dinamic.
În doar jum`tate de secol s-a reu]it nu doar reconcilierea, integrarea economic` ]i
financiar`, dar s-au pus bazele unei noi entit`\i suprana\ionale, într-un demers istoric f`r`
precedent. Acest proces nu a rezultat din cuceriri militare sau anex`ri teritoriale, ci s-a
ob\inut prin consens ]i liber consim\`mânt.
Limbajul politic a sesizat foarte bine aceast` evolu\ie. Vechile repere terminologice ale
democra\iilor na\ionale nu mai corespundeau democra\iei europene, astfel încât s-au creat,
uneori artificial ]i incomprehensibil (vezi ceea ce se desemneaz` de obicei prin „comitologie“,
respectiv comitetele, comisiile ]i structurile birocra\iei europene), noi referin\e. Gondrand
(1991) a elaborat în acest sens un dic\ionar al noului limbaj politic european cu peste 1000 de
intr`ri. Iat` câteva exemple: acquis comunitar, drept comunitar, efect „spill-over“ (angrenaj),
subsidiaritate, propor\ionalitate, majoritate calificat`, co-decizie, geometrie variabil` etc. Într-
o lucrare anterioar` (Bîrzea, 2001), am realizat un astfel de glosar, adaptat condi\iilor
societ`\ii române]ti, care poate fi util studen\ilor care vor s` aprofundeze chestiunea
terminologiei.
Geneza democra\iei europene nu trebuie s` se fondeze neap`rat pe structurile na\ionale,
chiar dac` Uniunea European` este rezultatul unui transfer limitat de prerogative dinspre statul
na\ional spre structurile suprana\ionale. Este posibil, a]a cum sus\ine Marks et al. (1998, p.
VII), ca „Euro-polity“ s` porneasc` de la propria sa logic`, ceea ce înseamn` altceva decât o
simpl` propensiune comunitar` a democra\iei na\ionale.
Schmitter (1998b) încearc` s` impulsioneze reflec\ia asupra acestei chestiuni printr-o
analiz` conceptual` care se deta]eaz` de cadrul neo-func\ionalist al p`rin\ilor Uniunii
(Schuman, Adenauer, De Gasperi, Monnet, Spaak). În acest sens, Schmitter face apel la patru
tipuri ideale pe care le angreneaz` sub forma din fig. 10. Spre deosebire de încerc`rile
anterioare, care construiau spa\iul public european pornind de la experien\a cunoscut` a
form`rii statelor na\ionale sau de la modelele de integrare regional`, Schmitter crede c` putem
avansa doar dac` imagin`m scheme noi, ireductibile la referen\ialul nostru istoric. El pleac` de
la premisa c` politicile publice se legitimeaz` în primul rând prin reprezentativitate.
Guvernan\ii ]i guverna\ii î]i m`resc capacitatea de comunicare ]i interac\iune doar în m`sura
în care centrele de autoritate se disperseaz` prin dou` forme de configura\ie politic`: teritorial`
]i func\ional`. Spa\iul politic („polity“) s-a format prin rela\iile dintre autorit`\ile publice ]i
diversele forme de reprezentare teritorial` ]i/sau func\ional` a cet`\enilor, a]a cum sunt
partidele politice, mi]c`rile sociale, ONG-urile, grupurile de interes. Aceast` interac\iune
dintre decizie ]i participan\i („stakeholders“) face posibil` atât autoritatea cât ]i responsabi-
litatea public` („accountability“), atribute fundamentale ale oric`rui spa\iu public.
În ce prive]te formarea „Euro-polity“, dup` Schmitter, exist` dou` variante posibile:
• prin strategia neo-func\ionalist` ini\ial` a lui Jean Monnet, în care obiectivele integr`rii
s-au realizat mai ales prin intermediul reprezent`rii teritoriale, respectiv prin guvernele
statelor na\ionale (este metoda interguvernamental` care a prevalat pân` la Actul Unic
European, 1986);
• printr-o abordare comunitar`, care deta]eaz` reprezentarea func\ional` de reprezentarea
teritorial`, prin prevalen\a intereselor transna\ionale ]i formarea unui spa\iu public
transteritorial.

75
Fig. 10. Formarea spa\iului public european
Caracteristici teritoriale
Variabil Stabilizat
Tangen\ial Contiguu
Egalitar Ierarhic
Diferen\iat Identic
Reversibil Ireversibil
Variabil
Caracteristici func\ionale

Dispersat Condominio Consortio


Partajat
Suprapus
Stabilizat
Cumulativ Confederatio Stato/Federatio
Separat
Coincident

În prezent, Uniunea se bazeaz` pe un amestec al metodei interguvernamentale (rela\ii între


state na\ionale suverane) cu metoda comunitar` (politici comune reglementate prin dreptul
comunitar). Provoc`rile ap`rute în urma extinderii progresive ]i presiunile rezultate din
globalizare au perturbat acest echilibru. Solu\ia, dup` Schmitter, poate fi într-unul din
modelele identificate în fig. 10, respectiv:
• Stato/federatio corespunde modelului de guvernare existent în Germania („Politik-
verflechtung“) ]i Elve\ia („federalismul cooperativ“), unde unit`\ile subna\ionale ]i
na\ionale au propria identitate în interiorul unei ierarhii a autorit`\ii. Apartenen\a la
aceast` structur` este destul de solid` pentru c`, altminteri, separarea ar fi foarte cos-
tisitoare. Aceast` localizare teritorial` strict` (delimit`ri clare ale unit`\ilor ]i ale
federa\iei) coincide cu o specializare func\ional` bine determinat`, printr-o alocare fix` a
competen\elor la fiecare nivel (federal ]i subfederal).
• Confederatio este astfel constituit` încât s` protejeze unit`\ile fa\` de domina\ia central`.
Aranjamentele func\ionale sunt clar definite ]i au limite precise astfel încât s` nu
îngr`deasc` suveranitatea statelor componente, care se pot oricând retrage din comunitatea
politic`. Fiecare entitate participant` (stat, canton, provincie) poate negocia termenii
afilierii la confedera\ie dar, odat` consim\it`, apartenen\a impune reguli comune privind
moneda, schimburile comerciale, protec\ia mediului, securitatea colectiv`. Din punct de
vedere istoric, confedera\ia a fost o structur` destul de fragil`, singurele experien\e fiind
Confedera\ia Helvetic` (1291-1848), |`rile de Jos (1581-1795), SUA (1781-1789),
Germania (1815-1866) ]i Iugoslavia (1980-1991).
• Consortio este o platform` de cooperare între entit`\i autonome. Caracteristicile teritoriale
sunt p`strate dar se asigur` o ac\iune consensual` într-un cadru func\ional bine delimitat.
Ca exemplu, se citeaz` Comisia Superioar` a Naviga\iei pe Rin (1816), prima organiza\ie
cu voca\ie european`, „Concertul European“ (1823-1914) sau aranjamentele bilaterale
speciale între SUA ]i Canada, între Suedia ]i Norvegia etc.

76
• Condominio este cel mai pu\in adecvat construc\iei politice europene pentru c` presupune
varia\ii interne atât ale atributelor teritoriale cât ]i ale caracteristicilor func\ionale.
Exemplul potrivit ar fi cel al „Europei cu mai multe viteze“ sau al Europei cu mai multe
institu\ii regionale ac\ionând autonom. Aceste formule conduc îns` la suprapuneri ]i
paralelisme, care ar favoriza mai mult interesele divergente decât ac\iunea concertat`.
Limita comun` a acestor patru modele const` în focalizarea pe procese, f`r` prefigurarea
clar` a produsului. Toate presupun un anumit grad de integrare, dar nu reu]esc s` fie mai
precise în ce prive]te configura\ia democra\iei europene. Aderarea de noi membri ]i l`rgirea
ariei de cuprindere a politicilor comunitare nu fac decât s` pun` în eviden\` limitele sistemului
actual de guvernare, vulnerabil atât în ce prive]te legitimitatea ]i reprezentarea, cât ]i în raport
cu r`spunderea public`. Schema bipolar` a lui Schmitter (teritorialitate vs. func\ionalitate) se
dovede]te astfel util` doar pentru analiza politic`, nu ]i pentru decizia privind viitorul
democra\iei europene. Ca ]i în cazul altor încerc`ri ale anali]tilor politici (Meyer, 1995;
Scharpf, 1998; Bromley, 2001), la fel de limitative, solu\ia nu poate veni dintr-o construc\ie de
modele sau tipuri ideale, ci din efortul comun al guvernan\ilor ]i guverna\ilor de a g`si solu\ii
viabile unor probleme politice reale.

2. Sistemul decizional
Inevitabil, democra\ia european` trebuie s` \in` cont de sistemul decizional actual. C` ne
convine sau nu, a]a imperfect cum pare multora, sistemul decizional al Uniunii Europene este
rezultatul unui proces istoric. Noua democra\ie european` nu este deductibil` dintr-un model
conceptual imaginat în mediile academice, ci este produsul negocierilor dure între parteneri
înc` puternic acro]a\i egoismelor ]i identit`\ilor na\ionale. Aceste negocieri au fost
dintotdeauna anevoioase, dar au marcat un progres evident.
Tratatul de la Roma (1957) stipula o separare simpl` a puterilor, dup` modelul statului
na\ional: Comisia ini\iaz` propuneri legislative, Parlamentul le avizeaz` iar Consiliul le
adopt`. Veriga slab` a acestei ecua\ii era Parlamentul, care nu era nici instan\` executiv`
(func\ie de\inut` de Comisie) ]i nici organism legislativ. Func\ia legislativ` revenea Consi-
liului Mini]trilor, format îns` din reprezentan\i desemna\i ai guvernelor na\ionale (mini]trii de
externe).
De atunci, s-au adus corec\ii ]i s-au încercat metode care s` contracareze ceea ce Majone
(1998) a desemnat prin „deficitul democratic“ al Uniunii Europene. Pe parcursul evolu\iei
care a urmat, a devenit din ce în ce mai clar faptul c` democra\ia european` are propriile
institu\ii ]i propriul sistem de guvernare. Acest sistem a fost creat pentru a rezolva doar
anumite probleme ]i nu este la fel de polivalent ]i adaptabil ca sistemele na\ionale de
guvernare. Democra\ia politic` ]i cet`\enia european` au ap`rut ca obiective realizabile abia
dup` ce pia\a comun` ]i procesul integr`rii au devenit o certitudine (prin Actul Unic
European, 1986).

77
Fig. 11. Metoda parteneriatului a lui Monnet

COMISIE CONSILIU Curtea Europeană de


Justiţie
decizii
colective

politici
naţionale
guvernele convergente
elitele socio- statelor
economice membre

Wallace (1998b) a analizat sistemul decizional al U.E. într-o perspectiv` istoric`. Ea


distinge astfel patru metode:

a) Metoda parteneriatului
Aceast` metod` avea în centrul s`u tandemul Comisie-Consiliu, Parlamentul jucând doar
un rol simbolic (de eventual` mediere între cei doi poli). Ea func\iona prin consensul ob\inut
prin negociere între cele dou` for\e, respectiv Comisia ]i Consiliul. Echilibrul era relativ u]or
de ob\inut, dat fiind num`rul redus de \`ri membre. El se baza îns` pe efortul unor elite, f`r` o
participare popular` propriu-zis`. De fapt, Monnet nici nu-]i propusese s` realizeze o
democra\ie suprana\ional` (obiectiv ap`rut de-abia la sfâr]itul anilor ’80), ci doar s` sus\in`
reconcilierea postbelic` printr-un sistem asem`n`tor mai mult diploma\iei (negocieri între
tehnocra\i, în deplin` discre\ie) decât ac\iunii democratice propriu-zise.
Fig. 12. Metoda negocierii a lui De Gaulle

decizii negociate

CONSILIUL COMISIA

Stat 1 Stat 2 Stat 3 Stat n

parlamentele
elitele socio-economice
naţionale

78
b) Metoda negocierii
Prin metoda parteneriatului, Comisia primise practic aceea]i pondere ca ]i Consiliul.
Inevitabil, cele dou` au intrat în competi\ie, lucru devenit public în 1965, prin „criza de la
Luxemburg“ (boicotarea Consiliului de c`tre Fran\a, în semn de opozi\ie fa\` de clauza care
obliga un stat membru s` se supun` votului majoritar). Ca urmare a pozi\iei lui De Gaulle, s-a
ajuns la „compromisul de la Luxemburg“, care acorda un rol mai mare statelor na\ionale
(implicit ]i Consiliului, care le reprezint`). A]a cum se observ` din fig. 12, negocierile aveau
loc preponderent între statele membre, în mod direct, Comisia având un rol secundar. Ca s`
fac` fa\` presiunilor care se exercitau asupra sa, Consiliul ]i-a creat un sistem de comitete ]i
grupuri de lucru (de exemplu, Comitetul Reprezentan\ilor Permanen\i sau COREPER). În
acest fel, negociatorii na\ionali au devenit mai importan\i decât func\ionarii europeni. S-au
stabilit astfel consilii specializate, unde particip` mini]trii de resort (de exemplu, ECOFIN
este Consiliul Mini]trilor de Finan\e), la care se adaug` peste 150 de grupuri de lucru formate
din exper\i na\ionali. Politicile europene au devenit extrem de segmentate, astfel încât s`
r`spund` diverselor interese ]i priorit`\i ale statelor membre. La rândul s`u, Comisia s-a
organizat pe direc\ii generale (cunoscutele DG) corespunz`toare domeniilor politicilor publice
acoperite de structurile Consiliului. Coordonarea intern` a fost tot mai dificil` ]i, mai grav, au
ap`rut probleme în asigurarea r`spunderii publice: dat fiind faptul c` în acest sistem stufos ]i
complicat este greu de localizat cine ce a decis, a devenit la fel de dificil de ]tiut cine r`spunde
de deciziile respective.

c) Metoda co-op\iunii
În esen\`, aceast` metod` revine la parteneriatul Consiliu-Comisie (metoda Monnet),
p`strând totu]i sistemul de negociere cu statele membre introdus de De Gaulle. Contextul
politic european a favorizat aceast` schimbare: începând cu anii ’80, vechiul consens dintre
cre]tin-democra\i ]i social-democra\i a disp`rut, ceea ce a permis venirea la putere a unor
guverne neo-liberale ]i sl`birea statelor ca autoritate politic`. Comisia a început s`-]i dezvolte
rela\ii strategice cu diverse grupuri de interes ]i s`-]i creeze chiar structuri proprii de
consultan\` (de exemplu, Comitetul Economic ]i Social, Comitetul Regiunilor). Ca urmare,
negocierile s-au realizat nu numai la nivelul macro (Consiliul), dar ]i la nivelurile meso ]i
micro, prin grupuri transna\ionale de exper\i, formatori de opinie sau parteneri sociali. Este
perioada Delors, care a marcat trecerea de la Comunitate la Uniunea European` (prin Actul
Unic European) ]i asumarea de noi obiective strategice, inclusiv integrarea politic`. Înce-
pând cu Tratatul de la Maastricht (1992), Uniunea devine posibil` prin conlucrarea abord`rii
comunitare (politicile comune sau pilonul I care func\ioneaz` pe baza dreptului comunitar,
prin combinarea metodei parteneriatului cu metoda co-op\iunii) cu abordarea
interguvernamental` (politica extern` ]i de securitate sau pilonul II, politica intern` ]i justi\ia
sau pilonul III, ambele reglementate în baza dreptului interna\ional, unde predomin` metoda
negocierii între state suverane, sau metoda lui De Gaulle). Aceast` duplicitate se men\ine ]i
ast`zi (vezi fig. 14). Ea constituie punctul nodal al dezbaterilor privind reforma institu\iilor
U.E. ]i este sursa multor reticen\e pentru c` vizeaz` direct dou` din chestiunile-cheie ale
integr`rii: limitele suveranit`\ii na\ionale ]i statul suprana\ional.

79
Fig. 13. Metoda co-op\iunii

elitele socio-economice şi
grupurile de interes

CONSILIUL COMISIA

Statul 2 Statul n
Statul 1

Parlamentele Parlamentul European


naţionale

Autorităţile regionale

d) Metoda consensual`
Dup` extinderile din anii ’70-’80 ]i, mai ales, dup` cele din 2004 (Europa celor 25),
democra\ia intern` a U.E. a suferit modific`ri importante. Primul pas a fost renun\area la
metoda gaullist` a deciziei prin unanimitate (care d`dea importan\` votului fiec`rei \`ri) în
favoarea deciziei prin consens (Tratatul de la Maastricht, 1992).
Fig. 14. Guvernan\a european` (conform Tratatului de la Maastricht)
UNIUNEA EUROPEANĂ
Pilonul I: domeniul comunitar Pilonul II: politica externă Pilonul III: politica
(Comunitatea Europeană, piaţa şi securitatea internă şi justiţia
comună, politica socială, politica
regională, politica agricolă
comună, politica mediului, politica
de protecţie a consumatorului)
Metoda co-opţiunii Metoda De Gaulle Metoda De Gaulle
(varianta forte) (varianta slabă)

Consiliul Statele
Metoda Monnet European membre

Comisia, Consiliul, Parlamentul

guvernanţa colectivă negociere negociere concertare

parteneriatul

80
Al doilea pas a fost renun\area la dreptul de veto al statelor membre ]i introducerea, prin
Tratatul de la Nisa (2000), a sistemului dublei majorit`\i: deciziile se iau pe baza a peste
55% din voturile statelor membre, reprezentând minimum 65% din popula\ia \`rilor U.E.
Acest sistem încurajeaz` negocierile ]i c`utarea consensului, dar acord` o importan\` sporit`
\`rilor mari (pentru prima dat`, se introduce criteriul demografic).
În prezent, sistemul institu\ional al U.E. se prezint` sub forma organigramei din fig. 15.
În interiorul acestui sistem, sunt posibile urm`toarele tipuri de decizii (instan\ele decizionale
sunt ha]urate):
Fig. 15. Sistemul institu\ional al U.E.

Autoritate politică Consiliul European


(orientări generale)
(şefii statelor)

Executiv Comisia Europeană (propuneri)

Organisme Comitetul Economic şi Comitetul Regiunilor


consultative Social (aviz) (aviz)

Legislativ Parlamentul European Consiliul Miniştrilor


(aviz şi co-decizii) (decizii)

Executiv şi
Comisia Europeană (decizii
decizie operaţională privind execuţia, bugetul,
concurenţa etc.)

Curtea Europeană de Curtea Europeană de Justiţie


Organisme de control Conturi (control juridic)
(control financiar)

• Consultarea este procedura ini\ial`, introdus` prin Tratatul de la Roma (1957). Comisia
face propuneri (de exemplu, ini\iative legislative) pe care le transmite Consiliului
(mini]trii de externe, reprezentând guvernele statelor membre) care decide, dup` ce ob\ine
avizul Parlamentului.
• Asentimentul presupune dreptul de veto al Parlamentului (introdus prin Tratatul de la
Maastricht) în probleme de maxim` importan\` cum sunt drepturile cet`\enilor, fondurile
structurale, acordurile de asociere a noi membri, func\ionarea B`ncii Centrale Europene.
• Cooperarea se bazeaz` pe un circuit reversibil, în care Comisia ini\iaz` texte legislative
iar Parlamentul, înainte de aprobarea de c`tre Consiliu, are mai multe op\iuni în afar` de
simplul aviz: poate respinge propunerea, poate propune amendamente sau o poate adopta
prin majoritate simpl` (peste 50% din voturi).

81
• Co-decizia a fost introdus` prin Tratatul de la Amsterdam (1997) ]i face din Parlament o
co-instan\` legislativ` (al`turi de Consiliul Mini]trilor). Acest rol este limitat la situa\iile
de co-decizie (pentru anumite texte legislative) ]i acord` Parlamentului aceea]i putere ca
]i Consiliului.
Uniunea European` este un spa\iu de reguli unde nu exist` o ierarhie a normelor (Tratatul
constitu\ional nu are for\a juridic` a textelor constitu\ionale na\ionale). Spre deosebire de
dreptul na\ional, care este unitar ]i obligatoriu, dreptul comunitar este un drept de integrare
]i se aplic` doar politicilor ]i prerogativelor transferate în gestiunea Comisiei Europene.
Dreptul comunitar comport` patru tipuri de instrumente juridice:
• reglementarea are efect general, este obligatorie în toate elementele sale ]i direct
aplicabil` în toate statele membre;
• directiva comunitar` este o lege-cadru care oblig` statele membre în privin\a
rezultatelor, nu ]i a mijloacelor sau c`ilor de realizare;
• decizia este obligatorie, îns` nu se adreseaz` decât persoanelor/companiilor ]i statelor
membre, luate individual;
• recomand`rile, avizele ]i rezolu\iile Consiliului Mini]trilor nu au o valoare
constrâng`toare.
Adoptarea Constitu\iei Europene va avea drept consecin\` înt`rirea Uniunii ]i trans-
formarea sa în organiza\ie politic` cu propria personalitate juridic`. În prezent, statutul s`u
juridic este confuz, datorit` ezit`rii între cooperare ]i integrare, între dreptul inter-
guvernamental ]i dreptul comunitar (vezi compara\ia celor dou` în tabelul 5, preluat dup`
Moreau Defarges, 2002, p. 44). În cadrul cooper`rii interguvernamentale, decizia este
consecin\a compromisului între state suverane ]i nu are efecte juridice propriu-zise. Prin
integrare, statul na\ional nu va fi decât un actor în cadrul uneia dintre institu\iile europene
(Consiliul) ]i va pierde monopolul execu\iei ]i al legitimit`\ii. În plus, statele vor fi angrenate
într-un dispozitiv juridic care le va obliga s` respecte deciziile comunitare. De fapt, aici este ]i
miza real` a Constitu\iei Europene: este simbolul s`u de instrument juridic al supra-statului
european, care va marca sfâr]itul suprema\iei statelor na\ionale.
Tabelul 5. Diferen\ele dintre integrare ]i cooperarea interguvernamental`
Integrarea Cooperarea interguvernamental`
Domenii libera circula\ie, concuren\a politica extern`
poli\ia
justi\ia
Organizare transfer de competen\e dinspre statele competen\ele r`mân la nivelul statelor
membre c`tre Comunitate (organism cu membre
personalitate juridic`)
simpl` concertare între reprezentan\ii
statelor membre
Luarea deciziei mecanism integrat: Comisia propune, se consens între statele membre. Eventual,
adopt` prin co-decizie între Consiliu (prin votarea m`surilor de aplicare
votul cu majoritate calificat`) ]i
Parlamentul European
Execu\ia de c`tre Comisie ]i/sau statele membre, de c`tre statele membre
sub controlul institu\iilor comunitare
Legitimitatea dubl`: în cadrul statelor ]i al instan\elor la nivelul statelor
comune

Analiza dispozitivului institu\ional ]i a sistemului decizional al U.E. ne conduce la câteva


concluzii semnificative pentru contextul cet`\eniei europene:
• democra\ia intern` a U.E. s-a constituit ini\ial printr-o prelungire suprana\ional` a
configura\iei statului na\ional;

82
• aceast` proiec\ie suprana\ional` s-a f`cut printr-o abatere de la standardele democra\iei, în
primul rând reprezentativitatea direct`, r`spunderea public` ]i separarea puterilor;
• l`rgirea progresiv` a U.E. a creat noi presiuni asupra sistemului decizional ]i a institu\iilor
europene, care au recurs la reforme interne;
• chiar dac` democra\ia european` nu a fost un obiectiv ini\ial, prioritatea fiind reconcilierea
postbelic` ]i integrarea economic`, Uniunea a dovedit capacit`\i de autoreglare ]i adapt`ri
progresive, ceea ce a dus la rezultate notabile pe calea democra\iei suprana\ionale:
emergen\a spa\iului public european, recursul la decizia consensual` ]i votul cu dubl`
majoritate, co-decizia Consiliu-Parlament, extinderea guvernan\ei ]i a structurilor
consultative, euro-cet`\enia.

3. Guvernan\a european`: regim, federa\ie sau stat suprana\ional?


Uniunea European`, în mod cert, nu este un guvern. Chiar dac` se pot face unele apropieri
între competen\ele Comisiei ]i cele ale executivului într-un stat na\ional (de exemplu,
ini\iativa legislativ`, gestiunea unui buget, specializarea pe domenii de activitate), nici
comisarii ]i nici direc\iile generale nu au atribu\iile unor ministere: nu au în sarcin` elaborarea
politicilor publice, controlul execu\iei, rela\ia direct` cu cet`\enii sau cooperarea
interna\ional`. Din acest motiv, unii autori (Buchen, 1993; Scott, 1995; Wallace, 2003) au
identificat înc` un paradox al democra\iei europene: Uniunea este guvernat` f`r` s` mai fie
nevoie de un guvern.
Intervine îns` aici un joc de cuvinte ]i apar unele nuan\e terminologice greu de surprins în
limba român`: este distinc\ia dintre guvern („government“) ]i guvernan\` („governance“).
Primul se refer` la o ordine ierarhic` ]i o repartizare centralizat` a autorit`\ii publice. Puterea
este strict localizat` ]i concentrat` în anumite institu\ii, organizate dup` principiul birocra\iei.
Guvernan\a8, în schimb, comport` re\ele interactive ]i dispersarea autorit`\ii publice, în care
decizia se ia prin negociere ]i implicarea unei multitudini de centre specializate. Interven\ia
central` pe baz` de autoritate (politic`, economic`, ideologic` sau organiza\ional`) este
înlocuit` prin parteneriate interorganiza\ionale ]i o abordare „incremental`“ a lu`rii de decizii.
Puterea revine unor structuri mixte cum sunt „parteneriatele sociale“ (guvern-patronat-
sindicate), „complexul profesional-birocratic“ (func\ionari-exper\i), „parteneriatul civic“
(autoritate public`-societatea civil`) sau „parteneriatul public-privat“ (stat-firme
particulare).
De fapt, îns`]i ideea de organiza\ie non-guvernamental` sau modelul sub-guvernamental
(care acord` prioritate proceselor locale ]i interac\iunii între actorii din teren) introdus de
sociologia american` sub termenul de „policy network“ (Jordan ]i Schubert, 1992), nu sunt
decât forme concrete de „governance“, în sensul de alternativ` la guvern ]i la ac\iunea sa
administrativ-birocratic`. În Europa, Rhodes (2003, p. 36–37) a definit „re\elele de politici
publice“ („policy networks“) ca un consor\iu temporar de organiza\ii interesate s`-]i utilizeze
în comun resursele pentru a ob\ine beneficii reciproce. Aceste re\ele ac\ioneaz` în sfera
public` ]i, în consecin\`, sunt supuse obliga\iei de a asigura transparen\a ]i controlul
cet`\enesc (este ceea ce le deosebe]te de organiza\iile mafiote, de exemplu).

8
„Dic\ionarul explicativ al limbii române” nu con\ine acest termen. Este un neologism foarte re-
cent, folosit doar de speciali]tii în ]tiin\ele sociale ]i politice, chiar dac` limbajul curent nu l-a adoptat
înc`. Vom folosi ]i noi acest termen, cu precau\ia de rigoare.

83
În func\ie de gradul lor de integrare, Rhodes define]te cinci tipuri de „policy networks“:
• comunit`\ile teritoriale implic` un înalt grad de coeziune, sunt stabile ]i centrate pe
interesele majore ale unei unit`\i teritoriale (de exemplu, s`n`tatea public` într-un jude\);
în acest exemplu, este vorba de interdependen\a serviciilor publice teritoriale care au
competen\e (fie ]i indirecte) în gestionarea st`rii de s`n`tate a popula\iei din jude\ul
respectiv: serviciile de igien` public`, spitalele, direc\iile sanitare, oficiile de asisten\`
social`, centrele pentru persoane cu nevoi speciale etc;
• re\elele profesionale se bazeaz` pe interesele particulare ale unui grup de exper\i (de
exemplu, profesorii) pe care le promoveaz` în raport cu institu\iile statului sau alte grupuri
profesionale; ele pot func\iona sub forma unei re\ele ad-hoc, a unui grup de presiune sau
ONG;
• re\elele interguvernamentale cuprind to\i reprezentan\ii autorit`\ilor locale (de exemplu,
consiliile locale, institu\iile ordinii publice, serviciile de protec\ie social`, direc\iile for\ei
de munc`, institu\iile culturale etc.);
• re\elele de produc\ie se caracterizeaz` prin prevalen\a intereselor economice ]i
cooperarea patronatului ]i a sectorului privat cu autorit`\ile publice; un exemplu este
participarea patronatului la analiza nevoilor locale de formare sau la sus\inerea unui
proiect de dezvoltare comunitar`;
• re\elele tematice sunt foarte diverse, ele fiind deschise tuturor partenerilor institu\ionali
interesa\i de un domeniu sau de o problem` specific` a politicilor publice (de exemplu,
finan\area înv`\`mântului, protec\ia mediului, organizarea unui festival sau a altui
eveniment cultural).
Ca ]i al\i termeni larg folosi\i în ]tiin\ele sociale ]i politice (de exemplu, echitate, societate
civil`, calitate, mentalitate), cuvântul „governance“ (fr. „gouvernance“) nu beneficiaz` de un
consens terminologic. El a fost introdus în rela\iile interna\ionale pentru a desemna aceea
împrejurare consecutiv` globaliz`rii când este posibil s` se guverneze f`r` guverne, de
exemplu, prin intermediul re\elelor transna\ionale (Rosenau ]i Czempiel, 1992). Al\ii îl reduc
la activitatea opera\ional` a guvernelor (Nugent, 1999), în\elegând prin aceasta c` guvernele
r`mân pivotul politicilor publice dar coopereaz` ]i cu al\i actori sociali. Al\ii, în schimb,
precum March ]i Olsen (1995, p. 6) introduc o interpretare mult extins`, dup` care
„guvernan\a este contextul în care se produce ac\iunea cet`\enilor ]i a oficialilor, în care se
implementeaz` politicile ]i unde se exprim` identit`\ile ]i institu\iile societ`\ii civile“.
Guvernan\a („governance“) nu este deci spa\iul public dominat de ac\iunea guvernului, ci un
cadru opera\ional unde politicile publice sunt sus\inute de diver]i actori. Centrul aten\iei nu
mai este implementarea administrativ`, ci ac\iunea politic` în cadrul unui spa\iu public
determinat.
Aceste diferen\e sunt clar sintetizate de Stoker (1998, p.20):
• „Guvernul se refer` la institu\iile oficiale ale statului ]i la puterea coercitiv` legitim`
asupra c`reia au monopolul. Guvernul se caracterizeaz` prin capacitatea de a lua decizii ]i
prin puterea de a le aplica. Cuvântul «guvern» se aplic` în special proceselor formale ]i
institu\ionale care, la nivelul statului na\ional, au ca scop s` asigure men\inerea ordinii
publice ]i facilitarea ac\iunii colective.“
• „Guvernan\a vizeaz`, în ultim` analiz`, tot crearea condi\iilor puterii organizate ]i ale
ac\iunii colective. Rezultatele guvernan\ei nu sunt deci diferite de cele ale guvernului.
Diferen\ele rezult` mai ales din metodele utilizate. Guvernan\a se refer` la elaborarea

84
structurilor de guvernare prin care frontierele dintre sectorul public ]i sectorul privat,
precum ]i în interiorul fiec`ruia din acestea, tind s` se estompeze. Esen\a guvernan\ei este
c` ea privilegiaz` mecanismele de guvernare care, pentru a func\iona, nu au nevoie de
autoritate ]i de sanc\iunile date de puterea public`.“
Cu alte cuvinte, guvernul (sistemul de institu\ii oficiale ale statului na\ional) ]i ac\iunea sa
(guvernarea) presupun exercitarea legal` a puterii, pe când guvernan\a const` într-un sistem
participativ ]i deliberativ, unde ordinea nu mai este impus` de sus în jos, ci rezult` din inter-
ac\iunea unui mare num`r de participan\i care se influen\eaz` reciproc.
Într-o versiune succint`, Rhodes (2003, p. 23) rezum` astfel atributele guvernan\ei ca
alternativ` la ac\iunea guvernelor na\ionale:
• interdependen\a organiza\iilor; guvernan\a dep`]e]te limitele guvernului, astfel încât
departaj`rile dintre sectorul public, sfera privat` ]i activit`\ile voluntare devin irelevante;
• emergen\a re\elelor de parteneriat, ceea ce presupune schimburi permanente, negocieri,
dezvoltarea de proiecte convergente, dar ]i r`spundere public` în comun;
• dinamica permanent` a interac\iunilor, rolurilor ]i atribu\iilor; este similar cu un joc cu
reguli, în care echilibrul de for\e se schimb` continuu;
• autonomia fa\` de stat, în sensul c` re\elele sunt responsabile fa\` de cet`\eni ]i proprii
participan\i („stakeholders“), nu fa\` de stat.
Din aceast` trecere în revist`, re\inem unele consecin\e interesante pentru contextul nostru:
importan\a dat` institu\iilor politice (Pierre ]i Peters, 2000, p. 12), rolul consor\iilor ]i al
grup`rilor pe baz` de interese (Armstrong ]i Bulmer, 1998, p. 55), parteneriatul public-privat
(Héritier, 2001, p. 185), interac\iunea orizontal` a actorilor sociali (Mayntz, 1998, p. 7-8),
negocierea colectiv` a deciziilor (Schmitter, 2002, p. 53). Guvernan\a nu se reduce la ac\iunea
de implementare a politicilor publice de c`tre guverne ]i structurile lor subordonate, ci
comport` activitatea politic` concertat` a diverselor for\e care se manifest` pe arena public`.
Aceasta implic` parteneriate ]i consor\ii, negocieri colective, interac\iunea dintre stat ]i
societate, dintre sfera public` ]i cea privat`.
Dup` Stoker (1998, p.22), guvernan\a pune în discu\ie îns`]i actualitatea statului unitar,
reprezentat de „modelul Westminster“ ]i caracterizat prin suveranitatea Parlamentului, prin
puteri considerabile acordate Consiliului Mini]trilor ]i responsabilitate ministerial` direct`.
Acest sistem, bazat pe premisa unui centru unic de putere, nu mai reflect` complexitatea
societ`\ilor europene, unde nucleele de influen\` sunt difuze ]i multiple. Pentru a contracara
concentrarea puterii la nivelul guvernului central, Stoker propune cinci principii ale
guvernan\ei care, prin extrapolare, se pot aplica democra\iei europene. Acestea sunt:
• implicarea institu\iilor ]i a actorilor care nu apar\in de sfera guvernului;
• responsabilizarea societ`\ii civile, printr-un nou echilibru între stat ]i ONG-uri;
• interdependen\a institu\iilor participante la ac\iunea colectiv`;
• implicarea re\elelor de actori autonomi;
• gestionarea ac\iunii colective f`r` interven\ia obligatorie a autorit`\ii statului.
Este interesant de notat, referitor la puterea excesiv` a executivului în cadrul „statului
unitar“ (descris de literatura britanic` prin „modelul Westminster“), c` implementarea
„acquis“-urilor în \`rile membre s-a f`cut pân` în prezent cu participarea redus` a
parlamentelor ]i a partidelor politice na\ionale. Cu alte cuvinte, integrarea european` s-a
realizat preponderent prin decizii ale executivului. Nu întâmpl`tor, puterea reprezentan\ilor
executivului în institu\iile europene (Consiliul, de exemplu) este superioar` ]i asimetric` în

85
raport cu al\i actori na\ionali. Din acest motiv, op\iunea pentru guvernan\` ]i tipul de ac\iune
colectiv` pe care îl presupune este o direc\ie promi\`toare, care poate rezolva unele din
contradic\iile interne ale democra\iei europene.
Pe scurt, teoria guvernan\ei (Kooiman, 1993 ]i 2002; Hooghe, 1996; Mayntz, 1998;
Pierre ]i Peters, 2000) a introdus unele elemente interesante pentru situa\ia atipic` a Uniunii
Europene, format` din guverne na\ionale ]i state teritorializate. Iat` câteva exemple:
• reducerea func\iei reglatorii a statului (de exemplu, introducerea auto-regl`rii ]i a auto-

evalu`rii ca alternativ` la reglarea extern` prin mecanisme de coerci\ie ]i control);


• promovarea conducerii corporatiste, prin re\ele de parteneriat ]i consor\ii intergu-

vernamentale;
• introducerea subsidiarit`\ii în guvernarea local` (decizia se ia cât mai aproape de nivelul

de execu\ie);
• dezvoltarea de re\ele de cooperare la nivelul meso, a]a cum sunt regiunile în cadrul U.E.;

• implementarea „noului sistem de management public“ („new public management“), o

metod` de opera\ionalizare a politicilor publice prin recursul la manageri profesioni]ti,


centrarea pe obiective, definirea unor criterii clare de m`surare a performan\ei, stabilirea -
unor rezultate ]i beneficii concrete în raport cu resursele alocate, apropierea de cet`\ean,
capacitatea de auto-reglare ]i auto-dezvoltare.

Aceste noi repere au atras aten\ia speciali]tilor care se ocup` de viitorul democra\iei
europene. Astfel, într-o serie de publica\ii consacrate guvernan\ei europene, „Unitatea de
prospectiv`“ a Comisiei (De Munck ]i Lenoble, 2001, p. 42) a ini\iat o serie de dezbateri
privind alternativele posibile la statul modern. În ultim` instan\`, aceste dezbateri s-au coa-
gulat în jurul a doi poli conceptuali (Wallace, 2003, p. 3):
Pe de o parte, abordarea anali]tilor germani, dup` care U.E. este cadrul opera\ional
primordial în interiorul c`ruia trebuie s` se desf`]oare guvernan\a european`. U.E. este un
„polity“ nu un stat, un sistem auto-definit ]i legitimat prin propriile sale obiective politice.
Statele \`rilor membre sunt circumscrise acestui cadru operatoriu unic, unde guvernele
na\ionale sunt doar unul dintre participan\ii la guvernan\`, printre mul\i al\ii.
Pe de alta, abordarea preferat` de exper\ii britanici nu agreeaz` ideea cadrului politic unic,
inspirat de modelul federalist. Ei favorizeaz` parteneriatele transna\ionale limitate în timp
]i spa\iu, centrate pe probleme precise. Ponderea nu mai revine unui „Euro-polity“ global ]i
integrator, ci multiplelor procese transfrontaliere, mai u]or de gestionat din perspectiva
guvernan\ei. În locul unui „design“ suprana\ional, în care spa\iul public european integreaz`
spa\iile na\ionale ]i regionale într-o viziune normativ` bine structurat`, modelul britanic este
mai apropiat logicii concuren\iale ]i pluraliste a pie\ei, unde parteneriatele ]i consor\iile
transfrontaliere se schimb` perpetuu, în func\ie de condi\ii ]i interese.
Aceste dou` pozi\ii, aparent antagonice, domin` climatul intelectual actual privind
integrarea european`. Este greu de anticipat care din cele dou` pozi\ii va fi confirmat` de
evolu\ia ulterioar`. Modelul german aduce o structur` coerent`, care ]i-a dovedit eficacitatea
în statele federale. Modelul britanic este mai dinamic ]i mai inclusiv, dar nu rezolv` problema
propriu-zis` a lu`rii deciziilor care preocup` atât de mult pe guvernan\ii europeni. Ca ]i în alte
situa\ii, probabil c` solu\ia va ap`rea pe parcurs, prin practica direct` a guvernan\ei, a]a cum

86
s-a început deja prin metoda consensual` introdus` de Actul Unic European. R`mâne de v`zut
cât de mult guvernarea european` va fi de tip federal sau în ce m`sur` va r`mâne o form` de
regim politic, în care majoritatea deciziilor se vor lua la nivel na\ional.
Aceast` dilem` st` în centrul analizei într-un studiu semnat de Wallace (1998b) care
pleac` de la urm`toarea propozi\ie: U.E. este mai mult decât un regim, dar mai pu\in decât o
federa\ie. Aceast` afirma\ie las` îns` impresia unei evolu\ii lineare ]i ireversibile c`tre
modelul federal pe care Wallace, ca orice analist britanic, îl refuteaz` din start. Dup` Wallace
(1998b, p. 40) exist` de fapt o dubl` mi]care, atât dinspre regim spre federa\ie, cât ]i invers
(vezi rela\iile din fig. 16). Ca s` exprime mai fidel realitatea politic` a U.E, Wallace (1998a, p.
13) folose]te metafora pendulului. În locul ierarhiei ]i ordinii inerente modelului federal,
pendulul sugereaz` o situa\ie mult mai complex`, dar ]i mai neclar`, în care construc\ia
european` oscileaz` permanent între polul na\ional ]i cel suprana\ional. Chiar dac` aceast`
reprezentare nu ofer` o solu\ie propriu-zis`, ea pare s` exprime foarte bine situa\ia actual`,
caracterizat` printr-un cumul de paradoxuri ]i incertitudini.
Fig. 16. Uniunea European`: regim sau federa\ie?
Domina\ia Consiliului Competi\ie între Consiliu ]i Comisia, Curtea European` de
Comisie Justi\ie ]i Parlamentul European
Guverne na\ionale sunt puternice
puternice Decizie la nivel na\ional ]i
european Influen\` redus` a guvernelor
na\ionale

FEDERA|IE
REGIM

U.E. nu este doar un regim, adic` o anumit` ordine instituit` prin sistemul de putere al
institu\iilor europene. Ea nu este îns` nici federa\ie, de]i Germania dore]te cu insisten\` s` se
ajung` la o rela\ie de tip federal între prerogativele suprana\ionale (de exemplu, Banca
Central` European`, constituit` dup` modelul lui Bundesbank) ]i competen\ele statelor, pe
baza subsidiarit`\ii ]i propor\ionalit`\ii (vezi în acest sens celebrul discurs al lui Joschka
Fischer de la Universitatea „Humboldt“ din Berlin, în mai 2000). Pentru anali]tii britanici, pe
care Helen Wallace îi reprezint` foarte bine prin euro-pendulul s`u, incertitudinea ]i reglarea
spontan` nu sunt decât atribute ale guvernan\ei europene. Exist` în acest sens urm`toarele
ingrediente (Wallace, 1998a):
• interese comune;

• un cadru institu\ional;

• probleme de rezolvat;

• politici comune;

• un sistem de implementare a acestor politici într-un cadru na\ional.

Cu alte cuvinte, dup` Wallace, nu este obligatoriu s` for\`m constituirea unui „Euro-
polity“ atât timp cât structurile na\ionale pot fi mobilizate s` sus\in` interese comune, prin
„governance“. Aceste „policy networks“ sunt deja transfrontaliere ]i au condi\ii favorabile de

87
lucru în comun, datorit` globaliz`rii ]i deschiderii interne a spa\iului public european (prin
pia\a comun`, moneda unic`, fondurile structurale).
Aceea]i idee este sus\inut` ]i de al\i autori, de exemplu Buchan (1993), Anderson ]i Den
Boer (1994), Bulmer (1994) ]i Scott (1995). Ca s` se compenseze deficitul democratic al
Uniunii (datorat slabei reprezentativit`\i ]i lipsei sistemelor de responsabilitate public`), se
spune, este nevoie de l`rgirea bazei de participare. În locul descentraliz`rii sistemice
presupuse de modelul federal, mult mai eficiente ar fi consor\iile sectoriale, asocierile pe baz`
de interese comune ]i rezultate direct verificabile. În acest sens, aten\ia noastr` trebuie s` se
concentreze asupra structurilor opera\ionale din interiorul fiec`rui stat na\ional, capabile s`
coaguleze sub form` de proiecte concrete atât resursele locale, cât ]i cele europene. Politicile
unionale ar fi astfel implementate nu sub forma unui super-stat, ci prin agen\ii specializate,
grupuri de exper\i, companii sau autorit`\i publice locale. În aceste „policy networks“, a]a
cum arat` experien\a de pân` acum, partidele politice ]i parlamentele na\ionale au jucat un rol
minor (Ladeur, 1997). Guvernan\a european` ar implica deci rela\ii directe între Comisie ]i
beneficiarii politicilor europene, nu raporturi birocratice interguvernamentale, mediate de
administra\ia central` din fiecare stat membru.
În fig. 17, preluat` dup` Wallace (1998b, p. 41), se pot observa trei situa\ii:
• cooperarea bilateral`;

• comunitatea bilateral` prin suprapunerea intereselor;

• guvernan\a multilateral`, deschis` diver]ilor parteneri.

Acest ultim model, sus\inut de metoda consensual` care prevaleaz` în practica U.E., este
cel mai apropiat guvernan\ei europene. Deja, ca urmare a Tratatului de la Maastricht ]i a
reformelor întreprinse de Jacques Delors, Comisia a devenit o organiza\ie complex`, deschis`
rela\iilor directe cu beneficiarii. Au fost create agen\ii specializate (câte una în fiecare din cele
15 state membre, centrate pe diverse politici publice: protec\ia mediului, condi\iile de munc`,
cercetarea, formarea profesional`, protec\ia consumatorului etc.), comitete de exper\i, grupuri
de „lobby“, organisme consultative. Aceste structuri descentralizate ]i specializate,
func\ionând dincolo de controlul na\ional ]i în afara institu\iilor europene, au dat îns` na]tere
altor preocup`ri (Everson ]i Majone, 2001):
• riscul politiz`rii (tenta\ia controlului politic);

• problema juridic` a deleg`rii autorit`\ii (în ce m`sur` Comisia poate transfera în afar`

prerogativele sale definite prin Tratate);


• reticen\a unor state membre fa\` de noile agen\ii, dotate în acela]i timp cu competen\e

executive, legislative ]i juridice.

88
Fig. 17. Modele de guvernan\` european`

Cooperarea bilaterală simplă


A S1 B S1 = guvernare comună

Comunitatea bilaterală
A S2 B S2 = zonă extinsă de guvernare comună

A
Guvernanţa multilaterală
S1 S2 S1, S2, S3 = diverse arii de guvernare comună
S4 S4 = zona de guvernanţă multilaterală
B S3 C

Dincolo de obiectivele imediate, legate de instituirea unui sistem opera\ional de


guvernan\` european`, aceste structuri descentralizate au readus în discu\ie fundamentele ]i
a]a chestionabile ale democra\iei europene. Pentru a g`si o solu\ie convenabil` la aceast`
dezbatere, Majone (1996) a reamintit faptul c` abateri de la principiul separ`rii puterilor au
existat ]i în alte societ`\i democratice, de exemplu, în sistemul de institu\ii ]i agen\ii
guvernamentale care au controlat mecanismul pie\ei în contextul lui New Deal din SUA anilor
’30. La fel, venerabila democra\ie britanic` trece cu vederea o abatere evident` de la principiul
separ`rii puterilor, prin institu\ia atipic` a Lordului Cancelar, care face parte atât din executiv
(membru al Cabinetului), cât ]i din legislativ (Pre]edinte sau „Speaker“ al Camerei Lorzilor)
]i justi\ie (este ]i „Chief Law Lord“ sau pre]edinte al „Final Court Appeal“).
În aceea]i ordine de idei, Dehousse (2001, p. 187) ne semnaleaz` c` democra\ia
reprezentativ`, pe care mul\i o revendic` în mod riguros pentru Uniunea European`, a încetat
de mult s` mai fie infailibil`. Deja Schumpeter demonstrase c` este eronat s` mai credem c`
poporul se pronun\` în mod decisiv prin alegeri. Pe de o parte, ale]ii nu sunt întotdeauna
reprezentativi (din punct de vedere social ]i moral) pentru configura\ia de interese ]i a]tept`ri
ale aleg`torilor. Motiva\ia electoratului, legat` de rezolvarea unor probleme imediate, nu
coincide întotdeauna cu obiectivele ale]ilor, care sunt centrate pe ob\inerea, gestionarea ]i
conservarea puterii. Pe de alta, este iluzoriu s` mai credem în aceast` rela\ie statistic`
(reprezentan\ii ale]i constituie un e]antion reprezentativ pentru popula\ia electoral` care i-a
emanat) din moment ce rata de participare electoral` este extrem de mic`: în jur de 35% în
SUA, de 50% în Europa. Obligativitatea particip`rii la vot în \`ri ca Belgia, Grecia sau
Australia nu rezolv` decât formal problema democra\iei reprezentative, în declin în toate
statele democratice: civitatea nu se impune, ci este o op\iune a indivizilor liberi ]i con]tien\i.
De altfel, spune Dehousse, procesul de decizie din democra\iile na\ionale nu este cu mult
diferit de cel din institu\iile europene: legisla\ia este adoptat` de parlamente, dar este preg`tit`
de executiv ]i condi\ionat` de avizul exper\ilor, de negocierea cu partenerii sociali sau cu alte
structuri consultative.

89
Aceast` constatare pune îns` în discu\ie îns`]i esen\a reformei institu\ionale din anii ’90,
care a plecat de la premisa c` Parlamentul European trebuie s` joace un rol-cheie, la fel ca în
democra\iile na\ionale. Or, dac` nici la nivel na\ional democra\ia reprezentativ` ]i
parlamentele nu sunt eficiente, simpla diversificare a competen\elor Parlamentului European
nu este decât nu artefact. Solu\ia recomandat` de unii autori (Delors, 1992; Scharpf, 1994;
Majone, 1996) ar fi aplicarea principiului federalismului pe care Madison (fondatorul
constitu\ionalismului american) l-a sintetizat în „Federalist No. 10“: pe m`sur` ce trecem de la
un nivel la altul (local regional statal unional), exist` tot mai pu\ine ]anse ca o
oligarhie s`-]i impun` voin\a. Diversitatea devine mai mare, astfel încât este nevoie de
pluralism, de concertare ]i negociere colectiv`. Aplicat în contextul european actual, acest
principiu ar avea drept consecin\` l`rgirea particip`rii la decizie (dincolo de iluzia repre-
zentativit`\ii prin alegeri directe) ]i dezvoltarea instan\elor de guvernan\` multipl`.
Centrul controverselor r`mâne problema suveranit`\ii ]i a statelor na\ionale, la care
popula\ia european` nu este înc` preg`tit` s` renun\e. Federalismul american nu a plecat de la
constitu\ii ]i state na\ionale, ci de la comunit`\i ]i grupuri eterogene care ]i-au construit
singurul lor liant politic în jurul patriotismului ]i al Constitu\iei unionale. Chiar ]i în aceste
condi\ii, fapt mai pu\in pus în eviden\`, SUA a fost completat` în urma victoriei nordiste ]i
prin impunerea unui protectorat militaro-administrativ în statele confederale din sud, pe o
perioad` de 10 ani („Reconstruc\ia“ dup` r`zboiul civil).
Întrebarea este dac` între guvernan\a multi-centric` britanic` ]i modelul german al
subsidiarit`\ii (continuator al gestiunii carolingiene ]i al catolicismului social) diferen\ele
sunt atât de mari încât s` fie imposibil s` se elaboreze un proiect politic comun. Pentru
moment, cele dou` abord`ri par s` se constituie în doi poli care se exclud reciproc. Cu toate
acestea, nu ar fi pentru prima dat` în istoria construc\iei europene când aparentele
incompatibilit`\i de interese au fost dep`]ite mai u]or decât se credea. Ca s` inspire un astfel
de compromis, Calame (2001) recurge la un artificiu terminologic, avansând conceptul de
subsidiaritate activ`. Dup` Calame (2001, p. 247), blocajul vine din insisten\a de a aborda
repartizarea competen\elor în loc s` se treac` la fondul problemei, care este modul de
articulare a competen\elor. Este vorba, bineîn\eles, de subsidiaritate pentru c` se plaseaz`
ac\iunea public` la baza sistemului politic ]i social, dar într-o viziune activ`, în sensul c` acest
demers comport` proiecte comune care angajeaz` o multitudine de actori sociali. Fa\` de
sensul tradi\ional de transfer ierarhic (deplasarea deciziei spre baza de execu\ie), se adaug`
dimensiunea orizontal`, care implic` o participare diversificat`, prin parteneriate, consor\ii sau
„joint ventures“. Reamintim în treac`t c` acestea sunt, de fapt, caracteristici pe care al\i autori
le atribuie guvernan\ei (htt://www.harvard.edu/law school).
Astfel de c`ut`ri au dat na]tere unei veritabile efervescen\e intelectuale, atât în mediile
euro-tehnocra\ilor, cât ]i în centrele de reflec\ie în ]tiin\ele politice, drept sau administra\ie
public` (http:// www.europa.eu.int/comm/cdp/scenario/index-fr.htm). Un grup de exper\i ai
„Celulei de prospectiv`“ a Comisiei, de exemplu, a elaborat cinci scenarii privind evolu\ia
democra\iei europene (Bertrand, Michalski, Pench, 1999), care pot fi utile pentru cei interesa\i
în aprofundarea analizei. Dou` dintre scenarii favorizeaz` pia\a comun` ca element integrator
(cu unele dominante în favoarea politicilor sociale ]i, respectiv, noilor tehnologii). Celelalte
trei acord` prioritate altor aspecte ale politicilor publice (dezvoltarea regional`, cet`\enia ]i
securitatea extern`) ceea ce, în ultim` instan\`, face ca „scenariile“ s` nu fie decât accente
unilaterale asupra uneia sau alteia din politicile comune, f`r` s` imagineze o alternativ`
propriu-zis` la statul na\ional.

90
F`r` s` fie cazul s` ne gândim c` exist` deja o „scenarit`“ în domeniu, vom men\iona ]i
alte tentative care, în esen\`, nu fac altceva decât s` reia într-o form` sistematic` diversele
teme la care ne-am referit mai sus. Este vorba de trei scenarii (Duff ]i Williams, 2001), de
patru (Federal Trust, 1991), de cinci (Labohm, Rood ]i van Staden, 1998) etc. Dintre acestea,
schema lui Duff ]i Williams (2001) ne intereseaz` cel mai mult pentru c`, în final, cele trei
scenarii (supra-statul Europa, uniunea flexibil` ]i Europa cu mai multe viteze) converg spre
„Uniunea Federal` European`“, dup` modelul german, pentru care autorii schi\eaz` chiar o
Constitu\ie suprana\ional`. Art. 2 al acestei Constitu\ii se refer` la cet`\enia european`
definit`, în linii mari, la fel ca în textul Tratatului constitu\ional (iunie 2004).
Dincolo de efortul de a g`si solu\ii la provoc`rile extinderii ]i integr`rii politice, astfel de
demersuri ne intereseaz` îns` ]i din perspectiva euro-cet`\eniei: ele încearc` s` defineasc`
un spa\iu public de referin\` pentru democra\ia european`.
În fond, indiferent care va fi pân` la urm` balan\a institu\ional` ]i repartizarea puterii între
state ]i uniune, este evident c` nu poate exista o cet`\enie european` f`r` referin\a obligatorie
la un „Euro-polity“. Aceast` cerin\` dep`]e]te miza celor patru drepturi suprana\ionale
introduse dup` Maastricht, drepturi nesemnificative în ansamblul drepturilor umane. În ultim`
analiz`, existen\a spa\iului public european va fi garan\ia integr`rii politice a Uniunii
Europene, fa\` de care statele membre manifest` înc` destule reticen\e.
Este greu de prev`zut care va fi rezultatul efortului de imagina\ie politic` materializat în
scenarii, modele sau proiecte institu\ionale. Cert este doar faptul c` aceast` c`utare constituie
deja o mare provocare dar ]i o oportunitate pentru ]tiin\ele sociale ]i politice. Acest demers
merit` tot interesul pentru c` miza, cum am mai spus, este de anvergur`: construirea societ`\ii
]i a democra\iei europene.
În aceast` perspectiv`, dincolo de c`ut`rile exper\ilor ]i cercet`rile specializate, exist` deja
o intens` activitate de construc\ie de facto a spa\iului public european. Chiar dac` nu este clar
ce fel de stat va func\iona la nivel comunitar, au ap`rut deja numeroase structuri opera\ionale
care angajeaz` regiunile, cet`\enii ]i actorii locali. Ace]tia conlucreaz` în utilizarea fondurilor
structurale (de exemplu, Fondul European de Dezvoltare Regional`, Fondul Social European,
Fondul PHARE), realizeaz` proiecte comune ]i î]i formeaz` o con]tiin\` civic` a
interdependen\ei ]i a responsabilit`\ii comune. Cele trei cercuri succesive ale integr`rii
(spa\iul economic european, cet`\enia european` ]i moneda unic`) au creat deja premisele
trecerii la ultimul nivel al integr`rii, care este de natur` politic`. Chiar dac` proiectul politic
european este mai dificil, pentru c` atinge direct cadrul de referin\` al modernit`\ii europene,
respectiv statul na\ional, avem suficiente motive de optimism: acest proiect se va realiza nu
pentru c` el este dorit de euro-birocra\i, de intelectuali vizionari sau de politicieni lumina\i, ci
pentru c` el corespunde unei necesit`\i istorice.

4. Na\ional ]i suprana\ional în construc\ia european`


Aventura integr`rii europene este unic` în istorie: pentru prima dat` se trece de la state
na\ionale suverane la o entitate suprana\ional` f`r` s` se mai recurg` la r`zboaie, cuceriri
teritoriale sau aranjamente matrimoniale la nivel înalt. Este o experien\` unic`, incitant`
pentru analiza politic`, dar ]i o provocare pentru cet`\enii europeni.
Inginerie social` sau proces de înv`\are colectiv`? Efort al imaginarului politic sau efect al
pragmatismului, al intereselor comune ]i al globaliz`rii? Demers de auto-reflec\ie ]i reform`
intern` sau produs al mi]c`rii populare? Design prospectiv al elitelor transna\ionale sau

91
consecin\a natural` a interdependen\elor economice, culturale ]i sociale? Integrarea politic`
este, pân` la urm`, o sintez` a tuturor acestor aspecte particulare. Democra\ia european` nu
mai este doar o form` de regim politic, ci a devenit deja un mod de guvernare care are
propriile norme, institu\ii ]i structuri opera\ionale.
Care sunt metodele ]i solu\iile organiza\ionale concrete ale integr`rii politice?
R`spunsurile la aceast` întrebare sunt foarte diverse, îns` formulele propuse de cei mai mul\i
autori (Rometsch ]i Wessels, 1996; Héritier ]i Knill, 2000; Magnette, 2003) par s` convearg`
spre urm`toarele modele de integrare:
• Europa cu o geometrie variabil` („Kerneuropa“ sau strategia cercurilor concentrice)
presupune integrarea diferen\iat`, pe obiective bine delimitate. Integrarea politic` r`mâne
la latitudinea \`rilor membre, în func\ie de interese ]i priorit`\i, ceea ce, evident, va avea
repercusiuni asupra coeziunii interne ]i eficien\ei Uniunii ca entitate politic`. De exemplu,
Marea Britanie este membr` a Uniunii, de]i nu face parte din Spa\iul Schengen sau din
Uniunea Economic` ]i Monetar` ]i a aderat par\ial la Carta Drepturilor Sociale. În schimb,
spre deosebire de Italia sau Portugalia, Marea Britanie este interesat` de înfiin\area unei
Agen\ii Europene pentru Industria Armamentului.
• Europa cu mai multe viteze („Abgestufte Integration“) se realizeaz` pe baza unor
obiective comune, implementate îns` diferen\iat: un grup de \`ri î]i asum` riscul de a ini\ia
un program sau o politic`, a]a cum a fost cazul cu moneda unic` ]i Uniunea Europei
Occidentale9. În contextul extinderii la 25 de membri ]i al disputelor privind Constitu\ia
European`, \`rile fondatoare ale Uniunii (în primul rând Germania ]i Fran\a) sunt deja
dispuse s` treac` la o nou` etap` a integr`rii politice pe principii federale, f`r` s` mai
a]tepte asentimentul tuturor.
• Europa „à la carte“ (integrarea „opt-in“, „opt out“ sau „ad libitum“) este tot o strategie
de integrare diferen\iat`, unde un stat membru poate opta pentru anumite obiective
comune ]i pentru o participare limitat` la unele politici comunitare (este cazul, de
exemplu, al Marii Britanii care aplic` doar par\ial Protocolul asupra Politicilor Sociale).
Un alt exemplu este „metoda deschis` de coordonare“, introdus` de Strategia de la
Lisabona, care implic` formarea de consor\ii de state interesate în implementarea anumitor
obiective.
Punctul comun al acestor trei strategii este integrarea diferen\iat`, pe anumite politici,
obiective sau instrumente comunitare. Ele sus\in constatarea realist` dup` care întreaga istorie
a integr`rii europene, îndeosebi dup` primul val de extindere din 1972 (Marea Britanie,
Irlanda ]i Danemarca), a fost marcat` de crize succesive de cre]tere ]i dezvoltare, în care
unele \`ri ]i-au asumat dintotdeauna ini\iativa, costurile ]i riscurile. }i în cazul integr`rii
politice, mai ales dup` transform`rile din 2004, ne a]tept`m ca unele \`ri s` fie mai dinamice
]i mai interesate decât altele în realizarea Europei politice. Cu alte cuvinte, este posibil ca
integrarea politic` s` consfin\easc` mai degrab` o evolu\ie de facto, la cap`tul unui proces de
interdependen\e efective, decât s` înceap` cu o decizie unanim`, impus` din start prin
autoritatea birocra\iei suprana\ionale.
Indiferent care va fi pân` la urm` rezultatul acestei evolu\ii, putem deja constata un dublu
proces de armonizare. Pe de o parte, este evident` preocuparea Uniunii de a-]i reforma

9
U.E.O. este o organiza\ie de cooperare militar`, înfiin\at` în 1984. Cuprinde 28 de \`ri, cu patru
statute diferite: statele membre ale U.E. (cu excep\ia Austriei, Danemarcei, Finlandei, Irlandei ]i
Suediei), membrii asocia\i (Islanda, Norvegia, Turcia, Cehia, Polonia ]i Ungaria), partenerii (\`rile
candidate, inclusiv România) ]i observatorii (\`rile scandinave, Austria ]i Irlanda).

92
sistemul institu\ional. Op\iunea sa pentru guvernan\a multi-centric` ]i la mai multe niveluri,
clar exprimat` printr-o Carte Alb` asupra „European Governance“ (2001), precum ]i disputele
actuale dintre „interguvernamentali]ti“ (care favorizeaz` Consiliul Mini]trilor) ]i
„suprana\ionali]ti“ sau „federali]ti“ (care p`streaz` Comisia ca organ executiv dar acord` un
rol mai mare Parlamentului) ilustreaz` foarte bine aceste preocup`ri. Pe de alta, a]a cum vom
vedea în modulul V, înse]i statele na\ionale fac eforturi de „europenizare“ a propriilor politici
publice.
Înainte de a intra în fondul acestei dezbateri, este momentul s` ne întreb`m de ce
federalismul pare unora un mod de guvernare atât de incompatibil cu proiectul politic
european. O explica\ie ar putea veni din r`d`cinile istorice ale pozi\iilor actuale: Marea
Britanie este produsul unui imperiu multina\ional gestionat de un aparat militaro-administrativ
descentralizat, cu participarea efectiv` a elitelor locale; Germania, în schimb, este exemplul
tipic al federa\iei continentale, realizat` prin uniunea unor principate cu suveranitate limitat`.
Spre deosebire de domeniile coloniale, care nu erau autonome de]i conduse în cooperare cu
reprezentan\ii locali, statele constitutive ale federa\iei sunt entit`\i politice de sine st`t`toare
(au propriile parlamente, guverne ]i cur\i de justi\ie).
În aceste condi\ii, nu este de mirare c` teoria politic` a federalismului este un produs al
culturii germane10, având ca autor principal pe Carl Schmitt. De fapt, „Teoria constitu\ional` a
Federa\iei“, elaborat` de Schmitt în 1928, este mai actual` ca oricând. Ea define]te principiile
de baz` ale federa\iei, care pot fi actualizate ]i în contextul Uniunii Europene. Spre deosebire
de „comunitatea interna\ional`“, care cuprinde \`ri care consimt s`-]i regleze rela\iile
reciproce pe baza dreptului interna\ional (temporar, f`r` s`-]i piard` totu]i suveranitatea),
federa\ia este o uniune durabil`, care integreaz` entit`\i cu autonomie limitat`. Tratatul federal
are for\a unei constitu\ii ]i, în mod paradoxal, este cea mai puternic` garan\ie a supravie\uirii
constituentelor: federa\ia nu se justific` decât prin statele sale componente c`ci, f`r` ele, s-ar
transforma într-un super-stat (Schmitt, 1992, p. 30). Federa\ia func\ioneaz` conform
principiului subsidiarit`\ii11, care reprezint` fundamentul conceptual al guvernan\ei
europene. Formulat` de Schmitt într-o propozi\ie adaptat` federalismului („este suveran cel ce
decide asupra situa\iei de excep\ionalitate“), subsidiaritatea este referin\a comun` atât pentru
„federali]tii“ europeni cât ]i pentru „interguvernamentali]ti“. A]a cum apreciaz` Kühnhardt
(1992, p. 85), condi\iile suveranit`\ii s-au schimbat, astfel încât subsidiaritatea este metoda cea
mai bun` de guvernare. Cele mai multe din politicile publice din \`rile europene sunt de fapt
politici comune, ceea ce face ca statele na\ionale s` aib` deja o ac\iune limitat` ]i convergent`,
datorit` „acquis“-urilor comunitare.
Criticii federalismului european invoc` uneori incompatibilitatea dintre democra\ie ]i
federa\ie. A]a cum a ar`tat chiar Schmitt la începutul secolului, federalismul poate deveni o
piedic` pentru democra\ie doar dac` în\elegem federa\ia ca o separare rigid` a competen\elor,
astfel încât statele ]i cet`\enii s` nu aib` oportunit`\i de exprimare la nivel federal. Modelul
german implic` îns` atât rela\ii pe orizontal`, în interiorul „Länder“, cât ]i pe vertical`, prin

10
Nici pamfletele „Federaliste” ale lui Madison ]i Hamilton, nici eseul filosofic al lui Proudhon,
intitulat „Principiul Federa\iei”, nu pot fi considerate teorii politice propriu-zise. În aceea]i categorie
intr` ]i „Manifestul pentru Europa liber` ]i unit`”, un text al antifasci]tilor italieni (Altiero Spinelli) pe
care unii îl consider` la originea federalismului european.
11
Din lat. „subsidium”, care înseamn` trup` de rezerv`, ajutor, preluat de doctrina social` a
catolicismului (enciclica „Quadragesimo anno” a Papei Pius XI, în 1931) pentru a desemna un prin-
cipiu al ac\iunii publice: „Omul este beneficiarul, creatorul ]i scopul tuturor institu\iilor sociale”.

93
posibilitatea tuturor cet`\enilor de a participa la instan\ele federale (de exemplu, prin alegerile
pentru „Bundesrat“ sau Parlamentul Federal).
Tabelul 6. Modele de organizare federal`
Asocia\ia de tip Statele
Uniunea Federa\ia Confedera\ia Condominium Liga
federal asociate
Camerun Africa de Sud Uniunea SUA – Insulele Fran\a – Andorra ]i Adunarea Baltic`
China Argentina Economic` Mariane Monaco Fran\a / Spania Asocia\ia Asiei
Benelux SUA – Porto India – de Sud pentru
Columbia Australia
Comunitatea Rico Bhutan Cooperarea
Italia Austria Caraibelor Regional`
Danemarca – Italia – San
Japonia Belgia (CARICOM) Feroe Marino (SAARC)
Olanda Brazilia Comunitatea Finlanda – Noua Asocia\ia
Statelor Aaland Zeeland` – Na\iunilor Asiei
Marea Canada Independente de Sud-Est
Britanie India – Ca]mir Cook
Elve\ia Uniunea (ANASE)
Sudan Portugalia – Olanda –
Emiratele Arabe European` Antilele Commonwealth
Tanzania Unite Azore
Bosnia ]i olandeze Consiliul Nordic
Ucraina Etiopia Herzegovina Portugalia –
Madera Elve\ia – Liga Arab`
Germania Liechtenstein NATO
Marea Britanie
India – Jersey
Malaezia
Mexic
Nigeria
Pakistan
Rusia
Serbia-
Montenegro
Spania
SUA
Venezuela

Ceea ce se ignor` de multe ori în astfel de dezbateri este faptul c` nu orice fel de
federalism este adecvat integr`rii europene. Federalismul european sau, mai precis, proiectul
s`u este contestat a priori pentru c` este asociat imediat statului german ]i, implicit, influen\ei
sale ca cel mai puternic membru al Uniunii. În realitate, a]a cum rezult` din tabelul 6, preluat
dup` Watts (2001, p.29), exist` o mare varietate de structuri federale dintre care cele mai
importante sunt:
• uniunea este un sistem politic în care entit`\ile î]i conserv` integritatea dar recurg la
organe comune de guvernare (f`r` structuri duble, la nivel central ]i regional);
• federa\ia func\ioneaz` prin dubl` guvernare, cu structuri similare la nivel federal ]i la
nivelul componentelor, ambele având puterea de a trata direct cu cet`\enii în exercitarea
competen\elor legislative, administrative ]i fiscale; atât institu\iile federale cât ]i cele
regionale sunt puternice, dar cu pre\ul amplific`rii administrative ]i al unei legisla\ii
pletorice;
• confedera\ia se realizeaz` prin asocierea temporar` ]i pe obiective limitate (de exemplu,
ap`rarea sau dezvoltarea regional`), îns` guvernul comun este dependent de guvernele
statelor componente; baza electoral` ]i fiscal` a guvernului confederal nu este decât
indirect`, guvernele regionale mediind între cet`\eni ]i structurile confederale;

94
• asocia\ia de tip federal se ob\ine prin rela\ia dintre o component` mai slab` (un stat mic
sau slab dezvoltat) ]i o component` puternic`, dominatoare; inevitabil, rela\ia de acest tip
devine asimetric`;
• asocia\ia între state comport` un grad mare de suveranitate, fiecare din p`r\i putând
decide separat;
• condominionul presupune o unitate politic` sub tutela comun` a unor puteri exterioare,
care accept` autonomia statului plasat sub protec\ie;
• liga este o entitate politic` independent`, cu un secretariat comun, unde membrii se pot
retrage unilateral; comport` rela\ii interguvernamentale, f`r` un guvern suprana\ional.
Interesant este c` în aceast` clasificare, ca ]i în analiza comparativ` a lui Elazar (1994),
Uniunea European` este considerat` „o corpora\ie, chiar dac` î]i adjudec` din ce în ce mai
mult tr`s`turile unei federa\ii“ (Watts, 2001, p.27).
Aceast` exprimare este ambigu` ]i inactual` dac` avem în vedere evolu\iile recente ale
Uniunii Europene. Din analiza lui Watts, re\inem îns` criteriile federalismului ca sistem de
guvernare, care pot fi valorificate în dezbaterea privind viitorul politic al U.E.:
• co-existen\a a cel pu\in dou` niveluri de guvernare, care ac\ioneaz` direct asupra
cet`\enilor;
• repartizarea constitu\ional` a autorit`\ii legislative ]i executive, precum ]i a resurselor
provenite din impozitare, la diversele niveluri de guvernare;
• garantarea reprezent`rii regiunilor în cadrul institu\iilor federale îns`rcinate cu elaborarea
politicilor publice ( de regul`, în cea de a doua camer` legislativ`);
• suprema\ia Constitu\iei, care nu poate fi amendat` unilateral, ci doar în condi\ii foarte
restrictive (de exemplu, prin asentimentul unei mari p`r\i a componentelor);
• existen\a unei instan\e de arbitraj, de obicei sub forma tribunalelor federale sau a
referendum-ului, care s` permit` rezolvarea litigiilor privind competen\ele constitu\ionale
ale guvernelor;
• posibilitatea cooper`rii interguvernamentale în domenii unde guvernele participante au
competen\e comune.
Dintre acestea, doar unele criterii (guvernarea pe mai multe niveluri, repartizarea auto-
rit`\ii, arbitrajul ]i cooperarea interguvernamental`) se aplic` federalismului european. Cu alte
cuvinte, chiar dac` se va opta pentru acest sistem de guvernare, este clar c` Federa\ia
European` va fi diferit` de experien\ele cunoscute ]i de modelul standard al organiz`rii
federale. A]a cum vom vedea în continuare, este posibil s` rezulte un hibrid politic care s`
combine subsidiaritatea cu institu\ionalismul ]i guvernan\a participativ`. Acest hibrid
poate s` se numeasc` „federalism interguvernamental“ (Quermonne), „federa\ie de state
na\ionale“ (Delors), „confedera\ie economic`“ (Forsyth) sau pur ]i simplu „putere public`
confederal`“, cum propune Burgess (2000, p.260). Indiferent de denumire, cert este c` U.E.
este o confedera\ie care, începând cu anii ’90, dup` definitivarea integr`rii economice ]i
monetare, tinde s` devin` o federa\ie cu personalitate juridic` proprie (de aici, miza
Constitu\iei Europene care încearc` s` consfin\easc` aceast` evolu\ie).
Transformarea Uniunii într-un stat federal european nu este atât de îndep`rtat` cum pare
la prima vedere. Cel pu\in acesta este punctul de vedere al lui Magnette (2003, p. 61), care
constat` c` avem deja suficiente elemente pentru a considera Uniunea ca un stat incipient:
concep\ia federalist` intrinsec` a tratatelor (de exemplu, efectul direct ]i suprema\ia dreptului
comunitar asupra dreptului na\ional, votul cu majoritate calificat`, alegerea Parlamentului
European prin vot direct, existen\a unei Cur\i de Justi\ie ]i a unei B`nci Centrale

95
suprana\ionale); dotarea cu propria Constitu\ie care confer` U.E. personalitate juridic`; gu-
vernan\a multi-centric` ]i pluralist`. Pentru definitivarea acestei evolu\ii, ar fi suficient` o
ratificare parlamentar` sau un referendum paneuropean, plus unele m`suri imediate menite s`
corecteze deficitul democratic ]i s` consolideze componentele federaliste, cum ar fi:
• cre]terea puterilor Parlamentului European;
• delegarea mai multor competen\e executive c`tre Comisie;
• integrarea pilierilor interguvernamentali (justi\ia ]i securitatea intern`, ap`rarea ]i afacerile
externe) în cadrul politicilor comune;
• generalizarea votului cu majoritate calificat`, împreun` cu procedura de co-decizie.
R`mâne de v`zut îns` în ce m`sur`, dac` se va impune, federalismul european va fi
deosebit de modelele clasice, cum sunt constitu\ionalismul lui Madison, super-statul
continental al lui Schmitt sau mutualismul utopic al lui Proudhon. Nu în ultimul rând, ne
intereseaz` maniera în care Federa\ia European` va reu]i s`-]i legitimeze existen\a în afara sau
deasupra cadrului conceptual al statului.
Teoria politic` a furnizat deja un cadru normativ al legitimit`\ii, cunoscut sub numele de
„teoria democra\iei complexe“ (Scharpf, 1998; Schmidt, 2000). Acest cadru a fost folosit de
unii autori (Benz, 2003, p. 83) pentru a evalua „deficitul democratic“ al U.E. ]i a prefigura
unele direc\ii de reform`. Este vorba de urm`toarele clauze:
• institu\iile ]i procedurile trebuie s` aduc` solu\ii efective la problemele politice;
• sistemul politic trebuie s` respecte interesele cet`\enilor ]i s` le includ` pe agenda
guvern`rii;
• toate autorit`\ile publice trebuie s` fie r`spunz`toare pentru deciziile ]i ac\iunile lor.

Aceste criterii au fost luate în considera\ie de diversele proiecte de reform` ale Uniunii ]i
de Cartea Alb` a „European Governance“ (2001). S-a creat astfel un nou cadru institu\ional,
care s` r`spund` mai bine cerin\elor „democra\iei complexe“ (Kincaid, 1999). Este vorba de o
variant` suprana\ional` de federalism care, dup` Lord (1998, p. 46-54) ]i Benz (2003, p. 85),
presupune:
a) institu\ionalizarea diverselor niveluri de reprezentare, prin alegeri directe (P.E.), numire
]i validare suprana\ional` (Comisia), delegare a suveranit`\ii (Banca Central`) ;
b) guvernarea bicefal`, prin co-decizia Parlamentului European ]i a Consiliului (asem`-
n`toare cu legislatura bicameral` din sistemul federal german), unde P.E. are putere de
veto;
c) rezolvarea par\ial` a problemei responsabilit`\ii, prin co-existen\a a dou` moduri de
reprezentare; de aici, dubla responsabilitate (Consiliul, în fa\a parlamentelor na\ionale;
P.E., fa\` de electoratul s`u, cet`\enii europeni), ceea ce asigur` un ascendent politic în
favoarea P.E.;
d) desemnarea conducerii Comisiei cu avizul P.E. ]i prin votul cu majoritate calificat` în
Consiliu.

96
Tabelul 7. Democra\ia reprezentativ` în cadrul U.E.
Considerarea Eficien\a
Consor\ii ]i parteneriate Responsabilitatea
diverselor rezolv`rii
(modele de asociere) public`
interese problemelor
Comitete consultative ]i re\ele ++ + –
Consiliul ]i parlamentele +– + –
na\ionale
Consiliul ]i Parlamentul + + –
European
+ + foarte pozitiv; + pozitiv; + – acceptabil; – negativ

Aceste demersuri nu rezolv` îns` toate problemele „deficitului democratic“ al U.E. Într-o
analiz` realizat` de Benz (2003, p. 104), sintetizat` în tabelul 7, se constat` c` cea mai
preocupant` r`mâne problema r`spunderii publice. În ciuda aparen\elor, spune Benz,
dificult`\ile cele mai mari nu sunt la nivelul institu\iilor europene (ale c`ror decizii sunt
transparente ]i accesibile marelui public), ci în zona parlamentelor na\ionale care nu acord`
înc` o aten\ie adecvat` problematicii integr`rii. Fie c` informa\ia „european`“ nu este
transmis` c`tre public, fie c` modul de definire ]i monitorizare a politicilor publice r`mâne
ancorat la paradigma interesului na\ional, cert este c` parlamentele na\ionale nu-]i asum`
suficient aceast` responsabilitate european` care le revine prin Tratatele Uniunii.
Aceast` incursiune în problematica democra\iei europene ]i a reformelor politice ale
Uniunii are un obiectiv explicit. Ea se plaseaz` în contextul cet`\eniei europene, care r`mâne
preocuparea noastr` principal` ]i pe care dorim s` o raport`m la spa\iul public european. În
ultim` instan\`, a]a cum am afirmat înc` din primul modul, cet`\enia nu poate s` se manifeste
decât într-un cadru de drepturi ]i responsabilit`\i, reglementat prin instrumente juridice
circumscrise unei anumite entit`\i politice: statul na\ional ]i, în perspectiv`, uniunea politic`
european`. Analiza de mai sus ne-a ajutat s` aprofund`m rela\ia dintre individul titular de
drepturi ]i comunitatea politic` de referin\`. Au ap`rut astfel referin\ele inevitabile la
guvernan\a pluralist` ]i la problemele deficitului democratic al Uniunii, pe care reformele
recente încearc` s`-l atenueze. R`mâne de v`zut, în continuare, în ce m`sur` statele na\ionale
membre ale U.E. sunt preg`tite s` se reformeze ele însele, astfel încât s` sus\in` eforturile de
constituire a spa\iului public comun.

97
MODULUL V

„EUROPENIZAREA“ SPA|IULUI PUBLIC NA|IONAL

Cet`\enii europeni sunt ast`zi confrunta\i cu un paradox: pe de o parte, discursul public


continu` s` fie dominat de referin\ele na\ionale, a]a cum sunt suveranitatea, teritorialitatea,
apartenen\a ]i interesul na\ional; pe de alta, Uniunea European` devine un centru de putere din
ce în ce mai puternic (buget în continu` cre]tere, prerogative m`rite, cuprindere geografic`).
Aparent, cet`\enii europeni nu sesizeaz` cu promptitudine aceast` evolu\ie ]i continu` s` fie
preocupa\i mai mult de problemele de proximitate (local`, regional`, na\ional`) decât de
Europa îndep`rtat` ]i abstract`. Chiar dac` participarea electoral` local` ]i na\ional` atinge
cote mediocre (în jur de 50%), ea este înc` superioar` ratei de participare la alegerile europene
(45% în 2004). În general, a]a cum arat` datele Eurobarometer din 2003, doar 45% din
cet`\eni revendic` o identitate european`.
O prim` explica\ie a acestei situa\ii este atitudinea clasei politice care depinde, totu]i, de
electoratul local ]i na\ional. În consecin\`, de]i Europa a devenit deja un „polity“ cu propria
identitate ]i cu institu\ii specializate, discursul politic promovat de mass-media, de institu\iile
publice ]i liderii politici continu` s` fie dominat de problematica statului na\ional. O alt`
explica\ie ar putea fi faptul c` atributele cet`\eniei (participarea, apartenen\a, exercitarea
drepturilor ]i a responsabilit`\ilor) continu` s` se raporteze la spa\iul public circumscris de
teritoriul na\ional. Cet`\enia european` nu constituie înc` un pol de atrac\ie civic` ]i politic`
care s` contracareze interesul pentru problematica na\ional`.
Cu toate acestea, chiar dac` discursul politic nu sus\ine suficient aceast` tendin\`,
politicile publice ale statelor membre ale Uniunii sunt puternic „europenizate“. Mai mult decât
apare la prima vedere, spa\iul public na\ional este tot mai mult influen\at de politicile comune
]i de institu\iile suprana\ionale.
A ap`rut astfel un termen ciudat ]i ambiguu, „europenizarea“, pe care ]tiin\ele politice l-
au adoptat cu u]urin\`, probabil cu prea mult` u]urin\`, f`r` suficiente analize ]i decant`ri
conceptuale. Acest termen pare u]or accesibil, prin semnifica\ia sa „european`“, dar nu spune
nimic f`r` o clarificare a con\inutului s`u opera\ional. În realitate, a]a cum vom vedea pe
parcursul acestui modul, „europenizarea“ poate induce dou` tipuri de interpret`ri:
• pe de o parte, sensul maximalist, dup` care „europenizarea“ se refer` la influen\a Europei
ca actor global: vorbim în acest caz de „europenizarea“ civiliza\iei mondiale;
• pe de alta, în sens minimalist, „europenizarea“ înseamn` transformarea politicilor publice
]i a spa\iului civic din statele membre sub influen\a politicilor comune ]i a institu\iilor
europene.
În contextul acestui modul, vom trata „europenizarea“ doar în sensul s`u minimalist, de
transformare a politicilor publice ale statelor membre ca urmare a apartenen\ei la Uniunea
European`. În acest sens restrâns, „europenizarea“ este o condi\ie a cet`\eniei europene, ceea
ce justific` abordarea subiectului în cadrul acestui curs.

98
Mai precis, am considerat util s` acord`m o aten\ie aparte „europeniz`rii“ ]i consecin\elor
sale asupra euro-cet`\eniei, din dou` motive. Pe de o parte, în pofida lejerit`\ii sale
terminologice, „europenizarea“ se constituie deja într-un domeniu de cercetare fa\` de care
exist` un interes apreciabil, manifestat prin studii ]i proiecte de cercetare. Pe de alta, chiar
dac` nu beneficiaz` de suficient` vizibilitate, „europenizarea“ spa\iului public na\ional este o
realitate incontestabil` ]i reprezint` deja o provocare pentru diver]ii actori sociali. Între altele,
este vorba de un proces inedit de adaptare a politicilor publice la presiuni externe, printr-o
varietate de strategii ]i modele, asupra c`ruia vom reveni în detaliu pe parcursul acestui
modul.
Cu alte cuvinte, „europenizarea“ se prezint` ca o tem` aparte, c`reia am considerat
oportun s`-i dedic`m modulul de fa\`. Dup` studierea acestui modul, studen\ii vor fi capabili:
• s` defineasc` „europenizarea“ ca fenomen politic ]i istoric;
• s` caracterizeze „europenizarea“ ca proces de înv`\are social` ]i institu\ionalizare;
• s` disting` influen\a specific` a „europeniz`rii“ asupra diver]ilor actori na\ionali (institu\ii
]i organiza\ii, actori individuali ]i colectivi);
• s` în\eleag` avantajele ]i limitele abord`rii comparative a „europeniz`rii“;
• s` defineasc` ac\iunea specific` a societ`\ii civile europene;
• s` analizeze efectele „europeniz`rii“ asupra societ`\ii române]ti.

1. „Europenizarea“ ca fenomen istoric ]i politic


Pân` la începutul anilor ’90, „europenizarea“ avea un sens istoric precis: desemna
procesul de expansiune a culturii europene, care a reu]it s` se impun` ]i în alte continente
(mai ales în America ]i Australia) datorit` revolu\iei industriale, descoperirilor geografice ]i
imperiilor coloniale. Aceast` „europenizare“ a întregii lumi (Borneman ]i Fowler, 1997) a
f`cut chestionabil însu]i conceptul antropologic de Europa ]i a extins identitatea european`
dincolo de spa\iul s`u geografic de referin\`.
„Europenizarea“ a c`p`tat un sens politic ]i institu\ional în contextul Uniunii Europene,
îndeosebi dup` ce Tratatul de la Maastricht (1992) a relansat proiectul uniunii politice ]i a
codificat cet`\enia european`. Spre deosebire de integrare, care a p`rut multora ca o
subminare a suveranit`\ii na\ionale, „europenizarea“ face referin\` la procesele de adaptare ]i
transformare intern` ca reac\ie la dinamismul suprana\ional. Este vorba de un amplu proces de
înv`\are social` ]i convergen\` politic`, realizat nu prin impunere din exterior sau de sus în
jos, ci prin eforturile proprii ale actorilor na\ionali. Un exemplu edificator este implementarea
„acquis“-urilor comunitare în plan na\ional, care are drept consecin\` atât modificarea cadrului
legislativ intern, cât ]i adaptarea institu\iilor de resort. Acest proces nu este unul formal,
pentru c` presupune transpunerea tratatelor în comportamente cotidiene, în proceduri, rela\ii
publice, practici cet`\ene]ti, norme ]i atitudini colective. În ultim` analiz`, „europenizarea“
comport` o schimbare de substan\` atât a cadrului formal cât ]i a comportamentului informal,
ceea ce va avea ca efect erodarea statului na\ional ca referin\` istoric` dominant`.
Fa\` de aceast` perspectiv`, nu este de mirare c` „europenizarea“ a devenit un subiect de
cercetare din ce în ce mai des abordat. Defini\iile propuse au fost tot mai variate, dar ]i mai
precise ]i compatibile cu analiza empiric`. Iat` câteva tendin\e:
• „europenizarea“ este procesul prin care politicile interne devin subiect al politicilor
europene (Börzel, 1999, p. 574);

99
• „europenizarea“ const` în dezvoltarea la nivel european a unor structuri distincte de
guvernare, respectiv a unor institu\ii politice, juridice ]i sociale specializate, precum ]i a
unor re\ele transna\ionale care implementeaz` politicile europene (Cowles, Caporaso,
Risse, 2001, p. 3);
• „europenizarea“ asigur` dimensiunea european` a politicilor na\ionale; este procesul de
reorientare a politicilor publice na\ionale astfel încât dinamica integr`rii economice ]i
politice europene s` fie încorporat` în logica organiza\ional` a politicilor na\ionale
(Ladrech, 1994, p. 69);
• „europenizarea“ const` în asimilarea intern` a politicilor U.E. (Stone Sweet et al., 2001);
• „europenizarea“ este procesul de construc\ie, difuzare ]i institu\ionalizare în plan na\ional
a regulilor formale ]i informale, a procedurilor, a paradigmelor politice, a stilurilor ]i
metodelor de lucru, a ideilor ]i normelor care fac s` func\ioneze U.E. (Radaelli, 2003, p.
30).
În contextul nostru, vom folosi termenul de „europenizare“ în sensul dat de Radaelli, care
pune accentul pe procesele de înv`\are, adaptare ]i construc\ie. În acest sens, „europenizarea“
înseamn` mai mult decât armonizarea, convergen\a sau transferul de „know-how“. Este vorba
de un proces în dublu sens, care presupune atât adaptarea politicilor na\ionale la politicile
europene, cât ]i capacitatea Uniunii de a influen\a politicile comune ca urmare a transform`rii
politicilor na\ionale.
Analiza comparativ` ]i empiric` a mers ]i mai departe decât simpla situare a
„europeniz`rii“ în raport cu spa\iul public na\ional. O serie de autori (Caporaso, 1996;
Schmidt, 1997; Giuliani, 2003; Radaelli, 2003) au construit indicatori de evaluare ]i au propus
chiar instrumente capabile s` m`soare gradul de „europenizare“ a politicilor publice sau a
unor segmente ale acestora. Radaelli (2003, p. 35), de exemplu, define]te trei domenii ale
„europeniz`rii“ ]i, pentru fiecare, propune patru rezultate concrete ]i o scar` de evaluare a
fiec`rui rezultat. Rezult` urm`toarea configura\ie:
structurile interne
– structurile politice
• institu\iile
• administra\ia public`
• rela\iile interguvernamentale
• cadrul legal
– structurile de reprezentare
• partidele politice
• grupurile de presiune
• fragment`rile sociale
politicile publice
– actorii
– problemele-tip
– stilurile de lucru
– instrumentele
– resursele
structurile cognitive ]i normative
– discursul public
– normele ]i valorile
– legitimarea politic`

100
– identit`\ile
– tradi\iile de guvernare
– paradigmele politice ]i cadrul conceptual.
Pentru fiecare din aceste categorii se iau în considera\ie patru tipuri de rezultate ale
„europeniz`rii“:
• respingerea – care înseamn` de fapt o „europenizare“ negativ`;
• iner\ia – similar` cu absen\a schimb`rii (de exemplu, întârzierea în implementarea unor
directive comunitare);
• absorb\ia – const` în adaptarea par\ial` a sistemului propriu, pe anumite componente sau
obiective;
• transformarea – se refer` la modific`rile sistemice (de exemplu, schimbarea propriei
politici monetare) ca urmare a unor politici comunitare.
În sfâr]it, pentru fiecare din categorii ]i tipuri de rezultate, se stabile]te o scar` de evaluare
inspirat` din psihologia organiza\ional`, astfel încât rezult` o gril` complex` de analiz`
institu\ional`. Aceast` gril` pleac` de la premisa c`, spre deosebire de înv`\area individual`,
care presupune asimil`ri ]i adapt`ri ale schemelor mintale, institu\iile se transform` printr-un
proces de dezvoltare organiza\ional` (schimbarea structurilor operatorii ca urmare a unui nou
mediu politic ]i legislativ). Aceast` transformare, dup` Radaelli (2003, p. 39), comport` patru
procese distincte, care se preteaz` la m`surare ]i opera\ionalizare:
• interac\iunea – este procesul de rezonan\` interinstitu\ional`, de transformare a
institu\iilor autohtone ca urmare a rela\iilor de interdependen\` cu institu\iile europene (de
exemplu, reforma sistemului intern al pensiilor ca urmare a unui mesaj electoral al
popula\iei vârstnice în cadrul alegerilor europene);
• consolidarea – respectiv înt`rirea institu\iilor interne (de exemplu, profesionalizarea
conducerii sau cre]terea coeziunii organiza\ionale) sub influen\a politicilor europene din
domeniul respectiv; acest parametru poate fi m`surat prin indicatori de coeziune intern` a
institu\iei, indicatori de asigurare a calit`\ii sau evalu`ri comparative ale performan\elor;
• reajustarea – const` în modificarea modului de func\ionare intern` ca urmare a unei
situa\ii de criz` sau de inadaptare; se m`soar` prin indicatori de progres;
• legitimarea – se refer` la credibilitatea politicilor de integrare, m`surat` prin anchete de
opinie sau indicatori privind capitalul social.
Astfel de analize, ca de altfel întreaga literatur` consacrat` acestui nou subiect de atrac\ie
pentru lumea academic`, par destul de complicate ]i prea elaborate fa\` de simplitatea
aparent` a fenomenului. Dac` aplic`m aceea]i metod` ca în cazul adopt`rii Tratatelor Uniunii
(decizie la vârf, f`r` consultare popular`), ar însemna ca „europenizarea“ s` se transmit`, ca o
und` de ]oc, de la centru la periferie, f`r` s` mai fie nevoie de atâtea eforturi de
conceptualizare ]i argumentare. În realitate, sistemele publice na\ionale sunt mult mai
preocupate decât instan\ele unionale de propria legitimitate, de transparen\`, reprezentativitate
]i r`spundere public`. Din acest motiv, chiar dac` sistemul decizional european este mai pu\in
democratic decât cel din cadrul na\ional, „europenizarea“ trebuie s` respecte a]tept`rile
cet`\enilor în materie de democra\ie intern` ]i s` procedeze la o abordare participativ`, de jos
în sus ]i prin implicarea larg` a diver]ilor actori sociali.
Dac` avem în vedere „europenizarea“ în ansamblul statelor membre, atunci situa\ia devine
]i mai complicat` decât rela\ia unilateral` dintre Uniune ]i sistemul public al unei singure \`ri.
Apar astfel dou` dimensiuni distincte ale „europeniz`rii“:

101
• pe de o parte, dimensiunea intern`, în cadrul unui singur stat na\ional, unde intereseaz`
diferen\ele între diversele politici publice în asimilarea „acquis“-ului comunitar
(reamintim faptul c` „acquis“-ul desemneaz` ansamblul tratatelor ]i legisla\iei U.E.,
împreun` cu institu\iile europene care le aplic`);
• pe de alta, dimensiunea extern` se refer` la diferen\ele dintre statele membre în ce
prive]te implementarea „acquis“-urilor ]i a politicilor europene; avem astfel diferen\e între
statele mari ]i cele mici, între vechii ]i noii membri, între tipurile de administra\ie public`
]i stilurile guvern`rii etc.
În contextul nostru, ne intereseaz` mai pu\in analiza comparativ` cât abordarea politic` a
„europeniz`rii“ ca rela\ie între un cadru suprana\ional ]i efectele acestuia asupra spa\iului
public na\ional.
Din aceast` perspectiv`, dispunem deja de câteva tentative de explicare (Kohler-Koch ]i
Eising, 1999; Cowles, Caporoso ]i Risse, 2001), multe din ele fiind prea ra\ionale ca s`
cuprind` ansamblul situa\iilor. De exemplu, Börzel ]i Risse (2003, p. 60) apreciaz` c`
influen\a „europeniz`rii“ asupra cadrului na\ional se exercit` pe trei canale: prin politici
(„policies“), politic` („politics“) ]i activit`\i publice („polity“). Ar rezulta urm`toarea schem`
func\ional`:
Europenizarea
(procese, politici, instituţii)

Politici Politică Sfera publică


- standarde - centre de influenţă - instituţii politice
- instrumente - grupuri de interes - relaţii interguvernamentale
- metode de rezolvare - forme de - justiţie
a problemelor reprezentare - administraţie publică
- discurs de legitimare - discurs public - tipul de stat
- instituţii economice
- relaţii stat-societate
- identităţi colective

Aceast` schem` pare c` reduce totul la o rela\ie de cauz` la efect. Al\i autori (Kohler-
Koch ]i Eising, 1999) au scos în eviden\` jocurile transna\ionale de putere ]i au descris
mecanismele verticale ]i cele orizontale ale „europeniz`rii“. Al\i, în schimb, precum Cowles,
Caporaso ]i Risse (2001), acord` prioritate gradului de compatibilitate institu\ional`
(„goodness of fit“) dintre Uniune ]i politicile na\ionale. Al\i autori, în primul rând Héritier
(1999), insist` asupra diversit`\ii sistemelor de guvernare, „europenizarea“ fiind un proces de
înv`\are sistemic` ]i realocare a resurselor în func\ie de condi\iile concrete din fiecare stat
na\ional. Olsen (1997), pe de alt` parte, vede în „europenizare“ o sum` de oportunit`\i politice
]i civice de care trebuie s` profite actorii na\ionali. „Europenizarea“ creeaz` noi situa\ii de
mobilizare social` ]i politic` prin care se faciliteaz` cooperarea, interac\iunea ]i participarea
civic`. Altfel spus, „europenizarea“ dinamizeaz` spa\iul public na\ional ]i instituie noi
posibilit`\i de exprimare ]i organizare colectiv`.

102
Fig. 18. Algoritmul „europeniz`rii“

Incompatibilitate
(la nivelul politicilor şi al instituţiilor)

Presiune în favoarea adaptării

Noi oportunităţi Noi norme, idei


şi constrângeri şi reprezentări colective

Factori favorabili: reducerea Factori favorabili: agenţi ai schimbării


surselor de opoziţie, sprijin din (comunităţi epistemice, iniţiatori,
partea instituţiilor formale formatori de opinie), reţele informale

Redistribuirea
resurselor Învăţare socială
şi socializare

Responsabilizare Asumarea normelor


şi participare Formare de noi identităţi

Schimbare internă

În ultim` analiz`, conform studiului lui Börzel ]i Risse (2003, p. 69), „europenizarea“ nu
este un transfer de „know-how“, o implementare mecanic` a deciziilor suprana\ionale sau o
simpl` convergen\`. „Europenizarea“ este un amplu proces de schimbare social` care
parcurge etapele din fig. 18. Se observ` c` schimbarea se produce în principal din dou`
direc\ii: prin crearea de oportunit`\i ]i redistribuirea resurselor, pe de o parte, prin înv`\are
social` ]i implicarea actorilor sociali, pe de alta.
În fig. 18, \inta este schimbarea intern` (a politicilor, normelor, legisla\iei ]i institu\iilor),
ca urmare a realoc`rii resurselor ]i atribuirii de noi roluri sociale. La acest nivel, dup` Börzel
]i Risse (2003, p. 69-70), pot interveni trei tipuri de schimb`ri interne:
• absorb\ia – prin simpla încorporare a normelor ]i politicilor europene în cadrul

opera\ional na\ional, f`r` ca acesta s` se schimbe substan\ial; schimbarea intern` este


nesemnificativ`;
• acomodarea – presupune o schimbare moderat`, prin adaptarea anumitor componente ale

politicilor ]i institu\iilor na\ionale; este o abordare „patching up“:

103
• transformarea – implic` deja înlocuirea politicilor, proceselor ]i institu\iilor existente cu
altele noi, diferite substan\ial, care servesc mai bine implementarea „acquis“-ului
comunitar.
Situa\ia este diferit` în \`rile candidate la aderare, a]a cum este cazul României. De]i
cercet`rile sunt înc` incipiente (un bun exemplu este seria de studii de impact realizat` de
Institutul European din Bucure]ti), se pot eviden\ia dou` planuri de analiz`, respectiv dou`
etape ale „europeniz`rii“:
• pe de o parte, etapa negocierilor ]i a preg`tirii ader`rii, când „acquis“-urile sunt

transpuse formal, prin modific`ri ale legisla\iei, institu\iilor ]i structurilor oficiale;


• pe de alta, etapa implement`rii propriu-zise, când politicile ]i institu\iile europene induc

schimb`ri reale ale c`ror efecte pot fi vizibile în via\a de zi cu zi.


Acest decalaj între criteriile de aderare (politic, economic ]i institu\ional) ]i adoptarea
formal` a „acquis“-rilor prin angajamente politice ]i texte normative, pe de o parte,
opera\ionalizarea „europeniz`rii“ sub form` de procese cotidiene ]i metode de lucru, pe de
alta, face obiectul celebrelor rapoarte de \ar`, elaborate anual pentru fiecare \ar` candidat`.
Dintre cercet`rile dedicate „europeniz`rii“ în \`rile candidate, am re\inut cea a lui Grabbe
(2003) care consider` c` „Europa“ func\ioneaz` în primul rând ca un cadru integrator care
ac\ioneaz` dup` logica globaliz`rii. Mai exact, cel pu\in în \`rile candidate (unde influen\a
U.E. poate fi direct` ]i oficial`, dar ]i indirect`, informal` ]i spontan`), exist` cinci
mecanisme ale „europeniz`rii“:
• modelele – respectiv „acquis“-urile comunitare;

• suportul financiar – prin fondurile de aderare ]i fondurile structurale la care \`rile

candidate au acces;
• monitorizarea ]i evaluarea pe baz` de criterii precise (“benchmarking and monitoring“);

• asisten\a ]i parteneriatele;

• negocierea condi\ionat` – asocierea progresului în negociere de anumite reforme interne

(de exemplu, privatizarea utilit`\ilor publice în România, securizarea centralelor nucleare


în Bulgaria etc.).
În esen\a sa, „europenizarea“ este un proces de institu\ionalizare, în sensul pe care
]tiin\ele politice îl dau acestui termen (March ]i Olsen, 1989; Powell ]i Di Maggio, 1991;
Scott, 2004). „Europenizarea“ poate fi interpretat` ca un demers de schimbare institu\ional`
care se produce fie prin ac\iunea de guvernare ]i exercitare a puterii (pe cale descendent`, de
sus în jos), fie prin procese ascendente, ini\iate de în]i]i actorii sociali (vezi în acest sens
configura\ia câmpului institu\ional din fig.19, preluat` dup` Scott, 2004, p.239).

104
Fig.19. Procesele schimb`rii institu\ionale (Scott, 2004)

Câmpuri
propagare
constrângere

propagare
constrângere

Politicile europene creeaz` noi reguli ]i norme care influen\eaz` scopul ]i misiunea
institu\iilor na\ionale în a]a m`sur` încât, a]a cum am v`zut din algoritmul din fig. 18, se
declan]eaz` un amplu proces de schimbare a codurilor institu\ionale. Aceste noi reguli ale
ac\iunii sociale sunt interpretare diferit de actorii na\ionali, astfel încât mesajul politic ]i
juridic „european“ poate fi diferit în func\ie de context. Intervine astfel, dup` cum spune
Mörth (2003), un triplu proces: de „interpretare“, de „traducere“ ]i de „editare“. „Acquis“-
urile ar presupune, dup` Mörth (2003, p. 162), dou` tipuri de reglement`ri: documentele
legale (tratatele, directivele, deciziile, rezolu\iile) ]i regulile constitutive. De obicei, atât
negocierile politice cât ]i demersurile de implementare se concentreaz` pe versantul legalistic
al „acquis“-urilor, de]i „europenizarea“ nu este posibil` f`r` regulile constitutive, respectiv
interpret`rile, rolurile ]i contextul institu\ional efectiv în care ac\ioneaz` actorii na\ionali.
„Europenizarea“ devine opera\ional` doar prin institu\ionalizare ]i crearea de noi reguli
constitutive. Cu alte cuvinte, „europenizarea“ nu este efectiv` decât în m`sura în care coboar`
la nivelul institu\iilor ]i al actorilor sociali.

2. Actorii „europeniz`rii“
Mai r`mâne un aspect pe care institu\ionalismul nu îl clarific`: cine se „europenizeaz`“?
Héritier (1999), Börzel (1999) ]i Giuliani (2003) insist` asupra diferen\elor de opera\io-
nalizare, în func\ie de actorii implica\i, iar Duina (1999) ]i Mörth (2003) favorizeaz` mai
degrab` similitudinile ]i aspectele transversale rezultate din regulile comune ale institu\io-
nalismului. Când vorbim îns` de statul na\ional ]i de modul în care acesta este influen\at de
procesele de integrare european`, trebuie s` avem în vedere dou` lucruri: pe de o parte, în
civiliza\ia globaliz`rii, statul westphalian (perfect teritorializat ]i cu frontiere greu permeabile)
este înlocuit de un stat deschis influen\elor externe ]i proceselor transfrontaliere (finan\e
globale, companii multina\ionale, informa\ie liber`); pe de alta, în interiorul s`u, statul
na\ional este eterogen ]i dispersat, prin implicarea unor actori diver]i, care ac\ioneaz` într-o
mare varietate de structuri ale sferei publice (vezi în acest sens reprezentarea spa\iului public

105
din fig. 6). Cu alte cuvinte, „europenizarea“ nu se reduce la o rela\ie între entit`\i globale ]i
compacte, cum ar fi raportul dintre o structur` suprana\ional` unic` ]i unit`\ile sale
componente. Statele membre sunt p`r\i participante, actori ai procesului european, nu simple
entit`\i subordonate. Prin îns`]i logica integr`rii, Uniunea nu poate exista f`r` statele
constitutive iar „europenizarea“ nu ar avea obiect f`r` suportul activ al actorilor ]i al
institu\iilor din fiecare stat na\ional.
Revenind la întrebarea de mai sus, se pot distinge mai multe categorii de actori sociali:

a) Administra\ia public`
Scopul principal al fiec`rei administra\ii publice este s` rezolve problemele interne ale
propriei societ`\i. Dimensiunea european` s-a ad`ugat o dat` cu aderarea ]i s-a amplificat
concomitent cu reformele institu\iilor europene din anii ’80 ]i ’90. A]a cum arat` Kassim
(2003, p. 90), dimensiunea european` nu se reduce la câteva noi obiective ]i structuri
subordonate, juxtapuse sau asimilate de administra\ia na\ional`. Ea presupune o reorientare a
politicilor publice ca urmare a apartenen\ei la o institu\ie suprana\ional` de integrare.
Conform analizei comparative întreprinse de Kassim, aceast` reorientare a administra\iei
publice se exprim` prin urm`toarele tendin\e:
• ]efii de state ]i guverne ]i-au instituit propriile structuri de expertiz` ]i analiz` a politicilor
europene (de exemplu, Secretariatul European în Marea Britanie);
• mini]trii de resort contribuie direct la activitatea comitetelor specializate ale Consiliului ]i
interac\ioneaz` continuu cu omologii lor europeni;
• coordonarea politicilor pro-europene la nivel na\ional se face fie centralizat, prin structuri
interdepartamentale coordonate de primul ministru (Fran\a, Suedia, Danemarca), fie prin
comitete exterioare administra\iei centrale (Italia, Germania, Belgia);
• în fiecare minister, cu excep\ia Spaniei, s-au înfiin\at unit`\i interne de implementare a
politicilor europene;
• în implementarea „europeniz`rii“ este implicat în special executivul, ceea ce duce la
„deparlamentarizarea“ politicilor publice;
• s-au constituit ministere specializate în integrarea european` dar care, cu excep\ia Fran\ei,
au un rol minor în cadrul cabinetelor;
• s-au instalat misiuni permanente pe lâng` Comisie.

b) Parlamentele na\ionale
Dup` Pöhle (citat de Maurer, Mittag ]i Wessels, 2003, p. 71), parlamentele na\ionale sunt
adev`ra\ii perdan\i ai integr`rii europene. Ele au un rol minor în „europenizare“ ]i au pierdut
unele prerogative na\ionale f`r` s` ob\in` nimic în schimb la nivelul U.E.
Aceast` concluzie comport` îns` unele preciz`ri. Dup` Benz (2003, p. 97), trebuie f`cute
urm`toarele distinc\ii:
• rolul parlamentelor na\ionale depinde de cadrul na\ional (în Fran\a, executivul este mai
puternic, pe când în Germania cele dou` camere parlamentare reprezint` adev`rata aren`
pentru participarea reprezentan\ilor landurilor);
• unele parlamente na\ionale au reac\ionat la „europenizare“ prin ajust`ri structurale (de
exemplu, „Délégation de l’Assemblée Nationale pour l’Union Européenne“ a fost creat` în
Fran\a prin îns`]i amendarea Constitu\iei);

106
• exist` rela\ii informale (contacte, schimburi, proiecte comune) între parlamentele na\ionale
]i Parlamentul European (de exemplu, în cazul negocierii „Agendei 2000“).
Pe de alt` parte, îndeosebi dup` Tratatul de la Nisa (2000), parlamentele na\ionale sunt
asociate la definirea ]i implementarea politicilor europene. Implicarea parlamentelor nu se mai
reduce la func\iile tradi\ionale de control al executivului ]i la elaborarea legisla\iei (Maurer ]i
Wessels, 2001). Ele particip` deja la definirea politicilor ]i pot ini\ia texte legislative
europene, prin intermediul reprezentan\ilor na\ionali în structurile comunitare.
Nu este de neglijat îns` ]i situa\ia invers`, când parlamentele na\ionale au captat ]i
speculat nemul\umirile populare fa\` de unele politici europene (de exemplu, adoptarea euro
în Italia), alimentând astfel euro-scepticismul. În astfel de cazuri, opozi\ia din parlamentele
na\ionale a folosit „europenizarea“ ]i unele din efectele sale controversate (subven\ionarea
agriculturii, cotele la pescuit, politica social`) pentru a sanc\iona propriile guverne (Norton,
1995).

c) Partidele politice
„Europenizarea“ afecteaz` contextul politic intern. Ca urmare, partidele politice trebuie, la
rândul lor, s` ia în considera\ie problematica european` ]i influen\a sa asupra aleg`torilor.
Dintre pu\inele studii consacrate acestei chestiuni, ne atrage aten\ia analiza lui Ladrech
(2001), care se ocup` de modul în care partidele politice se preg`tesc pentru alegerile
europene, de influen\a problematicii europene asupra programelor politice, de interesul
oamenilor politici fa\` de „europenizare“. Mai precis, Ladrech pune în eviden\` cinci domenii
de interes:
• schimbarea con\inutului programelor politice – Europa apare tot mai frecvent ca o
referin\` în doctrinele ]i documentele de partid; de exemplu, fostul Partid Comunist Italian
a devenit cel mai pro-european, sub denumirea Democra\ii de Stânga; din contr`, Partidul
Independent din Marea Britanie, care a ocupat al doilea loc la alegerile europene ]i locale
din 2004, ]i-a construit identitatea electoral` cu un program de scoatere a \`rii din Uniunea
European`;
• schimb`ri organiza\ionale la nivelul statutului astfel încât s` se permit` cooper`ri
interparlamentare directe ]i definirea unei strategii de partid pentru propriile delega\ii la
Parlamentul European; de exemplu, ]eful delega\iei Partidului Laburist Britanic la
Parlamentul European este automat membru al Comitetului Executiv Na\ional (organismul
de conducere al partidului);
• schimbarea tacticii ]i a strategiei politice, astfel încât s` se capitalizeze „interesul
european“: de exemplu, noul partid RPR înfiin\at de Jacques Chirac în 1999 în perioada
alegerilor parlamentare europene a folosit cu succes atú-ul european, al`turi de cel
na\ionalist (RPR fiind descendentul direct al partidului gaullist); de asemenea, partidul
bavarez CSU condus de Stoiber ]i-a centrat strategia în opozi\ie cu op\iunea partidului
na\ional CDU în favoarea monedei unice;
• rela\iile partid-guvern – cum partidele au o influen\` redus` în plan suprana\ional, ele
încearc` s` influen\eze guvernele prin presiuni în mass-media, prin campanii electorale
sau ac\iuni parlamentare; de exemplu, divergen\ele dintre guvernul suedez ]i Partidul
Social Democrat (majoritar) în privin\a adopt`rii euro s-au exprimat prin dispute
parlamentare;
• rela\iile din afara sistemului na\ional de partide politice – de exemplu, cele trei mari
grupuri de partide din Parlamentul European promoveaz` rela\ii partizane cu partidele

107
na\ionale înrudite; unele dintre partidele na\ionale, precum Forza Italia a lui Berlusconi, se
legitimeaz` prin înrudirea cu Partidul Popular European.
Cele trei mari familii politice din Parlamentul European reflect` principalele orient`ri
ideologice ale partidelor na\ionale (Quermonne, 2002, p. 84-85), respectiv:
• Partidul Popular European este cre]tin-democrat ]i sus\ine federalismul atât la nivel
na\ional, cât ]i la nivel european; se bazeaz` pe o viziune cre]tin` asupra omului, de unde
interesul pentru justi\ie social` ]i valorile tradi\ionale (familia, comunitatea, religia).
• Partidul Sociali]tilor Europeni este integrat Interna\ionalei Socialiste ]i promoveaz`
ideile socialiste ]i social-democrate, precum echitatea, accesul la munc` ]i servicii sociale.
• Federa\ia partidelor liberale, democrate ]i reformatoare europene este destul de
eterogen`, f`r` o direc\ie ideologic` unic`; cuprinde mai ales politicieni de orientare
liberal`, de unde prioritatea dat` unor valori definitorii ale liberalismului precum
libertatea, ini\iativa particular`, optimismul ]i elitismul.

d) Justi\ia
Curtea European` de Justi\ie nu este o institu\ie politic`, îns` ea este implicat` în sistemul
institu\ional european: Curtea na\ional` controleaz` implementarea dreptului comunitar în
statele membre, conform principiului prevalen\ei legilor comunitare asupra legilor na\ionale.
Justi\ia ]i Afacerile Interne (al treilea pilier al U.E.) au fost considerate un domeniu de
cooperare interguvernamental`. Împreun` cu pilierul II (Securitatea ]i Afacerile Externe), ele
reprezint` fundamentul suveranit`\ii na\ionale sau prerogativa definitorie a acesteia, la care
statele membre nu doresc s` renun\e.
Cu toate acestea, a]a cum arat` Eder ]i Trenz (2003, p. 126), cooperarea în domeniul JAI a
evoluat foarte mult, în sensul trecerii de la simple negocieri interguvernamentale la o
guvernan\` pe mai multe niveluri. Eder ]i Trenz argumenteaz` prin apari\ia unei dinamici
orizontale, care se manifest` prin:
• re\ele transna\ionale de criticism public;
• integrarea institu\ional` din Spa\iul Schengen;
• controlul comun al frontierelor externe ale U.E.;
• politici comune în materie de refugia\i.
Chiar dac` JAI r`mâne înc` un domeniu interguvernamental (subiect al cooper`rii între
state suverane), institu\iile interne se transform` ]i se acomodeaz` cu „europenizarea“ prin
ceea ce Eder ]i Trenz (2003, p. 130) numesc „structuri de rezonan\` transna\ional`“.

e) Regiunile
În statele centralizate (Danemarca, Finlanda, Fran\a, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Marea
Britanie ]i Portugalia), principalul rol în „europenizare“ revine guvernelor, datorit`
competen\elor în rela\ia cu U.E. ]i aparatului birocratic pe care l-au creat în acest scop. În
statele descentralizate (Italia, Olanda, Spania) ]i în cele federale (Austria, Belgia ]i
Germania), implicarea regiunilor este mai mare. De exemplu, în Germania mini]trii regionali
particip` direct la activitatea Consiliului.
Chiar ]i în statele centralizate, începând cu Tratatul de la Maastricht, regiunile sunt
încurajate s` implementeze direct politicile U.E. De exemplu, autorit`\ile locale ]i regionale
au început s`-]i adapteze structurile la sistemul comunitar de decizie (Maurer, Mittag ]i
Wessels, 2003, p. 73). De asemenea, reforma fondurilor structurale din 1999, ca ]i Agenda

108
2000, încurajeaz` regionalizarea ]i implementarea regional` direct` a politicilor europene.
Keating ]i Hooghe (1996) v`d în aceast` tendin\` un demers deliberat de sl`bire a statului
na\ional, principala barier` în calea uniunii politice.
Începând cu anii ’90, Uniunea European` recunoa]te guvernele subna\ionale ca parteneri
oficiali. Ca urmare, dup` datele lui Marks, Nelsen, Ray ]i Salk (1998), 54 de guverne
regionale ]i locale au oficii de reprezentare la Bruxelles. Aceast` form` de cooperare permite
o mai bun` mobilizare a resurselor ]i comunicarea direct` cu actorii locali. Ca s` ilustreze
aceast` situa\ie, Marks et al. (1998, p.51) au calculat indicele de autonomie regional`, prin
agregarea datelor referitoare la federalism, autonomia teritorial` ]i participarea regiunilor la
guvernarea central` (vezi sinteza din tabelul 8). Aceste date arat` c` regionalizarea este foarte
diferit` printre statele membre ]i c`, în general, U.E. colaboreaz` mai mult cu guvernele
centrale. Diversitatea administra\iilor r`mâne o important` surs` de varia\ie a condi\iilor
politice, ceea ce se repercuteaz` asupra „europeniz`rii“.
Tabelul 8. Indicele de autonomie regional`
în \`rile membre ale U.E. (1998)
Scor global
Participarea la
Federalism Autonomie (indicele de
guvernarea
(0 – 4) teritorial` (0 – 2) autonomie
central` (0 – 2)
regional`)
Belgia 3 1 2 6
Danemarca 0 0 0 0
Fran\a 1 0 0 1
Teritoriile „outre-mer” 1 1 0 2
Germania 4 0 2 6
Grecia 0 0 0 0
Irlanda 0 0 0 0
Italia 1 0 0 1
Luxemburg 0 0 0 0
Marea Britanie
Anglia 0 0 0 0
Sco\ia, |ara Galilor ]i 0 1 0 1
Irlanda de Nord
Olanda 0 0 0 0
Portugalia 0 0 0 0
Madera ]i Azore 0 2 0 2
Spania
„Regimen 3 2 0 5
extraordinario”
„Regimen ordinario” 3 1 0 0

f) Grupurile de interes
Este vorba aici în primul rând de firmele particulare ]i de partenerii sociali (sindicate +
patronat + guvern). Dup` Grote ]i Lang (2003, p. 235), grupurile de interes pot realiza dou`
tipuri de schimb`ri organiza\ionale:
• m`suri interne de absorb\ie (de exemplu, flexibilizarea structurii organiza\ionale);
• m`suri îndreptate spre exteriorul organiza\iei (de exemplu, [ncurajarea avantajului
comparativ).
*
* *

109
„Cine se europenizeaz`“? La aceast` întrebare am reu]it s` g`sim o varietate de
r`spunsuri. Pe scurt, analiza de mai sus ne-a ar`tat c` exist` mai multe tipuri de actori care s`
gestioneze implementarea „acquis“-urilor în statele membre. Ace]tia sunt:
• institu\iile – fie ca actori colectivi (sub form` de consor\ii, forumuri sau parteneriate), fie
ca actori individuali, responsabili de implementarea anumitor politici publice sau a unor
componente ale acestora;
• administra\ia public`, ca actor colectiv;
• autorit`\ile subna\ionale, regionale ]i locale;
• grupurile de interes ]i sectorul privat.

3. Societatea civil` transfrontalier`


La originea sa, în sec. XVIII, „societas civilis“ era un atribut al statului na\ional
(Comaroff ]i Comaroff, 1999, p.4): ea desemna ordinea pa]nic`, ob\inut` prin consens
implicit sau explicit, între cet`\enii beneficiari de drepturi civice. Era considerat` o form`
consensual` de pace social` garantat` de stat în interiorul frontierelor sale na\ionale. Spre
deosebire de stat, care ac\iona pe baz` de autoritate, societatea civil` a început s` apar` ca o
alternativ` non-violent`, capabil` s` mobilizeze interesul cet`\enilor prin mijloace non-
coercitive ]i dialog social. În acest fel, statul ]i societatea civil` s-au asociat într-o rela\ie de
simbioz` (Kaldor, 2003), ca dou` componente inseparabile ale spa\iului public.
Este îns` cazul s` ne întreb`m în ce m`sur` „europenizarea“ afecteaz` aceast` rela\ie
dintre stat ]i societatea civil`. Sau, mai exact, ne intereseaz` s` afl`m dac` societatea civil`
este un actor colectiv al „europeniz`rii“, la fel ca administra\ia public`, sistemul politic,
justi\ia sau autorit`\ile locale. Aceast` întrebare comport` dou` aspecte distincte:
a) Pe de o parte, libert`\ile promovate de pia\a comun` ]i drepturile suprana\ionale
institu\ionalizate prin recenta versiune a Tratatului Uniunii au creat noi oportunit`\i de
participare ]i ac\iune civic` pentru toate tipurile de ONG-uri na\ionale. „Europenizarea“
implic` to\i actorii sociali, inclusiv cet`\enii organiza\i. În aceast` viziune, societatea
civil` î]i desf`]oar` activitatea în interiorul unui spa\iu public na\ional, unde
interac\ioneaz` cu statul, sfera privat` ]i mass-media în implementarea „acquis“-urilor
comunitare. Ca urmare a deschiderii frontierelor ]i a apartenen\ei la U.E., actorii din
spa\iul public na\ional desf`]oar` ac\iuni transfrontaliere ]i particip` la procesele de
„europenizare“ din alte \`ri membre (de exemplu, în cadrul unor proiecte comune, a unor
activit`\i inter-regionale, în consor\ii sau parteneriate). În ce prive]te societatea civil`, ea
cap`t` o responsabilitate direct` în „europenizare“, pe dou` c`i: prin preluarea unor
competen\e opera\ionale de la propriul stat, ceea ce îi permite mai mult` libertate de
ac\iune transfrontalier`; prin implementarea guvernan\ei suprana\ionale, ceea ce face ca
anumite func\ii publice s` fie transferate unor componente ale societ`\ii civile (de
exemplu, definirea politicilor în domeniul patrimoniului cultural). În ambele situa\ii, ne
referim la participarea societ`\ii civile la „europenizarea“ spa\iului public na\ional de care
apar\ine.
b) Pe de alt` parte, o dat` cu formarea statului suprana\ional ]i a sferei publice europene, este
posibil s` se constituie ]i o societate civil` european`. Am asista astfel la reconstituirea
în plan european a schemei dicotomice dup` care orice stat trebuie s` co-existe cu o
societate civil`. Aceast` abordare este îns` limitativ` pentru c`, a]a cum am v`zut în
capitolul consacrat democra\iei europene, spa\iul public suprana\ional func\ioneaz` altfel
decât un stat na\ional. Chiar dac` presupun un deficit de legitimare ]i de reprezentare
inacceptabil pentru orice democra\ie na\ional`, institu\iile europene sunt capabile s`
gestioneze pluralismul politic, ]i-au creat propriile instrumente de protec\ie a drepturilor
omului, garanteaz` libertatea, ini\iativa privat` ]i expresia opiniilor, asigur` separarea

110
func\ional` a puterilor. Este drept c`, la nivel european, influen\a partidelor politice este
mai mic`, îns` spa\iul public european este mai eficient în promovarea ]i
institu\ionalizarea dialogului social: prin Comitetul Economic ]i Social, prin practica
sistematic` a sensibiliz`rii publice (exist` peste 600 grupuri de „lobby“ pe lâng`
institu\iile europene), prin consultarea partenerilor sociali (de exemplu, UNICE). În plus,
prin politica sa regional` ]i guvernan\a multicentric`, Uniunea European` este pe cale s`
construiasc` un spa\iu public de un tip nou, care nu mai are statul na\ional ca ax` de
putere. Decizia este consensual` ]i implic` un amplu proces de consultare ]i negociere
public`, în care societatea civil` de\ine un rol tot mai important. În acest fel, chiar dac`
spa\iul public european nu mai reproduce dualismul func\ional de la nivel na\ional (stat –
societate civil`), „europenizarea“ aduce o nou` perspectiv` asupra vie\ii publice, deta]at`
de teritorialitate ]i cadrul statului na\ional.

4. Abordarea comparativ` a „europeniz`rii“: convergen\` sau


diversitate?
Analiza care precede nu trebuie s` ne duc` la concluzia c` exist` un proces unic al
„europeniz`rii“, valabil pentru toate \`rile membre. În realitate, gradul de preg`tire ]i
anticipare a schimb`rii, precum ]i situa\iile reale sunt extrem de diferite de la o societate la
alta. Din acest motiv, al`turi de interesul justificat pentru explica\ii comune ]i tendin\e gene-
rale, a ap`rut ]i preocuparea de a compara diferitele reac\ii ale sistemelor na\ionale fa\` de
„europenizare“.
A]a cum am v`zut, „europenizarea“ comport` un dublu proces de schimbare:
• pe de o parte, la nivel european intervine un proces de institu\ionalizare ]i guvernan\`
participativ`, fa\` de care \`rile membre trebuie s` \in` pasul; este sensul defini\iei date de
Kohler-Koch ]i Eising (1999), dup` care „europenizarea“ const` în extensia democra\iei ]i
a spa\iului public na\ional la nivel suprana\ional;
• pe de alta, esen\ialul „europeniz`rii“ se produce în interiorul statelor membre (Schmidt,
1997); sistemul intern al fiec`rui stat na\ional se adapteaz` la dinamica suprana\ional` în
func\ie de cultura sa organiza\ional`, structura puterii, priorit`\i, condi\ii, factori
predispozan\i.
Dac` aplic`m criteriile de analiz` comparativ` ale lui Lijphart (1999), Uniunea European`
poate fi considerat` ca un sistem consensual de democra\ie (diferit de sistemul majorit`\ii,
unde prevaleaz` criteriul statistic): are un executiv format prin consens (Comisia), este
bicameral` (Parlamentul ]i Consiliul Mini]trilor), comport` un sistem multipartid ales direct
de cet`\eni, are o Curte Suprem` ]i o Banc` Central` independent`. Elementul esen\ial care,
dup` Lijphard, ar asigura func\ionarea unei democra\ii consensuale la nivelul U.E. ar fi
izomorfismul institu\ional, care const` într-un sistem compatibil de institu\ii între statele
membre.
Fa\` de aceast` constatare, se pune imediat întrebarea dac` poate s` existe acela]i grad de
similitudine între institu\iile europene ]i sistemele na\ionale, a]a cum pare s` rezulte din
prezum\ia izomorfismului. R`spunsurile la aceast` întrebare sunt destul de variate.
Katzenstein (apud: Giuliani, 2003, p.136), de exemplu, invoc` o „congruen\` structural`“
care ar explica integrarea rapid` a Germaniei al`turi de \`rile europene mult mai mici ]i total
deosebite din punct de vedere cultural. Tsebelis (2002), la rândul s`u, introduce conceptul de
„veto player“, care se refer` la actorii sociali al c`ror consim\`mânt este indispensabil pentru
a produce o schimbare social` de anvergur` cum este „europenizarea“.
Giuliani (2003) preia aceste idei ]i le structureaz` sub forma urm`toarei ipoteze: gradul de
„europenizare“ depinde nu numai de capacitatea de înv`\are a sistemului social ]i de
congruen\a structural` a institu\iilor, ci ]i de num`rul VP („veto players“). Plecând de la

111
modelul de opera\ionalizare a democra\iei consensuale utilizat de Lijphart, Giuliani calculeaz`
indicele de adaptare prin agregarea urm`toarelor date:
• rata de transpunere a directivelor comunitare;
• frecven\a scrisorilor oficiale de notificare (din partea U.E.);
• nivelul sprijinului popular (de exemplu, conform anchetelor de opinie);
• frecven\a apelurilor la Curtea European` de Justi\ie.
Analiza lui Giuliani, sintetizat` [n fig.20, confirm` întârzierile în implementarea „acquis“-
urilor în Italia, Grecia ]i Belgia, care au un indice de adaptare negativ, precum ]i preg`tirea
mai bun` pentru „europenizare“ a unor \`ri ca Danemarca ]i Marea Britanie. Ironia face îns`
c` aceste ultime dou` \`ri, în pofida compatibilit`\ii lor cu „europenizarea“, s` fie ]i cele mai
euro-sceptice. Explica\ia vine din num`rul mare de VP sau actori negativi (de exemplu, ONG-
uri, patronate, autorit`\i locale, lideri de opinie) care se opun unei „europeniz`ri“ prea
avansate, cum ar fi introducerea euro sau adoptarea unui model social comun.
Fig. 20. Indicele de adaptare în \`rile membre ale U.E. (1986-2000)

Implementarea „acquis“-urilor depinde în cea mai mare m`sur` de voin\a politic` ]i de


capacitatea de absorb\ie a statelor membre. Cel pu\in aceasta este concluzia lui Lang (2003),
la cap`tul unui studiu comparativ privind utilizarea fondurilor structurale. Succesul „europe-
niz`rii“, spune Lang, depinde de disponibilitatea fiec`rui stat de a-]i restructura sistemele
proprii de implementare, astfel încât obiectivele ]i instrumentele na\ionale (de exemplu,
agen\iile, fondurile publice, legisla\ia) s` interac\ioneze cu obiectivele ]i instrumentele
europene. În cazul fondurilor structurale, cele mai reu]ite exemple furnizate de Germania,
Irlanda ]i Suedia au fost cele în care contribu\ia fondurilor europene a fost planificat` din
timp, astfel încât a devenit parte integrant` a mecanismului intern de implementare a
politicilor publice.
F`r` îndoial`, astfel de analize trebuie privite cu suficient` circumspec\ie. Sistemul de date
al U.E. este destul de contradictoriu, dup` cum demonstreaz` foarte conving`tor un studiu al
lui Börzel (2001). Este vorba de macrostatistici extrapolate unor fenomene care se produc
îndeosebi la nivel microsocial, sau de tentative de a explica procesele institu\ionale prin date
cantitative.
În ultim` analiz`, a]a cum arat` Falkner (2001) ]i Héritier (2001), problema nu este doar
de metod`, ci vizeaz` îns`]i concep\ia: ce trebuie s` m`sur`m, gradul de convergen\` sau
nivelul de divergen\`? Ne intereseaz` asem`n`rile ]i solu\iile comune, în baza ipotezei dup`
care U.E. este o democra\ie consensual` sau, din contr`, trebuie s` ne concentr`m aten\ia

112
asupra varia\iilor interne ]i a modului în care fiecare stat membru rezolv` problemele de
implementare a „europeniz`rii“?
La aceste întreb`ri nu exist` un r`spuns unic ]i simplu. Chiar ideea de convergen\`
antreneaz` alte controverse care, la rândul lor, ne provoac` ]i mai mari dificult`\i: este vorba
de convergen\a politicilor, de similitudinea institu\iilor sau de omogenizarea produselor?
Cum scopul nostru nu este de a complica inutil analiza, ci de a simplifica ]i de a face
accesibil conceptul de „europenizare“, vom preciza c`, a]a cum apare din experien\a de pân`
acum, este posibil` convergen\a la nivel macro (datorit` isomorfismului institu\ional ]i
politicilor comune), înso\it` îns` de o mare diversitate la nivel micro (actorii implica\i,
dinamica organiza\ional`, modul de alocare a resurselor, stilurile administrative, identit`\ile
colective).

113
MODULUL VI

CONSTRUC|IA CULTURAL~
A CET~|ENIEI EUROPENE

„Dac` ar fi s` încerc din nou, a] începe cu cultura“, sunt cuvintele atribuite lui Jean
Monnet ca un regret tardiv fa\` de prevalen\a economicului în construc\ia european`. La fel,
Robert Schuman, un alt p`rinte fondator al comunit`\ii europene, scria în testamentul s`u
politic intitulat „Pour l’Europe“: „Înainte ca Europa s` devin` o alian\` militar` sau o unitate
economic`, ea trebuie s` fie o comunitate cultural` în sensul cel mai nobil al cuvântului“.
Conform metodei „neo-func\ionaliste“ a lui Monnet ]i a celorlal\i autori clasici, integrarea
european` trebuia s` se fac` în pa]i mici („step-by-step“), astfel încât s` nu se contrarieze
statele membre, preocupate de p`strarea suveranit`\ii. Se începea cu integrarea economic` ce
urma s` declan]eze, prin efectul de „angrenare“ („spill-over“), convergen\a politicilor sociale,
politice ]i culturale. Criticii acestei abord`ri (George, apud: Shore, 2000, p.44) o consider`
simplist` ]i mecanic`, centrat` prea mult pe m`suri economice: ea presupune c` înt`rirea
progresiv` a institu\iilor europene va antrena spontan transferul gradual al loialit`\ii cet`\enilor
c`tre o comunitate socio-psihologic` transna\ional`, prezum\ie contrazis` îns` de realitate.
Construc\ia european` nu a devenit posibil` decât în momentul în care s-au îndeplinit dou`
condi\ii indispensabile, respectiv reconcilierea postbelic` (Planul Schuman) ]i liberalizarea
pie\ei interne (ai c`ror ideologi au fost Jeremy Bentham ]i Richard Cobden). Pân` atunci,
toate proiectele fondate pe utopii („Statele Unite ale Europei“ în viziunea lui Victor Hugo),
ideologie („Tineretul European“ al lui Giuseppe Mazzini), religie („Republica Christiana“)
sau ra\iuni geopolitice ]i militare (de exemplu, ap`rarea comun` contra invaziei turce]ti) au
e]uat. De]i a fost sus\inut` de mari personalit`\i culturale ]i politice, ideea european` nu a
fost suficient`. Integrarea nu a devenit efectiv` decât prin liberalizarea schimburilor sociale ]i
economice, prin pia\a comun` care, odat` realizat`, a f`cut posibil` trecerea la unificarea
politic`.
S-a ajuns astfel la un moment de r`scruce pe care nu l-au prev`zut nici p`rin\ii fondatori ]i
nici eurocra\ii anilor ‘60-’70. Este etapa cea mai dificil`, cea a unit`\ii politice, care
presupune cel pu\in trei elemente: statul suprana\ional, personalitatea juridic` a Uniunii ]i
o nou` identitate colectiv`. Primele dou` aspecte au fost abordate în modulul consacrat
democra\iei europene. Cel de al treilea, mai controversat, face obiectul acestui modul.
Întrebarea pe care mul\i anali]ti o pun în leg`tur` cu aceast` tem` (de exemplu: Eder,
2001a; Meehen, 1993; Pakkuski, 1997) este dac` ne propunem doar s` extrapol`m construc\ia
identitar` de la nivel na\ional sau dac`, din contr`, avem în vedere un proces de negare a
identit`\ilor na\ionale, de ruptur` epistemologic` fa\` de vechile forme de apartenen\`. A]a
cum vom vedea în cele ce urmeaz`, cele dou` planuri sunt greu de separat. Formarea
cet`\eniei europene urmeaz` traseul istoric al tuturor identit`\ilor colective, prin ceea ce
sociologia cunoa]terii a numit construc\ia social` a realit`\ii.

114
Poate fi Europa inventat`, la fel ca orice proces de „making of a nation“ (Gehlen)?
Aceast` întrebare are implica\ii mult mai profunde decât ne putem imagina la prima vedere.
Cet`\enia european`, în sens identitar, nu este o realitate ca atare, care trebuie doar descoperit`
]i desemnat` prin noi simboluri ]i noi concepte. De asemenea, nici solu\ia unei construc\ii
artificiale, realizate de tehnocra\ii ]i elitele comunitare, nu rezist` în timp. Istoria a ar`tat ce
efecte perverse poate avea construc\ia unor na\iuni prin demersuri pur intelectuale, f`r` suport
popular ]i f`r` s` corespund` unor realit`\i sociale durabile. De aceea, în construc\ia noii
identit`\i colective trebuie evitat` tenta\ia rezolv`rii superficiale, de suprafa\`, printr-o
simbolistic` for\at` ]i un discurs artificial, f`r` transform`ri de substan\` ale societ`\ilor
europene. Aceast` tenta\ie este cu atât mai pernicioas` în cazul \`rilor mici sau al celor
dependente, care nu au nici for\a politic` ]i nici argumentele culturale ]i economice care s`
previn` instalarea st`rii de „form` f`r` fond“, cu care s-a confruntat modernitatea
româneasc` la începuturile sale.
În aceast` perspectiv`, modulul de fa\` este foarte important pentru în\elegerea întregului
nostru demers. El finalizeaz` atât analiza spa\iului public european (acel „Euro-polity“ în care
se manifest` civitatea european`), cât ]i discu\ia anterioar` privind „europenizarea“ ca proces
de schimbare social` ]i institu\ionalizare. De asemenea, acest modul completeaz` datele
referitoare la identitatea european` (care au f`cut obiectul modulului III), precum ]i
introducerea general` din primul modul, unde am tratat cet`\enia european` în dubla sa
ipostaz`, ca statut politic ]i identitate colectiv`.
Dup` studierea acestui ultim modul, ne a]tept`m ca studen\ii s` fie în m`sur`:
• s` deosebeasc` procesele identitare care au stat la baza na\iunii ]i cele implicate în
construc\ia identit`\ii U.E.;
• s` defineasc` specificul cet`\eniei europene ca nou` identitate politic` a cet`\enilor U.E.;
• s` caracterizeze cultura organiza\ional` a spa\iului public european;
• s` stabileasc` direc\iile de ac\iune necesare pentru sus\inerea cet`\eniei europene ca nou`
identitate colectiv`;
• s` precizeze rolul educa\iei în acest proces;
• s` analizeze condi\iile construc\iei identitare europene în România.

1. Cet`\enia european`: mituri fondatoare, simboluri, tradi\ii


reconstruite
În cursul istoriei, identit`\ile colective s-au format pe dou` c`i:
• prin procese spontane, naturale, de înv`\are social`; o anumit` cultur` sau anumite
simboluri, mituri ]i mentalit`\i au fost asumate de o comunitate uman` ca fiind propriile
sale semne distincte; identificarea cu aceast` cultur` sau cu elementele sale s-a f`cut
pentru a se demarca de alte comunit`\i umane, de alte culturi, de alte identit`\i colective;
• prin decizii politice în favoarea anumitor simboluri sau elemente identitare; în acest caz,
fa\` de diversitatea imens` a op\iunilor culturale, autoritatea politic` înt`re]te influen\a
acelora care convin obiectivelor sale ideologice; în acest fel, înv`\area social` este
orientat` în favoarea identit`\ilor colective promovate de putere, interesat` eventual s`-]i
ob\in` legitimitatea sau s` creeze o pârghie de mobilizare politic`; a]a a fost cazul, de

115
exemplu, cu limbile na\ionale12 din noile state formate în sec. XIX sau cu tricolorul
na\ional (referin\` la triada valorilor Revolu\iei Franceze: libertate-egalitate-fraternitate),
care a ap`rut simultan în drapelul majorit`\ii republicilor fondate dup` dezmembrarea
imperiilor europene din sec. XIX ]i începutul sec. XX.
În cazul cet`\eniei europene, prima solu\ie nu a avut timpul istoric necesar pentru o
elaborare e]alonat`. Practic, „europenizarea“ a început în 1951 (prin Comunitatea European` a
C`rbunelui ]i O\elului) ]i, în pofida progreselor înregistrate prin pia\a comun`, moneda unic`
]i crearea Uniunii, nu a avut când s` formeze o nou` identitate colectiv`.
Din acest motiv, cultura european` a continuat s` fie dominat` de reperele na\ionale, în
contrast cu tendin\ele suprana\ionale de integrare economic` ]i politic`. Comunitatea de
limb`, teritoriu ]i tradi\ii istorice este înc` mult mai solid` decât referin\ele recente la Europa
]i institu\iile sale, create ]i impuse de elite care nu conving pe toat` lumea. Na\iunea ]i statul
na\ional sunt înc` puternice tocmai pentru c` sunt rezultatul unui proces de înv`\are istoric`,
la care au participat to\i actorii sociali.
Pentru a accelera procesul form`rii noii identit`\i colective, oficialii europeni au instituit o
simbolistic` suprana\ional` artificial`, în completarea simbolurilor na\ionale. Cet`\enia
european` s-a identificat astfel cu drapelul albastru cu 12 stele galbene13, cu pa]apoartele de
culoare unic` (ro]u-bordeaux), cu imnul european (muzica din „Oda bucuriei“ a lui
Beethoven, dar f`r` text) ]i înscrierea apartenen\ei la Uniune pe pa]apoartele na\ionale. De
asemenea, au fost reactualizate miturile fondatoare (de exemplu, revolta contra originilor
asiatice, sinteza greac`-iudeo-cre]tin`, misiunea civilizatoare) ]i s-au lansat sloganuri adecvate
(„unitatea în diversitate“, „Europa cet`\enilor“, „întoarcerea la Europa“).
Aceast` nou` simbolistic`, suprapus` referen\ialului na\ional, a întâmpinat dou` dificult`\i
notabile. Mai întâi, utilizarea lor episodic`, în ocazii strict „europene“: 9 mai „Ziua
Europei“, alegerile europene, comemor`rile, festivit`\ile sau premierile legate de merite
„europene“. Aceste ocazii sunt rare ]i nesemnificative în raport cu omniprezen\a ]i for\a
emo\ional` a simbolurilor na\ionale, astfel încât simbolistica european` nu beneficiaz` de
ata]amentul afectiv necesar construc\iei unei identit`\i colective. Cet`\enia european`, în
pofida eforturilor recente, nu s-a impus în incon]tientul colectiv al cet`\enilor europeni. În al
doilea rând, înv`\area cet`\eniei europene este ineficient`. Problematica european` apare ca
o dimensiune ad`ugat`, juxtapus` programelor ]i manualelor ]colare, care r`mân fidele
paradigmei na\ionaliste (îndeosebi manualele de istorie, limb` ]i literatur`, geografie, ]tiin\ele
umane). Din acest motiv, cet`\enii europeni nu cunosc suficient de bine reperele noii ordini
culturale la care sunt chema\i s` contribuie. Atrac\ia emo\ional` a apartenen\ei na\ionale,
produs al înv`\`rii istorice ]i al exerci\iului cotidian, este mult prea puternic` pentru a ceda în
fa\a „europeniz`rii“ ]i a mesajelor sale destul de abstracte.
Experien\a anilor ’90 a ar`tat c` introducerea simbolurilor europene nu ajut` foarte mult în
construirea noii identit`\i colective, atât timp cât procesele culturale r`mân în apanajul

12
Limba na\ional` a rezultat uneori din impunerea unei limbi minoritare, prin sus\inere politic`.
Hobsbawm (1990, p. 60) citeaz` cazul limbii italiene care, în momentul unific`rii politice (1860), era
vorbit` curent doar de 2,5% din popula\ie. Aceast` limb` s-a impus ulterior datorit` utiliz`rii sale în
administra\ia public`, în pres`, dar ]i printr-o campanie de alfabetizare în limba respectiv`.
13
Acest simbol a fost ales tocmai pentru c` avea o oarecare notorietate: a fost folosit ini\ial de
Consiliul Europei timp de patru decenii, suficient pentru a se fixa în memoria colectiv`. De altfel, a]a
cum arat` Shore (2000, p. 47), citând o surs` a Consiliului Europei, simbolismul num`rului 12 este
adânc ancorat în cultura european`: 12 este simbolul unit`\ii ]i al plenitudinii, num`rul apostolilor, al
fiilor lui Iacob, al tablelor dreptului roman, al muncilor lui Hercule, al orelor dintr-o zi, al lunilor
anului, al semnelor Zodiacului, al „halo"-ului sfânt al Fecioarei Maria („Revela\iile”, 12:1) ].a.m.d.

116
politicilor na\ionale. Emergen\a spa\iului public european ]i prioritatea acordat` unit`\ii
politice fac posibil îns` un alt tip de abordare, prin care construc\ia identit`\ii europene s` nu
repete în mod inexorabil experien\a construc\iei na\ionale. În sec. XIX, na\iunile s-au format
îndeosebi prin accentuarea diferen\elor specifice: fa\` de vecini, fa\` de „ceilal\i“, fa\` de
alte civiliza\ii ]i alte culturi. Specificul na\ional a fost principala for\` de coeziune ]i
identificare a popula\iei care împ`rt`]ea cultura dominant` din interiorul unui teritoriu bine
delimitat. A rezultat astfel un dublu proces: de incluziune (a co-na\ionalilor) ]i de excludere (a
„celorlal\i“). Aceast` metod` de construc\ie identitar` nu mai este posibil` în cazul cet`\eniei
europene, definit` prin drepturi suprana\ionale ]i deta]area de teritoriul na\ional. În cazul în
care s-ar urma totu]i modelul na\ional al diferen\ierii, ar însemna ca identitatea european` s`
se auto-defineasc` în opozi\ie cu o alt` identitate colectiv`: Islamul politic sau cet`\enia
american`, de exemplu.
Între construc\ia european` ]i formarea na\iunilor exist` îns` ]i similitudini. Atât
Uniunea European`, cât ]i na\iunea sunt comunit`\i politice care trebuie imaginate sub forma
unor noi identit`\i colective care nu au existat în prealabil. A]a cum afirm`, de exemplu,
Gellner (1994, p. 17): „na\ionalismul nu înseamn` trezirea statelor na\ionale prin con]tiin\` de
sine; el const` în inventarea lor acolo unde nu exist`“. Anumite elemente ale culturii sunt
astfel interpretate ]i structurate (sub form` de scheme mentale, paradigme, coduri normative
sau explica\ii simbolice), încât s` atrag` ]i s` stimuleze adeziunea emo\ional` a subiec\ilor.
Aceast` form` de explica\ie, interpretare ]i organizare simbolic` trebuie inventat`, dezvoltat`
]i asumat` de participan\i, prin ceea ce Berger ]i Luckman (1999, p. 66) au numit construc\ia
social` a realit`\ii.
În cazul care ne intereseaz`, unele studii au insistat asupra aspectelor comune ale
diverselor construc\ii identitare, cum sunt na\iunea ]i comunitatea european`. Anderson (1983,
p. 55), de exemplu, în cartea sa fundamental` „Imagined Communities“, lanseaz` teza
interdependen\ei dintre organiza\ie ]i identitate: structura administrativ` creeaz` noi
semnifica\ii care legitimeaz` organiza\ia social` ]i se constituie astfel în noi identit`\i
colective. A]a a fost cazul unit`\ilor administrative coloniale ]i al birocra\ilor locali din zonele
periferice ale imperiilor coloniale (de exemplu, Venezuela ]i Argentina) care au evoluat spre
constituirea unor „patrias“, revendicând identit`\i na\ionale proprii. Aceste noi entit`\i
na\ionale s-au fondat pe veleit`\ile autonomiste ale administra\iei locale, astfel c` America
Latin`, în pofida comunit`\ii de limb`, religie ]i tradi\ii culturale, nu a devenit o unitate
politic` de sine st`t`toare. Ea s-a fragmentat în mai multe na\iuni autonome, legitimate prin
structurile centrifuge ale administra\iei locale.
Acest exemplu confirm` analiza lui Hobsbawm (1990) referitoare la rolul agen\ilor de
socializare în formarea na\iunilor. Este vorba de educa\ia de mas`, de armata de voluntari ]i
de cultura scris` („modern print capitalism“) care au sus\inut afirmarea noilor identit`\i
na\ionale. Referindu-se direct la asem`narea dintre formarea na\iunilor ]i construc\ia
european`, Shore (2000, p. 33-34) pune în eviden\` dou` mijloace comune de ac\iune:
• pe de o parte, rolul intelectualilor ]i al managerilor; la fel ca în formarea na\iunilor,
profesioni]tii „europeniz`rii“ ]i participan\ii la programele europene au devenit o elit` sau
un grup de interes care sus\ine integrarea ]i formarea con]tiin\ei europene;
• pe de alta, construc\ia european` poate valorifica experien\a na\iunilor în folosirea
tehnologiei politice pentru a incita ]i orienta con]tiin\a public`; este vorba de mijloacele
de comunicare în mas`, de sus\inerea politic` a unor limbi sau institu\ii culturale, de

117
fixarea unor idei sau a unor mesaje sub form` de programe, sloganuri, cli]ee sau
stereotipuri identitare.
La aceasta trebuie ad`ugat rolul simbolurilor în consolidarea diverselor comportamente
identitare. Dup` Berger ]i Luckman, simbolurile confer` semnifica\ii unor concepte cu care
opereaz` comunitatea politic`, precum „Europa“, „uniunea“, „cet`\enia“, „interesul comun“
etc. Simbolurile nu au doar un rol estetic; ele direc\ioneaz` ]i capteaz` sentimentul popular,
dau sens ]i explic` op\iunile identitare. A]a cum afirm` foarte conving`tor Thiesse (2000, p.
9): „Na\iunea este rodul unui postulat ]i al unei inven\ii. Dar ea nu fiin\eaz` decât prin
adeziunea la aceast` fic\iune. Încerc`rile nereu]ite sunt numeroase. Iar succesele sunt
rezultatul unui prozelitism sus\inut, care îi instruie]te pe indivizi asupra identit`\ilor, le inculc`
datoria de a se conforma ei ]i îi îndeamn` s` r`spândeasc`, la rândul lor, aceast` referin\`
colectiv`. Sentimentul na\ional nu r`bufne]te decât atunci când a fost perfect asimilat, îns` el
trebuie s` fi fost mai întâi de toate înv`\at ... Ast`zi se poate întocmi cu precizie lista
elementelor simbolice ]i materiale pe care trebuie s` le întruneasc` o na\iune demn` de acest
nume: o istorie ce statueaz` continuitatea în raport cu marii înainta]i, o serie de eroi pilduitori
pentru virtu\ile na\ionale, o limb`, monumente culturale, un folclor, locuri memorabile ]i un
peisaj tipic, o mentalitate specific`, însemne oficiale – imn ]i drapel –, precum ]i identific`ri
de ordin pitoresc: costum, specialit`\i culinare sau un animal emblematic.“
Aceast` analiz` ne permite s` reiter`m în acest context conceptul nostru de baz`, cel de
cet`\enie european`. Mai exact, vom încerca s` valorific`m datele din primele dou` module
(„Teoria ]i practica cet`\eniei“, „Cet`\enia european` ca statut legal“) în explicarea procesului
de identificare suprana\ional`. În acest scop, vom integra aspectele culturale ]i cele politice
(„cet`\enia identitar`“ ]i „cet`\enia statutar`“) într-o viziune compozit`, adecvat` identit`\ilor
postna\ionale. În aceast` abordare, cet`\enia european` va fi definit` independent de teritoriul
na\ional, ca un produs al unui anumit cadru organiza\ional (institu\iile europene).
Este cazul îns` s` facem o precizare important`, de care depinde discu\ia noastr` în
continuare. Cet`\enia european` \ine de o anumit` cultur` organiza\ional` ]i se refer` la
identitatea U.E. ca identitate colectiv`. Aceast` identitate se construie]te într-un anumit spa\iu
public, caracterizat prin institu\ii specializate, politici ]i ac\iuni cet`\ene]ti. Identificarea cu
acest spa\iu public se face nu doar prin diferen\iere (în contrast cu alte „polity“), ci ]i prin
interiorizare, în sensul în\elegerii ]i asum`rii „europeniz`rii“ de c`tre cet`\eni. Cu alte
cuvinte, este de a]teptat ca integrarea s` duc` la afirmarea identit`\ii suprana\ionale ca una din
identit`\ile multiple ale cet`\eanului european.
Astfel în\eleas`, identitatea U.E. se deosebe]te de identitatea cultural` european`, în
sensul de patrimoniu cultural, destin istoric ]i valori comune, a]a cum a fost definit` în
modulul III. Aceast` identitate colectiv` este foarte veche ]i, în pofida dificult`\ilor
metodologice (spa\iu cultural vs. teritoriu geografic; universalism vs. particularism, incluziune
]i/sau excludere; focus pe diferen\e ]i/sau pe similitudini), este definit` prin criterii relativ
precise. Identitatea U.E., în schimb, este recent` (a fost lansat` ca un concept politic oficial
în 1973, când Comunitatea European` a adoptat „Documentul privind Identitatea European`“)
]i mult mai greu de realizat: este o identitate politic`, atributul unei entit`\i suprana\ionale
controversate, al c`rui statut este înc` neclar.
Cu alte cuvinte, spre deosebire de identitatea cultural` european`, care acoper` toate
aspectele ]i corespunde unui mod de via\` deja instituit, identitatea politic` a U.E. este mai
mult un proiect decât o realitate. Cele dou` sunt îns` complementare ]i se sus\in reciproc.
Cet`\enia european` ]i identitatea U.E. valorific` apartenen\a la cultura european` pentru a

118
justifica unitatea politic` ]i ac\iunea comun`. La rândul s`u, identitatea cultural` european` a
inclus deja în patrimoniul comun valorile recente ale democra\iei (drepturile omului,
pluralismul politic ]i statul de drept), ap`rate atât de Consiliul Europei, cât ]i de Uniunea
European`. De altfel, atât identit`\ile individuale cât ]i cele colective sunt multiple: fiecare
persoan` sau comunitate se poate identifica în acela]i timp cu mai multe repere culturale, f`r`
ca acestea s` fie neap`rat contradictorii. În cazul unei apartenen\e supraordonate precum
identitatea U.E., spune Shore (2000, p. 42), avem de a face cu o ierarhie de loialit`\i
interdependente, a]a cum sunt setul de p`pu]i ruse]ti sau cutiile chineze]ti interpozabile.
Astfel de construc\ii la nivelul meta includ diverse cercuri concentrice de apartenen\`, cum
este identitatea local`, identitatea regional` ]i identitatea na\ional`. Aceast` imagine se
reg`se]te în cazul studiilor (Delanty, 1995) care afirm` c` o identitate politic` (identitatea
U.E.) încapsuleaz` mai multe straturi succesive de apartenen\` ]i valorific` diversele forme
particulare de identificare. În aceast` viziune optimist`, cet`\enia european` ]i identitatea U.E.
ar fi apogeul unui proces evolutiv care nu se poate finaliza decât prin integrarea politic`.
În realitate, a]a cum arat` Shore (2000, p. 228) ]i Guibernau (2001), identitatea politic`
european` este contradictorie, tocmai pentru c` încearc` s` legitimeze o form` de stat
(institu\iile europene) renun\ând la suportul lor cultural, na\iunea ]i „demos“-ul. Ca urmare, în
pofida unor similitudini incontestabile (modul de via\` ]i sistemul de valori), identificarea
politic` este mult mai lent`. Ceea ce s-a reu]it, spune Shore (2000, p. 87), a fost formarea
cet`\eanului-consumator, participant activ la constituirea pie\ei comune, f`r` s` se ob\in`
ceea ce este cel mai important, anume con]tiin\a european`. Folosirea normelor comune de
consum nu reprezint` un proces de identificare, cu atât mai pu\in unul de identificare politic`.
Evident, aceast` apreciere este prea drastic` ]i prea tran]ant` în raport cu evolu\ia
procesului de integrare politic`. Pia\a comun` are meritele sale incontestabile ]i, istoric
vorbind, a fost cea care a declan]at ]i a f`cut posibil` construc\ia european`. Pia\a nu poate
rezolva îns` toate situa\iile: ca s` func\ioneze, ea îns`]i are nevoie de o societate democratic`
]i de o cultur` organiza\ional` favorabil` cooper`rii. Cu alte cuvinte, pia\a comun` trebuie
coroborat` cu cet`\enia european` ]i cadrul institu\ional suprana\ional. Aceste trei
elemente se reg`sesc, de altfel, în criteriile de aderare („criteriile de la Copenhaga“) ]i
reprezint` substan\a „europeniz`rii“ sau contextul organiza\ional în care se va forma
identitatea U.E.

2. Cet`\enia ]i construc\ia identitar` european`


În acest capitol vom pleca de la urm`toarea premis`: cet`\enia comport` un anumit tip de
ac\iune social`, care se exercit` într-un spa\iu public bine determinat. Aceast` ac\iune const`
în:
• participarea activ` la activit`\ile ]i institu\iile politice, atât în sectorul public, cât ]i în
societatea civil`;
• exercitarea drepturilor ]i responsabilit`\ilor civice care decurg din statutul de cet`\ean;
• cau\ionarea modului în care statul respect` drepturile omului ]i r`spunde de deciziile sale
în fa\a cet`\enilor;
• organizarea dialogului civic cu puterea instituit`;
• participarea la diversele activit`\i de solidaritate uman`, de sprijin moral ]i material a
persoanelor, grupurilor ]i comunit`\ilor în dificultate.

119
Aceste ac\iuni civice nu se mai exercit` exclusiv într-un spa\iu public na\ional ]i nu se
raporteaz` doar la statul na\ional. Ele se dezvolt` într-un „polity“ pe mai multe niveluri, care
cuprinde regiunile, statele na\ionale, guvernan\a transna\ional` ]i institu\iile europene.
Acest „polity“ european este îns` recent ]i fragmentat într-o multitudine de culturi
na\ionale. El nu poate fi integrat decât printr-o cultur` politic` european` care s` dea
substan\` cet`\eniei europene. Dup` Habermas (1995, p. 266), aceast` nou` cultur` politic`
motiveaz` ac\iunea civic` transfrontalier`, promoveaz` con]tiin\a european` ]i ideea
apartenen\ei la aceea]i comunitate politic`. Mai exact, Habermas propune ca cet`\enia
european` s` se sprijine pe o cultur` civic` în m`sur` s` transceand` diferen\ele na\ionale: „În
general, sferele publice na\ionale sunt izolate cultural una fa\` de alta. Ele sunt ancorate de un
context în care aspectele politice sunt relevante numai în raport cu istoria ]i experien\a
na\ional`. În viitor îns`, va trebui s` intervin` o diferen\iere în cadrul culturii europene, între o
cultur` politic` comun` ]i manifest`rile na\ionale prin art`, literatur`, istoriografie,
filosofie etc. Elitele culturale ]i mass media vor avea un rol important de jucat în acest scop.
Spre deosebire de varianta american`, patriotismul constitu\ional european trebuie s`
rezulte din diferitele interpret`ri ale acelora]i drepturi universale ]i din principii
constitu\ionale marcate de diverse istorii na\ionale“.
Cheia de bolt` a culturii politice europene este patriotismul constitu\ional, care
presupune adeziunea fa\` de valorile ]i institu\iile europene, în locul unei identit`\i culturale
unice, imposibil de realizat. Patria nu mai este p`mântul str`mo]esc, a]a cum evoc` originea
latin` a cuvântului, ci spa\iul simbolic în care se dezvolt` ac\iunea cet`\eneasc`. Voltaire
imaginase acest spa\iu sub forma unei utopii, Republica European` compus` din na\iuni
distincte, conduse de regimuri diferite dar care accept` regulile comune de drept. Comenius,
Penn ]i Aristide Briand au fost convin]i de importan\a elitelor culturale ]i politice în asi-
gurarea p`cii europene. La rândul lor, Wolton ]i Dahrendorf consider` Europa Unit` drept
ultima utopie politic` a sec. XX, pentru simplul motiv c` democra\ia nu poate func\iona la
nivel suprana\ional. Absen\a „poporului european“ ]i a unei clase politice europene face
imposibil` democra\ia suprana\ional`: institu\iile europene ]i sistemul decizional func\ioneaz`
doar pe baza canalelor na\ionale de influen\`.
Aceast` pozi\ie pesimist` nu corespunde cu rezultatele „europeniz`rii“, chiar ]i în Marea
Britanie. A]a cum am constatat în modulele IV ]i V, politicile ]i institu\iile na\ionale sunt
vizibil influen\ate de apartenen\a la U.E. Chiar dac` democra\ia european` depinde înc` foarte
mult de deciziile statelor na\ionale, se constat` deja dou` procese care, conform Raportului
Cecchini (1988), sunt ireversibile (costurile renun\`rii ar fi prohibitive):
• pe de o parte, „europenizarea“ a creat un spa\iu public suprana\ional, realizat prin
interac\iunea celor trei instan\e (regional`, na\ional` ]i european`) unde identitatea politic`
a U.E. este recunoscut` ]i valorificat`;
• pe de alta, diver]i actori na\ionali se adapteaz` la influen\ele comunitare, astfel încât î]i
schimb` legisla\ia, organizarea, metodele de lucru ]i sistemul de rela\ii publice.
Cu alte cuvinte, a]a cum arat` datele concrete invocate în modulele IV ]i V, „euro-
penizarea“ schimb` organiza\iile (prin procesul de înv`\are social` numit „institu\ionalizare“),
dar ]i cultura politic` aferent`. În aceast` perspectiv`, cet`\enia european` nu mai poate fi
în\eleas` doar în sensul s`u legalistic, prin cele patru drepturi suprana\ionale introduse de
Tratatul de la Maastricht. Ea const` în ac\iunea civic` desf`]urat` de actorii individuali ]i
colectivi în noul spa\iu public instituit prin „europenizare“. Cet`\enia european` este o form`
extins` de „patriotism constitu\ional“, care se aplic` întregului proces de construc\ie a

120
democra\iei suprana\ionale. Ea comport`, bineîn\eles, anumite competen\e civice ]i politice
(cultura politic` a „europeniz`rii“), un amplu proces de înv`\are social` (prin institu\ionalism
]i schimbarea culturii organiza\ionale), un sistem de identificare colectiv` (identitatea
politic` a U.E.), dar ]i ac\iunile sociale specifice oric`rei forme de cet`\enie democratic`:
participarea politic`, responsabilitatea public`, critica ordinii instituite, exercitarea drepturilor
]i a obliga\iilor cet`\ene]ti, solidaritatea uman`, încurajarea diversit`\ii culturale ]i a
pluralismului politic, auto-organizarea civic`, promovarea echit`\ii ]i justi\iei sociale.
Acestea sunt, de altfel, elementele constitutive ale cet`\eniei europene ca atribut al
culturii politice a „europeniz`rii“. Pentru moment, cet`\enia (în sensul de ac\iune social`,
identitate colectiv`, statut juridic ]i cultur` politic`) se exercit` preponderent în cadrul
na\ional. Statele na\ionale sunt referin\e institu\ionale ]i politice înc` foarte influente, fa\` de
care se raporteaz` majoritatea ac\iunilor cet`\ene]ti. Prin „europenizare“, a]a cum am v`zut,
statele na\ionale au cedat din prerogativele lor tradi\ionale (politicile comune gestionate la
Bruxelles) ]i î]i transform` propriile politici ]i institu\ii în coniven\` cu evolu\iile comunitare.
În perspectiv`, pe m`sur` ce proiectul politic european va c`p`ta consisten\` iar Uniunea
va deveni instan\a decizional` predominant`, cet`\enia european` va fi mult mai vizibil` ]i
influent` decât cet`\eniile na\ionale. Pentru aceasta, sunt necesare dou` demersuri:
• mai întâi, extinderea sferei de ac\iune a cet`\eniei europene la întreg spa\iul public
creat prin „europenizare“; în prezent, limitarea cet`\eniei europene la cele patru drepturi
suprana\ionale nesemnificative nu face decât s` ne priveze de un instrument extrem de
influent prin care proiectul politic european ar c`p`ta substan\` ]i suport cet`\enesc;
• în al doilea rând, se impune definirea opera\ional` a cet`\eniei europene, în sensul
l`rgit de mai sus (statut juridic + identitate colectiv` + cultur` politic` + ac\iune social`);
aceasta presupune noi cercet`ri ]i analize dedicate cet`\eniei în rela\ie cu spa\iul public
supra- ]i transna\ional constituit prin „europenizare“.
S` nu uit`m faptul c` cet`\enia a fost unul din pilierii construc\iei na\iunilor ]i a statelor
na\ionale. Spre deosebire de statele teritoriale, unde loialitatea era ata]at` unui spa\iu
gestionat autarhic, statele na\ionale au realizat o form` superioar` de coeziune social`, prin
drepturi civile ]i politice acordate persoanelor care au statutul de cet`\ean. Comunitatea
politic` a cet`\enilor – subiec\i de drept s-a constituit ca o identitate colectiv` extrem de
puternic`, rezultat` din contopirea interesului comun (reprezentat de stat ]i na\iunea care l-a
emanat) cu interesele individuale ale co-na\ionalilor. Din acest motiv, cet`\enia ]i na\io-
nalitatea (apartenen\a civil` oficial recunoscut` ]i garantat` de statul na\ional) au devenit
interpozabile, fiind considerate chiar sinonime.
Cet`\enia european` este un alt tip de identitate colectiv`. Ea nu se mai raporteaz` la un
anumit stat ]i este decuplat` de teritoriu ]i na\ionalitate. Indiferent de limb`, istorie sau
tradi\ii, cet`\enii î]i exprim` loialitatea fa\` de institu\iile U.E. ]i particip` la o guvernan\`
transfrontalier`. În modelul evolu\ionist al lui Marshall, calcat pe particularismul istoric ]i
politic al Marii Britanii, cet`\enia s-a transformat prin adi\ionarea de noi drepturi: civile în sec.
XVIII, politice în sec. XIX ]i sociale în sec. XX. Surprinz`tor, schema evolutiv` a lui
Marshall poate s` se aplice ]i în cazul cet`\eniei europene. Etapa reconcilierii ]i a pie\ei
comune s-a realizat printr-o abordare minimalist` a cet`\eniei (cele patru libert`\i de circula\ie:
a bunurilor, a capitalurilor, a serviciilor ]i a persoanelor). Ulterior, dup` ini\ierea integr`rii
politice în anii ’80, s-a sim\it nevoia codific`rii, chiar incomplete ]i superficiale, a drepturilor
politice (dreptul la circula\ie liber`, non-discriminare, protec\ie consular`, participare la

121
alegerile europene, apel la Curtea European`), urmând ca, în continuare, s` se abordeze
problema spinoas` a drepturilor sociale.
De altfel, modelul tripartit al lui Marshall a fost aplicat de o manier` sistematic` la
cet`\enia U.E. de c`tre Shaw (1998). Acest autor distinge trei domenii ale drepturilor
suprana\ionale, într-o abordare mult extins` fa\` de Tratatul de la Maastricht. Rezult` astfel
trei etape, corespunz`toare celor trei tipuri de drepturi:
• institu\ionalizarea drepturilor civile sau legale – de exemplu, Curtea European` de
Justi\ie prevaleaz` fa\` de legisla\ia na\ional` în cazuri de discriminare pe baz` de
diferen\e etnice, religioase, lingvistice sau de gen;
• garantarea drepturilor politice – de exemplu, dreptul de participare la institu\iile U.E.,
dreptul la informare privind activitatea Comisiei ]i a Parlamentului;
• recunoa]terea drepturilor sociale – de exemplu, drepturile consumatorilor, dreptul la
munc` ]i condi\ii adecvate de salarizare etc.
Astfel de abord`ri ne arat` c` acceptarea cet`\eniei europene de c`tre statele membre este
doar începutul unui proces mult mai complex. Este posibil s` asist`m chiar la o revizuire
important` a listei de drepturi ]i a modului lor de implementare la nivel european.
Interesant` este ]i metoda prin care cet`\enia european` a fost instituit`. Ideea a ap`rut
pentru prima dat` în 1976 (Raportul Tindemans), dar conceptul juridic de „community
national“ a fost introdus abia în 1992, prin Tratatul de la Maastricht. Ca ]i cet`\enia na\ional`,
cet`\enia european` a devenit obligatorie pentru to\i cei eligibili, în cazul respectiv, titularii
prealabili ai cet`\eniei unui stat membru. De]i principiul subsidiarit`\ii ar fi permis acest
lucru, nu s-a admis dreptul de alegere: cet`\enia U.E. este obligatorie, ad`ugându-se automat
cet`\eniei na\ionale. În plus, o alt` abatere de la logica cet`\eniei este faptul c` drepturile nu
sunt acompaniate de responsabilit`\i. Uniunea nu este asigurat` c`, în schimbul drepturilor
suprana\ionale, cet`\enii accept` c` au ]i responsabilit`\i europene.
Cet`\enia european` este o condi\ie major` a „europeniz`rii“. Institu\ionalizarea sa ar
dovedi c` statul suprana\ional (sau echivalentul s`u) începe s` func\ioneze, c` exist` o
democra\ie european` ]i c` spa\iul public intrinsec „europeniz`rii“ constituie un pol de atrac\ie
pentru cet`\enii europeni. În leg`tur` cu ]ansele de afirmare a cet`\eniei unionale, p`rerile sunt
îns` împ`r\ite. Unii, precum Shaw (1998), Eder (2001b) ]i Quermonne (2002), sunt optimi]ti
]i prev`d o evolu\ie spre consolidarea drepturilor politice ]i codificarea drepturilor sociale, a]a
cum a preconizat Marshall pentru statele na\ionale. Al\ii, precum Delanty (1997), Closa
(2001) ]i Wallace (2003) sunt mult mai rezerva\i, invoc@nd influen\a nesemnificativ` a
drepturilor suprana\ionale. Shore (2000, p. 77), de exemplu, estimeaz` c` cet`\enia unional` a
fost ad`ugat` la Tratatul de la Maastricht doar pentru a-i da mai mult` credibilitate într-un
moment de cump`n` (vezi referendum-urile din Fran\a ]i Danemarca).
Aceste analize au în vedere situa\ia cet`\eniei europene în etapa Maastricht. Între timp,
conjunctura a evoluat considerabil, prin extinderea masiv` a Uniunii (2004), revizuirea
Tratatului Uniunii (2000) ]i adoptarea Tratatului constitu\ional (2004). Provoc`rile
globaliz`rii ]i apari\ia unor noi factori de insecuritate colectiv` (terorismul, degradarea
ecologic`, precaritatea pie\ei muncii, incertitudinea sistemelor de asigur`ri sociale) au înt`rit
ideea unit`\ii politice. Dezbaterile actuale în leg`tur` cu democra\ia european` ]i reforma
institu\iilor dovedesc aceast` nou` focalizare pe aspectele politice ]i culturale. Aceast`
dezbatere nu era posibil` ]i nici nu interesa în anii ’50-’70, când cet`\enia european` era greu
de imaginat.

122
Transformarea statelor na\ionale în unit`\i ale Federa\iei Europene, a]a cum se
prefigureaz` în diversele proiecte unionale, presupune îns` nu numai o cet`\enie european`
(chiar incipient` ]i marginalizat`, cum este în prezent), ci ]i cet`\eni europeni. Pentru
aceasta, este necesar ca Europa s` se „subiectivizeze“ (în sensul psihologiei sociale), adic` s`
fie interiorizat` sub form` de norme operatorii, coduri institu\ionale ]i repere ale ac\iunii
colective. Identitatea politic` a U.E. nu va fi doar atribuit` (sub form` de simboluri
artificiale, f`r` rezonan\` afectiv` în personalitatea subiec\ilor), ci asumat` ca un sistem
propriu de valori, f`r` de care conduita cotidian` ar r`mâne incomplet`.
Aceast` dimensiune a construc\iei identitare r`mâne înc` destul de îndep`rtat`. S-ar putea
îns` ca rezultatele „europeniz`rii“ ]i presiunile politice s` devin` atât de pregnante, încât s`
accelereze formarea con]tiin\ei ]i cet`\eniei europene. Experien\a identit`\ilor na\ionale ]i
constituirea istoric` a „ideii europene“ (de care ne-am ocupat în modulul III) ne permit deja s`
anticip`m tendin\e sau s` formul`m unele a]tept`ri în leg`tur` cu ce ar trebui s` fie cet`\enia
european`. Aceste aspecte au fost abordate în analiza precedent`, care reflect` stadiul actual al
cuno]tin\elor noastre ]i, mai ales, rezultatele de pân` acum în opera\ionalizarea cet`\eniei
unionale.
R`mâne de discutat o alt` chestiune, la fel de important`, anume ce trebuie f`cut pentru a
consolida cet`\enia european` ]i a forma actorii sociali de care are nevoie „europenizarea“.
Încerc`rile de r`spuns la aceast` întrebare nu pot evita referin\ele la experien\a istoric` a con-
struc\iei na\ionale ]i la emergen\a statului modern, fondat pe principiul drepturilor omului ]i
ale cet`\eanului.
Aceste date, a]a cum am v`zut din primul modul, ne sugereaz` unele direc\ii de ac\iune
semnificative pentru afirmarea cet`\eniei europene ca realitate istoric`:
a) Reforma politicii culturale a U.E., astfel încât s` sus\in` „europenizarea“ ]i formarea
cet`\eniei europene. Kastoryano (1998, p. 65) ]i Shore (2000, p. 62) sugereaz` câteva
piste:
– liberalizarea pie\ei comunic`rii ]i a informa\iei transfrontaliere (pres`, televiziune,
baze de date, biblioteci electronice);
– includerea educa\iei, culturii ]i tineretului ca noi domenii ale jurisdic\iei comunitare
(de exemplu, articolul 128 al Tratatului de la Maastricht define]te noua „arie
cultural`“ în politicile comune);
– încurajarea cercet`rilor consacrate patrimoniului cultural european, pe care se poate
construi con]tiin\a european`;
– valorificarea miturilor fondatoare ale identit`\ii europene în construc\ia noilor mituri
identitare;
– sus\inerea re\elelor transfrontaliere, similare structurilor de integrare intelectual` din
sec. XII–XV (universit`\ile, rutele de pelerinaj, sistemul hanseatic, târgurile,
ordinele cavalere]ti);
– infiltrarea spa\iului simbolistic na\ional cu simboluri suprana\ionale care folosesc
acela]i tip de suporturi ]i acela]i mod de captare emo\ional` (de exemplu, drapelul,
imnul, actul de identitate, heraldica);
b) Utilizarea diverselor tehnologii politice prin care Shore (2001, p. 30) în\elege „acele
structuri ale cunoa]terii ]i puterii care sunt mobilizate în direc\ia influen\`rii modului de
gândire ]i ac\iune al indivizilor“. În formarea na\iunilor, astfel de interven\ii dirijiste au
vizat impunerea unor simboluri, a limbilor na\ionale sau a unui tip de institu\ii publice.
Unul din impedimentele actuale ale unific`rii politice europene, care limiteaz` analogia cu

123
identificarea na\ional`, spune Drulak (2001), p. 186), este marea diversitate lingvistic`: 43
limbi vorbite în Europa, dintre care 21 sunt deja limbi oficiale ale U.E. O solu\ie ar fi
încurajarea prin m`suri politice a unei „lingua franca“ (de exemplu, limba englez`)
celelalte fiind p`strate ca limbi oficiale secundare.
c) Dezvoltarea „studiilor europene“ ca domeniu de cercetare ]i formare, de exemplu, prin
catedrele Jean Monnet, înfiin\area de departamente sau centre specializate. Dependente de
fondurile puse la dispozi\ie de U.E., universit`\ile se orienteaz` din ce în ce mai mult spre
problematica „europeniz`rii“. Aceste programe de preg`tire sunt extrem de utile pentru
asigurarea cuno]tin\elor de baz` ]i formarea con]tiin\ei europene a noii genera\ii de
cet`\eni.
d) „Europenizarea“ manualelor de istorie ]i adaptarea curricular`. Interesant, a]a cum
observ` Shore, este faptul c` „perspectiva european`“ se substituie ideologiei na\ionaliste,
astfel încât, de cele mai multe ori, „dimensiunea european`“ se reduce la reliefarea
evenimentelor cu semnifica\ie „european`“ din istoria na\ional` ]i estomparea celor care
fuseser` folosite ca suport al con]tiin\ei na\ionale.
e) Constituirea ]i utilizarea agen\ilor de socializare politic` european`. Intr` aici elitele
politice, formatorii de opinie, institu\iile de formare, organiza\iile de tineret, grupurile de
ac\iune civic` etc.
f) Formarea opiniei publice, interesat` de problematica cet`\eniei europene ]i de activitatea
autorit`\ilor publice comunitare. Un instrument pertinent în acest sens, conform analizei
lui Shore (2000, p. 31) ]i Guibernau (2001, p. 173), este Eurobarometer ]i statisticile
Eurostat. Dincolo de informa\ia furnizat` de aceste servicii specializate, statisticile
europene sunt puternice instrumente de influen\` politic`:
– ele introduc categoriile politice subîn\elese de cet`\enia european` („spa\iul
european“, „popula\ia european`“, „cet`\enii comunitari“);
– folosesc meta-concepte politice, pe care le inoculeaz` în incon]tientul colectiv (de
exemplu, „opinia public` european`“, „publicul european“, „identitatea european`“);
– constituie un mod de raportare public` („public accountability“) privind progresele
„europeniz`rii“; acest sistem de transparen\` ]i r`spundere public` este indispensabil
pentru democra\ia european`.

3. Cultura organiza\ional` a spa\iului public european


La începutul acestui curs, am definit cet`\enia prin urm`toarele patru elemente:
• participarea,
• apartenen\a la o comunitate politic`,
• exercitarea drepturilor ]i a responsabilit`\ilor,
• cultura civic`, respectiv ansamblul de competen\e care permit cet`\eanului s` influen\eze
deciziile politice.
Dintre acestea, vom trata mai îndeaproape o anumit` form` a culturii civice, respectiv
cultura organiza\ional` a spa\iului public european. Este vorba de anumite competen\e ale
cet`\eniei europene prin care se exprim` „patriotismul constitu\ional“ ]i care fac posibil` par-
ticiparea la „europenizare“. Este o cultur` organiza\ional` inedit` prin care o nou` configura\ie
institu\ional` î]i creeaz` o identitate politic` adecvat`, prin inventarea de noi simboluri ]i
referin\e identitare. Vechile apartenen\e colective (na\iunea, imperiul, republica) sunt
deconstruite ]i demitizate, fiind înlocuite de aderen\a la o comunitate politic` suprana\ional`.

124
Aceasta ofer` noi oportunit`\i de manifestare a drepturilor ]i libert`\ilor, a ini\iativei ]i
particip`rii cet`\ene]ti.
Wolton (1993) ]i Pérez-Diaz (1998) apreciaz` c` exist` diferen\e notabile între sfera
public` na\ional` ]i spa\iul public emergent al „europeniz`rii“:
• primul a rezultat dintr-o istorie îndelungat` ]i comport` o comunitate politic` func\ional`;
cel`lalt, nu numai c` este recent, dar se poate baza doar pe suportul economic;
• primul are avantajul localiz`rii precise (frontierele na\ionale, în interiorul c`rora drepturile
]i responsabilit`\ile pot fi opera\ionalizate); cel`lalt face referiri confuze, de tipul „de la
Atlantic la Urali“ (expresia lui de Gaulle), greu de transpus în ac\iunea public`;
• cet`\enia european` este mai mult un ideal decât o realitate, un agregat de „polity“
na\ionale, puternic ata]ate identit`\ilor na\ionale;
• prin cet`\enia european`, comunitatea de valori nu mai poate fi un criteriu de identificare,
fie pentru c` aceste valori au devenit universale (democra\ia, liberalismul, respectul
drepturilor omului, economia de pia\`), fie pentru c` ele nu mai pot fi definitorii pentru
Europa (cre]tinismul, anticomunismul etc.);
• majoritatea spa\iilor publice na\ionale s-au constituit pe baza unei limbi comune; acesta nu
este ]i cazul Europei, unde se vorbesc 43 de limbi, dintre care 21 sunt limbi oficiale ale
U.E.;
• dezbaterea public` la nivel european este incipient` ]i sporadic`; participarea cet`\eneasc`
în plan european vizeaz` tot problemele interne, raportate la „acquis“-urile comunitare.
Probabil c` aceste observa\ii sunt corecte. Spa\iul public european este un proiect, dar un
proiect care a început deja s` prind` contur. Acest spa\iu rezult` din interac\iunea actorilor
na\ionali cu institu\iile europene, în cadrul „europeniz`rii“. Este un spa\iu public unde
func\iile statului sunt de\inute de mai multe instan\e opera\ionale, prin ceea ce se nume]te
guvernan\`. Este un domeniu al ac\iunii politice unde actorii tradi\ionali (parlamentele ]i
partidele politice) împart puterea cu noile centre de influen\` precum agen\iile specializate,
oficiile de consultan\` ]i „lobby“, mass-media, organiza\iile de patronat, sindicatele,
companiile suprana\ionale. Este un spa\iu public în care apar noi tipuri de organiza\ii (de
exemplu, parteneriatul social, structurile de dialog social ]i civic), prin fuzionarea ]i
transformarea institu\iilor tradi\ionale.
Reamintim faptul c` teza principal` sus\inut` în capitolul anterior a fost cea a rela\iei
dintre tipul de organiza\ie ]i identitate. Aceast` tez` este confirmat` atât de sociologia
politic` ]i psihologia social`, cât ]i de cercet`rile recente privind construc\ia cultural` a
identit`\ilor colective. În cazul cet`\eniei, aceast` rela\ie s-a stabilit între o comunitate
politic` („polity“ sau spa\iul public unde se manifest` cele patru atribute generice ale
cet`\eniei la care ne-am referit mai sus) ]i identitatea colectiv` care asigur` coeziunea ]i
specificitatea acestei comunit`\i. A]a a fost cazul cu cet`\ile-stat ]i cet`\enia antic`, cu
imperiul roman ]i cet`\enia roman`, cu republicile medievale ]i cet`\eniile teritoriale, cu
statele na\ionale ]i cet`\enia na\ional` (asimilat` na\ionalit`\ii). În situa\ia nou` a Uniunii
Europene, atât comunitatea cât ]i identitatea politic` sunt atipice: organiza\ia de referin\` nu
mai este exclusiv statul, ci guvernan\a multi-centric`; identitatea colectiv` nu se mai
construie]te în raport cu teritoriul ]i cultura na\ional`, ci prin valorificarea ata]amentului
individual ]i colectiv fa\` de unele principii universale (drepturile omului) ]i reperele specifice
ale integr`rii politice europene (respectiv, institu\iile europene, politicile comunitare ]i
tratatele Uniunii, eventual, Constitu\ia European`).

125
Aceast` situa\ie inedit` constituie deja o provocare pentru ]tiin\ele sociale ]i politice, de
unde ]i interesul major pentru cet`\enia european` ca domeniu de studiu în universit`\i14. În
aceast` perspectiv`, consider`m oportun s` insist`m, în continuare, asupra celor doi factori ai
construc\iei culturale a „europeniz`rii“, respectiv organiza\ia ]i identitatea. Mai exact, ne vom
ocupa mai pe larg de cultura organiza\ional` a guvernan\ei europene ]i de oportunit`\ile create
pentru formarea cet`\eniei europene ca statut, apartenen\`, participare politic` ]i identitate
colectiv`.
Uniunea European` nu este un stat suprana\ional care s` practice un sistem parlamentar de
guvernare. Democra\ia european` nu reproduce modelul statului na\ional, aplicat unui
consor\iu de state suverane. Chiar ]i federa\ia european`, pe care mul\i o întrev`d ca solu\ie
organiza\ional`, nu va fi identic` cu cea care func\ioneaz` în Germania, SUA sau Belgia. Miza
cet`\eniei europene, în acest context extrem de complicat, nu este cea a câtorva drepturi
suprana\ionale, ad`ugate mai degrab` din ra\iuni psihologice (inocularea ideii de unitate) decât
din considerente politice ]i juridice. Interesul atât de mare pentru cet`\enia european`, ca ]i în
cazul Constitu\iei Europene, este legat de problemele-cheie ale suveranit`\ii ]i viitorului
statului na\ional. În ultim` instan\`, dezbaterile privind „reforma institu\ional`“ nu se refer`
doar la democratizarea U.E., ci vizeaz` multe aspecte domestice pe care guvernan\ii ar fi fost
nevoi\i s` le trateze cu sau f`r` existen\a U.E. Ceea ce este în joc, în aceast` aparent`
confruntare de idei, este de fapt întreaga ordine politic` a modernit`\ii, realizat` începând cu
revolu\ia industrial` ]i afirmarea na\iunilor ca identit`\i colective dominante. Aceast`
arhitectur` politic` se baza pe trei pilieri, anume statul na\ional, drepturile omului ]i
cet`\enia.
Noua ordine introdus` de guvernan\a european` este o alternativ` istoric` la organizarea
ierarhic`, centralizat` ]i etatist` instituit` de statele na\ionale. Ideea de guvernan\` pluralist`,
pe care am discutat-o în modulul IV, presupune interac\iunea institu\iilor suprana\ionale cu
actorii na\ionali, f`r` s` se mai recurg` la mijloacele coercitive ale guvern`rii. Este o ordine
bazat` pe metoda comunitar` a consensului, în care nici statele na\ionale nu mai sunt suficient
de autoritare ca s` monopolizeze deciziile cele mai importante ]i nici institu\iile europene nu
au for\a politic` ]i legal` a unui stat suprana\ional. Este o metod` de organizare consensual`,
inspirat` din conceptul de „consciational democracy“ al lui Lijphart (1999), unde deciziile se
iau prin negocieri ]i cooperare. Aceast` metod` presupune c` uniunea politic` se realizeaz`
prin acordul între state suverane, prin interdependen\a institu\iilor europene cu actorii
na\ionali ]i prin convergen\a de facto, sub forma re\elelor transfrontaliere, a proiectelor
transna\ionale ]i a integr`rii economice.
Cultura organiza\ional` a acestei noi ordini politice poate fi caracterizat` prin patru
elemente:
a) Guvernan\a multi-centric` ]i pluralist`, ceea ce presupune descentralizarea deciziei,
implicarea diverselor institu\ii politice (nu doar a statului na\ional), participarea actorilor
non-guvernamentali (ONG-urile, centrele de expertiz`, consultan\` ]i „lobby“, mass-me-
dia). Optând pentru aceast` form` de organizare social` ]i politic`, U.E. aspir` s` devin`

14
Practic, „studiile europene” constituie un numitor comun al tuturor universit`\ilor europene (fie
sub forma unui pachet de op\iuni, fie printr-un curs interdisciplinar sau prin departamente specializate).
Cât despre „cet`\enia european`”, ea apare deja ca domeniu de studiu în universit`\ile din Bruges,
Strasburg, Floren\a, Bruxelles, Torino ]i Berlin. La acestea, se adaug` proiectele finan\ate de U.E. ]i
activitatea Celulei de Prospectiv` a Comisiei, precum ]i centrele de cercetare ]i monitorizare a
„europeniz`rii”.

126
prima „network society“ din istorie (Tallberg, 2000). Pentru unii autori (Guibernau, 2001,
p. 29), aceast` asociere atipic` între guverne, sindicate, organiza\ii cet`\ene]ti, asocia\ii de
profesioni]ti ]i institu\ii suprana\ionale pune dubla problem` a coeren\ei ]i a respon-
sabilit`\ii: cum se asigur` coeziunea organiza\ional`, cine ]i cum r`spunde în fa\a cet`-
\enilor din moment ce luarea deciziei este atât de dispersat`?
b) Emergen\a unor noi actori colectivi, a]a cum sunt „policy networks“ (Rhodes, 2003),
agen\iile ]i parteneriatele sociale (Streeck ]i Schmitter, 1991). Aceste forme corporatiste
de actori sociali sunt descentralizate ]i relativ autonome, au libertate de mi]care ]i sunt
competente în anumite domenii ale vie\ii publice. Un exemplu este cel al „European
Works Council“, o form` de organizare transfrontalier` a muncitorilor (echivalent`
sindicatelor) care, dup` Streeck (2001, p. 129), permite armonizarea drepturilor sociale ale
„cet`\eniei industriale“ la nivel european. Alte exemple sunt „Comitetul Economic ]i
Social“ (organiza\ie european` de parteneriat social) ]i consor\iile inter-regionale (de
exemplu, Alpi-Adria).
Marks ]i MacAdam (1998, p. 104) consider` c` politicile sociale europene sunt domeniul
cel mai propice pentru parteneriat ]i dialog social. Într-un studiu exhaustiv consacrat acestei
chestiuni, ace]ti autori identific` trei mari domenii unde se formeaz` noii actori europeni:
• sindicalismul transna\ional – în prezent, exist` paradoxul dup` care firmele devin
tot mai multina\ionale, în timp ce sindicatele sunt tot mai fragmentate ]i limitate la
cadrul na\ional. Pentru a contracara aceast` evolu\ie, s-a creat Confedera\ia
European` a Sindicatelor (ETUC) în 1973, reprezentând peste 40 de federa\ii ]i
peste 20 de \`ri; barierele actuale sunt îns` la nivel na\ional, unde legisla\ia ]i modul
de organizare sunt extrem de rigide;
• mi]c`rile regionale au început s` se organizeze fie la nivel global (Asocia\ia
European` a Regiunilor), fie sub form` de grupuri de interes ]i consor\ii; interesant
este faptul c` regiunile au personalitate juridic` (se pot angaja în nume propriu,
direct, f`r` s` mai treac` prin controlul central) ]i au format propriile structuri
opera\ionale (de exemplu, centre de „lobby“ ]i rela\ii cu publicul);
• „noile mi]c`ri sociale“ (NMS) care, spre deosebire de „vechile“ forme (Inglehart,
1990), se deta]eaz` de ierarhia social` ]i trateaz` probleme transversale, comune
tuturor societ`\ilor europene. Iat` câteva exemple: mi]c`rile ecologice, mi]c`rile
anti-nucleare, grupurile feministe, ac\iunile de solidaritate cu Lumea a Treia etc.;
patru organiza\ii paneuropene sunt deja reprezentate la Bruxelles ]i pe lâng` Curtea
European` de Justi\ie.
c) Informalizarea deciziei sau ceea ce Benz (2003, p. 100) nume]te „dezinstitu\ionalizarea
lu`rii deciziei“ se refer` la procesul de consultare ]i negociere direct` între indivizi ]i noii
actori colectivi. Luarea deciziei nu mai este strict interguvernamental`: ea comport` rela\ii
interpersoanle, jocuri cu roluri, negocieri, alian\e, influen\e, discursuri carismatice, ac\iuni
de captare a bun`voin\ei („confidence-building“), „lobby“ politic. Benz constat` c` astfel
de rela\ii informale au început s` apar` ]i în cazul colabor`rii dintre Consiliu ]i
Parlamentul European, prin multiplicarea workshop-urilor ]i a reuniunilor informale.
Pozi\iile de negociere nu sunt neap`rat interstatale ]i nu pleac` de la raporturi de putere, ci
de la interac\iunea persoanelor ]i a elitelor. Aceast` informalizare a rela\iilor oficiale este
un pas important spre formarea comunit`\ii politice ]i a coeziunii organiza\ionale care stau
la baza cet`\eniei europene.

127
d) Adaptarea normelor de civitate la contextul specific al cet`\eniei europene. Dup`
Brubaker (apud: Schmitter, 2001, p. 88), cet`\enia european` este o variant` a tipului ideal
de cet`\enie prin ajust`ri conjuncturale care vizeaz` urm`toarele aspecte:
• egalitatea în drepturi pentru to\i cet`\enii U.E.; este vorba de drepturi egale pentru
to\i cet`\enii statelor na\ionale, recunoscute ]i la nivelul Uniunii;
• loialitatea nu se mai exprim` prin disponibilitatea la sacrificiu în interesul „patriei-
mam`“; aceast` form` sacralizat` de loialitate, sus\inut` de serviciul militar
obligatoriu, a disp`rut în cazul euro-cet`\eniei; ea este înlocuit` de ritualuri pur
simbolice (salutul drapelului sau respectul imnului) ]i de „patriotismul
constitu\ional“ al lui Habermas;
• apartenen\a la o comunitate politic` ]i cultural` care nu mai este legat` în mod
necesar de na\iune ]i teritoriu;
• participarea la activitatea unit`\ilor subna\ionale (de exemplu, regiunile,
municipalit`\ile) ]i a institu\iilor europene specifice (Ombudsman, Parlamentul
European, Curtea European` de Justi\ie);
• na\ionalitatea este dublat` de cet`\enia U.E., astfel încât cet`\enii statelor membre
au o dubl` cet`\enie (na\ional` ]i european`);
• beneficiile individuale de pe urma cet`\eniei europene nu sunt foarte conving`toare
(drepturile suprana\ionale nu influen\eaz` foarte mult via\a zilnic` a cet`\enilor); cu
toate acestea, euro-cet`\enia este o condi\ie favorizant` pentru alte drepturi
prev`zute în reglement`rile specializate referitoare la egalitatea de gen, tratamentul
angaja\ilor sezonieri sau pe termen redus, protec\ia mediului, drepturile
consumatorilor, asisten\a medical` a persoanelor care se deplaseaz` în interiorul
U.E., practicile competi\ionale între firme, standardele minimale de s`n`tate ]i
siguran\` social`, protec\ia împotriva subculturilor etc. Statutul de cet`\enie
european` deschide accesul la alte drepturi, incluse în reglement`ri care nu se refer`
direct la euro-cet`\enie.
Aceste modific`ri ale tipului ideal de cet`\enie, spune Schmitter (2001, p. 109), nu au
reu]it totu]i s` impun` cet`\enia european` ca o identitate colectiv` atr`g`toare, capabil` s`
capteze identificarea politic` a cet`\enilor. Cet`\enia U.E. r`mâne ca un supliment la „polity“
na\ional, fiind incapabil` s` rezolve problema legitimit`\ii ]i democra\iei europene.
Solu\ia const` nu în a începe cu inventarea miturilor identitare, a tradi\iilor ]i a
simbolisticii aferente. Dup` Schmitter, ceea ce trebuie realizat mai întâi este consolidarea
organiza\ional` a „Euro-polity“ astfel încât cet`\enia european` s` devin` un concurent
puternic pentru cet`\enia na\ional`. Cu alte cuvinte, ac\iunea politic` trebuie s` sus\in` cu
prioritate organiza\ia, care va fi capabil` s`-]i dezvolte ulterior propria identitate colectiv`.
În acest scop, Schmitter avanseaz` ]ase propuneri de reform` politic` vizând relansarea
interesului pentru cet`\enia european`:
• organizarea unor referendum-uri na\ionale o dat` cu alegerile europene; aceast`
m`sur` ar da legitimitate ]i ar atrage aten\ia asupra U.E. ca organiza\ie politic`;
• introducerea unui dublu sistem de votare pentru Parlamentul European: pe liste de
partid ]i pe liste individuale;
• folosirea sistemelor indirecte (vot electronic) ]i introducerea deliber`rii colective (de
exemplu, prin forum-uri Internet), astfel încât cet`\enii s` aib` mai multe informa\ii
despre candida\i;

128
• aderarea U.E. la Conven\ia European` a Drepturilor Omului, devenind astfel
eligibil` pentru Curtea European` a Drepturilor Omului cu sediul la Strasburg; acest
demers trebuie completat prin codificarea drepturilor din genera\ia a 3a ]i a 4a (de
exemplu, drepturile sociale, drepturile culturale, drepturile copilului, drepturile
consumatorului, drepturile ecologice), specifice spa\iului public european; aceste
drepturi ar fi complementare celor din genera\ia 1a ]i a 2a, protejate de instrumentele
na\ionale;
• legiferarea statutului „Euro-denizens“, a persoanelor care nu au acces la drepturi
pentru c` nu au statutul de cet`\ean na\ional; cet`\enia european` ar fi un statut
juridic acordat nu numai „comunity nationals“, ci ]i azilan\ilor politici, refugia\ilor
de r`zboi, solicitan\ilor de reziden\` iar U.E. ar c`p`ta responsabilit`\i efective în
gestionarea acestei zone de „non-citizenship“;
• garantarea cet`\eniei europene pentru descenden\ii cet`\enilor statelor membre ale
U.E. care tr`iesc în afara Uniunii.
Toate aceste m`suri au drept scop s` fac` din cet`\enia european` o alternativ` ]i nu un
derivat al cet`\eniei na\ionale. Ele vizeaz` înt`rirea „Euro-polity“ ca organiza\ie de integrare
politic` ]i, implicit, ca suport al form`rii noii identit`\i colective. Aceast` identitate va dep`]i
stadiul actual de „market membership“. Ea va ocupa treptat spa\iul transna\ional al societ`\ii
europene prin valorificarea celui mai recent mit identitar: mitul cet`\eanului. Este un mit care
a mobilizat energiile populare în perioada form`rii na\iunilor ]i a reu]it s` confere legitimitate
statelor na\ionale pe baza unui contract social foarte simplu: cet`\enii primesc drepturi
garantate ]i recunoscute de stat care, în schimb, cere loialitate ]i respectarea obliga\iilor civile.
Aspectele intervenite ulterior, respectiv participarea politic` ]i justi\ia social`, au f`cut ca
cet`\enia s` devin` piatra de încercare a politicilor publice ]i m`sura capacit`\ii statelor na-
\ionale de a gestiona echilibrul dintre drepturi ]i responsabilit`\i.
Pentru moment, nu dispunem de un proiect la fel de mobilizator pe baza c`ruia s` se
construiasc` identitatea colectiv` a U.E. Cet`\enia european` este mai mult decât suma
cet`\eniilor na\ionale. Ea nu se reduce la cele patru drepturi suprana\ionale recunoscute de
Tratatul de la Maastricht ]i nici nu se limiteaz` la simbolurile „europene“ (drapelul, imnul,
pa]aportul etc.) introduse artificial, prin imitarea sistemelor de identificare na\ional`.
Cet`\enia european` trebuie s` reprezinte activitatea unei comunit`\i inclusive care
func\ioneaz` într-un spa\iu public transna\ional. Ea va fi efectiv` doar în momentul în care va
îndeplini toate criteriile cet`\eniei ]i va fi capabil` s` capteze adeziunea cet`\enilor cel pu\in în
aceea]i m`sur` ca cet`\enia na\ional`.

4. Rolul educa\iei
Formarea con]tiin\elor individuale ]i colective se face cel mai temeinic prin educa\ie.
Îndeosebi în epoca modern`, guvernan\ii au folosit educa\ia ca un mijloc de influen\` social`,
mai eficace decât recursul la for\`, prozelitismul, îndoctrinarea sau exorcizarea. În formarea
na\iunilor, de exemplu, înv`\`mântul na\ional, secularizat ]i accesibil a fost un instrument
activ în inculcarea sentimentului na\ional. }coala a fost spa\iul cultural în care s-a înv`\at
limba, istoria ]i geografia na\ional`, dar ]i un mediu pentru socializarea politic` precoce. Prin
instruire, viitorii cet`\eni au fost sensibiliza\i în favoarea virtu\ii civice ]i a loialit`\ii fa\` de
statul-na\iune.
Educa\ia pentru cet`\enie european` nu mai poate opera în acelea]i condi\ii. Pe de o
parte, pentru c` identitatea colectiv` a U.E. nu a devenit înc` un referen\ial politic capabil s`
concureze spa\iul public na\ional, care continu` s` monopolizeze activit`\ile civice ]i politice.

129
Pe de alt` parte, conform Tratatului Uniunii, educa\ia este în atribu\ia statelor membre. Ea
nu face obiectul unei politici comune, cu excep\ia unor competen\e legate de libertatea de
circula\ie a persoanelor (dreptul la educa\ie al copiilor lucr`torilor migran\i, recunoa]terea
calific`rilor) incluse în art. 149-150 din Tratatul Uniunii. În baza subsidiarit`\ii, educa\ia ]i
cultura r`mân atribute definitorii ale statului na\ional.
Aceast` contradic\ie dintre nevoia de educa\ie pro-european` ]i absen\a politicilor
comunitare în acest domeniu a devenit preocupant` la sfâr]itul anilor ’90, când s-a constatat o
r`mânere în urm` a Europei fa\` de principalii s`i concuren\i (SUA ]i Japonia). Ca de obicei
în situa\iile de criz` (vezi ]ocul Sputnik-ului ]i efectele sale asupra educa\iei americane sau
mobilizarea na\ional` prin educa\ie în Japonia postbelic` ]i în perioada Meiji), politicienii ]i-
au adus aminte de educa\ie. La început prin procese spontane, de cooperare direct` între
institu\iile de înv`\`mânt (Procesul Bologna, Programele Leonardo ]i Socrates), educa\ia ]i
formarea profesional` au primit tot mai mult sprijin comunitar. Mai mult, începând cu
Summit-ul de la Lisabona (2000), educa\ia ]i cultura au devenit, pentru prima oar` în istoria
U.E., priorit`\i strategice ale politicilor europene.
În acest proces de valorificare a educa\iei în construc\ia european`, se pot identifica
trei momente de referin\`, respectiv introducerea dimensiunii europene, Procesul de la
Bologna ]i Strategia de la Lisabona. Chiar dac` nu se refer` direct la cet`\enia european`,
aceste momente sunt importante pentru formarea prin educa\ie a con]tiin\ei europene ]i a
identit`\ii politice corespunz`toare. Cele trei demersuri la care ne vom referi în continuare
sunt rezultatul unei schimb`ri de atitudine în favoarea educa\iei ]i form`rii profesionale la
nivelul Uniunii care începe s` se comporte ca un stat suprana\ional: ]i-a creat un aparat
birocratic organizat pe domenii ale politicilor publice (inclusiv educa\ia, cultura ]i tineretul),
se preocup` de rela\ia sa cu cet`\enii ]i î]i asum` politici care alt`dat` erau l`sate în apanajul
exclusiv al statelor na\ionale (educa\ia, ap`rarea, securitatea, rela\iile interna\ionale).

a) Dimensiunea european`
Ideea de „dimensiune“ evoc` deschiderea european` a sistemelor educative na\ionale,
circumscrise jurisdic\iei statelor membre. Introdus` în 1983 printr-o recomandare a
Parlamentului European, dimensiunea european` desemna o finalitate ad`ugat` politicilor
na\ionale în domeniul înv`\`mântului ceea ce, practic, se traduce prin teme ]i con\inuturi
europene în cadrul unor materii precum geografia ]i istoria, studiul limbilor str`ine ]i al
„acquis“-urilor, chiar prin materii aparte dedicate studiilor europene. Adi\ionarea acestor
specifica\ii la edificiul na\ional al educa\iei nu a mai corespuns a]tept`rilor, astfel încât s-a
sim\it nevoia unor dezvolt`ri mai consistente. Începând cu 1993, în „Carta Noii Europe“
(adoptat` o dat` cu Tratatul de la Maastricht), „dimensiunea“ a c`p`tat un contur mai precis.
Ea înseamn`:
• educa\ia în Europa, care pune accentul pe apartenen\a la un spa\iu cultural comun;
• educa\ia despre Europa, care se refer` la con\inuturile ]i materiile care studiaz` diversele
aspecte ale societ`\ii europene;
• educa\ia pentru Europa, care vizeaz` formarea identit`\ii ]i cet`\eniei europene.
Acest din urm` aspect a devenit o prioritate în programele de cooperare în domeniul
educa\iei, cercet`rii ]i tineretului. În condi\iile dubl`rii bugetului comunitar pentru educa\ie ]i
tripl`rii fondurilor pentru cercetare în exerci\iul 2005-2008, este de a]teptat ca educa\ia pentru
cet`\enie european` s` beneficieze de o sus\inere masiv`.

b) Procesul de la Bologna
Este vorba de o mi]care ad hoc a universit`\ilor europene în favoarea unei „Arii Europene
a Înv`\`mântului Superior“. Aceasta presupune armonizarea politicilor, a structurilor, a

130
modului de recunoa]tere a studiilor universitare, ceea ce dep`]e]te cu mult simpla
„dimensiune“ injectat` în sistemele na\ionale. Cele 6 obiective ale Procesului de la Bologna
(validat în 1999 prin sus\inerea oficial` a mini]trilor de resort din \`rile semnatare, inclusiv
România) antreneaz` schimb`ri de substan\`, respectiv:
• un sistem comparabil de diplome ]i acte de studii (de exemplu, „foaia matricol`“);
• o structur` echivalent`, similar` înv`\`mântului superior american, care s` cuprind` dou`
cicluri, respectiv licen\a (ciclul inferior, „Bachelor“ sau „undergraduate“ cu durata de 3
ani) ]i nivelul Master („graduate“) cu durata de 2 ani; doctoratul va fi al 3-lea ciclu
universitar, inclus în înv`\`mântul superior (nu va mai fi considerat înv`\`mânt
postuniversitar, ca în România) ]i va avea o durat` de 3 ani;
• un sistem transferabil de credite (de exemplu, ECTS sau Sistemul European de Credite
Transferabile), echivalent pentru toate universit`\ile europene, unde un semestru = 30
credite, 45 ore s`pt`mânal = 2 credite dintre care 30 ore de interfa\` (cu prezen\`) ]i 15 ore
de lucru individual; ECTS presupune o scar` unic` de evaluare cu ]apte calificative, care
s` înlocuiasc` sistemul de notare de la 1 la 10;
• intensificarea mobilit`\ii studen\ilor ]i a cadrelor universitare (de exemplu, prin
programele TEMPUS ]i ERASMUS);
• cooperarea în materie de asigurare a calit`\ii, de exemplu, prin European Network of
Quality Assurance in Higher Education;
• promovarea studiilor europene ]i a educa\iei pentru Europa.

c) Strategia de la Lisabona
Consiliul European de la Lisabona (2000) a proclamat, pentru prima dat` în istoria U.E.,
c` educa\ia ]i cultura devin priorit`\i ale politicilor comune. Ca urmare, sub numele generic
„Strategia de la Lisabona“, s-au fixat trei obiective strategice, respectiv:
• îmbun`t`\irea calit`\ii ]i eficien\ei sistemelor de educa\ie ]i formare profesional` din
cadrul U.E.;
• facilitarea accesului la sistemele de educa\ie ]i formare din statele membre;
• deschiderea sistemelor de educa\ie ]i formare c`tre societate.
Cum sistemele na\ionale de înv`\`mânt sunt foarte variate (structuri, tipuri de institu\ii,
examene ]i certificate, legisla\ie, curriculum, formarea profesorilor, management ]i finan\are),
s-a convenit s` se men\in` aceast` diversitate dar s` se ob\in` convergen\a ]i armonizarea
politicilor educa\ionale pe dou` c`i:
• prin stabilirea unor obiective comune, realizate îns` printr-o mare diversitate de programe,
actori ]i stiluri manageriale;
• prin adoptarea unor standarde comune de performan\` („indicators and benchmarks“) care
s` permit` evaluarea dup` criterii comune, comparabilitatea ]i planificarea unor ac\iuni
comune.
Aceste tendin\e exprim` interesul statelor membre ]i al U.E. de a sus\ine demersurile de
integrare politic` prin ac\iuni tot mai consistente în domeniul educa\iei ]i form`rii
profesionale. „Europenizarea“ se extinde astfel la toate sectoarele, inclusiv la cele considerate
alt`dat` ca atribu\ii inviolabile ale statului na\ional. F`r` îndoial`, aceste evolu\ii ne arat`, pe
de o parte, c` U.E. tinde s`-]i asume toate prerogativele unei entit`\i politice func\ionale, pe de
alta, c` statul na\ional nu mai este singur pe arena public` ]i c` este nevoit s` împart` puterea
]i responsabilitatea cu al\i parteneri, afla\i în afara teritoriului na\ional.

131
CONCLUZII

Statutul Uniunii Europene provoac` pentru moment confuzie, chiar dac` cercet`torii în
]tiin\ele sociale ]i politice sunt entuziasma\i de faptul c` au lansat un nou termen: guvernan\a
multipl`. Cet`\enia na\ional` s-a format în interiorul spa\iului public na\ional, caracterizat
prin cele trei puteri clar definite (executivul, legislativul ]i juridicul), prin rela\ii manicheiste
între stat ]i societatea civil`, între guvernan\i ]i opozi\ia politic`. În schimb, democra\ia
european` este prea complicat`. Ea aduce un amestec ciudat de principii, practici diplomatice
]i structuri federaliste, de subsidiaritate ]i pluralism institu\ional, de coabitare a dreptului
comunitar cu reglementarea interguvernamental`, toate acestea într-un ansamblu compozit
greu de explicat prin reperele anterioare. Cet`\eanul de rând este derutat de faptul c`, de]i
guvernele na\ionale r`mân puternice ]i foarte vizibile, statele na\ionale accept` totu]i deciziile
unor institu\ii suprana\ionale care le limiteaz` suveranitatea. De]i a înv`\at înc` din ]coal` c`
cet`\enia nu are existen\` juridic` decât în interiorul propriului stat, cet`\eanul trebuie s`
admit` c` exist` un corp de drepturi europene ]i instrumente de protec\ie care se aplic` direct,
în deplin` logic` federal`. Acestea nu sunt îns` drepturi subiective, în sensul juridic al
termenului (ele nu stabilesc o rela\ie juridic` între cet`\eni ]i Uniune), ci principii de
cooperare pe orizontal`, între entit`\i politice autonome. În sfâr]it, scena politic` a democra\iei
europene ofer` ]anse de participare îndeosebi pentru elite, întreprinz`tori ]i tehnocra\i, pentru
persoanele poliglote, cu o educa\ie multicultural` ]i dispuse la mobilitate. Apare astfel riscul
ca cet`\enia european`, spre deosebire de aportul mobilizator ]i egalitar al cet`\eniilor
na\ionale, s` m`reasc` clivajele ]i s` încurajeze inechitatea, marginalizarea, euro-scepticismul
]i non-participarea.
Altfel spus, în concluzia acestei lucr`ri, cet`\enia european` este ambigu`. Pe de o parte,
ea conserv` sensul ini\ial al cet`\eniei, a]a cum a ap`rut în interiorul frontierelor juridice ale
statului na\ional, ca rela\ie direct` între cet`\enii statelor membre ]i Uniune. Ca în orice sistem
federal, unde drepturile se aplic` direct cet`\eanului (f`r` filtrul decizional al entit`\ilor
intermediare), statutul de cet`\ean european desemneaz` drepturile cet`\eanului ca membru
al propriului stat ]i al Uniunii. Pe de alta, a fi cet`\ean al Uniunii presupune s` fii membrul
unei noi comunit`\i politice, ireductibil` la suma societ`\ilor ]i statelor na\ionale. În acest
sens, cet`\enia european` desemneaz` un nou tip de identitate colectiv`, care asigur` liantul
politic ]i cultural între statele membre, între acestea ]i institu\iile suprana\ionale. Spre
deosebire de identitatea cultural` european`, care se refer` la istoria, valorile ]i patrimoniul
cultural comun al popoarelor europene, cet`\enia european` trebuie în\eleas` în primul rând ca
o identitate politic`. Este identitatea U.E., reprezentat` de o cultur` politic` comun` care
trebuie construit` ]i inventat` printr-un proces similar form`rii statelor na\ionale în sec. XIX.
Acest proces, a]a cum am v`zut, trebuie s` înceap` cu organiza\ia politic`, cu demarcarea
spa\iului public în care se va desf`]ura ac\iunea cet`\enilor europeni. Aceast` nou` form` de
organiza\ie nu se mai reduce la stat ]i la polaritatea putere-opozi\ie. Ea este pluralist`, multi-
centric` ]i pe mai multe niveluri, într-o structur` reticular` complet diferit` de sistemul
centralizat ]i ierarhizat al statului na\ional.

132
Uniunea European` este o provocare pentru ]tiin\ele sociale ]i politice tocmai prin
caracterul s`u inedit ]i contradictoriu. Ea nu se limiteaz` la termenii specifici statului, nici
chiar la versiunea sa federal`, ]i nici nu mai poate fi explicat` prin logica guvern`rii. Puterea
este descentralizat`, împ`r\it` între o multitudine de actori na\ionali ]i europeni, ceea ce incit`
la cooperare ]i formarea parteneriatelor. În sistemul de guvernan\` pluralist` al Uniunii, nici
un participant nu mai este atât de puternic încât s`-i domine autoritar pe ceilal\i. Aceast`
form` de organiza\ie politic` decurge din noua ordine european` care a reu]it s` aduc` nu
numai stabilitate, dar ]i prosperitate, facilit`\i economice, comerciale ]i financiare f`r`
precedent.
R`mâne ca proiectul de integrare politic`, început în anii ’90, s` definitiveze acest proces.
Hibridul juridic al Uniunii ca îmbinare între dreptul interna\ional ]i dreptul comunitar, între un
stat federal ]i o organiza\ie suprana\ional`, este greu de conceptualizat. El nu mai poate fi
cuprins prin tiparele obi]nuite, astfel încât este nevoie de alte încerc`ri explicative, de alte
concepte, de alte cercet`ri. Tocmai din acest motiv, am considerat interesant ]i oportun s`
introducem conceptul integrator de cet`\enie european` în formarea studen\ilor în ]tiin\ele
sociale ]i politice. Dezbaterea pe care am ini\iat-o în acest curs poate deschide accesul spre
concepte înrudite, la fel de complexe ]i dificil de încadrat, precum „europenizarea“,
„guvernan\a“, „societatea civil`“, „identitatea european`“, „drepturile omului“, „societatea
reticular`“, „globalizarea“ etc. Acestea sunt nu numai provoc`ri intelectuale de mare
atractivitate, dar ]i concepte opera\ionale, utile în via\a de zi cu zi a viitorilor cet`\eni
europeni.

133
ANEXA I – SENSUL DAT CET~|ENIEI
ÎN DIVERSE CONTEXTE CULTURALE
Ţara Denumirea Semnificaţia
ARMENIA kaghokatsintyum statut civil, apartenenţă
AUSTRIA Staatsbürgerschaft statut juridic, naţionalitate
AZERBAIJAN vatandaslig patriotism
BOSNIA ŞI državljanstvo statut civil
HERZEGOVINA
BULGARIA grajdanstvo cetăţenie, naţionalitate
CHINA loialitate şi obligaţii
CROAŢIA državljanstvo drepturile civile, statut juridic
REPUBLICA CEHĂ občanstvi statut juridic
ESTONIA kodakondsus naţionalitate
FINLANDA kansalaisuus cetăţenie, naţionalitate
FRANŢA citoyenneté cetăţenie, statut politic şi juridic
GEORGIA nokalaksoba apartenenţă, statut civil
GERMANIA Staatsangehörigkeit naţionalitate
Staatsbürgerstatus statut civil, participare politică
GRECIA Υπυκοότυτα apartenenţă la polis
(ipikootita)
ITALIA cittadinanza naţionalitate, statut juridic
KAZAHSTAN atuldyk patriotism, loialitate faţă de stat
KIRGHISTAN grajdanstvo statut juridic, naţionalitate
atuulduk patriotism (atuul = patriot), obligaţii civice
LETONIA pilsoniba naţionalitate
MALTA cittadinanza naţionalitate, statut juridic
MAREA BRITANIE citizenship statut politic şi juridic, participare, ansamblu de
drepturi şi obligaţii
OLANDA burgerschap naţionalitate
POLONIA obywatelstwo apartenenţă, naţionalitate
ROMÂNIA cetăţenie naţionalitate
RUSIA grajdanstvo apartenenţă, naţionalitate
SERBIA državljanstvo statut civil, apartenenţă
grajdanstvo statut civil
SLOVACIA občianstvo apartenenţă (občia = comunitate), naţionalitate
SLOVENIA državljanstvo naţionalitate, statut civil
SPANIA ciudadania cetăţenie, naţionalitate
SUEDIA medborgare cetăţean al statului (borg = burg, cetate, oraş)
TURCIA vatandaşlik naţionalitate, statut juridic
UCRAINA gromadyanstvo statutul de cetăţean, titular de drepturi
UNGARIA allampolgársag apartenenţă, naţionalitate
LIMBA ROMANI romaniphen loialitate şi obedienţă faţă de comunitate şi legea
tradiţională (romani criss = tribunalul tradiţional)
LIMBA ARABĂ al mwatana apartenenţă, identitate, patriotism (watan = pământ,
‫اطواطف‬ teritoriu, patrie)

134
ANEXA II – COMPONENTELE CULTURII CIVICE
Civitas (1994) Audigier (1998) Veldhuis (1997)

Standarde de con\inut - Competen\e cognitive Cuno]tin\e de baz`


cuno]tin\ele de baz` despre • cuno]tin\e privind legisla\ia • democra\ia ca valoare ]i regim
valorile ]i principiile ]i activitatea politic`: regulile politic
democra\iei, guvernarea vie\ii colective, distribuirea • cet`\enia democratic`
democratic`, via\a civic`, puterilor în societatea • func\ionarea democra\iei
sistemul politic (american), democratic`, institu\iile • influen\a societ`\ii asupra
drepturile ]i responsabilit`\ile publice, regulile ac\iunii indivizilor
cet`\eanului, rela\iile politice ]i ale exercit`rii • decizia politic` ]i legislativ`
interna\ionale libert`\ii individuale • drepturile ]i obliga\iile cet`\ene]ti
• cuno]tin\e despre lumea • rolul partidelor politice ]i al
Competen\e intelectuale -
contemporan` grupurilor de interes
reprezint` opera\iile mintale
• competen\e de natur` • participarea la luarea deciziilor
care ajut` înv`\area
procedural`: abilitatea de a • modul de influen\are a politicilor
standardelor de con\inut. Ele
argumenta ]i dezbate, de a publice
se definesc prin urm`toarele
reflecta ]i evalua argumentele • problemele curente ale politicilor
verbe:
]i ac\iunile altora publice
• a identifica
• cunoa]terea principiilor
• a descrie Atitudini ]i opinii
drepturilor omului ]i ale
• a explica • interesul fa\` de problemele
cet`\eniei democratice
• a evalua o pozi\ie (o idee sociale ]i politice
sau o afirma\ie) Competen\e sociale (necesare • identitatea na\ional`
• a lua pozi\ie (fa\` de mai co-cet`\eniei) • atitudinea fa\` de democra\ie ]i
multe op\iuni) • capacitatea de a convie\ui cet`\enie
• a ap`ra o pozi\ie (un • capacitatea de a coopera • încrederea în institu\iile politice
punct de vedere) • capacitatea de a rezolva • loialitatea
conflictele pe baza legilor ]i • toleran\a ]i recunoa]terea
Competen\e de participare
principiilor democra\iei prejudiciilor
• capacitatea de a influen\a
• capacitatea de a lua parte la • respectul fa\` de ceilal\i
politica ]i deciziile prin
dezbaterea public` • valorificarea identit`\ii europene
ac\iuni colective
• ata]amentul fa\` de valorile
• exprimarea clar` a
democra\iei europene
intereselor în aten\ia
Competen\e intelectuale
deciden\ilor ]i
• colectarea ]i valorificarea
politicienilor
informa\iei din diverse media
• construirea de coali\ii,
• abordarea critic` a informa\iei,
negocierea, realizarea
politicilor ]i opiniilor
compromisului ]i c`utarea
• deprinderi de comunicare
consensului
(capacitatea de a ra\iona, de a
• gestiunea conflictelor
argumenta ]i a exprima un punct de
vedere)

135
ANEXA III – EDUCA|IA CIVIC~ ÎN CURRICULUM-UL FORMAL DIN |~RILE EUROPENE
|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat
Albania educa\ie civic` primar (clasele I-IV) materie distinct`, obligatorie 5% din orele de predare
educa\ie civic` primul ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`, obligatorie 4% din orele de predare
(clasele V-VIII)
educa\ie civic` al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`, obligatorie 11% din orele de predare
(clasele IX-X)
Andorra ]tiin\e sociale primar (clasele I-VI) integrat` „blocuri” transcurriculare
]tiin\e sociale ]i umane secundar (clasele VII-X) integrat`
Armenia competen\e cotidiene primar ]i secundar (clasele I-VII) integrat`
drepturile omului secundar (clasa a VIII-a) materie distinct`, obligatorie
statul de drept secundar (clasele IX-X) materie distinct`, obligatorie
Austria educa\ie civic` primar abordare transcurricular`
istorie ]i educa\ie civic` secundar (ISCED 2 ]i 3) nou` materie obligatorie
Azerbaijan instruire civic` primar ]i secundar transcurricular`
studii constitu\ionale secundar (clasa a IX-a) materie distinct`, obligatorie
omul ]i societatea secundar (clasele VIII-XI) materie distinct`, obligatorie
Belgia
Comunitatea educa\ie civic` primar ]i secundar teme transcurriculare
francofon`
Comunitatea educa\ie cet`\eneasc` primar ]i secundar teme transcurriculare cercuri tematice
flamand`
Bulgaria ]tiin\e sociale ]i educa\ie primar ]i secundar (clasele I-XII) combina\ie de con\inuturi o or` pe s`pt`mân`; examen
civic` transcurriculare ]i materie distinct` obligatoriu la sfâr]itul
]colariz`rii
|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat
omul ]i lumea al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar op\ional`
(clasa a XII-a)
Cipru studii sociale primar (clasele I-VI) materie distinct`
istorie, educa\ie civic` ]i primul ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct` o or` pe s`pt`mân` timp de un
economie sau gimnazial (clasele VII-IX) semestru (educa\ia civic` este
materie distinct`)
Croa\ia educa\ia pentru drepturile primar ]i secundar (clasele I ]i IX) materie op\ional` program pilot
omului ]i cet`\enie democrat`

Danemarca ]tiin\e sociale primar ]i secundar (clasele I-IX ]i X- materie distinct`, obligatorie
XII)
istorie ]i instruire civic` al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`, obligatorie
(clasele X-XII)
Elve\ia studii sociale primar ]i secundar non-obligatorie, integrat`

Estonia educa\ie social` primar (clasa a IV-a) materie distinct`, obligatorie 1 or` pe s`pt`mân`
educa\ie social` secundar (clasele IX ]i XII) materie distinct`, obligatorie 2 ore pe s`pt`mân`
Federa\ia Rus` introducere în educa\ia civic` primar (clasele I-IV) materie distinct`, obligatorie o or` pe s`pt`mân`
]i juridic`
materiile asociate dreptului primar (clasele I-IV) facultativ`
(dreptul ]i politica,
fundamentele cet`\eniei,
instruirea civic`)
introducere în studiile sociale primul ciclu de înv`\`mânt secundar facultativ`
(„obchestvovedenie”), dreptul (clasele V-IX)
]i politica, instruirea civic`,
fundamentele dreptului,
fundamentele cet`\eniei
materiile auxiliare dreptului primul ciclu de înv`\`mânt secundar facultativ`
(clasele V-IX)

137
|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat
studii sociale, ]tiin\e politice, al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`, obligatorie
fundamentele dreptului (clasele X-XI)
drepturile omului, bazele al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar facultativ`
culturii civice ]i juridice (clasele X-XI)
Finlanda istorie ]i studii sociale primar (clasele I-VI) materie distinct`, obligatorie; instruirea 114 lec\ii s`pt`mânale în 6 ani
civic` face parte din studiul mediului ]i
a naturii (570 lec\ii pe un interval de 6
ani)
istorie ]i studii sociale primul ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`, obligatorie 288 ore s`pt`mânale în 3 ani
(clasele VII-IX)
cet`\enie ]i spirit secundar (clasele VII-XII) con\inuturi transcurriculare consiliere (76 ore în 3 ani,
antreprenorial clasele VII-IX)
Fran\a a tr`i împreun` („vivre primar (vârsta 6-8 ani) materie distinct`, obligatorie
ensemble”)
educa\ie civic` primar ]i primul ciclu de înv`\`mânt materie distinct`, obligatorie materie la examenul na\ional
secundar (ISCED 1 ]i 2)
educa\ie social`, civic` ]i al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar trunchi comun obligatoriu, separat ]i 3 - 4 ore din totalul de 26 de ore
juridic` integrat (cu istoria ]i geografia) s`pt`mânal
Germania studii sociale (Sozialkunde) primar materie auxiliar` ]i parte component` a inclus în curriculum-ul formal
altor materii (istorie, geografie ]i din toate statele federale
economie), obligatorie (Länder)
studii sociale al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar integrat`, non-obligatorie op\ional pentru concursul de
admitere la universitate
Grecia educa\ie civic` primar activit`\i transcurriculare

138
|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat
literatura greac` veche, istoria, al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar materii specifice
psihologia, dreptul civil ]i
institu\iile politice, sociologia,
istoria ]i ]tiin\ele sociale,
civiliza\ia ]i identitatea
european`, tehnologia
comunic`rii, ]tiin\ele mediului
Irlanda educa\ie social`, personal` ]i primar integrat` trei teme: eu, eu ]i ceilal\i, eu ]i
pentru s`n`tate lumea
educa\ie civic`, social` ]i primul ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`, obligatorie obiect la examenul de capacitate
politic` („junior certificate”)
«Leaving Certificate Applied» al doilea ciclu secundar parte integrant` a programelor speciale
]i «Transition Year respective (în cadrul limbii engleze,
Programme» istoriei, geografiei)
Islanda studii sociale integrate cu primar (clasele I-VII) integrat` 3 lec\ii pe s`pt`mân` (clasele I-
studiile religioase IV), 4 lec\ii pe s`pt`mân`
(clasele V-VI), 3 lec\ii pe
s`pt`mân` (clasa a VII-a)
competen\e de via\` („life primar ]i primul ciclu de înv`\`mânt integrat` o or` pe s`pt`mân` (clase IV-X)
skills”) secundar (clasele IV-X a ]colarit`\ii
obligatorii)
studii sociale primul ciclu de înv`\`mânt secundar integrat` 3 ore pe s`pt`mân` (clasa a
(clasele VIII-X) VIII-a), 2 ore pe s`pt`mân`
(clasele IX-X)
competen\e de via\` al doilea ciclu secundar (clasele XI- integrat` o or` pe s`pt`mân` (clasa a XI-
XIII) a)
Italia studii sociale primar integrat`
istorie ]i educa\ie civic` primul ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`

139
|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat
istorie ]i educa\ie civic`, al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar autonom ]i transcurricular (instruirea
economie civic` asociat` cu istoria, geografia ]i
economia)
Letonia ]tiin\e sociale primul ciclu de înv`\`mânt secundar integrat` instruirea civic` face parte dintr-
un bloc de materii („]tiin\ele
sociale”) al`turi de educa\ia
pentru s`n`tate, etica, economia
]i istoria
]tiin\e sociale al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar integrat`
(clasele X-XII)
Liechtenstein cuno]tin\e civice pre]colar integrat` în func\ie de necesit`\i, pe
vârste ]i niveluri
primar integrat`
secundar integrat`
Lituania principiile societ`\ii civile primar (clasele VII-VIII) materie distinct` o or` pe s`pt`mân`
principiile societ`\ii civile secundar (clasa a X-a) materie distinct` 2 ore pe s`pt`mân`
Luxemburg educa\ie civic` („cours al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct` o or` pe s`pt`mân`
d'instruction civique”) (clasa a XII-a)
Macedonia educa\ie civic` primar (clasele VII-VIII) curs op\ional
(FYROM) educa\ie civic` ]colile secundare profesionale materie distinct`
sistemul politic ]i cultura ]colile secundare generale (clasele IX- inserturi specifice în diverse programe
civic` XII)
Malta înv`\area democra\iei primar ]i secundar transcurricular`, integrat` în toate fiecare ]coal` trebuie s`-]i
materiile elaboreze propriul curriculum
pe baza unor standarde
na\ionale
Moldova educa\ie civic` primar (clasele I-IV) materie distinct`, obligatorie o or` pe s`pt`mân`
educa\ie civic` primul ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`, obligatorie o or` pe s`pt`mân`
(clasele V-IX)

140
|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat
educa\ie civic` al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`, obligatorie o or` pe s`pt`mân`
(clasele X-XII)
Norvegia ]tiin\e sociale primar (clasele I-VII) integrat` (istoria, geografia ]i instruirea 2-3 ore pe s`pt`mân`
civic`)
activit`\i de consiliere primar (clasele I-VII) integrat`
]tiin\e sociale primul ciclu de înv`\`mânt secundar integrat` 3-4 ore pe s`pt`mân`
(clasele VIII-X)
activit`\i de consiliere primul ciclu de înv`\`mânt secundar integrat`
(clasele VIII-X)
instruire civic` al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct` 2 ore pe s`pt`mân`
(clasa a XII-a)
Olanda educa\ie pentru cet`\enie primar predat` în cadrul „attainment target” în acest „attainment target” mai
despre om ]i societate intr` geografia, istoria, studiul
societ`\ii ]i mediului, educa\ia
pentru s`n`tate
studii sociale secundar teme transcurriculare
(„Maatschappijleer”)
Polonia istorie ]i societate primul ciclu de înv`\`mânt secundar arie curricular` integrat`
cunoa]terea societ`\ii al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`
Portugalia dezvoltare personal` ]i social` primar fiecare ]coal` î\i define]te propriul predomin` educa\ia non-
cadru curricular pe baza unui formal` ]i activit`\ile cross-
curriculum na\ional curriculare
ciclul secundar superior (cls. X-XII) activit`\i cross-curriculare
Regatul Unit
Anglia educa\ie pentru cet`\enie primar transcurricular`, ca parte integrat` a la alegere la nivelul fiec`rei
(„citizenship education”) ariei op\ionale „educa\ie personal`, ]coli
social`, sanitar` ]i civic`”
cet`\enie primul ciclu de înv`\`mânt secundar transcurricular`

141
|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat
Sco\ia dezvoltare personal` ]i social` primar ]i primul ciclu de înv`\`mânt integrat` ]i transcurricular` (arie
secundar (vârsta 5-14 ani) tematic`)
educa\ie religioas` ]i moral` primar ]i primul ciclu de înv`\`mânt integrat` ]i transcurricular` (arie
secundar (nivelul de vârst` 5-14 ani) tematic`)
Republica Ceh` educa\ie civic` primar (clasele VI-IX) materie distinct` 1-2 ore pe s`pt`mân`
]tiin\e sociale ]i educa\ie secundar (clasele XII-XIII) integrat` ]tiin\elor sociale, educa\iei 2 ore pe s`pt`mân` în
cet`\eneasc` ecologice ]i filosofiei curriculum-ul colii Na\ionale;
1 or` pe s`pt`mân` în
curriculum-ul colii de Baz`
România educa\ie civic` primar (clasele III-IV) materie distinct`, obligatorie (aria 1-2 ore pe s`pt`mân`
curricular` „om ]i societate”)
cultur` civic` primul ciclu de înv`\`mânt secundar curs op\ional o or` pe s`pt`mân`
(clasele V-VI)
cultur` civic` primul ciclu de înv`\`mânt secundar materie obligatorie completat` de o or` pe s`pt`mân`
(clasele VII-VIII) con\inuturi transcurriculare (ex.
cursurile op\ionale „comunicarea în
sfera public`” ]i „rezolvarea de
conflicte”)
San Marino studii sociale primar integrat`
istorie ]i educa\ie civic` primul ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`
istorie ]i educa\ie civic`, al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`
economie
Serbia-
Muntenegro
Serbia educa\ie pentru cet`\enie primar ]i secundar materie distinct`, obligatorie o or` pe s`pt`mân`
Muntenegro educa\ie pentru cet`\enie primar ]i secundar materie distinct`, optional` proiect pilot
Slovacia instruire civic` primar (clasele VI-IX) materie distinct`, obligatorie o or` pe s`pt`mân`
]tiin\ele societ`\ii secundar (clasele IX-XI) materie distinct`

142
|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat
Slovenia educa\ie civic` ]i etic` primar (clasele VII-VIII) materie distinct`, obligatorie o or` pe s`pt`mân`
cultur` civic` secundar (clasa a IX-a) materie distinct`, curs op\ional în o or` pe s`pt`mân` (32 ore într-
cadrul modulului „]tiin\e umane” un an ]colar)
]tiin\e sociale ]colile secundare profesionale materie distinct`, obligatorie 85 ore într-un an ]colar (ciclul
de 2 ani), 70 ore pe an ]colar
(ciclul de 3 ani)
Spania ]tiin\e, geografie ]i istorie primar materie distinct`
etic`, ]tiin\e sociale, geografie secundar (ambele cicluri) materie distinct`
]i istorie
filosofie ]i istorie; istoria al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct` ]i teme
lumii contemporane (filiera (Bachillerato) transcurriculare
]tiin\e sociale)
Suedia studii sociale primar (clasele I-VI) materie distinct` 855 ore în 9 ani de înv`\`mânt
secundar (clasele VII-IX) obligatoriu
Turcia democra\ie ]i educa\ie pentru primar (clasele I-III) materie distinct`, obligatorie
drepturile omului
instruire civic` ]i drepturile primul ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`, obligatorie
omului (clasele VII-VIII)
democra\ie ]i educa\ie pentru al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`, curs facultativ
drepturile omului (clasa a XI-a)
Ucraina „Suntem cet`\eni” primul ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`, obligatorie ultimul an de ]colaritate
(clasa a IX-a)
educa\ie juridic` primul ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`, obligatorie
(clasa a IX-a)
educa\ie pentru cet`\enie al doilea ciclu de înv`\`mânt secundar materie distinct`, obligatorie
(clsasele IX-XI)
Ungaria istorie ]i cet`\enie primar (clasele V-VIII) trunchi comun obligatoriu (parte a ariei 10 - 14% din orele din
curriculare „om ]i societate”) curriculum
antropologie ]i studii sociale primar (clasa a VII-a)

143
|ara Denumirea Nivelul de înv`\`mânt Abordarea Timpul alocat
studii sociale secundar (clasele IX-XII) integrat` aloc`ri variabile în curriculum-
ul la dispozi\ia ]colii
studiul omului ]i etica secundar (clasa a XI-a) integrat`
introducere în filosofie secundar (clasa a XII-a) integrat`
istorie ]i cet`\enie secundar profesional (clasa a XII-a) materie distinct`

Sursa: C. Bîrzea (2003) EDC Policies in Europe: A Synthesis,


Strasbourg, Council of Europe.

144
ANEXA IV – CARACTERISTICILE IDENTIT~|II EUROPENE
CARTA
HUNTINGTON DUROSELLE BRAUDEL WRIGHT MORIN IDENTIT~|II
EUROPENE
Mo]tenirea clasic` Dreptul roman Interpretarea cantitativ` Umanismul: tendin\a de Caracterul dialogic al Comunitatea
Cre]tinismul Morala iudeo-cre]tin` a existen\ei a considera omul ca identit`\ii europene, rezultat destinului istoric
Revolta prometeic` m`sura tuturor dintr-o serie de antagonisme
Separarea autorit`\ii Arta clasic` Comunitatea
lucrurilor ]i un scop în interne:
temporale de Umanismul ]i Atrac\ia originilor ]i valorilor
sine religia/ra\iunea
autoritatea spiritual` individualismul mitul eternului retur
Liberalismul: încrederea credin\a/îndoiala Comunitatea
Diversitatea Rena]terii Atrac\ia fa\` de interzis,
în individ ]i dreptul modului de via\`
lingvistic` Ra\ionalismul ]i ]tiin\a necunoscut, îndep`rtat gândirea mitic`/gândirea
fiec`ruia de a-]i
Statul de drept iluminismului Încrederea în ra\iune, critic` Comunitatea
dezvolta propriul
mitul suprema\iei poten\ial empirismul/ra\ionalismul social` ]i
Institu\iile politice Romantismul
subiectului economic`
bazate pe Pragmatismul: existen\a/ ideea
reprezentativitate Spiritul critic ]i convingerea c` nu exist` particularul/universalul Comunitatea
Individualismul autocritic adev`ruri absolute, ci responsabilit`\ii
problematizarea/reîntemeierea
doar cele confirmate de
practic` filosofia/]tiin\a
Relativismul: cultura umanist`/cultura
circumscrierea oric`rei ]tiin\ific`
experien\e într-un vechiul/noul
context (]tiin\ific, social tradi\ia/evolu\ia
sau cultural) care reac\ia/revolu\ia
limiteaz` capacitatea
noastr` de generalizare individul/colectivitatea
imanentul/trancendentul
hamletismul/prometeismul
qui]otismul/sancho-panzismul

145
ANEXA V – CRONOLOGIA UNIFIC~RII EUROPENE

768- 814 Carol cel Mare, p`rinte al Europei


1100-1300 „Republica Christiana“
1308 Dante: „Despre monarhie“ (unificarea european` sub o monarhie unic`)
1463 George Podiehrad (regele Boemiei): „Tratat de alian\` ]i de confedera\ie pentru a rezista
in fa\a turcilor“ (model federal cre]tin)
1623 Emeric Cruce (c`lug`r-pedagog francez): „Noua Cynee“
1638 Ducele de Sully (ministrul Finan\elor a1 regelui protestant Henric al IV-lea): „Marele
Proiect a1 Regelui Henric al IV-lea“
1645 Jan Amos Comenius: „Rena]terea universal`“
1654 William Penn (quaker englez, fondatorul Pennsylvaniei americane): „Prezentul ]i viitorul
p`cii in Europa“
1712 Abatele Saint-Pierre: „Proiect de pace etern`“
1761 Jean-Jacques Rousseau: „Contribu\ie la Proiectul de pace etern`“
1789 Jeremy Bentham (fondatorul utilitarismului): „Principiile legii interna\ionale“
1795 Immanuel Kant: „Pacea etern`“
1800 Friedrich von Gentz (consilierul lui Mätternich, secretarul Congresului de la Viena):
„Despre pacea etern`“
1800-1813 Laplace: „Europa sub Napoleon cel Mare“ (proiectul de unificare imperial` al lui
Bonaparte)
1814 Henri de Saint-Simon (teoretician al socialismului): „Despre reorganizarea Societ`\ii
Europene“
1834 Giuseppe Mazzini: mi]carea „Tineretul european“ (Risorgimento la scar` european`)
1846 Richard Cobden (economist britanic): „Schimbul liber în Europa“
1851 Victor Hugo: „Statele Unite ale Europei“
1863 Pierre-Joseph Proudhon: „Despre principiul federativ“
1878 Johann Kaspar Bluntschli: „Organizarea Societ`\ii Statelor Europene“ (dup` modelul
helvetic)
1879 Constantin Frantz (diplomat prusac): „Despre federalism ca principiu conduc`tor“
1923 Richard Coudenhove-Kalergi (diplomat austriac, fondatorul mi]c`rii paneuropene):
„Pan-Europa“
1924 Alfred Nossia: „Noua Europ`“
1929 Aristide Briand (ministru de externe francez): „Liga Na\iunilor“
1949 înfiin\area Consiliului Europei, cu sediul la Strasburg
1950 Planul Schuman privind integrarea limitat` ]i progresiv` a Europei (metoda neo-
func\ionalist`)
1951 Tratatul de la Paris prin care se creeaz` Comunitatea European` a C`rbunelui ]i O\elului
(CECO), la care ader` Fran\a, RFG, Italia, Olanda, Belgia ]i Luxemburg
1952 proiectul Comunit`\ii Europene a Ap`r`rii (e]uat in 1954)
1957 Tratatele de la Roma privind constituirea Comunit`\ii Economice Europene ]i, respectiv,
a Euratom
1961 lansarea proiectului de uniune politic`; prima încercare de aderare a Marii Britanii
1962 e]ecul Planului Fouchet de Uniune politic`; ini\ierea politicii agricole comune (PAC)
1962 proiectul Kennedy, privind parteneriatu1 euro-atlantic
1968 realizarea uniunii vamale a celor ]ase \`ri membre
1972 Tratatele de aderare a Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei ]i Norvegiei (ultimul fiind
respins de popula\ie)
1972 crearea ,,]arpelui monetar european“ (stabilizarea cursurilor interne de schimb)
1976 Raportul Tindemans, privind crearea Uniunii Europene prin înt`rirea cooper`rii politice
1979 intrarea în vigoare a Sistemului Monetar European (SME); primele alegeri prin sufragiu
universal direct pentru Parlamentul European
1985 aderarea Spaniei ]i a Portugaliei; Conven\ia privind Spa\iul Schengen
1986 Actul Unic European (prima mare revizuire a Tratatului de la Roma)
1989 Planul Delors de uniune economic` ]i monetar`
1992 Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) sau cea de a doua mare modificare
a Tratatului de la Roma
1992 institu\ionalizarea cet`\eniei europene prin Tratatul de la Maastricht
1993 realizarea pie\ei unice
1994 cea de a doua etap` a Uniunii Economice ]i Monetare
1997 Tratatul de la Amsterdam (cea de a treia revizuire major` a Tratatului de la Roma)
2000 Tratatul de la Nisa (sau cea de a patra revizuire major` a Tratatului Uniunii) ]i adoptarea
Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, ca parte integrant` a Tratatului Uniunii
2004 cea mai mare extindere a UE, prin aderarea Cehiei, Ciprului, Estoniei, Letoniei,
Lituaniei, Maltei, Poloniei, Slovaciei, Sloveniei ]i Ungariei
2004 adoptarea Tratatului constitu\ional

147
BIBLIOGRAFIE

ABROMEIT, H. (1998) Democracy in Europe. How to Legitimize Politics in a Nation-State Polity,


Oxford, Berghan Books.
ALEJANDRO, R. (1993) Hermeneutics, Citizenship and the Public Sphere, Albany, State
University of New York Press.
ALEXANDRESCU, S. (1998) Paradoxul român, Bucure]ti, Ed. Univers.
ALMOND, G.; VERBA, S. (1996) Cultura civic`, Bucure]ti, Editura DU Style.
ANDERSEN, S.S.; ELIASSEN, K.A. (1993) (eds.) Making Policy in Europe: The Europeification
of National Policy-Making, London, Sage.
ANDERSEN, S.S.; ELIASSEN, K.A. (1996) (eds.) The European Union: How Democratic Is It?,
London, Sage.
ANDERSON, B. (1983) Imagined Communities, London, Verso.
ANDREWS, G. (1991) (ed.) Citizenship, London, Lawrence and Wishart.
APPIAH, K.A. (1998) Cosmopolitan Patriots. In: P. Cheah, B. Robbins (eds.) Cosmopolitics:
Thinking and Feeling beyond the Nation, Minneapolis, University of Minnesota Press.
ARCHIBUGI, D.; HELD, D.; KÖHLER, M. (1998) (eds.) Re-Imagining Political Community:
Studies in Cosmopolitan Democracy, Cambridge, Polity Press.
ARMSTRONG, K.A.; BULMER, S. (1998) The Governance of the Single European Market,
Manchester, Manchester University Press.
ARON, R. (1994) Is Multinational Citizenship Possible? In: B. Turner, P. Hamilton (eds.) Citizenship.
Critical Concepts, London, Routledge, vol. II, p. 279-291.
AUDIGIER, F. (1999) L’éducation à la citoyenneté. Paris, INRP.
BACHE, I. (1998) The Politics of European Union Regional Policy. Multi-level Governance or
Flexible Gatekeeping, Sheffield, Sheffield Academic Press.
BADIE, B. (1995) La fin des territoires, Paris, Fayard.
BANKOWSKI, Z.; CHRISTODOULIDIS, E. (1999) Citizenship Bound and Citizenship Unbound. In:
K. Hutchings, R. Dannreuther (eds.) Cosmopolitan Citizenship, London, Macmillan; New
York, St. Martin’s Press, p. 83-120.
BARBALET, J.M. (1988) Citizenship: Rights, Struggle and Class Inequality, Minneapolis,
University of Minnesota Press (trad. rom.: Cet`\enia, Bucure]ti, Editura DU Style, 1997).
BARBER, B.R. (1998) A Place for US: How to Make Society Civil and Democracy Strong, New
York, Hill and Wang.
BAUBOCK, R. (1994) Transnational Citizenship, Aldershot, Edward Elgar.
BECK, U. (1992) The Risk Society, London, Sage.
BEETHAM, D.; LORD, C. (1998) Legitimacy and the EU, London, Longman.
BEINER, R. (1995) Why Citizenship Constitutes a Theoretical Problem in the Last Decade of the
Century. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York
Press, p. 1-28.

148
BELLAH, R. (1975) The Broken Covenant: American Civil Religion in Time of Trial, New York,
Seabury.
BELLAMY, R.; CASTIGLIONE, D. (1998) Between Cosmopolis and Community: Three Models of
Rights and Democracy within the European Union. In: D. Archibugi, D. Held, M. Köhler (eds.)
Re-Imagining Political Community: Studies in Cosmopolitan Democracy, Cambridge,
Polity Press.
BENDIX, R. (1964) Nation-Building and Citizenship, New York, J. Wiley and Sons.
BERCEANU, B. B. (1999) Cet`\enia. Monografie juridic`, Bucure]ti, Ed. All Beck.
BERGER, P.L.; LUCKMANN, Th. (1999) Construirea social` a realit`\ii, Bucure]ti, Ed. Univers.
BERTEN, A. (1992) Identité européenne, une ou multiple? Réflexion sur les processus de formation
de l’identité. In: J. Lenoble, N. Dewandre (eds.) L’Europe au soir du siècle. Identité et
démocratie, Paris, Editions Esprit, p. 81-97.
BERTRAND, G.; MICHALSKI, A.; PENCH, L.R. (1999) Scenarios Europe 2010. Five Possible
Futures for Europe, Brussels, European Commission.
BIRNBAUM, P. (1996) Sur la citoyenneté. L’Année sociologique. vol. 46, nr. 1, p. 57-85.
BÎRZEA, C. (2000) Education for Democratic Citizenship: A Lifelong Learning Perspective,
Strasbourg, Council of Europe Press.
BÎRZEA, C. (2001) Politicile ]i institu\iile Uniunii Europene, Bucure]ti, Ed. Corint.
BÎRZEA, C. (2003) EDC Policies in Europe: A Synthesis, Strasbourg, Council of Europe Press.
BÎRZEA, C. (2004) Learning Democracy, Strasbourg, Council of Europe Press.
BLOOM, D.E.; PATH, R. (2000) Social Capitalism and Human Diversity. In: The Creative Society
of the 21st Century, Paris, OECD, p. 25-77.
BOBBIO, N. (1987) The Future of Democracy, Cambridge, The Polity Press.
BOBBIO, N. (1998) L’Etat et la démocratie internationale, Bruxelles, Complexe, 1998.
BORNEMAN, J.; FOWLER, N. (1997) Europeanization. Annual Review of Anthropology, vol.26,
p.487-514.
BÖRZEL, T. (2001) Non-compliance in the European Union: Pathology or Statistical Artifact?
Journal of European Public Policy, vol.8, nr.5, p.803-824.
BÖRZEL, T.A.; RISSE, Th. (2003) Conceptualizing the Domestic Impact of Europe. In: K.
Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University
Press, p.57-80.
BOVENS, M. (1998) The Quest for Responsibility. Accountability and Citizenship in Complex
Organizations, Cambridge, Cambridge University Press.
BRAUDEL, F. (1993) La civilisation européenne. In: Grammaire des civilisations, Paris,
Flammarion.
BRÉCHON, P. (2002) Des valeurs politiques entre pérennité et changement, Futuribles, nr. 277, p.
95-128.
BRIDGES, Th. (1994) The Culture of Citizenship, Albany, State University of New York Press.
BUCHAN, D. (1993) Europe: The Strange Superpower, Aldershot, Dartmouth.
BULMER, S. (1996) The Governance of the European Union: A New Institutionalist Approach.
Journal of Public Policy, vol. 16, nr. 4, p. 351-380.
BURGESS, M. (2000) Federalism and European Union: The Building of Europe, 1995-2000,
London, Routledge.
BURGESS, M.; GAGNON, A.G. (1993) (eds.) Comparative Federalism and Federation:
Competing Traditions and Future Directions, London, Harvester Wheatsheaf.

149
CAIRNS, W. (2001) Introducere în legisla\ia Uniunii Europene, Bucure]ti, Ed. Universal` Dalsi.
CALAME, P. (2001) Le principe de subsidiarité active. Concilier unité et diversité. In: O. De Schutter,
N. Lebessis, J. Peterson (eds.) La gouvernance dans l’Union Européenne, Bruxelles,
Commission Européenne, p. 247-260.
CAPORASO, J. (1995) The European Union and Forms of State: Westphalian, Regulatory or Post-
Modern? Journal of Common Market Studies, vol.34, nr.1, p.29-52.
CHECKEL, J.T. (2001) The Europeanization of Citizenship? In: M.G. Cowles, J.A. Caporaso, Th.
Risse (eds.) Transforming Europe. Europeanization and Domestic Change, Ithaca, Cornell
University Press, p.180-197.
CHRISTIANSEN, TH.; JORGENSEN, K.E.; WIENER, A. (1999) The Social Construction of
European Integration. Journal of European Public Policy, vol. 6, nr. 4, p. 528-544.
CIVITAS (1994) National Standards for Civics and Government, Calabasas, Center for Civic
Education.
CLARKE, B. (1994) Citizenship, London, Pluto Press.
CLARKE, P. (1996) Deep Citizenship, London, Pluto Press.
CLOSA, C. (2001) Requirements of a European Public Sphere. Civil Society, Self and the
Institutionalization of Citizenship. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship
between National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p.
180-201.
COHEN, J.L.; ARATO, A. (1992) Civil Society and Political Theory, Cambridge, Mass., MIT Press.
COMAROFF, J.L.; COMAROFF, J. (1999) (eds.) Civil Society and the Political Imagination in
Africa: Critical Perspectives, Chicago, University of Chicago Press.
COMPAGNON, A.; SEEBACHER, J. (2002) Spiritul Europei, Ia]i, Polirom, 3 vol.
COUSSENS, W.; CRUM, B. (2003) Towards Effective and Accountable Leadership of the Union:
Options and Guidelines for Reform. Romanian Journal of European Affairs, vol. 3, nr. 1, p.
5-38.
COWLES, M.G.; CAPORASO, J.; RISSE, T. (2001) (eds.) Transforming Europe: Europeanization
and Domestic Change, Ithaca, N.Y., Cornell University Press.
CRICK, B.; PORTER, A. (1978) Political Education and Political Literacy, London, Longman.
CROZIER, M; HUNTINGTON, S.P.; WATANUKI, J. (1975) The Crisis of Democracy: Report on
the Governability of Democracies to the Trilateral Commission, New York, New York
University Press.
DAGGER, R. (1997) Civic Virtues, Oxford, Oxford University Press.
DAHRENDORF, R. (1974) Citizenship and Beyond: The Social Dynamics of an Idea. Social
Research, vol. 41, p. 673-701.
DAHRENDORF, R. (1985) Law and Order, Boulder, California, Westview Press.
DAHRENDORF, R. (1994) The Challenging Quality of Citizenship. In: B. Van Steenbergen (ed.) The
Condition of Citizenship, London, Sage, p. 10-19.
DALTON, R. (1996) Citizen Politics, New Jersey, Chatham House.
DAUENHAUER, B. (1996) Citizenship in a Fragile World, Maryland, Rowan and Littlefield.
DE MUNCK, J.; LENOBLE, J. (2001) Les mutations de l’art de gouverner. In: O. De Schutter, N.
Lebessis, J. Paterson (eds.) La gouvernance dans l’Union Européenne, Bruxelles,
Commission Européenne, p. 31-54.
DE SCHOUTHEETE, Ph. (1992) The European Community and its Sub-Systems. In: W. Wallace
(ed.) The Dynamics of European Integration, London, Pinter, p. 106-124.

150
DEHOUSSE, R. (2001) Les institutions européennes en quête de légitimité: nécessité d’une approche
privilégiant la procédure. In: O. De Schutter, N. Lebessis, J. Peterson (eds.) La gouvernance
dans l’Union Européenne, Bruxelles, Commission Européenne, p. 247-260.
DEKKER, H.; MEYENBERG, R. (1991) (eds.) Politics and the European Younger Generation.
Political Socialization in Western, Central and Eastern Europe, Oldenburg, University of
Oldenburg.
DELANTY, G. (1995) Inventing Europe: Idea, Identity, Reality, London, Macmillan.
DELANTY, G. (1997) Models of Citizenship: Defining European Identity and Citizenship.
Citizenship Studies, vol. 1.
DELANTY, G. (2000) Citizenship in a Global Age, Buckingham, Open University Press.
DELORS, J. (1992) Le nouveau concert européen, Paris, Editions Odile Jacob.
Democracy’s Next Generation (1989), Washington D.C., People for American Way.
DONATI, P. (1993) La citadinanza societaria, Roma, Laterza.
DONATI, P. (1995) Identity and Solidarity in the Complex of Citizenship: The Relational Approach.
International Sociology, vol. 10, nr. 3, p. 299-314.
DRULAK, P. (2001) (ed.) National and European Identities in E.U. Enlargement, Prague, Institute
of International Relations.
DUCULESCU, V. (2003) Dreptul integr`rii europene. Tratat elementar, Bucure]ti, Ed. Lumina
Lex.
DUFF, A.; WILLIAMS, Sh. (2001) European Futures. Alternative Scenarios for 2010, London,
The Federal Trust.
DUINA, F.G. (1999) Harmonizing Europe. Nation-States within the Common Market, New York,
State University of New York Press.
DUROSELLE, J.B. (1965) L’idée de l’Europe dans l’histoire, Paris, Denoël.
DU|U, Al. (1999) Ideea de Europa ]i evolu\ia con]tiin\ei europene, Bucure]ti, Ed. All.
EDER, K. (2001a) Integration through Culture? The Paradox of the Search for a European Identity. In:
K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National Legacies and
Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 222-244.
EDER, K. (2001b) Citizenship and the Making of a European Society. From the Political to the Social
Integration of Europe. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National
Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 245-269.
EDER, K.; TRENZ, H.-J. (2003) The Making of a European Public Space: The Case of Justice and
Home Affairs. In: B. Kohler-Koch (ed.) Linking EU and National Governance, Oxford,
Oxford University Press, p.111-134.
ELAZAR, D.J. (1994) (ed.) Federal Systems of the World: A Handbook of Federal, Confederal
and Autonomy Arrangements, Harlow, Longman, 2nd edition.
ETZIONI, A. (1993) The Spirit of Community, New York, Crown.
EUROPEAN COMMISSION (2001) European Governance: a White Paper, Brussels, Commission
of the European Communities.
EUROPEAN COUNCIL (2001) The Future of the EU: Declaration of Laeken, 15 December.
FALKNER, G. (2001) Policy Networks in a Multi-Level System: Convergence Towards Moderate
Diversity? In: K.H. Goetz, S. Hix (eds.) Europeanized Politics? European Integration and
National Political Systems, London, Frank Cass, p.94-120.
FAULKS, K. (2000) Citizenship, London, Routledge.
FEATHERSTONE, K.; RADAELLI, C.M. (2003) (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford,
Oxford University Press.

151
FEDERAL TRUST (1991) Europe’s Future: Four Scenarios, London.
FERRY, J.-M. (1992) Pertinence du postnational. In: J. Lenoble, N. Dewandre (eds.) L’Europe au
soir du siècle, Paris, Esprit, p. 39-57.
FERRY, J.-M. (2000) La question de l’Etat européen, Paris, Gallimard.
FISCHER, J. (2000) From Confederacy to Federation, speech at the Humboldt University, 12 May.
FOLLESDAL, A.; KOSLOWSKI, P. (1998) (eds.) Democracy and the European Union, Berlin,
Springer.
FONTAINE, P. (1993) L’Europe des citoyens, Bruxelles, Commission Européenne.
FRAZER, N.; GORDON, L. (1994) Civil Citizenship against Social Citizenship. In: B. van
Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship, London, Sage, p. 90-107.
FREEDEN, M. (1998) Drepturile, Bucure]ti, Editura DU Style.
FREEMAN, M. (1995) Are There Collective Rights? Political Studies, vol. 43, p. 25-40.
FRIES, F. (1995) Les grands débats européennes, Paris, Seuil.
GALTUNG, J. (1973) The European Community: A Superpower in the Making, Oslo,
Universitetsforlaget.
GAMBERALE, C. (1997) European Citizenship and Political Identity. Space and Polity, nr. 1, p. 37-
59.
GARCIA, S. (1993) (ed.) European Identity in Search for Legitimacy, London, Pinter.
GAVRELIUC, A. (2002) Imaginar identitar ]i a]tept`ri sociale în vestul României. În: A. Neculau
(coord.) Noi ]i Europa, Ia]i, Ed. Polirom, p. 194-221.
GELLNER, E. (1994) Na\iuni ]i na\ionalism, Bucure]ti, Antet/CEU.
GIDDENS, A. (1998) The Third Way, Cambridge, The Polity Press (trad. rom.).
GIESEN, B., EDER, K. (2001) European Citizenship: An Avenue for the Social Integration of Europe.
In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National Legacies and
Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 1-16.
GIRAULT, R. Identités et conscience européennes au XXe siècle, Paris, Hachette.
GIULIANI, M. (2003) Europeanization in Comparative Perspective: Institutional Fit and National
Adaptation. In: K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford,
Oxford University Press, p.134-155.
GONDRAND, Fr. (1991) Parlez-vous Eurocrate?, Paris, Editions d’Organisation.
GRABBE, H. (2003) Europeanization Goes East: Power and Uncertainty in the EU Accession Process.
In: K. Featherstone, C.M. Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford
University Press, p.303-330.
GRIMM, D. (1995) Does Europe Need a Constitution? European Law Journal, nr. 1, p.282-302.
GROTE, J.R.; LANG, A. (2003) Europeanization and Organizational Change in National Trade
Associations: An Organizational Ecology Perspective. In: K. Featherstone, C.M. Radaelli (eds.)
The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.225-254.
GUNSTEREN, H. VAN (1994) Four Conceptions of Citizenship. In: B. van Steenbergen (ed.) The
Condition of Citizenship, Newbury Park, California, Sage, p. 36-48.
HABERMAS, J. (1989) The Structural Transformation of the Public Sphere, Cambridge, MIT
Press.
HABERMAS, J. (1992) Citoyenneté et identité nationale. Réflexions sur l’avenir de l’Europe. In: J.
Lenoble, N. Dewandre (sous dir.) L’Europe au soir du siècle. Identité et démocratie, Paris,
Editions Esprit, p. 17-39.

152
HABERMAS, J. (1994) Citizenship and National Identity. In: B. van Steenbergen (ed.) The Condition
of Citizenship, Newbury Park, California, Sage, p. 20-35.
HABERMAS, J. (1995) Citizenship and National Identity: Some Reflections on the Future of Europe.
In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press, p.
255-282.
HABERMAS, J. (1995) The European Nation-State: Its Achievements and its Limits. On the Past and
Future of Sovereignty and Citizenship. Rivista Europea di diritto, filosofia e informática, nr.
2, p. 27-36.
HABERMAS, J. (1999) Au-delà de l’Etat-nation, Paris, Fayard.
HALMAN, L. (2001) The European Values Study: A Third Wave, Tilburg, Tilburg
University/EVS.
HAMON, D.; KELLER, I.S. (1997) Fondements et étapes de la construction européenne, Paris,
PUF.
HANN, C.; DUNN, E; (1996) Civil Society: Challenging Western Models, London, Routledge.
HART, H.L.A. (1968) Punishment and Responsibility: Essays in the Philosophy of Law, New
York, Free Press.
HASSENTEUFEL, P. (1996) L’Etat-Providence ou les métamorphoses de la citoyenneté. L’Année
sociologique, vol. 46, nr. 1, p. 127-149.
HAVENS, M. (1991) Citizenship. In: The American Intellectual Encyclopedia, New York, Grolier,
p. 742-745.
HAYEK, F. (1967) Studies in Philosophy, Politics and Economics, London, Routledge.
HEATER, D. (1990) Citizenship: The Civic Ideal in World History, London, Longman.
HEDETOF, U. (1998) (ed.) Political Symbols, Symbolic Politics: Europe between Unity and
Fragmentation, Aldershot, Ashgate.
HELD, D. (1987) Models of Democracy, Stanford, Stanford University Press.
HELD, D. (1991) Between State and Civil Society: Citizenship. In: G. Andrews (ed.) Citizenship,
London, Lawrence and Wishart, p. 19-25.
HÉRITIER, A. (1999) Policy-making and Diversity in Europe. Escape from Deadlock, Cambridge,
Cambridge University Press.
HÉRITIER, A. (2002) (ed.) Common Goods : Reinventing European and International
Governance, Lanham, Rowman and Littlefield Publishers.
HERITIER, A. et al. (2001) Differential Europe : New Opportunities and Restrictions for Policy-
Making in Member States, Lanham, MD, Rowman and Littlefield.
HÉRITIER, A.; KNILL, Ch. (2000) Differential Responses to European Integration: A
Comparison, Bonn, Max Planck.
HERZOG, Ph. (2002) L’Europe après l’Europe. Les voies d’une métamorphose, Bruxelles,
Editions De Boeck Université.
HIX, S. (1999) The Political System of the European Union, New York, St. Martin’s Press.
HOBSBAWM, E. (1990) Nations and Nationalism since 1780, Cambridge, Cambridge University
Press.
HOOGHE, L. (1996) (ed.) European Integration and Cohesion Policy: Building Multi-Level
Governance, Oxford, Oxford University Press.
HOOGHE, L.; MARKS, G. (2001) Multi-Level Governance and European Integration, Lanham,
Rowman and Littlefield.
HOWE, S. (1991) Citizenship in the New Europe: A Last Chance for the Enlightenment? In: G.
Andrews (ed.) Citizenship, Milton Keynes, Open University Press.

153
Human Development Report 2002. Deepening Democracy in a Fragmented World (2002), New
York, UNDP; Oxford, Oxford University Press.
HUNTINGTON, S.P. (1991) The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century,
Norman, The University of Oklahoma Press.
ICHILOV, O. (1998) Patterns of Citizenship in a Changing World. In: O. Ichilov (ed.) Citizenship
and Citizenship Education in a Changing World, London, The Woburn Press, p. 11-27.
INGLEHART, R. (1997) Modernization and Postmodernization. Cultural, Economic and Political
Change in 43 Societies, Princeton, Princeton University Press.
INGLEHART, R.; BASANEZ, M.; MORENO, A. (1998) Human Values and Beliefs: A Cross –
Cultural Sourcebook. Political, Religious, Sexual, and Economic Norms in 43 Societies.
Findings from the 1990-1993 World Values Survey, Ann Arbor, The University of Michigan
Press.
IONESCU, N. (1990) Între realit`\ile noastre. În: Roza vânturilor, Bucure]ti.
JANOSKI, Th. (1998) Citizenship and Civil Society, Cambridge, Cambridge University Press.
JANOWITZ, M. (1983) The Reconstruction of Patriotism. Education for Civic Consciousness,
Chicago, The University of Chicago Press.
JORDAN, A.G.; SCHUBERT, K. (1992) (eds.) Policy Networks. Special issue of the „European
Journal of Political Science“, vol. 21, nr. 1-2.
KALDOR, M (2003) Global Civil Society, Cambridge, Polity.
KASSIM, H. (2003) Meeting the Demands of EU Membership: The Europeanization of National
Administrative Systems. In: K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics of
Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.83-111.
KEATING, M.; HOOGHE, L. (1996) By-passing the Nation-State? Regions in the European Union.
In: J. J. Richardson (ed.) European Union: Power and Policy Making, London, Routledge,
p.216-229.
KELLY, G.A. (1995) Who Needs a Theory of Citizenship? In: R. Beiner (ed.) Theorizing
Citizenship, Albany, State University of New York Press, p. 79-104.
KINCAID, J. (1999) Confederal Federalism and Citizens Representation in the European Union. In:
J.B. Brzisnki, Th. D. Lancaster, Ch. Tuschhoff (eds.) Compounded Representation in West
European Federations, London, Frank Cass.
KLINGEMANN, H.-D.; FUCHS, D. (1995) (eds.) Citizens and the State, Oxford, Oxford University
Press.
KOHLER-KOCH, B. (1997) Organized Interests in European Integration: The Evolution of a New
Type of Governance? In: H. Wallace, A.R. Young (eds.) Participation and Policy-making in
the European Union, Oxford, Clarendon Press, p. 42-68.
KOHLER-KOCH, B. (2003a) (eds.) Linking EU and National Governance, Oxford, Oxford
University Press.
KOHLER-KOCH, B. (2003 b) Interdependent European Governance. In: B. Kohler-Koch (ed.)
Linking EU and National Governance, Oxford, Oxford University Press, p.10-23.
KOHLER-KOCH, B.; EISING, R. (1999) (eds.) The Transformation of Governance in the
European Union, London, Routledge.
KOOIMAN. J. (1993) (ed.) Modern Governance, London, Sage.
KOOIMAN, J. (2002) Governance: A Social-Political Perspective. In: J. Grote, B. Gbikpi (eds.)
Participatory Governance. Political and Societal Implications, Opladen, Leske and Budrich,
p. 121-139.

154
KOVÁCS, P. (1999) The Rights and Responsibilities of the Citizen in Europe. National Contexts and
European Construction. In: Concepts of Democratic Citizenship, Strasbourg, Council of
Europe, p. 3-7.
KÜHNHARDT, L. (1992) Federalism and Subsidiarity. Telos. A Quarterly Journal of Critical
Thought, nr. 91, p. 77-83.
KUMAR, K. (1993) Civil Society: An Inquiry into the Usefulness of an Historical Term. British
Journal of Sociology, vol. 44, p. 375-395.
KYMLICKA, W. (1995) Multicultural Citizenship. A Liberal Theory of Minority Rights, Oxford,
Clarendon Press.
KYMLICKA, W.; NORMAN, W. (1995) Return of the Citizen: A Survey of Recent Work on
Citizenship Theory. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of
New York Press, p. 283-322.
KYMLICKA, W.; NORMAN, W. (2000) (eds.) Citizenship in Diverse Societies, Oxford, Oxford
University Press.
LABOHM, H.H.J.; ROOD, J.Q. Th.; VAN STADEN, A. (1998) Europe on the Threshold of the 21st
Century: Five Scenarios, The Hague, Clingendael – Study.
LADEUR, K.-H. (1997) Towards a Legal Theory of Supranationality: The Viability of the Network
Concept. European Law Journal, vol. 3, nr. 1, p. 33-53.
LADRECH, R. (2001) Europeanization and Political Parties: Towards a Framework for Analysis. In:
Queen’s Papers on Europeanization, nr.2, p.1-11.
LAITIN, D.D. (1997) The Cultural Identities of a European State. Politics and Society, vol. 25, p.
277-302.
LANG, J. (2003) Policy Implementation in a Multi-Level System: The Dynamics of Domestic
Response. In: B. Kohler-Koch (ed.) Linking EU and National Governance, Oxford, Oxford
University Press, p.154-174.
LECA, J. (1986) Individualisme et citoyenneté. In: P. Birnbaum (sous dir.). Sur l’individualisme,
Paris, Presses de FNSP, p. 176-209.
LECA, J. (1991) La citoyenneté entre la nation et la société. In: D. Colas, C. Emeri, J. Zylberberg
(sous dir.) Citoyenneté et nationalité, Paris, PUF.
LECA, J. (1994) Individualism and Citizenship. In: B.S. Turner, P.Hamilton (eds.) Citizenship:
Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 148-187.
LEPSIUS, R.M. (2001) The European Union: Economic and Political Integration and Cultural
Plurality. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National Legacies and
Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 205-221.
LIJPHART, A. (1999) Patterns of Democracy. Government Forms and Performance in Thirty-Six
Countries, New Haven, Yale University Press.
LINKLATER, A. (1999) Cosmopolitan Citizenship. In: K. Hutchings, R. Dannreuther (eds.)
Cosmopolitan Citizenship, London, Macmillan; New York, St. Martin’s Press, p. 35-59.
LISTER, R. (1990) The Exclusive Society. Citizenship and the Poor, London, CPAG.
LISTER, R. (1997) Citizenship: Feminist Perspective, London, Macmillan.
LORD, Ch. (1998) Democracy in the European Union, Sheffield, Sheffield Academic Press.
LUNDBERG, E. (1995) Political Freedoms in the European Union. In: A. Rosas, E. Antola (eds.) A
Citizens’ Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 113-134.
MAGNETTE, P. (1999) La citoyenneté européenne. Droits politiques, institutions, Bruxelles,
Editions de l’Université de Bruxelles.
MAGNETTE, P. (2000) La Constitution Européenne, Bruxelles, Université Libre de Bruxelles.

155
MAJONE, G. (1996) Regulating Europe, London, Routledge.
MAJONE, G. (1998) Europe’s „Democratic Deficit“: The Question of Standards. European Law
Journal, vol. 4, nr. 1, p. 5-28.
MANN, M. (1994) Ruling Class Strategies and Citizenship. In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.)
Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 63-79.
MARCH, J.; OLSEN, J.P. (1989) Rediscovering Institutions, New York, Free Press.
MARCH, J.G.; OLSEN, J.P. (1995) Democratic Governance, New York, The Free Press.
MARGA, A. (1995) Europa ]i specificul european. Filosofia unific`rii europene, Cluj, Biblioteca
Apostrof.
MARIAS, E.A. (1995) Mechanisms of Protection of Union Citizens’ Rights. In: A. Rosas, E. Antola
(eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 207-233.
MARINO, A. (1995) Pentru Europa, Ia]i, Polirom.
MARITAIN, J. (1993) L’Europe et l’idée fédérale, Paris, Mame.
MARKS, G. (1992) Structural Policy in the European Community. In: A. Sbragia (ed.) Euro-Politics:
Institutions and Policy-making in the „New“ European Community, Washington D.C.,
Brooking Institution.
MARKS, G.; NIELSEN, F.; RAY, L.; SALK, J. (1998) Competencies, Cracks and Conflicts: Regional
Mobilization in the European Union. In: G. Marks, F.W. Scharpf, Ph. C. Schmitter, W. Streeck
(eds.) Governance in the European Union. London, Sage, p. 40-63.
MARKS, G.; SCHARPF, F.W.; SCHMITTER, Ph.C.; STREECK, W. (1998) Governance in the
European Union, London, Sage.
MARSHALL, T.H. (1973) Class, Citizenship and Social Development, Chicago, University of
Chicago Press.
MATHIEU, J.-L. (1993) La Communauté européenne: marché ou Etat? Paris, Nathan.
MATHIEUX, J.; MOREAUX, D.; MOUGENOT, P. (1994) La civilisation européenne, Paris,
Bordas.
MAURER, A.; WESSELS, W. (2001) (eds.) National Parliaments on their Ways to Europe: Losers
or Latecomers? Baden-Baden, Nomos.
MAYNTZ, R. (1998) New Challenges to Governance Theory, Florence, European University
Institute.
MEAD, L. (1986) Beyond Entitlement: The Social Obligations of Citizenship, New York, Free
Press.
MEEHAN, E. (1993) Citizenship and the European Community, Newbury, California, Sage.
MENY, Y.; MULLER, P.; QUERMONNE, J.I. (1996) (eds.) Adjusting to Europe: The Impact of
the European Union on National Institutions and Policies, London, Routledge.
MEYENBERG, R.; DEKKER, H. (1992) (eds.) Perceptions of Europe in East and West, Oldenburg,
University Press.
MEYER, T. (1995) European Public Sphere and Societal Politics. In: M. Teló(ed.) Démocratie et
construction européenne, Bruxelles, Editions de l’Université Libre de Bruxelles, p. 123-140.
MILLON-DELSOL, C. (1993) Le principe de subsidiarité, Paris, PUF.
MILWARD, A.S. (1992) The European Rescue of the Nation State, London, Routledge.
MOREAU DEFARGES, Ph. (2002) L’Union européenne, empire démocratique?, Paris, Institut
Français des Relations Internationales.

156
MÖRTH, U. (2003) Europeanization as Interpretation, Translation and Editing of Public Policies. In:
K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford
University Press, p.159-178.
NAUTA, L. (1992) Changing Conceptions of Citizenship. In: Praxis International, vol. 12, p. 20-34.
NECULAU, A.; CONSTANTIN, T. (2002) Românii ]i integrarea european`; radiografia unei atitudini.
În: A. Neculau (coord.) Noi ]i Europa, Ia]i, Ed. Polirom, p. 13-28.
NEILL, N. (1995) The Government and Politics of the European Community, Durham, N.C., Duke
University Press.
NEUNREITHER, K. (1995) Citizens and the Exercise of Power in the European Union: Towards a
New Social Contract? In: A. Rosas, E. Antola (eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New
Order, London, Sage Publications, p. 1-18.
NOICA, C. (1993) Modelul cultural curopean, Bucure]ti, Humanitas.
NOLTE, H.-H. (1992) L’Europe dans la société planétaire jusqu’au XXe siècle. Revue internationale
des sciences sociales, nr. 131, p. 25-43.
NORTON, Ph. (1995) (ed.) National Parliaments and the European Union, London, Frank Cass.
NUGENT, N. (1999) The Government and Politics of the European Union, Basingstoke,
Macmillan, 4th ed.
OHMAE, K. (1995) The End of the Nation State, New York, Free Press.
OLDFIELD, A. (1990) Citizenship and Community: Civic Republicanism and the Modern
World, London, Routledge.
OLDFIELD, A. (1994) Citizenship: An Unnatural Practice? In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.)
Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 188-198.
OLIVER D.; HEATER, D. (1994) The Foundations of Citizenship, London, Harvester Wheatsheaf.
OLSEN, J.P. (1996) Europeanization and Nation – State Dynamics. In: S. Gustavsson, L. Lewin (eds.)
The Future of the Nation-State, London, Routledge, p. 245-285.
OLSEN, J.P. (1997) European Challenges to the Nation State. In: B. Steunberg, F. van Vught (eds.)
Political Institutions and Public Policy, Dordrecht, Kluwer, p.157-188.
OOMMEN, T. (1997) Citizenship, Nationality, and Ethnicity, Cambridge, Polity Press.
OSBORNE, D.; GAEBLER, E. (1993) Reinventing Government, New York, Penguin.
PAKKUSKI, J. (1997) Cultural Citizenship. Citizenship Studies, vol. 1, nr. 1, p. 73-86.
PARSONS, T. (1971) The System of Modern Societies, Englewood Cliffs, Prentice Hall.
PELKMANS, J. (2003) Integrarea european`. Metode de analiz` economic`. Bucure]ti, Institutul
European din România, ed. II-a.
PEREZ-DIAZ, V. (1998) The Public Sphere and a European Civil Society. In: J. Alexander (ed.) Real
Civil Societies, London, Sage.
PHILLIPS, A. (1991) Citizenship and Feminist Theory. In: G. Andrews (ed.) Citizenship, London,
Lawrence and Wishart, p. 76-88.
PIERRE, J.; PETERS, G.B. (2000) Governance, Politics and the State, Houndsmills, Macmillan.
POWELL, W.; DI MAGGIO, P. (1991) (eds.) The New Institutionalism in Organizational Analysis,
Chicago, University of Chicago Press.
PREUSS, U.K. (1995) Problems of a Concept of European Citizenship. European Law Journal, nr.
1, p. 267-281.
PUTNAM, R. (2000) Bowling Alone: The Colapse and Revival of American Community, New
York, Simon and Schuster.

157
QUERMONNE, J.-L. (2002) Le système politique de l’Union Européenne, Paris, Montchrestien, 5e
édition.
RADAELLI, C.M.. (2003) The Europeanization of Public Policy. In: K. Featherstone, C.M. Radaelli
(eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.27-56.
RAWLS, J. (1971) A Theory of Justice, Cambridge, Mass., Harvard University Press.
REES, A. (1996) (ed.) Citizenship Today, London, UCL.
REISENBERG, P. (1992) Citizenship in the Western Tradition, Chapel Hill, University of North
Carolina Press.
RHODES, R.A.W. (2003) Understanding Governance. Policy Networks, Governance, Reflexivity
and Accountability, Maidenhead, Open University Press.
RISSE, Th. (2001) A European Identity? Europeanization and the Evolution of Nation-State Identities.
In: M.G.Cowles, J.A. Caporaso, Th. Risse (eds.) Transforming Europe. Europeanization and
Domestic Change, Ithaca, Cornell University Press, p.198-216.
ROCHE, M. (1992) Rethinking Citizenship, Cambridge, Polity Press.
ROCHE, M. (1994) Citizenship, Social Theory and Social Change. In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.)
Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 80-110.
ROMETSCH, D.; WESSELS, W. (1996) (eds.) The European Union and Member States. Towards
Institutional Fusion? Manchester, Manchester University Press.
ROSAS, A.; ANTOLA, E. (1995) (eds.) A Citizen’s Europe. In Search of a New Order, London,
Sage.
ROSENAU, J.N.; CZEMPIEL, E.-O. (1992) (eds.) Governance without Government: Order and
Change in World Politics, Cambridge, Cambridge University Press.
SARTRE, M. (1992) L’Empire romain comme modèle. Commentaire, nr. 57, p. 27-35.
SBRAGIA, A.M. (1992) (ed.) Euro-Politics: Institutions and Policy-making in the „New“
European Community, Washington D.C., Brookings Institution.
SCHARPF. F.W. (1991) Crisis and Choice in European Social Democracy, Ithaca, Cornell
University Press.
SCHARPF, F.W. (1994) Community and Autonomy: Multi-Level Policy-making in the European
Union. Journal of European Public Policy, vol. I, nr. 2, p. 219-242.
SCHARPF, F.W. (1998) Governing Europe: Efficient and Democratic, Oxford, Oxford University
Press.
SCHARPF, F.W. (1998) Negative and Positive Integration in the Political Economy of European
Welfare States. In: G. Marks et al. (eds.) Governance in the European Union, London, Sage,
p. 15-39.
SCHEUER, A. (1999) A Political Community? In: H. Schmitt, J. Thomassen (eds.) Political
Representation and Legitimacy in the European Union, Oxford, Oxford University Press, p.
25-46.
SCHMIDT, V. (1997) European Integration and Democracy: The Differences Among Member States.
Journal of European Public Policy, vol.4, nr.1, p.128-145.
SCHMITT, C. (1992) The Constitutional Theory of Federalism. Telos. A Quarterly Journal of
Critical Thought, nr. 91, p. 26-56.
SCHMITTER, Ph. C. (1998a) Examining the Present Euro-Polity with the Help of Past Theories. In:
G. Marks et al. (eds.) Governance in the European Union, London, Sage, p. 1-14.
SCHMITTER, Ph. C. (1998b) Imaging the Future of the Euro-Polity with the Help of New Concepts.
In: G. Marks et al. (eds.) Governance in the European Union, London, Sage, p. 121-150.

158
SCHMITTER, Ph. C. (2002) Participation in Governance Arrangements. In: J. Grote, B. Gbikpi (eds.)
Participatory Governance. Political and Societal Implications, Opladen, Leske and Budrich,
p. 51-69.
SCHNAPPER, D. (1994) La Communauté des citoyens, Paris, Gallimard.
SCHNAPPER, D.; BACHELIER, Ch. (2001) Ce este cet`\enia?, Ia]i, Ed. Polirom; Qu’est – ce que
c’est la citoyenneté?, Paris, Gallimard, 2000.
SCHOLTE, J.A. (1999) Global Civil Society: Changing the World?, Coventry, University of
Warwick, Center for the Study of Globalisation and Legislation.
SCHUMAN, R. (1963) Pour l’Europe, Paris, Nagel.
SCOTT, J. (1995) Development Dilemmas in the European Community, Buckingham, Open
University Press.
SCOTT, R.W. (2004) Institu\ii ]i organiza\ii, Ia]i, Polirom.
SELIGMAN, A. (1992) The Idea of Civil Society, New York, The Free Press.
SHAW, J. (1998) A Concept of EU Citizenship. In: A. Kershen (ed.) A Question of Identity, London,
Ashgate.
SHKLAR, J. (1991) American Citizenship: The Quest for Inclusion, Harvard, Harvard University
Press.
SHORE, C (2000) Building Europe: The Cultural Politics of European Integration, London,
Routledge.
SHOTTER, J. (1993) Psychology and Citizenship: Identity and Belonging. In: B.S. Turner (ed.)
Citizenship and Social Theory, Newbury Park, California, Sage, p. 115-138.
SIDJANSKI, D. (1992) L’avenir fédéraliste de l’Europe, Paris, PUF.
SMITH, A.D. (1986) The Ethnic Origins of Nations, Oxford, Basil Blackwell.
SOMMERS, M. (1993) Citizenship and the Place of the Public Sphere. American Sociological
Review, vol. 58, p. 587-620.
SOYSAL, J. (1994) The Limits of Citizenship, Chicago, University of Chicago Press.
SPINNER, J. (1994) The Boundaries of Citizenship, Baltimore, John Hopkins University Press.
STOKER, G. (1998) Cinq propositions pour une théorie de la gouvernance. Revue internationale des
sciences sociales, nr. 155, p. 19-30.
STRAUSS, L. (1999) Cetatea ]i omul, Ia]i, Polirom.
STREECK, W. (2001) Citizenship under Regime Competition: The Case of the ‘European Works
Council’. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National Legacies and
Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 122-158.
TALLBERG, J. (2000) Europe at the Eve of the 21st Century: Deep Trends and Policy Analysis,
Brussels, European Commission.
TAYLOR, D. (1994) Citizenship and Social Power. In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.) Citizenship:
Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 136-147.
T~SL~UANU, C.O. (1996) Obsesia european`, Bucure]ti, Ed. Scripta.
TCHERNIA, J.-F. (2002) Les enquêtes sur les valeurs des Européens. Futuribles, nr. 277, p. 7.
TENZER, N. (1990) La société dépolitisée. Essai sur les fondements de la politique, Paris, PUF.
TERREN, E. (2002). Post-modern Attitudes: A Challenge to Democratic Education. European
Journal of Education, vol. 37, no. 2, p. 161-177.
THIESSE, A.-M. (2000) Crearea identit`\ilor na\ionale în Europa. Secolele XVIII-XX, Ia]i,
Polirom.

159
TIILIKAINEN. T. (1995) The Problem of Democracy in the European Union. In: A. Rosas, E. Antola
(eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 19-38.
TURNER, B.S. (1986) Citizenship and Capitalism, London, Allen and Unwin.
TURNER, B.S. (1992) Outline of a Theory of Citizenship. In: Ch. Moufe (ed.) Dimensions of Radical
Democracy: Pluralism, Citizenship, Community, London, Verso.
TURNER, B.S. (1993) Contemporary Problems in the Theory of Citizenship. In: B. S. Turner (ed.)
Citizenship and Social Theory, Newbury Park, California, Sage, p. 1-18.
TURNER, B.S. (1993) Citizenship and Social Theory, London, Sage.
TURNER, B.S. (1994) Outline of a Theory of Citizenship. In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.)
Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 199-226.
TWINE, F. (1994) Social Rights and Citizenship, London, Sage.
ULRICH, H.; D’OLIVEIRA, J. (1995) Union Citizenship: Pie in the Sky? In: A. Rosas, E. Antola
(eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 58-84.
VAN GUNSTERREN, H. R. (1998) A Theory of Citizenship. Organizing Plurality in
Contemporary Democracies, Boulder, Co., Westview Press.
VELDHUIS, R. (1997) Education for Democratic Citizenship: Dimensions of Citizenship, Core
Competencies, Variables and International Activities, Strasbourg, Council of Europe.
VL~SCEANU, M. (1996) Sectorul non-profit: contexte, organizare, conducere, Bucure]ti, Ed.
Paideia.
VOGEL, U. (1991) Is Citizenship Gender-Specific? In: U. Vogel, M. Moran (eds.) The Frontiers of
Citizenship, New York, St. Martin’s Press, p. 58-85.
VOGEL, U.; MORAN, M. (1991) (eds.) The Frontiers of Citizenship, New York, St. Martin’s Press.
VOYENNE, B. (1964) Histoire de l’Idée européenne, Paris, Payot.
WALDINGER, R.; DAWSON, R.; WOLOCH, I. (1992) (eds.) The French Revolution and the
Meaning of Citizenship, London, Greenwood Press.
WALLACE, H. (1998a) Politics and Policy in the EU: The Challenge of Governance. In: H. Wallace,
W. Wallace (eds.) Policy-making in the European Union, Oxford, Oxford University Press, p.
3-36.
WALLACE, H. (1998b) The Institutions of the EU: Experience and Experiments. In: H. Wallace, W.
Wallace (eds.) Policy-making in the European Union, Oxford, Oxford University Press, p.
37-70.
WALLACE, H. (2003) Contrasting Images of European Governance. In: B. Kohler-Koch (ed.)
Linking EU and National Governance, Oxford, Oxford University Press, p.1-9.
WALLACE, H.; WALLACE, W. (1998) Policy-making in the European Union, Oxford, Oxford
University Press, 3rd edition.
WALLACE, W. (1990) (ed.) The Dynamics of European Integration, London, Pinter.
WATTS, R. (2001) Les modèles de partage fédéral des compétences. Revue internationale des
sciences sociales, nr. 167, p. 25-35.
WEILER, J. (1999) The Constitution of Europe, Cambridge, Cambridge University Press.
WEXLER, P. (1990) Citizenship in the Semiotic Society. In: B.S. Turner (ed.) Theories of Modernity
and Postmodernity, London, Sage, p. 164-175.
WINCOTT, D. (2003) The Idea of the European Social Model: Limits and Paradoxes of
Europeanization. In: K. Featherstone, C.M. Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization,
Oxford, Oxford University Press, p.279-302.
WOLTON, D. (1992) La dernière utopie: naissance de l’Europe démocratique, Paris, Flammarion.

160
WOOD, E.M. (1990) The Uses and Abuses of Civil Society. In: R. Miliband at al. (eds.) Socialist
Register, London, Merlin.
YOUNG, I.M. (1989) Polity and Group Difference: A Critique of the Ideal of Universal Citizenship,
Ethics, vol. 99, p. 250-274.
ZAWADSKI, P. (1996) Le nationalisme contre la citoyenneté. L’Année sociologique, vol. 46, nr. 1, p.
169-185.

161