Note de Curs DFFC 2011 Fin

Drept financiar şi fiscal comunitar
UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR” din TÎRGU-MUREŞ

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE, JURIDICE ŞI
ADMINISTRATIVE
DREPT
DANIELA CRISTINA VALEA

RAMONA MIHAELA MOLDOVAN
DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL COMUNITAR
NOTE DE CURS PENTRU STUDENŢI
TÎRGU MUREŞ
2011
1
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CONCEPTUL DE FISCALITATE1
1.1. FISCALITATE. POLITICĂ FISCALĂ
Procesul de globalizare nu ar fi fost posibil fără internaţionalizarea relaţiilor economice şi

mai ales a relaţiilor financiare şi fiscale.
Printre factori care au determinat dezvoltarea relaţiilor internaţionale se numără:
- factori de ordin moral – în general, activităţi social-economice umanitare;
- factori impuşi de legile economice obiective, potrivit cărora dezvoltarea producţiei
de bunuri şi servicii depinde de lărgimea pieţei de desfacere;
- normele juridice – prin care se stabileşte cadrul general de desfăşurarea a activităţii
şi relaţiilor economice, de exemplu, al schimburilor economice internaţionale (se discută
astăzi despre „Dreptul comerţului internaţional”, „Dreptul comunitar al afacerilor” etc.)
Pe fondul dezvoltării sistemului de relaţiilor internaţionale şi, în general al
internaţionalizării pieţelor, s-a extins continuu şi exponenţial şi studiul finanţelor, care astăzi
reprezintă un domeniu deosebit de complex şi de actualitate.
Conceptul de finanţele internaţionale poate fi definit pornind de la conceptul de fiscalitate,
concept care se bazează pe două mari componente:
- politica fiscală (componenta socială) – constând în ansamblul de decizii prin care se
definesc şi se determină prelevările obligatorii;
- dreptul fiscal (componenta juridică) – reprezintă ansamblul normelor juridice
adoptate în scopul reglementării tuturor activităţilor privind colectarea contribuţiilor
obligatorii.
Fiscalitatea poate fi considerată un „rău necesar”.
1
A se vedea Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, Fiscalitatea în Europa la începutul
mileniului III, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, pp. 16-25.
2
Fiscalitatea este definită ca fiind acel sistem de constituire a veniturilor statului prin
redistribuirea venitului naţional cu ajutorul impozitelor şi a taxelor, reglementate prin norme
juridice.
Acest sistem este alcătuit din totalitatea:
 impozitelor,
 taxelor,
 contribuţiilor
 şi a celorlalte categorii de venituri publice provenite de la persoane fizice şi juridice
care alimentează bugetele publice.
Impozitul reprezintă prelevarea fiscală aşezată asupra patrimoniului şi a circulaţiei bunurilor

şi serviciilor (există unele asemenea prelevări numite impropriu taxă, deoarece reprezintă tot un
impozit, de exemplu, TVA, taxa asupra mijloacelor de transport).
Taxele sunt sume băneşti încasate de către organele de stat, instituţii publice sau alte entităţi
pentru diferite categorii de acte şi serviciile prestate solicitanţilor.
Contribuţiile sociale (numite şi cotizaţii sociale) reprezintă sume colectate în beneficiul
organismelor de securitate socială pentru alimentarea fondurilor publice destinate acoperirii
cheltuielilor privind ocrotirea socială.
O fiscalitate excesivă, aplicată pe baza unei politici fiscale nechibzuite, poate avea
consecinţe negative:
- creşterea fiscalităţii determină şi o creştere a fenomenului evazionist;
- creşterea fiscalităţii poate accentua o tendinţă de a găsi căi „neortodoxe” de recuperare a
sumelor plătite cu titlu de impozit, de exemplu: creşterea preţurilor, revendicarea unor salarii mai
mari care să compenseze scăderea puterii de cumpărare;
- creşterea fiscalităţii poate avea consecinţe negative asupra competitivităţii întreprinderilor
economice în sfera relaţiilor economice internaţionale.
Politica fiscală reprezintă ansamblul ideilor şi al strategiilor transpuse în reglementările

legale consacrate asigurărilor modalităţilor celor mai eficiente de stabilire şi percepere a veniturilor
bugetare.
Politica fiscală trebuie abordată în strânsă legătură cu:
 politica bugetară (pe baza căreia se iau deciziile privind amploarea cheltuielilor
publice şi se stabilesc proporţiile în care acestea urmează să fie acoperite din impozite)
3
 şi tehnica fiscală (care constă în stabilirea şi aplicarea modalităţilor de aşezare a
impozitelor).
Politica fiscală trebuie îmbinată cu acţiuni şi activităţi de natură economică, socială,
educaţională, militară.
Pe de altă parte, prin politica fiscală poate fi influenţată dinamica (privind creşterea sau
scăderea vitezei sau a ritmului de dezvoltare) anumitor sectoare de activitate.
Prin politica fiscală trebuie se identifice sursele de venituri prin a căror colectare se pun la
dispoziţia statului sumele necesare acoperirii cheltuielilor publice.
Politica fiscală comunitară are rolul de a se asigura că reglementările fiscale naţionale
respectă obiectivele stabilite privind crearea de locuri de muncă, competitivitatea, piaţa unică şi
libera circulaţie a capitalurilor2.
Politica fiscală comunitară are două componente: impozitarea directă şi impozitarea
indirectă. Reglementarea impozitării directe revine competenţei exclusive a statelor membre, dar
acestea trebuie să acţioneze în scopul prevenirii evaziunii fiscale şi a dublei impuneri.
Reglementarea impozitării indirecte este împărţită între Uniunea Europeană şi statele membre3.
Politica fiscală comunitară are o serie de obiective4:

- un obiectiv pe termen lung se referă la prevenirea diferenţelor dintre cotele
impozitelor indirecte şi ale sistemele de impozitare, ce pot produce distorsiuni ale
concurenţei în interiorul pieţei unice;
- eliminarea ambiguităţilor legislative în domeniul fiscal şi evitarea dublei impuneri;
- prevenirea efectelor negative ale concurenţei fiscale, în special a „migrării” bazelor
de impozitare naţionale, ca urmare a firmelor care îşi mută sediul în alt stat în căutarea celui
mai favorabil regim fiscal;
- realizarea unei reduceri generale şi durabile a sarcinii fiscale;
- susţinerea celorlalte politici ale Uniunii Europene (de exemplu, cea privind ocuparea
forţei de muncă, politica de mediu etc.);
- oferirea unui răspuns preocupărilor contribuabililor şi autorităţilor fiscale5.
2
http://europa.eu/pol/tax/index_ro.htm.
3
http://europa.eu/scadplus/leg/en/s10000.htm.
4
Uniunea Europeană, Centrul de Resurse Juridice, Impozitare, Bucureşti, 2002, p. 11-12.
5
A se vedea Silvia Cristea, Directive comunitare în domeniul impozitelor directe şi reflectarea lor
în legislaţia română, în „Revista Română de Drept Comunitar”, nr. 6/2007, p. 59.
4
1.2. DREPTUL FINANCIAR ŞI FISCAL COMUNITAR CA (NOUĂ)
RAMURĂ DE DREPT
Dreptul financiar şi fiscal comunitar este definit ca fiind ansamblul coerent de norme
juridice elaborate şi emise de instituţiile Uniunii Europene cu scopul de a se asigura controlul
comunitar asupra fiscalităţii naţionale a statelor membre (şi a celor în curs de aderare, dacă este
cazul), de a se înfăptui politica de armonizare fiscală la nivelul tuturor ţărilor comunitare şi de a
se implementa mecanismele contencioase legate de aceste aspecte.
Izvoarele Dreptului financiar şi fiscal comunitar sunt:

1. Tratatele comunitare – împreună cu directivele6 şi regulamentele comunitare impun
condiţii şi conduite obligatorii pentru statele membre al Uniunii Europene, precum şi celor
aflate în curs de aderare (reprezintă dreptul primar şi dreptul derivat şi reglementările
comunitare cu cea mai mare forţă juridică7 între izvoarele dreptului financiar şi fiscal
comunitar). Aceste acte contribuie la armonizarea legislativă necesară concretizării
construcţiei europene. Principalele obligaţii ce revin statelor se referă la eliminarea taxelor
vamale naţionale, precum şi a taxelor şi a măsurilor cu efect echivalent, armonizarea
impozitelor indirecte.
2. Convenţiile internaţionale privind evitarea dublei impuneri – sunt de obicei
convenţii bilaterale încheiate între state cu privire în deosebi, la impozitul pe venitul
persoanelor fizice şi impozitul pe veniturile persoanelor juridice şi, mai rar, impozitul pe
avere. De obicei, asemenea convenţii cuprind: definiţii comune (acceptate şi agreate de
ambele părţi), modalitatea de atribuire a veniturilor fiscale, aspecte privind schimbul de
informaţii între administraţiile fiscale ale statelor semnatare, reglementări privind înfiinţarea
unor comisii bilaterale însărcinate cu examinarea şi rezolvarea situaţiilor apărute.
3. Convenţia europeană a drepturilor omului – conţine reglementări privind
asigurarea unui proces echitabil în cadrul căruia o persoană (deci şi contribuabilul) să se
6
Directivele sunt actele care stabilesc numai obiective obligatorii pentru statele membre, lăsând la
latitudinea acestora modalităţile de atingere a lor. Regulamentele sunt acte cu caracter obligatoriu de la data
intrării lor în vigoare atât pentru statele membre, cât şi pentru persoanele fizice şi persoanele juridice aflate
pe teritoriul acestora. Acestea se aplică direct pe teritoriul statelor membre, cărora le este interzis sa adopte
măsuri sau orice alte măsuri care ar putea îngrădi aplicarea lor directă. Deciziile sunt acte cu caracter
obligatoriu doar pentru statele membre sau persoanele juridice cărora le sunt adresate. Unele au caracter
individual (având un singur destinatar sau un număr limitat de destinatar), iar altele au caracter general (sunt
obligatorii pentru toate statele membre şi pentru persoanele fizice sau juridice aflate pe teritoriul acestora). –
a se vedea U.E., Centru de resurse Juridice, Impozitare, 2002, Bucureşti, p. 5.
7
A se vedea Jean-Luc Saurion, Cours d’Institutions européenne, Éditeur Gualino, Paris, 2008, p.
397-398.
5
simtă protejat de orice abuzuri (din partea organelor fiscale). Pe de altă parte, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului judecă, atunci când este sesizată, şi litigii fiscale.
4. Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie - 8.
1.3. ARMONIZAREA FISCALĂ ŞI COOPERAREA FISCALĂ – PILONI AI

POLITICII FISCALE COMUNITARE9
În procesul construcţiei europene un rol deosebit de important l-au avut şi îl au măsurile

privind adaptarea administraţiei publice centrale şi locale ale fiecărui stat la mecanismele de
funcţionare specifice instituţiilor europene.
Fără a se reuşi conturarea unui model unic, au fost stabilite câteva coordonate care se
regăsesc la ora actuală, mai mult sau mai puţin, la nivelul fiecărei administraţii publice naţionale,
coordonate pe seama cărora se concept, adoptă şi implementează politicile comunitare. Între
acestea, politica fiscală deţine un rol deosebit de important, încă din timpul primilor paşi, apoi pe
parcursul constituirii Comunităţilor Europene şi în final în conturarea Uniunii Europene.
Politica fiscală comunitară se impune însă cu dificultate în spaţiul european, mai ales
datorită obstacolelor pe care le întâmpină, mai ales a celor provocate chiar de către statele membre,
reticente cu privire la aplicarea unor reguli comune privind mai ales eliminarea diferitelor forme de
discriminare fiscală, dubla impunere sau evaziunea fiscală.
Principalele instrumente pe care Uniunea Europeană înţelege să le folosească în vederea
apropierii fiscalităţii ţărilor membre sunt armonizarea fiscală şi cooperarea fiscală dintre statele
membre.
Armonizarea fiscală presupune un proces de compatibilizare între normelor juridice

naţionale ale statelor membre, precum şi între normele juridice naţionale şi reglementările
comunitare, ceea ce se traduce de fapt, prin obligaţia sistemelor fiscale naţionale de a respecta
8
De exemplu, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că, în absenţa armonizării, reglementarea
impozitării directe a veniturilor persoanelor fizice revine competenţei exclusive a statelor membre, dar
acestea trebuie să respecte principiile fundamentale din tratele constitutive privind libera circulaţie a
lucrătorilor, a serviciilor şi a capitalului, precum şi libertatea de stabilire a domiciliului/reşedinţei:
http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/personal_tax/gen_overview/index_en.htm.
De asemenea, Curtea Europeană de Justiţie a mai stabilit că prevenirea evaziunii fiscale şi a abuzului
constituie motiv întemeiat, de interes general, pentru instituirea unei restricţii privind libertăţile
fundamentale. Curtea Europeană de Justiţie a definit evaziunea fiscală ca fiind „aranjamente pur artificiale în
scopul de a eluda legislaţia fiscală” –
http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l31062.htm
9
A se vedea Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Coştaş, Fiscalitatea în Europa la începutul
6
regulile comunitare, obligaţie fundamentată pe principiul prevalenţei normelor comunitare în raport
cu cele naţionale.
Un rol important îl au mecanismele juridice prin intermediul cărora dreptul comunitar
impune o serie de constrângeri legislaţiilor naţionale.
Armonizarea fiscală presupune şi pretinde mai întâi o voinţă politică afirmată clar şi ferm de
către autorităţile comunitare, care trebuie însuşită apoi de statele membre. Armonizarea fiscală se
bazează pe o armonizare legislativă, care trebuie să vizeze toate tipurile şi formele de impozite
practicate în statele comunitare.
Realizarea unui asemenea obiectiv întâmpină o serie de dificultăţi:
- la nivelul Uniunii Europene nu există încă clar conturată o idee privind adoptarea
sistematică a normelor comunitare consacrate armonizării şi unificării legislaţiei fiscale a
statelor membre
- nu a fost considerat până acum îngrijorător faptul că există diferenţe foarte mari între
reglementările unor impozite (cum de altfel, între alte impozite nu există diferenţe de
tratament sesizabile)
- legislaţiile naţionale privind în special impozitele directe rezistă mai bine schimbării
decât legislaţia privind impozitele indirecte (de exemplu, TVA).
Dificultăţile întâmpinate de efortul de armonizare legislativă, a determinat Uniunea

Europeană să încerce utilizarea unor mijloace mai eficiente şi mai uşor de acceptat de către state,
respectiv prin utilizarea altor mijloace de cooperare fiscală între statele membre. Astfel că s-au
avut în vedere:
- coordonarea politicilor fiscale ale statelor membre;
- schimbul de informaţii şi cooperarea între administraţiile fiscale (Directiva
Consiliului din 19 decembrie 1977 privind asistenţa reciprocă acordată de autorităţile
competente sin statele membre în domeniul impozitării directe şi al impozitării primelor de
asigurare10);
- cooperarea în cadrul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică;
- cooperarea sub forma acordurilor politice.
Eforturile de armonizarea fiscală s-au concentrat asupra impozitelor indirecte, iar primul pas
a fost făcut prin adoptarea unor reglementări prin care s-au eliminat unele frâne ale cooperării
dintre întreprinderile europene şi constituirea grupurilor economice. Astfel, în anul 1990 au fost
adoptate trei texte importante:
10
Publicată în Jurnalul oficial nr. L. 336 di 27 decembrie 1977, p. 15.
7
- Directiva privitoare la societatea mamă şi filiale,
- Directiva privitoare la fuziuni şi aporturi de active,
- Convenţia în materie de arbitraj.
Următorul pas l-a constituit elaborarea unor reguli comune cu incidenţă în procesul
armonizării fiscale:
- interdicţia generală privind acordurile între întreprinderi care au drept obiectiv
împiedicarea sau restrângerea concurenţei în interiorul Comunităţii (interdicţia oricărei
practici abuzive în domeniul concurenţei);
- interdicţia ajutoarelor acordate între state care afectează concurenţa s-au ameninţă să
afecteze concurenţa, favorizând anumite întreprinderi sau anumiţi producători.
Tratatul UE conţine câteva dispoziţii de natură fiscală cu scopul de a interzice diferenţele de
tratament fiscal faţă de unele produse naţionale şi produsele similare ce provin din alte state
membre:
- este interzis statelor membre să supună, direct sau indirect, produsele provenind din
alte state membre unor impozite interne de orice natură superioare celor care vizează
produsele naţionale;
- sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a cetăţenilor unui stat membru
pe teritoriul altui stat membru sau cele impuse înfiinţării de agenţii, sucursale sau filiale de
către cetăţenii unui stat membru pe teritoriul altui stat membru;
- Consiliul poate adopta în unanimitate decizii privind armonizarea dispoziţiilor
legislative referitoare la taxele asupra cifrei de afaceri, la accize şi la alte impozite
indirecte, în măsura în care această armonizare este necesară pentru realizarea şi
funcţionarea pieţei comune;
- o viitoare armonizare şi în privinţa impozitelor directe, conferind Consiliului
posibilitatea de a promova directive pentru apropierea dispoziţiilor legislative,
reglementare sau administrative din statele membre care au o incidenţă directă asupra
realizării şi funcţionării pieţei comune. Se are în vedere realizarea unei cooperări prin
stabilirea de către Uniunea Europeană a unei baze de impozitare consolidate comune care
să se aplice întregii activităţi a unei companii indiferent unde îşi desfăşoară activitatea în
cadrul Uniunii Europene, numai aşa putându-se elimina toate obstacolele financiare
ascunse11.
- statele membre pot recurge la negocieri, în caz de nevoie, pentru a asigura
resortisanţilor lor eliminarea dublei impuneri în interiorul Comunităţii Europene.
11
http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l31058.htm.
8
Progresele cele mai mari în privinţa armonizării fiscale s-au înregistrat cu privire la TVA.
Sistemul fiscal comunitar a fost conceput şi inaugurat în 1970 şi principalul scop a fost acele de a
elimina efectul cumulativ (în cascadă) pe care îl aveau diferite taxe pe producţie şi pe consum din
statele membre. Treptat, prin reglementări comunitare succesive s-a conturat un regim comunitar
aplicabil acestui impozit indirect:
- TVA a fost definit ca un impozit general asupra consumaţiei aplicabil bunurilor şi
serviciilor, direct proporţională cu preţul produsul, indiferent de numărul de tranzacţii
efectuate anterior stadiului în care se făcea impozitarea12
- sunt reglementate aspecte privind subiecţii impozabili (orice persoană care
desfăşoară activităţi economice impuse), operaţiunile impozabile (livrare de bunuri,
prestarea de servicii, schimbul de bunuri sau servicii, importul de bunuri), deductibilitatea13
şi factorul generator de TVA (efectuarea operaţiunii impozabile).
- prin Directiva nr. 77/338 s-a reglementat asieta14 uniformă pentru toate statele
membre (6 la vremea respectivă)
- pentru a elimina o serie de dificultăţi, regula care ar trebui să guverneze aplicarea
TVA în spaţiul comunitar ar trebui să fie cea a impozitării în statul de origine şi nu în statul
de consumaţie, ceea ce ar însemna că fiecare comerciant să plătească TVA la cota obişnuită
în ţara în care îşi desfăşoară activitatea şi să deducă TVA plătită oriunde în interiorul Uniuni
Europene pe declaraţia sa obişnuită de TVA.
12
Mecanismul: pe parcursul întregului proces de fabricaţie, fiecare agent economic achită TVA
furnizorilor săi (o dată cu preţul pe care îl plăteşte pentru materiile prime, materiale, energie), încasează apoi
TVA de la cumpărătorul bunurilor sale (care plăteşte TVA o dată cu plata preţului bunului), scade întreaga
TVA aferentă materiilor prime şi serviciilor ce i-au fost prestate, iar soldul (diferenţa) îl varsă la buget.
Consumator final suportă TVA ca parte integrantă a preţului cu care achiziţionează produsul sau serviciul.
TVA este un impozit care afectează consumul.
13
Plătitorii de TVA au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor sau serviciilor destinate
realizării de operaţiuni impozabile.
14
Modalitatea de aşezare a venitului bugetar după obiectul sau material impozabilă – metoda directă,
metoda indirectă, metoda aşezării pe baze forfetare, metoda administrativă).
9
CAPITOLUL II
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

UNIUNEA EUROPEANĂ. STRUCTURĂ
Uniunea Europeană şi integrarea europeană reprezintă un proces complex, demarat la

sfârşitul celui de-al doilea război mondial, dar având premise, cel puţin teoretice şi ideatice, mult
mai vechi15.
Uniunea Europeană este rezultatul unui îndelung proces de cooperare si integrare care a
debutat în 1951, când şase state europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda)
au semnat Tratatul privind constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.
De-a lungul unei perioade de cincizeci de ani şi după cinci valuri de aderare (1973:
Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria,
Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria; 2007: Bulgaria şi România), Uniunea Europeana de astăzi are 27 de state
membre.
În prezent (februarie 2009), trei state fac demersurile pentru a obţine statutul de stat
candidat: Croaţia, fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei şi Turcia.
Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi între
popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea16.
Astfel, în procesul de realizarea a Uniunii Europene, un prim punct de plecare l-a

reprezentat constituirea Comunităţilor Europene:
 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO),
 Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM),
 Comunitatea Economică Europeană (CEE).
15
Ideea unei unităţi culturale europene a constituit o preocupare pentru Montesquieu, Voltaire,
Diderot; George Podiebrand, rege al Boemiei (1420-1471) a proiectat o „Confederaţie europeană”; „Europa
federală” a lui Pierre Joseph Proudhon (1809-1865); „Statele Unite al Europei” a lui Victor Hugo (1849);
mişcarea Uniunea Paneuropeană; Antanta Internaţională a Oţelului (1926); Planul Briand despre „Marea
Europă” – a se vedea Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 10-13.
16
www.infoeuropa.ro.
10
Uniunea Europeană se bazează pe 4 tratate constitutive, la care se adaugă câteva tratate
modificatoare.
Tratatele constitutive ale Uniunii Europene sunt:
1. Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – adoptat la Paris
la 18 aprilie 1951,
2. Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi
3. Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană – ambele semnate la Roma, la
25 martie 1957 şi intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958,
4. Tratatul asupra Uniunii Europene – adoptat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi care
a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Prin acest tratat, denumirea de Comunitatea
Economică Europeană a fost înlocuită cu Comunitatea Europeană.
Principalele tratate modificatoare ale tratatelor institutive sunt:

1. Tratatul de fuziune – adoptat la Bruxelles la 8 aprilie 1965 şi intrat în vigoare la 1
iulie 1967,
2. Actul unic european – semnat la Luxemburg şi Haga în februarie 1986 şi care a
intrat în vigoare la 1 iulie 1987,
3. Tratatul de la Amsterdam – semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai
1999,
4. Tratatul de la Nisa – semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie
2003,
5. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (denumit Tratat de reformă)17, semnat la
Lisabona, 13 decembrie 2007 (toate statele membre trebuie să îl ratifice18 până la sfârşitul
anului 2008, în aşa fel încât, Tratatul să între în vigoare începând cu 1 ianuarie 2009)19.
17
A fost ratificat de România prin Legea nr. 13 din 7 februarie 2008, publicată în M.Of. nr. 107 din
12 februarie 2008.
18
Prin votul parlamentelor naţionale şi nu prin referendum!
19
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa – adoptat de Consiliul European la 18 iunie 2004 şi
semnat la 29 octombrie 2004. Ar fi trebuit să intre în vigoare în cazul ratificării de către toate statele membre
al UE şi să înlocuiască tratatele adoptate anterior. Cum procedura ratificării nu a avut succes (prin
intermediul referendum-urile organizate în 2005 a fost respins de către francezi şi olandezi), s-a renunţat la
el şi la 13 decembrie 2007, a fost încheiat Tratatul de la Lisabona, care va îngloba toată legislaţia
comunitară, inclusiv prevederile Tratatului de la Maastricht şi Tratatul CE (care va deveni Tratatul de
funcţionarea a CE)). Cele mai importante modificări introduse de Tratatul de reformă sunt: consacrarea
personalităţii juridice a Uniunii; conferirea de valoare juridică obligatorie Cartei drepturilor fundamentale;
stabilirea unei diviziuni clare a competenţelor între Uniune şi statele membre; crearea postului stabil de
Preşedinte al Consiliului European şi al celui de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi
Politica de Securitate (www.guv.ro). România a ratificat Tratatul de la Lisabona prin Legea nr. 13 din 7
februarie 2008, publicată în M.Of. nr. 107 din 12 februarie 2008.
11
Scopul Uniunii Europene constă în:

 promovarea valorilor Uniunii Europene
 urmărirea obiectivelor Uniunii Europene
 servirea intereselor Uniunii Europene, ale cetăţenilor Uniunii Europene şi ale statelor
membre
 asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor sale.
Pentru protejarea valorilor şi atingerea obiectelor stabilite, Uniunea Europeană dispune de

un cadru instituţional unic format din20:
1. Instituţii
- Parlamentul European21 – este ales prin vot universal de către cetăţenii statelor
membre, pentru un mandat de cinci ani. Are rol de co-legislator (împreună cu Consiliul
Uniunii Europene) şi aprobă bugetul Uniunii Europene.
- Consiliul Uniunii Europene22 (numit şi Consiliu sau Consiliul de miniştri) – este

(alături de Parlamentul European) organul legislativ al Uniunii Europene. Este alcătuit din
miniştrii afacerilor externe ai statelor membre (când formează Consiliul general – 27 de
membri) sau din miniştrii de resort ai statelor membre (sub forma comisiilor specializate,
sectoriale). Principalele atribuţii sunt: adoptarea legislaţiei comunitare, coordonează marile
orientări ale politicilor economice ale statelor membre; încheie acorduri internaţionale între
Uniunea Europeană şi alte state sau organizaţii internaţionale; aprobă bugetul Uniunii
Europene, împreună cu Parlamentul European; defineşte politica externă şi de securitate
comună; coordonează cooperarea între instanţele judiciare şi forţele de poliţie naţionale în
materie penală.
20
www.europe.eu
21
La ora actuală este format din 786 de europarlamentari. Aceştia îşi exercită mandatul independent,
fără a putea primi instrucţiuni de la guvernelor lor – a se vedea Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană.
Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 76.
22
Există 345 de voturi, repartizate statelor membre, în principal, în funcţie de numărul populaţiei,
dar cu o uşoară reponderare în favoarea statelor cu populaţie restrânsă (Germania, Italia şi Marea Britanie –
câte 29 de voturi; Spania şi Polonia – câte 27 de voturi; România- 14 voturi; Olanda – 13 voturi; Belgia,
Republica Cehă, Grecia, Ungaria şi Portugalia – câte 12 voturi; Austria, Suedia şi Bulgaria – câte 10 voturi;
Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia şi Finlanda – câte 7 voturi; Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi
Slovenia – câte 4 voturi) - a se vedea Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept,
Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.97.
12
- Consiliul European– deşi funcţiona anterior, organizarea, componenţa şi rolul i-au
fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht. Este format din şefii de state şi de guverne ai
statelor membre ale Uniunii Europene, asistaţi de către miniştri lor de externe, preşedintele
Comisiei Europene, asistat de un membru al Comisiei şi alţi membri. Se reuneşte de cel
puţin patru ori pe an. Este considerat un veritabil „motor” al construcţiei europene, fiind
responsabil de direcţionarea politicii construcţiei europene şi de luarea marilor decizii
politice cu privire la construcţia europeană (mai ales în domenii precum: reformele
tratatelor şi a instituţiilor, finanţarea bugetului european, extinderea Uniunii Europene,
moneda unică etc.)23. Consiliului îi revin şase atribuţii principale24:
a. Adoptarea legilor europene – în colaborare cu Parlamentul European, în multe
domenii de politici publice.
b. Coordonarea politicilor economice şi sociale generale ale statelor membre.
c. Încheierea unor acorduri internaţionale între Uniunea Europeană şi alte ţări sau
organizaţii internaţionale.
d. Aprobarea bugetului general al Uniunii Europene, în colaborare cu Parlamentul
European.
e. Definirea şi punerea în aplicare a politicii externe şi de securitate comună a Uniunii
Europene (PESC) pe baza orientărilor prevăzute de Consiliul European.
f. Coordonarea cooperării între instanţele naţionale şi autorităţile poliţieneşti în materie
penală.
- Comisia Europeană – este organul executiv al Uniunii Europene. Reprezintă şi apără

interesele Uniunii Europene, în ansamblul său. Propune legislaţia, politicile şi programele de
acţiune şi pune în aplicare deciziile Parlamentului European şi al Consiliului Uniunii Europene.
Este alcătuită din 27 de comisari care apără interesele Uniunii Europene, neputând primi
instrucţiuni de la guvernele naţionale; sunt desemnaţi pentru un mandat de cinci ani. Principalele
atribuţii ale Comisie Europene sunt: dreptul de iniţiativă legislativă şi de iniţiativă în privinţa
politicilor şi programelor europene; aplicarea politicilor europene; aplicarea dreptului comunitar;
executarea bugetului Uniunii Europene25; reprezentarea Uniunii Europene în relaţiile cu alte state.
Comisia Europeană are patru funcţii principale:
A se vedea Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All Beck,
23
Bucureşti, 2005, p. 89-90.

24
http://europa.eu/institutions/inst/council/index_ro.htm.
25
Activitatea efectivă şi cheltuielile sunt asigurate de către autorităţile naţionale şi locale ale statelor
membre, pe care Comisia le supervizează. Comisia gestionează şi fondurile structurale utilizate pentru
eliminarea decalajelor economice între diferitele zone ale Europei - a se vedea Stelian Scăunaş, Uniunea
Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 105.
13
a. propunerea de proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului;
b. administrarea şi aplicarea politicilor Uniunii Europene şi a bugetul;
c. asigurarea respectării legislaţiei Uniunii Europene (împreună cu Curtea de Justiţie);
d. reprezentarea Uniunii Europene la nivel internaţional, spre exemplu prin negocierea
acordurilor între Uniunea Europeană şi alte ţări26.
- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene - a fost instituită în temeiul primului Tratat UE,
Tratatul CECO din 1952, cu sediul la Luxemburg. Principala atribuţie a Curţii de Justiţie este să se
asigure că legislaţia Uniunii Europene este interpretată şi aplicată în mod uniform în toate statele
comunitare, astfel încât legile să se aplice în mod egal tuturor cetăţenilor, inclusiv de către statele
membre şi instituţiile Uniunii Europene. Curtea de Justiţie este competentă să soluţioneze litigiile
care apar între state membre ale Uniunii Europene, instituţiile Uniunii Europene, operatori
economici şi persoane fizice27. Hotărârile Curţii au forţă executorie28.
- Curtea de Conturi a Uniunii Europene – a fost înfiinţată în anul 1975, dar fără a fi din
punct de vedere strict juridic o instituţie comunitară până la intrarea în vigoare a Tratatului de la
Maastricht. Curtea de Conturi a Uniunii Europene are 27 membri aprobaţi pentru un mandat de şase
ani, prin decizia unanimã a statelor membre, după consultarea Parlamentului European. Principale
sa atribuţie este aceea de a controla dacă veniturile şi cheltuielile din bugetul comunitar au fost
legal obţinute şi utilizate şi dacă managementul financiar al Uniunii Europene a corespuns
programului stabilit la începutul anului pentru care se efectuează controlul. Rezultatul acestui
control se concretizează într-un raport anual pe baza căruia Parlamentul European acordă Comisiei
Europene descărcarea bugetară.
- Oficiul European de Luptă Împotriva Fraudei ( OLAF) – acest organism a fost creat în
scopul de a consolida mijloacele de prevenire a fraudei, de către Comisia Europeană, în cadrul
propriei structuri, prin Decizia CE, CECO 1999/352 din 28 aprilie 1999. Oficiul a primit sarcina de
a conduce anchetele în cazuri de frauda şi i s-a conferit un statut special de organism independent.
Oficiul a preluat operaţiunile "Grupului de Acţiune pentru Coordonarea Prevenirii Fraudei"
(UCLAF), creat în 1988 în cadrul Secretariatului General al Comisiei. Deşi are un statut de
organism independent în desfăşurarea anchetelor, OLAF face parte şi din structura organizatorica a
Comisiei Europene, fiind subordonat Comisarului responsabil cu bugetul comunitar. OLAF
26
http://europa.eu/institutions/inst/justice/index_ro.htm
27
http://europa.eu/institutions/inst/justice/index_ro.htm
28
A se vedea Gheorghe Iancu, Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2007, p. 73.
14
îndeplineşte sarcinile de investigare conferite Comisiei prin legislaţia comunitară şi prin acordurile
în vigoare încheiate cu ţările terţe, în vederea promovării luptei anti-fraudă, a corupţiei şi a oricăror
alte activităţi ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, inclusiv privind
neregulile din cadrul instituţiilor europene. Astfel, OLAF desfăşoară activităţi privind prevenirea
sau constatarea actelor frauduloase în domeniul vamal, însuşirea necuvenită a subvenţiilor şi
evaziunea fiscală, faptele de corupţie sau orice alte activităţi ilegale care aduc atingere bugetului şi
intereselor financiare comunitare. Sediul legislativ este format din legislaţia comunitară şi
acordurile cu statele terţe. În realizarea obiectivului, OLAF acordă sprijin statelor membre 29 şi
coordonează lupta anti-fraudă a acestora. OLAF poate efectua anchete, inspecţii şi controale, atât în
sediul instituţiilor comunitare, cât şi la nivelul statelor membre şi al statelor terţe, de obicei, cu
ajutorul şi cooperarea serviciilor naţionale de investigaţie din domeniu. De asemenea, OLAF deţine
şi alte competenţe, de exemplu de a avea acces la informaţii şi sediul instituţiilor comunitare, de a
cere informaţii pe care le consideră utile de la orice persoană avizată30.
- Ombudsman-ul European - investighează plângerile privind cazuri de administrare

defectuoasă31 în acţiunea instituţiilor şi organelor Uniunii Europene (Comisia Europeană, Consiliul
UE, Parlamentul European, Agenţia Europeană pentru Medicamente, Fundaţia Europeană pentru
Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă etc.), cu excepţia Curţii Europene de Justiţie, a
Tribunalul de Primă Instanţă şi Tribunalul Funcţiei Publice. Ombudsman-ul îşi exercită atribuţiile
în baza unei plângeri, însă poate demara anchete şi din proprie iniţiativă32.
- Controlorul European pentru protecţia datelor.
29
De exemplu, OLAF a sprijinit autorităţile italiene în ancheta desfăşurată în cadrul procesului
privind neplata taxelor asupra supraproducţiei de lapte de către producătorii de lapte italieni, spijin care a
contribuit la confiscarea provizorie a unor bunuri in valoare de 21 milioane de euro.
30
http://ec.europe.eu/anti_fraud/
31
Administrarea defectuoasă constă în faptul că o instituţie nu acţionează în conformitate cu legile
în vigoare, nu respectă principiile bunei administrări sau încalcă drepturile omului. De exemplu: nereguli
administrative; incorectitudine; discriminare; abuz de putere; lipsă de răspuns; nefurnizare de informaţii;
întârziere nejustificată etc. - http://www.ombudsman.europa.eu/atyourservice/
32
http://www.ombudsman.europa.eu/atyourservice/ataglance.faces#Target2. De exemplu: O
asociaţie de operatori de aparate de jocuri de noroc a adresat o plângere Comisiei susţinând că legea
germană privind TVA nu a pus în aplicare în mod corespunzător o directivă europeană privind impozitele pe
cifra de afaceri. Directiva prevedea că pariurile, loteriile şi alte forme de jocuri de noroc urmau a fi scutite de
plata impozitelor pe cifra de afaceri, ceea ce nu era cazul în Germania. Atunci când asociaţia s-a adresat
Ombudsmanului, plângerea acesteia era deja în faţa Comisiei de trei ani şi jumătate. În esenţă, asociaţia a
afirmat că plângerea sa nu a fost tratată în timp util de către Comisie şi a susţinut că Comisia ar trebui să
ceară Germaniei să pună în aplicare în mod corespunzător dispoziţia în cauză cât mai repede. Ombudsmanul
l-a informat pe reclamant că, după ce Bundesfinanzhof (Curtea federală financiară germană) va lua o decizie
şi dacă această decizie ar contrazice concluziile Comisiei, acesta ar putea ridica din nou problema în faţa
Comisiei. În cazul în care Comisia nu reacţionează în mod corespunzător, reclamantul s-ar putea adresa din
nou Ombudsmanului (http://www.ombudsman.europa.eu/cases/summary.faces/ro/3486/html.bookmark).
15
2. Organe financiare
- Banca Centrală Europeană – este o instituţie bancară a Uniunii Europene înfiinţată în
1999 o dată cu intrarea în faza a treia (şi ultima) a Uniunii Economice şi Monetare şi introducerea
monedei unice Euro. BCE coordonează Sistemul European al Băncilor Centrale din ţările Uniunii
Europene din spaţiul EURO. Rolul BCE este acela de a controla, prin instrumente şi proceduri
financiar-bancare, politica monetară unică a Uniunii Europene, pentru a asigura stabilitatea
preţurilor, supravegherea funcţionării Sistemului Monetar European şi utilizarea EURO (inclusiv
sub aspectul emisiunii de bilete bancare - bancnote). BCE este o instituţie independentă, care nu
primeşte dispoziţii nici de la guvernele statelor membre, nici din partea celorlalte instituţii ale
Uniunii Europene33.
- Banca Europeană de Investiţii – a fost înfiinţată în anul 1958 şi este instrumentul bancar
al Uniunii Europene. Acordă împrumuturi şi garanţii pentru finanţarea unor proiecte de investiţii ce
contribuie la dezvoltarea echilibrată a Uniunii Europene. În calitate de bancă, BEI respectã
principiile economice şi bancare clasice în materie de împrumuturi şi lucrează în strânsă legătură cu
celelalte instituţii financiare internaţionale. Cu toate acestea, Banca Europeanã de Investiţii acordă
împrumuturile cu aproape aceeaşi dobândã cu care le obţine de pe pieţele europene şi mondiale de
capital (cu o majorare de doar 0,15%). Împrumuturile sale pot fi acordate atât organismelor publice
cât şi celor private care fac investiţii în infrastructură, energie, industrie, servicii sau agriculturã. În
exteriorul Uniunii Europene, BEI contribuie la susţinerea politicii de dezvoltare, putând finanţa
proiecte în aproape 130 de ţări legate de Uniunea Europeană prin acorduri de parteneriat economic.
Începând din 1990, BEI a acordat împrumuturi pentru realizarea unor proiecte prioritare în ţările
central şi est-europene candidate la aderarea (inclusiv României)34.
3. Organe consultative:
- Comitetul Economic şi Social – este format din reprezentanţii organizaţiilor patronale,
salariale şi ai societăţii civile cu profil socio-economic, civic, profesional şi cultural35.
- Comitetul regiunilor – este format din reprezentanţii colectivităţilor locale şi locale. Este
consultat (putând emite avize) de către Parlamentul European sau Comisia Europeană36.
33
www.mie.ro.
34
www.mie.ro.
35
Lex, Bucureşti, 2007, p. 78.
36
Lex, Bucureşti, 2007, pp. 77-78.
16
4. Organisme inter-instituţionale:
- Oficiul publicaţiilor oficiale ale Uniunii Europene
- Oficiul pentru selecţia personalului Uniunii Europene
- Şcoala Europeană de Administraţie
5. organisme descentralizate ale Uniunii Europene (agenţii)

- agenţii comunitare (de exemplu, Agenţia Europeană pentru Siguranţa Aeriană, Agenţia
pentru politică externe şi securitate comună)
- agenţii executive (de exemplu, Agenţia executivă pentru programe de sănătate publică)
17
CAPITOLIL III
BUGETUL GENERAL AL UNIUNII EUROPENE
3.1. PREZENTARE GENERALĂ. PRINCIPIILE BUGETARE37
Şi fără îndoială, la ora actuală, construcţia europeană nu mai este posibilă fără un cadrul
financiar propriu, respectiv: resursele financiare adecvate (iar proces de constituire a acestui cadru
a avut o evoluţie inconstantă) şi cheltuielile comunitare.
Uniunea Europeană a trebuit să găsească şi să-şi constituie resurse financiare pentru punerea
în practică şi derularea politicilor comunitare. Controversele privind problemele fiscale şi bugetare
nu au lipsit nici din acest domeniu şi au vizat o gamă variată de aspecte: resursele financiare proprii
ale Comunităţii Europene, dezechilibrul bugetar, chiar rivalităţile dintre instituţiile comunitare
(respectiv Comisa Europeană, Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri).
Comunitatea deţine o competenţă aproape exclusivă în domeniul impozitării indirecte, pe
când, în sfera impozitării directe, este reglementată o competenţă partajată între Comunitate şi
statele membre, acestea din urmă deţinând, de fapt, atribuţii semnificative38.
Evoluţia sistemului financiar bugetar comunitar a fost marcată câteva decizii şi momente
importante:
 unificarea instrumentelor bugetare;
 creşterea autonomiei financiare,
 realizarea echilibrului instituţional.
Până în 1965 (Tratatul de fuziune), cele trei Comunităţi Europene dispuneau fiecare de un
buget propriu şi separat, care era alimentat diferit39, dar după acest moment, au mai fost
reglementare două mari bugete:
• bugetul general şi
37
Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III,
Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, p. 293-299; Cristina Oneţ, Dreptul Finanţelor Publice – partea generală,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 50-53; www.mie.ro ; www.bjc.ro,
38
A se vedea Cosmin Flavius Costaş, Reflecţii privind suveranitatea fiscală a statelor membre ale
Uniunii Europene, articol în Studia Universitatis UBB, seria Jurisprudentia, nr. 2/2006, p. 53.
39
Bugetul CECA era alimentat pe baza prelevărilor de la agenţi economici din sectorul minier ţi al
oţelului. Bugetul CEE şi CEEA era alimentat pe baza vărsămintelor statelor membre
18
• bugetul CEDO (care, de altfel, începând din 2002 nu mai există, dat totuşi veniturile
realizate din gestiune patrimoniului CEDO se constituie într-un fond gestionat separat de
celelalte).
Bugetul general al Uniunii Europene este, de fapt, un document complex.

Într-un sens general, prin bugetul general al Uniunii Europene se înţelege actul care
prevede şi autorizează în fiecare an veniturile şi cheltuielile bugetare40.
Dreptul bugetar comunitar cuprinde ansamblul regulilor privind întocmirea proiectului de
buget, aprobarea bugetului, executarea acestuia şi controlul execuţiei bugetare.
La baza acestor reguli stau de fapt principii bugetare, unele considerare a fi preluate din
dreptul bugetar intern al statelor membre (de exemplu, principiul unităţii, anualităţii, universalităţii
şi specializării bugetare), iar alte fiind considerate principii bugetare specifice Uniunii Europene
(principiul echilibrului bugetar, principiul bunei gestiuni financiare şi principiul transparenţei)41.
Principiile bugetare sunt:

1. principiul unităţii – presupune cuprinderea tuturor informaţilor privind veniturile şi
cheltuielile necesare Uniunii Europene într-un document (buget) unic cu scopul de a permite o mai
bună apreciere a finanţelor europene în raport cu instituţiile responsabile de gestionarea lor şi care
garantează transparenţa acestor operaţiuni42. Dar, pe parcursul dezvoltării Uniunii Europene,
niciodată nu a existat un singur buget, ci un ansamblu de bugete, numit buget general, format, în
principal din două mari categorii:
- bugete distincte destinate acoperirii cheltuielilor bugetare generale
- bugete anexe (bugete satelit) ale bugetului general al Uniunii Europene – sunt bugete
constituite şi înfăptuite de unele persoane juridice distincte, dar care se află în strânsă
legătură cu Uniunea European, deoarece sunt implicate în realizarea unor politici
comunitare comune (de exemplu, bugetul Oficiului European de Luptă Antifraudă OLAF,
bugetul Oficiului European pentru Selecţia Personalului, bugetul Agenţiei de Aprovizionare
a EURATOM, bugetul Fondului European pentru Formare43). Existenţa bugetelor anexe nu
aduce atingere principiului unităţii bugetare deoarece veniturile acestor bugete provin din
subvenţii de la bugetul general44.
40
A se vedea Didier Blanc, L’Union européenne. Aspects institutionnels et politiques, Éditions
Ellipses, Paris, 2006, p. 187.
41
A se vedea Didier Blanc, op.cit., p. 192.
42
A se vedea Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,
2008, p. 31. Precum şi Mircea Ştefan Minea, Elemente de drept financiar internaţional, Editura Accent, Cluj
Napoca, 2009, p. 65.
43
A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 31.
44
19
Sunt acceptate totuşi două excepţii45 de la principiul unităţii bugetare:

a. bugetul Fondului European de Dezvoltare finanţat pe seama contribuţiilor statelor
membre. Acest Fond dispune de un regim financiar autonom fiind administrat de un comitet
director după anumite proceduri specifice.
b. nu sunt incluse în bugetul general al Uniunii Europene operaţiunile de acordare de
împrumuturi efectuate în cadrul EUROATOM şi a Comunităţii Economice. Astfel, decizia de
acordare a acestor împrumuturi nu este partajată cu Parlamentul European.
2. principiul universalităţii bugetare – care decurge din principiul unităţii bugetare,

presupune regula potrivit căreia toate veniturile se cuprind într-o masă comună asupra căreia să se
poată imputa cheltuielile. De aici decurg două reguli deosebit de importante:
- regula neafectării veniturilor – potrivit căreia veniturile proprii servesc finanţării
nediscriminatorii a tuturor cheltuielilor cuprinse în buget. Există o singură excepţie de la această
regulă: „rezerva monetară” care face parte din Fondul European Agricol de Garanţie şi se înscrie în
fiecare an, distinct, în bugetul general al Uniunii Europene sub forma unor credite provizionale
destinate să acopere diferenţele datorate modificărilor neprevăzute ale cotei de schimb euro/dolar46.
- regula interdicţiei contractării veniturilor şi a cheltuielilor – adică interdicţia de a stabili
venituri şi cheltuieli în afara bugetului (există binenţeles unele excepţii, care sunt de strictă
interpretare).
3. principiul anualităţii bugetare – conform acestui principiu veniturile şi cheltuielile

bugetare trebuie aprobate pentru perioada exerciţiului bugetar (care corespunde anului
calendaristic, cu unele excepţii reglementare expres). Parlamentul European adoptă pentru fiecare
an, bugetul corespunzător, în calitatea sa de autoritate bugetară47.
Pe parcursul exerciţiului bugetar, de regulă până în luna iulie, pot interveni o serie de legi
bugetare rectificative.
De asemenea, Consiliul European a stabilit că previziunile bugetare pentru fiecare
exerciţiu bugetar trebuie de fapt să se încadreze în anumite previziuni plurianuale, respectiv trebuie
să acopere o perioadă de trei exerciţii bugetare (conform intervenţiei Comisie europene). Mai nou
s-a optat pentru o previziune bugetară care acoperă intervalul 2007-2013.
45
46
47
A se vedea Didier Blanc, op.cit., p. 188.
20
4. principiul specializării – se referă la faptul că veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi
se aprobă în buget, pe surse de provenienţă şi pe categorii de destinaţie. Clasificaţia bugetară
trebuie să cuprindă unităţi din ce în ce mai mici (titluri, capitole, articole şi paragrafe), astfel încât
fiecare din unităţile bugetare să aibă identitate proprie, dar şi pentru a oferi instituţiilor comunitare
o anumită flexibilitate în gestionare fondurilor. Există două excepţii:
- transferul alocărilor de fonduri – Comisia europeană poate opera transferul alocărilor în
cadrul bugetului fie dintr-un capitol în altul, fie dintr-o subdiviziune în alta. Aceste transferuri de
alocări permit corectarea imperfecţiunilor previziunii bugetare iniţiale, excedentul de la un capitol
fiind utilizat pentru a compensa deficitul altui capitol;
- alocările globale – sunt alocări provizionale înscrise într-o „rezervă” care vor putea fi
deblocate în cursul exerciţiului bugetar sub un capitol introductiv şi sunt utilizate pentru finanţarea
unor acţiuni pentru care nu există încă o bază legală în momentul votării bugetului48.
5. principiul echilibrului bugetar – presupune realizarea unei echivalenţe (egalităţi) relative

între nivelul veniturilor şi cel al cheltuielilor bugetare. Ca o consecinţă a acestui principiu, proiectul
bugetului general al Uniunii Europene trebuie supus aprobării într-o variantă perfect echilibrată. În
cazul unui deficit bugetar, este interzisă echilibrarea bugetului prin intermediul împrumuturilor. În
cazul în care se înregistrează excedent bugetar, acesta trebuie inclus în bugetul exerciţiului bugetar
următor. Eventualul deficit bugetar va fi compensat printr-un buget suplimentar49.
6. principiul bunei gestiuni financiare – implică ideea organizării unui sistem financiar
organizat şi corelat în raport cu principiile economiei (mijloacele financiare trebuie să fie
disponibile în timp util şi în cuantumurile necesare pentru fiecare acţiune), eficienţei (presupune un
raport perfect între mijloace şi rezultatele obţinute) şi eficacităţii (presupune atingerea obiectivelor
fixate şi obţinerea rezultatelor stabilite). În concret, aplicare acestui principiu presupune stabilirea
unor indicatori de performanţă, care sunt transmişi autorităţilor bugetare competente. Comisia este
obligată să gestioneze bugetul conform principiului bunei gestiuni financiare50. Modul în care este
respectat acest principiu este reflectat în raportul anual întocmit de Curtea de Conturi Europeană.
7. principiul transparenţei – corespunde principiului publicităţii din dreptul bugetar naţional

şi presupune derularea tuturor activităţilor bugetare „la vedere”, în mod deschis şi transparent.
Acest lucru se realizează prin aducerea la cunoştinţă publică (prin publicarea în Jurnalul oficial al
48
49
50
21
Uniunii Europene) a bugetului general al Uniunii Europene, precum şi a tuturor rectificărilor
operate, a rapoartelor de gestiune financiară stabilite pentru fiecare instituţie în parte.
3.2. PROCEDURA BUGETARĂ
Procedura bugetară comunitară constă într-un ansamblu de practici şi etape reglementate

de o serie de norme juridice adoptate de instituţiile comunitare.
Procedura bugetară se subordonează unor reguli clare ce decurg din principiul disciplinei
bugetare, conform căruia Comisia europeană împreuna cu statele membre trebuie să asigure o
bună gestiune a resurselor financiare comunitare. În acest context, Comisiei îi este interzis că
opereze unilateral modificări cu privire la propunerile statelor membre sau să ia măsuri, pe
parcursul execuţiei bugetare, care ar putea fi susceptibile de a da naştere unor depăşiri ale cadrului
general conturat de bugetul aprobat de Parlamentul European.
Procedura bugetară de adoptare a bugetului general al Uniunii Europene presupune

parcurgerea unor etape (art. 272-280 din Tratatul UE):
1. până la 1 iulie, pe baza cifrelor bugetare furnizate de statele membre, fiecare
instituţie comunitară (cu excepţia Băncii Centrale Europene) realizează o previziune privind
cheltuielile, previziuni comunicate Comisiei Europene care va realiza o primă variantă a
proiectului de buget (numit proiect preliminar de buget - preliminary draft budget) şi care
va conţine veniturile şi cheltuielile estimate.
2. Comisia întocmeşte un raport pe care îl înaintează Comitetului Consultativ,
Comitetului Monetar şi Consiliului Uniunii Europene. Consiliul, care are exclusivitate în a
face recomandări statelor membre, îşi comunică observaţiile cuprinse în propriul raport
ţărilor interesate (de obicei recomandările Consiliului sunt secrete);
3. până la 5 octombrie, Consiliul Uniunii Europene se pronunţă, printr-o decizie, în
unanimitate asupra proiectului preliminar de buget şi care astfel devine proiectul de buget
care va fi trimis Parlamentului European;
4. în termen de 42 de zile, Parlamentul European se va pronunţa asupra proiectului
bugetului (printr-o lege bugetară) şi pot fi avute în vedere patru situaţii:
 Parlamentul nu se pronunţă în termen, ceea ce echivalează cu o aprobare tacită;
 Parlamentul european aprobă în aceeaşi formă bugetul aprobat anterior de către
Consiliu şi astfel procedura este încheiată;
22
 Parlamentul european prezintă propriile modificări, fiind competent să facă propriile
amendamente. Proiectul astfel modificat, se transmite Consiliului şi Comisiei. Consiliul
poate aproba toate amendamentele Parlamentului Europei. În caz contrar, Preşedintele
Parlamentului European, în consens cu preşedintele Consiliului convoacă de îndată
Comitetul de conciliere (format din membrii Consiliului sau reprezentanţi ai acestora şi toţi
atâţia parlamentari europeni). Acest Comitet de conciliere are rol de comisie de mediere,
având rolul de a ajung la un acord între punctele de vedere ale Parlamentului şi cele ale
Consiliului, în termen de 21 de zile de la data convocării. În cadrul Comitetului de
conciliere, deciziile se adoptă cu votul majorităţii absolute a membrilor Consiliului şi a
majorităţii simple a membrilor Parlamentului. Dacă în intervalul de 21 de zile Comitetul de
conciliere nu reuşeşte să adopte o variantă comună a bugetului, Comisia Europeană trebuie
să prezinte un nou proiect de buget. Dacă este adoptată o variantă comună, Parlamentul şi
Consiliul au la dispoziţie un termen de 14 zile pentru adoptarea formei finale ale bugetului
general al Uniunii Europene. În acest caz pot fi avute în vedere mai multe situaţii:
a. Dacă Parlamentul European şi Consiliul aprobă fiecare proiectul comun sau nu iau o
hotărâre în termenul stabilit ori în cazul în care una din cele două instituţii aproba
varianta comună iar cealaltă nu ia nici o hotărâre, bugetul este considerat adoptat
definitiv în conformitate cu varianta comună;
b. Dacă Parlamentul European (cu votul majorităţii absolute) şi Consiliul resping
varianta comună sau una din instituţii îl respinge iar cealaltă nu ia nici o hotărâre în
termenul stabilit, bugetul este considerat respins, iar Comisia Europeană trebuie să
prezinte un nou proiect de buget;
c. Dacă atât Parlamentul European (cu votul majorităţii absolute), cât şi Consiliul
resping varianta comună, Comisia Europeană trebuie să prezinte un nou proiect de
buget;
d. Dacă Parlamentul European (cu votul majorităţii absolute) adoptă proiectul de buget,
iar Consiliul îl respinge, Parlamentul European, în termen de 14 zile de la data
respingerii, poate adopta cu votul majorităţii membrilor săi şi a trei cincimi din totalul
voturilor exprimate, toate sau doar o parte din amendamentele făcute (pentru acestea
menţinându-se varianta adoptată de Comitetul de conciliere.), la data votării, bugetul
fiind considerat adoptat definitiv.
5. Preşedintele Parlamentului European declară expres că bugetul a fost adoptat
În situaţia în care bugetul general nu este aprobat până la începutul anului, o sumă
reprezentând a douăsprezecea parte din creditele deschise în capitolul corespunzător din bugetul din
23
exerciţiul precedent, poate fi cheltuită în fiecare lună, pe fiecare categorie de cheltuială bugetară,
până la adoptarea bugetului general pentru anul respectiv51.
Execuţia bugetului general al Uniunii Europene

Comisia Europeană (şi în anumite limite şi celelalte instituţii comunitare, precum şi statele
membre) este responsabilă de executarea bugetului, sub propria responsabilitate şi în limita
creditelor bugetare, potrivit principului bunei gestiuni financiare.
În privinţa veniturilor bugetare, fiecare stat membru are obligaţia de a vărsa la bugetul
general toate sumele cere îi revin, începând cu 1 ianuarie a anului financiar respectiv.
În privinţa cheltuielilor, în practică, efectuarea acestora revine ofiţerilor de autorizare,
ofiţerilor de contabilitate şi controlorilor financiari. Ofiţerii de autorizare (ordonatorii de credite)
sunt singurii competenţi să acorde autorizarea pentru efectuarea unei cheltuieli. Au calitatea de
ordonator de credite Comisia europeană, un organ de executare mandatat sau administraţia
naţională. Ofiţerii de contabilitate efectuează efectiv plata şi asigură recuperarea, fiind singurii
împuterniciţi să mânuiască banii şi alte active, iar controlorii financiari realizează monitorizarea
execuţiei şi a auditului.
Efectuarea unei cheltuieli presupune parcurgerea a unor etape52:
1. angajarea cheltuielilor, care se face doar după ce controlorul financiar verifică existenţa
bazei legale şi a prevederii bugetare;
2. avizarea cheltuielilor se face de către ofiţerul de autorizare care verifică existenţa
obligaţiei de plată, suma, exigibilitatea plăţii;
3. autorizarea, care constă în operaţiunea prin care ofiţerul de autorizare dă dispoziţie
ofiţerului de contabilitate să efectueze plata. Ordinul de plată este emis doar pe baza vizei
preventive emisă de controlorul financiar;
4. plata efectivă, efectuată de către ofiţerul de contabilitate.
În practică, anumite aspecte particulare ale executării bugetare, cum sunt cele privind
gestiunea anumitor politici comunitare sunt încredinţate statelor membre de către Comisie. De
exemplu, cheltuielile pentru agricultură şi cele privind politica regională se execută la nivel de state
membre prin intermediul structurilor naţionale organizate sau desemnate în acest scop, cu
respectarea condiţiilor impuse la nivel comunitar. Cuantumul şi condiţiile de accesare şi aplicare a
fondurilor structurale sunt stabilite de către instituţiile comunitare, dar selectarea proiectelor de
finanţare şi administrarea acestora cade in sarcina autorităţilor naţionale (centrale, regionale sau
51
A se vedea Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
p. 165.
52
www.juristnet.ro
24
locale, după caz). Comisia, împreună cu statele membre controlează respectarea procedurilor
impuse şi mai ales folosirea corectă a fondurilor53.
Comisia îşi asuma răspunderea pentru aplicarea directă a bugetului general al Uniunii
Europene prin intermediul şi a departamentelor proprii, mai ales în domeniul unor politici
comunitare precum cercetare, învăţământ şi formare continuă sau politică externă54.
În exercitarea anumitor atribuţii de execuţie bugetară, Comisia poate apela şi la
externalizare având posibilitatea de a delega o parte din atribuţii de administrare directă unor
persoane fizice sau unor agenţii care să acţioneze în numele şi pe răspunderea Comisiei (de
exemplu, subcontractarea unor sarcini tehnice precum efectuarea unor studii de specialitate)55.
Controlul execuţiei bugetare şi descărcarea de gestiune

După încheierea anului bugetar, până la 1 mai a anului următor, Comisia Europeană
elaborează şi prezintă Parlamentului European şi Consiliului un raport de evaluare a finanţelor
Uniunii Europene bazat pe rezultatele obţinute şi contul consolidat al execuţiei veniturilor şi
cheltuielilor bugetului, bilanţul activelor şi al pasivelor Uniunii Europene, precum şi o analiză a
managementului financiar.
Pe baza acestor documente, dar şi a unei analize proprii, Curtea de Conturi elaborează un
raport cu privire la respectarea legalităţii în cadrul execuţiei bugetare şi al practicării unui
management financiar eficient. Raportul este prezentat Parlamentului European pentru aprobare şi
descărcare de gestiune56.
Executarea bugetului comunitar se supune unui control financiar intern. Poate fi un:
- control anterior (a priori) exercitat de un controlor financiar sau
- un control posterior (a posteriori) exercitat la nivel comunitar (prin intermediul
Curţii Europene de Conturi şi a Parlamentului European), precum şi la nivel naţional
(exercitat la nivelul statelor membre care îşi asumă răspunderea colectării veniturilor
publice proprii şi exercitării controlului asupra resurselor proprii şi care gestionează cea
mai mare parte, aproximativ 80%, din cheltuielile publice, în condiţiile în care Comisia
Europeană poate supraveghea aceste operaţiuni în vederea combaterii şi prevenirii nereguli
sau fraude)57.
53
54
55
56
Au existat două situaţii, în istoria Uniunii Europene, când Parlamentul European a refuzat să
acorde Comisie Europene descărcarea de gestiune (în anul 1984, pentru anul financiar 1983 şi în anul 1999,
pentru anul financiar 1998). În ultima situaţia, la cererea parlamentului European, Comisia şi-a prezentat
demisia, deşi, din punct de vedere juridic şi al dreptului comunitar, refuzul Parlamentului European de a
acorda descărcarea de gestiune nu poate avea consecinţe juridice - a se vedea Jean-Luc Saurion, op.cit., p.
419.
57
A se vedea Norel Neagu, op.cit., pp. 53-56.
25
Deficitul bugetar
Consolidarea sistemului financiar şi bugetar al Uniunii Europene se bazează în primul rând
pe menţinerea la un nivel cât mai scăzut a unui deficit bugetar, la nivel statelor membre, şi apoi pe
rezolvarea problemei datoriei publice.
Problema dezechilibrului bugetar de la nivelul statelor membre nu mai reprezintă doar o
problemă internă a statelor membre, ci o problemă care trebuie reglementată la nivel instituţional
comunitar. Este ştiut faptul că există diferenţe cu privire la soldul dintre fondurile pe care fiecare
stat membru le primeşte de la bugetul Uniunii Europene şi sumele pe care le varsă la acest buget.
Unele state (precum Marea Britanie, Franţa, Germania, Austria şi Olanda) au solduri negative
(sumele cu care contribuie sunt mai mari decât sumele pe care le primesc), iar altele (precum
Irlanda, Grecia, Portugalia) au solduri pozitive (respectiv, sumele pe care le varsă la bugetul
Uniunii Europene sunt mai mici decât sumele pe care le primesc).
Deşi, încă de la începutul construcţiei europene a fost conştientizat şi acceptat faptul că
statele puternice vor trebuie să suporte o parte mai mare din efortul necesar, în ultima vreme se
manifesta tot mai pregnant o atitudine diferită, multe state membre criticând creşterea excesivă a
soldurilor negative în raport cu gradul de prosperitate al statului (deşi o asemenea atitudine este
descurajată de oficialii comunitari, considerându-se că soldul nu oferă o imagine de ansamblu
asupra avantajelor şi a costurilor aferente calităţii de stat membru – de exemplu:
- chiar dacă un fond destinat cercetării este vărsat în contul unui stat membru, de efectele
cercetării pot beneficia mai multe state membre;
- taxele vamale se încasează pe teritoriul statului unde are loc trecerea frontierei Uniunii
Europene, dar acestea se datorează politice comune a Uniunii Europene şi, mai mult decât atât, deşi
mărfurile trec frontiera Uniunii Europene pe teritoriul unui stat, consumatorul sau destinatarul final
al mărfurilor ar putea fi un alt stat membru;
- unele cheltuieli suportate de la bugetul Uniunii Europene au ca beneficiari state terţe (în
cazul unor acţiuni externe58).
Dacă se constată la nivelul vreunui stat membru un deficit bugetar mult prea mare, Consiliul
Uniunii Europene poate acorda statului respectiv un termen de 9 luni, în care deficitul bugetul va
trebui rectificat.
În cazul în care statele membre nu respectă prevederile pentru menţinerea deficitului
bugetar, pot fi aplicate sancţiuni, prevăzute de Tratatul UE.
Sunt patru categorii de sancţiuni, aplicabile gradual:
58
www.juristnet.ro
26
1. obligarea statelor la publicarea informaţiilor cerute de Consiliu Uniunii Europene,
înainte de a emite obligaţiuni sau alte titluri de valoare;
2. solicitarea Băncii Europene de Investiţii de a revedea dobânzile practicate în relaţiile
cu statul care are un deficit bugetar nepermis;
3. obligarea statului la depunerea unei sume-garanţii (în principiu rambursabilă) la
Banca Centrală Europeană;
4. condamnarea statului la plata unor amenzi (nerambursabile).
În vederea punerii în practică a Pactului de stabilitatea bugetară, Consiliul Uniunii

Europene a stabilit următoarele reguli:
1. dacă recesiunea unui stat este foarte puternică (mai mare de 2% din PIB), sancţiunile
sunt excluse, comunitatea urmând să intervină prin intermediul altor pârghii pentru a ajuta
statul în dificultate;
2. dacă statul suferă o recesiune mai puternică, care reprezintă până la 2% din PIB,
Comisia va face un raport pe care îl va supune Consiliului în vederea luării deciziei de a i
se acorda circumstanţe excepţionale;
3. dacă un stat trece printr-o perioadă de recesiune care nu îi afectează mai mult de
0,75% din PIB sancţiunile se vor aplica automat.
3.3. CONŢINUTUL BUGETULUI GENERAL AL UNIUNII EUROPENE
Bugetul general al Uniunii Europene este alcătuit din 2 părţi:

 veniturile bugetare şi
 cheltuielile bugetare.
Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu în buget conform formei stabilite prin

reglementările financiare.
Bugetul general al Uniunii Europene, în forma finală, este publicat în toate limbile oficiale
ale Uniunii Europene. Bugetul aprobat se publică până în luna februarie, în două volume59:
- volumul 1 cuprinde o prezentare generală a tuturor veniturilor şi cheltuielilor
bugetare de la nivelul comunităţii, cu prezentarea distinctă a cifrelor bugetare pe secţiuni:
1. Secţiunea I – Parlamentul European
2. Secţiunea II – Consiliul Europei
59
http://eur-lex.europa.eu.
27
3. Secţiunea III – Comisia Europeană
4. Secţiunea IV – Curtea Europeană de Justiţiei
5. Secţiunea V – Curtea de Conturi Europeană
6. Secţiunea VI - Comitetul Economic şi Social
7. Secţiunea VII - Comitetul regiunilor
8. Secţiunea VIII – Ombudsman-ul european
9. Secţiunea IX - Controlorul European pentru protecţia Datelor
- volumul II – cuprinde veniturile şi cheltuielile Comisie Europene, în legătură cu

politicile Uniunea Europeană (este de fapt secţiunea III).
Reglementările actuale privind asigurarea disciplinei bugetare au la bază Acordul inter-

instituţional privind disciplina bugetară şi buna gestiune financiară din 17 mai 2006, un cadrul
financiar care trebuie să asigure o evoluţie ordonată a cheltuielilor comunitare, în limitele resurselor
stabilite60.
În cadrul fiecărei secţiuni, veniturile şi cheltuielile sunt clasificate (după natura sau
destinaţia lor) pe titluri, capitole, articole şi puncte.
În privinţa veniturilor Uniunii Europene, aceste se împart în:

1. venituri din surse proprii (în număr de 4) – create special pentru a alimenta bugetul
în mod regulat
2. alte venituri diverse – unele curente, altele ocazionale.
În privinţa cheltuielilor Uniunii Europene, acestea se împart în:

1. cheltuieli reglementate de o serie reguli generale (mare parte a cheltuielilor destinate
funcţionarii corespunzătoare a Uniunii Europene);
2. cheltuieli supuse unor reguli speciale, reguli cu caracter complementar celor ce
stabilesc regimul general al cheltuielilor Uniunii Europene.
3.3.1. VENITURILE UNIUNII EUROPENE

Sunt definite ca fiind mijloace financiare necesare atingerii obiectivelor Uniunii Europene şi
pentru ducerea la îndeplinire a politicilor sale.
60
A se vedea Jean-Luc Saurion, op.cit., p. 408.
28
Evoluţia veniturilor bugetare comunitare este strâns legată de procesul de constituire a
Uniunii Europene.
Iniţial, veniturile bugetare comunitare se constituiau exclusiv pe seama contribuţiilor statelor
membre, contribuţii stabilite după o cheie de proporţie şi repartiţie în funcţie de criteriile
economice61.
În perioada 1971-1980, la sursele de finanţare pe seama contribuţiilor statelor membre s-au
adăugat treptat surse de venituri proprii (fiind avute în vedere în special venituri provenind din
tariful vamal comun. La acestea, s-au adăugat ulterior prelevările agricole şi apoi prelevările asupra
veniturilor din TVA-ul perceput de statele membre şi cota parte din produsul naţional brut al
statelor membre)62. Până în 1979, bugetul general comunitar era alimentat pe seama surselor proprii
introduse treptat şi a contribuţiilor statelor membre.
Veniturile Uniunii Europene se împart în:
1. resurse proprii – reprezintă aproximativ 99% din totalul veniturilor bugetare,
2. venituri diverse şi alte mijloace financiare.
1. Resursele proprii ale bugetului general al Uniunii Europene sunt:

 prelevări agricole la import şi cotizaţiile în materie de zahăr şi izoglucoză
(considerate resurse proprii tradiţionale, alături de prelevările pe seama taxelor vamale63)
 produsul (rezultatul) tarifului vamal comun
 prelevarea unei părţi din TVA-ul naţional
 o cotă parte din PNB (produsul naţional brut).
Prelevările agricole la import şi cotizaţiile în materie de zahăr şi izoglucoză au reprezentat,

pentru început (perioada 1962-1971) singura sursă de finanţare pentru bugetul destinat, în principal,
Fondului European de Orientare şi Garantare agricolă, pentru ca apoi să deţină o pondere de
aproximativ 20-30% din totalul veniturilor proprii. Ulterior, aceste surse au înregistrat o scădere,
ajungând în 2008 doar la 1,92% din totalul veniturilor proprii (şi vor înregistra în continuare o
scădere)64.
Pot fi incluse în această categorie:
 sumele prelevate din realizările cu obiect agricol de la nivelul statelor membre
 prime
61
A se vedea Norel Neagu, op.cit., pp. 35-36.
62
63
A se vedea Henri Oberdorff, L’Union Européenne, Presses Universitaires de Grenoble, Grenoble,
2007, p. 273.
64
29
 diverse taxe suplimentare, complementare sau compensatorii
 prelevări din importurile comunitare de produse agricole (stabilite în scopul alinierii
preţurilor mondiale – adesea mai mici - la preţurile practicate în spaţiul comunitar în
vederea asigurării unei pieţe concurenţiale oneste)65.
Prelevările agricole se percep de către administraţiile vamale naţionale, într-un cont special
deschis la Trezoreria naţională a statului membru, pe baza declaraţie de impunere66.
Produsul (rezultatul) tarifului vamal comun reprezintă cea de-a două sursă proprie a
bugetului general al Uniunii Europene (ca pondere cifrică).
Tariful vamal comun a fost instituit începând cu 1 ianuarie 1968, iar în baza unei decizii a
Consiliului Europei, Uniunea Europeană a devenit proprietara acestor drepturi, scopul esenţial fiind
acela al protejării pieţei interne67.
Resursele provin din aplicarea unui tarif vamal comun la valoarea în vamă a mărfurilor
importante din ţările din afara spaţiului comunitar68.
Contribuţia la bugetul general a acestor resurse a avut o evoluţie interesantă: dacă la început
(anul 1971) reprezentau aproximativ 25% din venituri comunitare, ulterior au crescut simţitor (circa
50% în anul 1975), pentru ca apoi să scadă continuu, ajungând în prezent să reprezinte aproximativ
14% din totalul veniturilor comunitare.
Taxele vamale se percep de către administraţiile vamale naţionale, într-un cont special
deschis la Trezoreria naţională a statului membru, pe baza declaraţie de impunere69.
Prelevarea unei părţi din TVA-ul naţional a reprezentat procedeul de echilibrare a bugetului
general al Uniunii Europene, introdus în 1970, când s-a decis ca o parte din sumele colectate cu
titlul de taxă pe valoarea adăugată să fie vărsate în bugetul Uniunii Europene.
Cu ocazia întrunirii Consiliului Economic şi Financiar din 24 iulie 1991, statele membre ale
Uniunii Europene s-au angajat la armonizarea legislaţiei privind impozitele indirecte. Dar, încă
diferenţele de regim bugetar dintre statele membre se menţin, datorită în special, a invocării de
către state a costurilor bugetare ridicate.
Principalele reglementări normative cu privire la TVA70 le găsim în:
65
66
67
68
69
70
Valoarea adăugată reprezintă diferenţa între valoarea unui bun sau serviciu obţinută în urma
vânzării lui şi valoarea tuturor bunurilor sau serviciilor care au fost achiziţionate şi utilizate pentru a realiza
acel bun sau serviciu. PIB reprezintă valoarea adăugată a tuturor agenţilor economici. TVA reprezintă acel
impozit indirect care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului economic (ciclului de fabricaţie şi distribuţie) al
30
1. Directiva 77/288/CEE (Directiva a şasea referitoare la TVA), abrogată şi înlocuită de
Directiva 112/2006 CEE, privind sistemul comun de aplicare a acestui impozit. Se aplică
pe teritoriul statelor membre şi conţine reglementări privind: persoanele impozabile;
tranzacţiile impozabile; excepţiile şi scutirile; locul operaţiunilor impozabile; cotele
standard de impozitare; deducerile şi modul de calcul al acestora; persoanele responsabile
de plata TVA.
2. Directiva 99/77/CEE privind aproximarea cotelor de TVA;
3. Directiva 99/49/CE privind aplicarea unei cote minime de TVA de 15%, precum şi a
unor cote reduse pentru anumite mărfuri sau servicii (egale sau mai mari de 5%) (unor
state li s-a permis să-şi păstreze şi cote de TVA sub 5%.
4. Directiva 2008/8/CE privind modificarea Directivei 112/2006 CEE în ceea ce
priveşte locul de prestare a serviciului71 (care stabileşte că, în principiu, locul de taxare ar
trebui să fie locul în care are loc consumul).
5. Directiva 2008/9/CE privind stabilirea normelor detaliate privind rambursarea taxei
pe valoarea adăugată către persoanele stabilite în alt stat membru decât statul membru de
rambursare72.
Veniturile din TVA se realizează prin alocarea de către statele membre a unei părţi din
sumele provenind din încasarea TVA, prin aplicarea unei cote uniforme (1% în 1970, 0,5% în
2000, 0,3% în 2007 şi 0,5% în 2008) la baza de evaluare a TVA-ului din fiecare stat membru73
armonizată (impozitul fiind calculat pe o bază (asietă74) unificată în toate ţările membre75).
Asieta armonizată a TVA este calculată de fiecare stat membru după metodă „încasărilor”.
Constă în divizarea totalului încasărilor nete anuale ale unui stat membru prin rata medie ponderată
a TVA (o estimare a ratei medii aplicabile diferitelor categorii de produse impozabile, cu scopul de
a obţine asieta TVA intermediară). Asieta TVA intermediară este apoi adaptată prin compensaţiile
pozitive sau negative, cu scopul de a obţine o asietă TVA armonizată76.
unui produs finit, asupra valorii adăugate realizate în fiecare etapă de către toţi cei care contribuie la
producerea şi desfacerea acelui produs, până când el ajunge la consumatorul final (fiecare agent economic
achită TVA furnizorilor săi, o dată cu preţul pe care îl plăteşte pentru materii prime etc., necesare producţiei
de bunuri, încasează apoi TVA de la cumpărătorul său, care plăteşte TVA o dată cu preţul şi scade întreaga
sumă a TVA aferentă materialelor aprovizionate, iar soldul îl varsă la bugetul de stat). A se vedea Mircea
Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Costaş, Dreptul finanţelor publice, Editura Accent, Cluj Napoca,
2005, p. 377-378.
71
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 44 din 20 februarie 2008.
72
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 44 din 20 februarie 2008
73
74
Asieta reprezintă modalitatea de aşezare a venitului bugetar după obiectul sau materia impozabilă
75
A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Costaş, Dreptul finanţelor publice,
Editura Accent, Cluj Napoca, 2005, p. 374-375.
76
A se vedea Petre Brezeanu, Finanţe europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 209.
31
Teritoriul pe care trebuie aplicat TVA este teritoriul Comunităţii Europene, respectiv
teritoriul celor 27 de state membre, plus teritoriile incluse (teritorii care nu fac parte din Uniunea
Europeană, dar fac parte din teritoriul de aplicare a TVA, de exemplu Principatul Monaco, Insula
Man, Akrotiri şi Dhekelia). Există o serie de teritorii care deşi fac parte din Uniunea Europeană, nu
fac parte din teritoriul de aplicare a TVA (teritorii excluse, de exemplu Insulele Canare, Muntele
Athos, teritoriile din străinătate ale Franţei)77.
TVA se plăteşte în şi către statul membru unde se realizează operaţiunea supusă impozitării
(locul livrării bunului, locul prestării serviciului).
În bugetul pe anul 2008 veniturile realizate pe seama prelevărilor din sumele cu titlul de
TVA au reprezentat 15,86% (15%78 în anul 2007) în condiţiile în care în anul 1996 aveau o pondere
de 51%79 din totalul veniturilor comunitare.
Veniturile din TVA se varsă de către statul membru, într-un cont special al Uniunii
Europene, în fiecare lună, constând în a 12-a parte din suma prevăzută, cu acest titlul, în exerciţiul
bugetar curent al statului respectiv. Orice întârziere a plăţii atrage calcularea unor dobânzi de
întârziere80.
Prelevări din produsul naţional brut (PNB) al statelor membre reprezintă cea mai nouă sursă
de venituri al bugetului general al Uniunii Europene (introdusă în 1988). Practic constă într-o sumă,
cotă din PNB al statelor membre, sumă pe care statele membre sunt obligate să contribuie la
bugetul general comunitar. Pentru stabilirea cotei de contribuţie a fiecărui stat membru se
procedează mai întâi la adunarea tuturor sumelor reprezentând cheltuieli ale bugetului general al
Uniunii Europene, apoi din acestea se deduc sumele reprezentând primele trei resurse proprii,
precum şi sumele posibil de procurat din veniturile diverse. Soldul rezultat se repartizează, ca
sarcină fiscală, statelor membre, în funcţie binenţeles de PNB (mai nou raportarea se face la VNB –
venitul naţional brut, în condiţiile în care multe state membre înregistrează o diferenţă între BNB şi
VNB, diferenţa datorată veniturilor vărsate rezidenţilor din statele necomunitare81).
Astfel, cota-parte din PNB pe care statele sunt obligate să o aloce bugetului general
european reprezintă o sursă permanentă de venit pentru acest buget.
77
A se vedea L. Tâţu, C. Serbănescu, D. Ştefan, D. Cataramă, A. Nica, E. Miricescu, Fiscalitate. De
la lege la practică, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 75.
78
79
A se vedea Henri Oberdorff, op.cit., p. 273
80
81
32
În ultimii ani, ponderea acestor venituri este de circa 45-48% din totalul veniturilor
comunitare, pentru ca în bugetul general pe anul 2007 să reprezinte 69% (aproximativ 80 miliarde
euro)82.
Veniturile din cota-parte din PNB se varsă de către statul membru, într-un cont special al
Uniunii Europene, în fiecare lună, constând în a 12-a parte din suma prevăzută, cu acest titlul, în
exerciţiul bugetar curent al statului respectiv. Orice întârziere a plăţii atrage calcularea unor
dobânzi de întârziere83.
2. Venituri diverse
Responsabilitatea lor este plasată în competenţa exclusivă a Comisiei Europene.
Pot fi cuprinse în această categorie:
• excedentele bugetare raportate;
• contravaloarea (tariful) unor servicii prestate ori din preţul unor produse furnizate de
către organisme sau întreprinderi europene, inclusiv vânzarea unor bunuri mobile şi
imobile;
• amenzile încasate ca urmare a sancţionării faptelor de încălcare a normelor dreptului
comunitar (de exemplu, pentru încălcarea regimului concurenţei84);
• impozitul comunitar pe venit încasat de la funcţionarii administraţiei europene.
Ceea ce caracterizează această categorie de venituri este instabilitatea sumelor colectate
pe seama lor, care înregistrează variaţii mari de la un an la altul (de exemplu, în bugetul pe anul
2007 au reprezentat doar 1%)85.
Alte mijloace financiare (mijloace complementare)

Această categorie a apărut ca rezultat a eforturilor conjugate pe care le întreprind neîntrerupt
instituţiile europene şi statele membre în vederea găsirii de soluţii adecvate pentru a preveni sau
înlătura neajunsurile cauzate de insuficienţa fondurilor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor
Uniunii Europene.
Sunt incluse în această categorie:
• bugetul cercetării şi al investiţiei – prin care se finanţează în principal programele
privind obiectivele de cercetare şi dezvoltare tehnologică,
• instrumentele financiare de intervenţii – de exemplu:
82
83
84
85
33
- fonduri cu finalitate structurală (Fondul Social European; Fondul European de
garantare şi orientare Agricolă);
- Fondul European de Dezvoltare Regională;
- Fondul Financiar de Coeziune;
- Institutul Financiar de orientare în domeniul pisciculturii;
- Banca Europeană de Investiţii.
3.3.2. CHELTUIELILE UNIUNII EUROPENE
Iniţial, pentru cheltuielile Uniunii Europene s-au făcut previziuni pe trei ani, ulterior
(începând cu anul 1984) s-a trecut la previziuni multianuale, dar pe cinci ani şi în final pe 7ani.
O clasificare după un criteriu politic, împarte cheltuielile bugetare comunitare în cheltuieli
obligatorii şi cheltuieli neobligatorii (sau facultative). Sunt considerate cheltuieli obligatorii acele
cheltuieli pe care autoritatea bugetară este obligată să le prevadă în buget pentru a permite Uniunii
Europene respectarea obligaţiilor asumate prin tratate şi acte adoptate în virtutea acestor tratate.
Celelalte sunt cheltuieli neobligatorii86.
În bugetul general al Uniunii Europene, principalele categorii de cheltuieli bugetare
operaţionale sunt:
 cheltuieli de garanţie agricolă
 cheltuieli structurale
 cheltuieli interne
 cheltuieli administrative
 cheltuieli destinate acoperirii „acţiunilor externe”.
Acestea reprezintă alocările de fonduri necesare pentru punerea în practică a politicilor

comunitare.
I. Cheltuieli de garanţie agricolă

- reprezintă principala categorie de cheltuieli din bugetul general al Uniunii Europene,
considerată ca fiind „nevoia primordială a statelor membre”, agricultura reprezentând un domeniu
deosebit de important pentru Uniunea Europeană, iar politica agricolă comună (PAC) este cea mai
mare consumatoare de resurse financiare;
- cheltuielile de garanţie agricolă au înregistrat o evoluţie spectaculoasă de-a lungul
construcţiei europene, chiar sinuoasă;
86
34
- ponderea cheltuielilor de garanţie agricolă: 8,5% în 1965, 87% în 1970, aproximativ
60% în 1989, 50% în 1996, 43,7% în 1999, 44% în 2000 (41 miliarde euro), 49% în 2006;
- sunt destinate pentru completarea ajutoarelor acordate de state producătorilor
agricoli din statele membre, cărora Uniunea Europeană s-a angajat să le asigure (în sens de
garantare) un anumit nivel al preţurilor pentru produsele lor care ajung pe piaţă;
- ca o consecinţă a reformelor majore care au vizat politica comună agricolă în anii
1992-1993, structura cheltuielilor destinate garanţiei agricole a fost modificată, vechile criterii de
acordare a ajutoarelor au fost înlocuite cu sistemul subvenţiilor în agricultură, concretizate în prime
acordate direct agricultorilor şi crescătorilor de animale (de exemplu, în România – această primă
este pentru început de 50 de auro anual pentru un ha de teren cultivat şi care va creşte progresiv în
următorii ani, şi care este o sumă care ajunge direct la proprietarul-cultivator).
- reforme politicii comune agricole şi-a stabilit ca obiective principale menţinerea
unor preţuri competitive, reducerea surplusurilor, încetinirea procesului de exod rural şi protecţia
mediului. Pentru atingerea acestui scop, la nivelul Uniunii Europene a fost elaborat un nou
program, politica de dezvoltare rurală, pentru care au fost alocate resurse substanţiale (aproximativ
10% din totalul cheltuielilor pentru agricultură între anii 2000-2006).
II. Cheltuieli structurale

Ocupă al doilea loc ca pondere în totalul cheltuielilor Uniunii Europene (evoluţie: 11% în
1961, 14% în 1965, 11% în 1978, 21,5% în 1984, 30% în 1992, 35% în 1999).
Aceste cheltuieli sunt destinate în principal:
- acordării de ajutoare statelor rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării;
- susţinerii reconversiei profesionale în regiunile aflate în declin;
- adaptării muncitorilor la mutaţiile industriale;
- luptei împotriva şomajului;
- ajutorarea zonelor slab populate;
În baza Tratatului de la Maastricht a fost creat Fondul de Coeziune, destinat acordării de
ajutoare statelor membre care nu reuşesc să realizeze un produs intern brut egal cu media PIB
obţinut în Uniunea Europeană (cele mai mari sume au revenit în ultimii ani, Greciei, irlandei,
Spaniei, Portugaliei).
În cadrul acestor cheltuieli o pondere însemnată o ocupă fondurile europene post-aderare
(2007-2013) sau fondurile structurale şi de coeziune.
Fondurile structurale sau de coeziune sunt fonduri europene publice, nerambursabile.
Fondurile structurale şi de coeziune sunt fonduri publice (instrumente financiare) acordate şi
utilizate de către Uniunea Europeană în scopul eliminării sau diminuării discrepanţelor economice
35
şi sociale dintre anumite domenii de activitate sau dintre anumite regiuni ale statelor membre în
vederea realizării coeziunii economice şi sociale87.
În vederea accesării fondurilor structurale, România a elaborat Cadrul Strategic Naţional de
Referinţă, documentul strategic naţional prin care s-au stabilit priorităţile de intervenţie, accesarea
efectivă a fondurilor structurale putând să se facă doar prin intermediul Programelor Operaţionale
(documentele prin care se realizează implementarea acţiunilor prevăzute în Cadrul Strategic de
referinţă). Au fost elaborate şi aprobate de către Comisia Europeană şapte Programe Operaţionale
sectoriale şi regionale, la care se adaugă opt programe de cooperare teritorială cu alte state88.
1. Programul Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii Economice prin
intermediul căruia se accesează fonduri structurale pentru: extinderea capacităţii de producţie;
modernizarea întreprinderii; sprijin financiar pentru accesul instituţiilor publice şi întreprinderilor
mici şi mijlocii la internet şi servicii conexe, precum şi pentru achiziţionarea de hardware şi
software; extinderea şi modernizarea reţelelor de transport, distribuţie şi furnizare a energiei
electrice, gazelor naturale şi petrolului, în scopul reducerii pierderilor. Pot obţine finanţare:
întreprinderile mici şi mijlocii şi întreprinderile mari; autorităţile locale; operatorii economici din
sectorul energetic; furnizorii de reţele de comunicaţii electronice.
2. Programul Operaţional Sectorial Transport prin intermediul căruia se accesează

fonduri structurale pentru: modernizarea şi dezvoltarea axelor prioritare TEN-T, cu aplicarea
măsurilor necesare pentru protecţia mediului înconjurător; modernizarea şi dezvoltarea reţelelor
naţionale de transport, în conformitate cu principiile dezvoltării durabile; promovarea transportului
feroviar, naval şi intermodal; sprijinirea dezvoltării transportului durabil, prin minimizarea efectelor
adverse ale transportului asupra mediului şi îmbunătăţirea siguranţei traficului şi a sănătăţii umane.
Pot obţine finanţare: administraţiile infrastructurii naţionale de transport (CN ADNR SA, CN Căi
Ferate CFR SA); administraţiile porturilor şi aeroporturilor; Ministerul Transporturilor; alţi
beneficiari.
3. Programul Operaţional Sectorial Mediu prin intermediul căruia se accesează fonduri

structurale pentru: proiectele care vizează construirea sau reabilitarea staţiilor de tratare a apei
potabile; proiectele de extindere sau reabilitare a reţelelor de distribuţie a apei potabile şi a
sistemelor de canalizare; proiectele de construcţie sau reabilitare a staţiilor de epurare; proiectele de
achiziţionare a vehiculelor de transport al deşeurilor; proiecte de construire a unor facilităţi
adecvate pentru deşeurile periculoase (medicale, provenite din echipamente tehnice etc); proiecte
87
http://w.w.w.fonduri-structurale-europene.ro.
88
http://w.w.w.fonduri-ue.ro/programe-operaţionale-190.
36
de reabilitare a reţelelor de distribuţie a apei calde şi a căldurii; proiecte de restaurare ecologică a
habitatelor şi speciilor; proiecte care susţin biodiversitatea; proiecte de infrastructură pentru
prevenirea inundaţiilor şi reducerea consecinţelor acestora; proiecte de elaborare a unor hărţi de
pericol şi risc al inundaţiilor şi inclusiv proiectele de informare publică şi de instruire în domeniul
reducerii riscurilor; proiecte de reabilitare a zonei costiere a Mării Negre afectate de eroziune. Pot
obţine finanţare: autorităţile publice centrale, regionale şi locale; companiile regionale de apă;
administraţiile ariilor protejate; Administraţia Naţională “Apele Române”; organizaţii non-
guvernamentale.
4. Programul Operaţional Regional prin intermediul căruia se accesează fonduri

structurale pentru: reabilitarea şi modernizarea infrastructurii de transport, educaţională, de
sănătate; dezvoltarea structurii de sprijinire de afaceri (parcuri industriale, logistice, de afaceri, etc);
reabilitarea siturilor industriale neutilizate şi pregătirea acestora pentru noi activităţi şi sprijinirea
dezvoltării infrastructurii turistice şi a iniţiativelor antreprenoriale din domeniu, sprijinirea
dezvoltării oraşelor cu potenţial de creştere economică. Pot obţine finanţare: întreprinderi mici şi
mijlocii; autorităţile publice locale; unităţile sanitare şi de asistenţă socială; organizaţiile
neguvernamentale; comunitatea locală.
5. Programul Operaţional Dezvoltarea Capacităţii Administrative prin intermediul

căruia se accesează fonduri structurale pentru: studii şi cercetări privind experienţele de reformă ale
administraţiei locale din alte state membre; studierea şi dezvoltarea aspectelor privind reforma
avansată, precum şi managementul cunoaşterii şi folosirea tehnologiilor inovative în administraţie;
managementul reformei, inclusiv furnizarea de echipament pentru reformarea structurilor de
management; asistenţă tehnică pentru elaborarea de strategii privind informatizarea instituţională;
asistenţă tehnică pentru planurile de formare profesională; training-ul şi asistenţa tehnică pentru
sprijinul receptării bunelor practici; studiile pentru dezvoltarea sistemelor informatice pentru
sprijinul activităţilor de monitorizare şi evaluare. Pot obţine finanţare: administraţia centrală şi
locală; instituţiile de învăţământ superior în parteneriat cu autorităţile publice locale; organizaţiile
neguvernamentale.
6. Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane prin intermediul

căruia se accesează fonduri structurale pentru: organizarea de seminarii pentru instruirea angajaţilor
în vederea adaptabilităţii la tehnologii avansate; pregătirea de campanii de conştientizare cu privire
la responsabilitatea socială a întreprinderilor şi de programe ce au ca scop transformarea muncii
nedeclarate în muncă legală; implementarea de programe şi noi servicii de sprijin pentru
37
dezvoltarea culturii antreprenoriale, precum şi pentru demararea unei afaceri; dezvoltarea şi
promovarea abilităţilor manageriale moderne, în special pentru întreprinderi mici şi mijlocii. Pot
obţine finanţare: şcoli, universităţi, centre de cercetare; furnizori acreditaţi de formare profesională;
camerele de comerţ şi industrie; sindicatele şi patronatele; întreprinderi mici şi mijlocii.
7. Programul Operaţional Asistenţă Tehnică prin intermediul căruia se accesează fonduri

structurale pentru: asigurarea sprijinului şi a instrumentelor adecvate în vederea unei coordonări şi
implementări eficiente a instrumentelor structurale pentru perioada 2007-2013 şi pregătirea pentru
următoarea perioadă de programare a instrumentelor structurale; asigurarea unei diseminări
coordonate la nivel naţional a mesajelor generale cu privire la instrumentele structurale şi
implementarea Planului de Acţiuni al Autorităţii pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale
pentru comunicare în linie cu Strategia Naţională de Comunicare pentru Instrumentele Structurale
Pot obţine finanţare: Autorităţile de Management responsabile de gestionarea Programelor
Operaţionale; Organismele Intermediare; Autoritatea de Certificare şi Plată; Autoritatea de Audit.
Sediul legislativ al fondurilor structurale europene pentru România include: H.G. nr.
457/2008 privind Cadrul instituţional de gestionare şi coordonare a instrumentelor structurale;
Legea nr. 315/2004 privind Dezvoltarea regională în România; H.G. nr. 759/2007 privind Regulile
de eligibilitate a cheltuielilor din cadrul Programelor operaţionale; Legea nr. 500/2002 privind
finanţele publice; Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale; O.G. nr. 29/2007 privind
alocarea instrumentelor structurale, de prefinanţare şi cofinanţare de la bugetul de stat, inclusiv din
Fondul Naţional de dezvoltare în bugetul instituţiilor implicate în gestionarea instrumentelor
structurale şi utilizarea lor pentru obiectivul „Convergenţă”; O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi
recuperare fondurilor comunitare şi a fondurilor de cofinanţare utilizate într-un mod
necorespunzător.
III. Cheltuieli interne

Sunt destinate în principal pentru finanţarea unor:
- programe destinate tinerilor (de exemplu, schimbul de studenţi, în cadrul
programelor Socrates, Leonardo da Vinci, Tineretul pentru Europa, Serviciul de voluntariat
european);
- asigurării energiei la nivelul spaţiului comunitar
- armonizării pieţelor interne
- cercetare şi dezvoltare tehnologică – urmărindu-se în principal realizarea unor
proiecte se susţinere a unor centre de cercetare, companii sau universităţi din statele membre.
38
Ponderea acestor cheltuieli reprezintă la ora actuală aproximativ 10% din totalul
cheltuielilor bugetului general european şi în ultimii ani au înregistrat o scădere a nivelului, pe
seama lor Uniunea Europeană a încercat să facă o serie de economii.
IV. Cheltuielile administrative

- sunt cheltuielile destinate organizării şi funcţionării organismelor comunitare. Cea
mai mare parte a lor revin Comisiei Europene.
- vizează în general, cheltuieli cu salarii, pensii, clădiri, echipamente etc.
- ponderea lor în totalul cheltuielilor bugetare comunitare este de aproximativ 6%.
- şi evoluţia numărului personalului comunitar a fost spectaculoasă, de la aproximativ
9000 la peste 30.000 în anul 2000.
V. Cheltuieli destinate acţiunilor externe

- vizează finanţarea unor activităţi iniţiate de Uniunea Europeană în scopul dezvoltării şi
colaborării cu spaţiul extracomunitar (atât european, cât şi din Asia, Africa sau America de Nord
sau America Latină);
- reprezintă aproximativ 5,1-5,3% din totalul bugetului general
- ajutorul acordat statelor europene din fostul bloc comunist, au avut o foarte mare
contribuţie la pregătirea unor asemenea state pentru integrarea în structurile comunitare;
- pot fi susţinute pe seama acestor fonduri chiar acţiuni de acordare a unor ajutoare de
urgenţă.
- pentru gestionarea acestor fonduri a fost creat, printre altele, Oficiul Umanitar al
Comunităţii, care, în anul 2000 avea la dispoziţie aproximativ 475 milioane euro
- pe seama acestei categorii de cheltuieli sunt finanţate de asemenea şi:
- o serie de activităţi de susţinere şi promovare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului
- acţiuni de protecţie a mediului înconjurător (păduri tropicale etc.)
- activităţi de asociere cu organismele internaţionale
- cooperarea cu state ne-membre puternic industrializate (Japonia, SUA).
Trebuie ţinut seama şi de o serie de resurse financiare folosite pentru susţinerea unor
programe vizând lărgirea (extinderea) Uniunii Europene. Pentru anul 2000, ponderea acestor
cheltuieli a fost de 40% din totalul cheltuielilor externe (3,2 miliarde euro). Au fost (continuând)
gestionate prin intermediul unor programe speciale (instrumente structurale) precum SAPARD
39
pentru agricultură, ISPA (infrastructura de transport), PHARE (implementarea aqcuis-ului
comunitar, administraţie, economie).
În afara bugetului general al Uniunii Europene, sunt constituite bugete ataşate unor fonduri
speciale, cum ar fi:
- Fondul de Dezvoltare Europeană (FDE) – prin intermediul acestui buget se
finanţează proiecte de dezvoltare economică în ţările ACP (Africa, Caraibe şi Pacific);
cheltuielile au atins în anul 2000, aproximativ 2 miliarde euro;
- Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – avea propriul buget (aproximativ
180 milioane euro), care a fost inclus în bugetul general al Uniunii Europene, în 2002, la
expirarea Tratatului CECO.
Bugetul general al Uniunii Europene pe anul 2008 oferă o altă clasificare a cheltuielilor
bugetare:
1. cheltuieli pentru competitivitate privind asigurarea creşterii economice şi ocuparea
forţei de muncă (vizează cheltuieli pentru consolidarea cercetării şi dezvoltare tehnologică;
inovare; promovarea reţelei durabile de transport şi energie; îmbunătăţirea calităţii
educaţiei şi formării)
2. cheltuieli privind coeziunea privind asigurarea creşterii economice şi ocuparea
forţei de muncă
3. conservarea şi gestionarea resurselor naturale (include cheltuielile agricole;
dezvoltare durabilă; pescuit; mediu etc.)
4. libertate, securitate şi justiţie
5. cetăţenia europeană (asigurarea accesului la bunurile şi serviciile de bază;
promovarea culturii şi diversităţii europene; instrumente de protecţie civilă şi solidaritate;
informare privind politica europeană şi îmbunătăţirea relaţiei cu cetăţenii)
6. Uniunea Europeană ca partener mondial (instrumente cu finalitate politică: ajutor
pentru potenţialele ţări membre ale Uniunii Europene, lupta împotriva sărăciei din statele
în curs de dezvoltare etc.; instrumente specifice de răspuns în situaţii de criză; politică
externă şi de securitate comună (PESC); fondul de garantare pentru acţiuni externe;
rezerva pentru ajutoare de urgenţă)
7. administraţie
8. compensaţii
Tabel sintetic cu sumele privind plafonul cheltuielilor (în milioane euro)
40
Categorii de cheltuieli prevăzute în bugetul pe anul 2008 Sume
1 Creştere durabilă 5.6736
- la competitivitate privind asigurarea creşterii economice şi ocuparea 9.847
forţei de muncă
- coeziunea privind asigurarea creşterii economice şi ocuparea forţei de 46.889
muncă
2 Conservarea şi gestionarea resurselor naturale 58.800
3 Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie 1.362
4 Uniunea Europeană ca partener mondial 7.002
5 Administraţie 7.380
6 Compensaţii 207
TOTAL 131.487
41
CAPITOLUL IV
FRAUDA FISCALĂ ÎN SPAŢIUL UNIUNII EUROPENE
ASPECTE TERMINOLOGICE- EVAZIUNE FISCALĂ – FRAUDĂ FISCALĂ89

Evaziunea fiscală nu are o definiţie legală. În schim, doctrina furnizează o multitudine de
expresii în legătură cu același fenomen: fraudă legală sau legitimă, fraudă ilegală, evaziune
internaţională, evaziune legală, evaziune ilegală, paradisuri fiscale, abuzul dreptului de a fugi din
faţa impozitului, libertatea alegerii căii celei mai puţin impozabile, subestimarea fiscală, frauda la
lege, economie subternă etc.
Procedee frecvent utilizate :
- neevidenţierea corectă a operaţiunilor economice;
- înegistrări fictive încontabilitate;
- înfiinţarea unor firme având ca scop efectuarea unei singure operaţiuni comerciale de amploare
neînregistrate în evidenţe şi apoi abandonarea acesteia;
- distrugrea intenţionată de documente;
- diminuarea procentului de adaos comercial practicat;
- folosirea unor evidenţe duble;
- întocmirea şi prezentarea de date nereale în bilanţuri şi balanţe;
- ascunderea unor activităţi comerciale;
- nedeclararea sucursalelor, filialelor, punctelor de lucru, a depozitelor şi magaziilor;
- prezentarea de documente false la operaţiunile de import-export;
DEFINIȚIE
Stricto sensu:
- frauda fiscală desemnează o infracţiune
- evaziunea fiscală desemnează utilizarea unei posibilităţi oferite de lege.
Sistemul anglo-saxon:
89
Dan Drosu Şaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar şi fiscal european, Editura C.H. Beck, 2010 , pp. 226-242.
42
- tax evasion – frauda fiscală
- tax avoidance – evaziunea fiscală
Romania:
Evaziunea fiscală legală = acţiunea contribuabilului de a ocoli legea, recurgând la o combinaţie
neprevăzută a acesteia
= fenomen tolerat.
- cauza – legea lacunară sau interpretabilă
- o anumită parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii sociale este sustrasă
datorită modului în care legislaţia fiscală dispune stabilirea obiectivului impozabil ⇒ singurul
vinovat – legiuitorul
Cele mai frecvente metode:
- investirea unei părţi din profit în maşini şi echipamente pentru care statul acordă reduceri ale
impozitului pe profit;
- efectuarea de donaţii;
- scăderea din venitul impozabil a anumitor categorii de cheltuieli (cheltuieli de protocol, reclamă
sau publicitate) indiferent dacă au fost făcute sau nu;
- interpretarea favorabilă a dispoziţiilor legale care prevăt facilităţi fiscale;
- constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai mare decât cel ce se
justifică din punct de vedere economic
Evaziunea fiscală ilicită = frauda fiscală

= acţiunea contribuabilului de încăcare flagrantă a legii cu scopul de a se sustrage de la plata
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor cuvenite statului.
- Principalele mijloace: diminuarea obiectului impozabil, subevaluarea cuantumului materiei
impozabile, alte mijloace de sustragere de la plată.
Cele mai frecvente metode:
- Înregistrările făcute în scopul micşorării rezultatelor;
- Înfiinţarea de conturi pasive cu nomenclaturi fictive
- Trecerea de cifre nereale în registrele contabile;
- Amortismente nelegale şi amortismente la supraevaluari;
- Întocmirea de declaraţii false;
- Întocmirea de documente de plăţi fictive;
- Crearea de rezerve latente;
- Registe contabile nereale;
- Nejustificarea cu documente reale a înregistrărilor;
43
- Trecerea în conturi personale a unort părţi din beneficiu;
- Compensaţini de conturi;
- reducerea cifrei de afaceri;
- nedeclararea materiei impozabile;
- crearea de conturi pasive pentru alocarea diferitelor rezerve;
- declararea de venituri fiscale inferioare celor reale;
- evidenţe-duble;
- contabilizarea de cheltuieli şi facturi fictive;
- erori de adunare şi raportare;
- vânzări făcute fără facturp;
- falsificarea bilanţului.
Dimensiunile fraudei – variază foarte mult de la stat la stat
- Franţa – aproximativ 3% din PIB, din care aproximativ 20% este recuperată de controlul fiscal.
- România – aproximativ 13% din PIB.
FENOMENUL DE FRAUDĂ FISCALĂ ÎN SPAŢIUL UNIUNII EUROPENE90
S-a constat că o serie de state membre ale Uniunii Europene nu au avut nici o reticenţă să
recurgă la metode frauduloase de protejare a propriilor agenţi economici sau resortisanţi.
Astfel, s-a dovedit a fi imperios necesar conturarea unui sistem de protecţie a intereselor
financiare ale UE, în condiţiile în care protecţia administrativă s-a dovedit a fi insuficientă.
Protecţia intereselor financiare comunitare este asigurată şi prin instrumentele juridice adoptate la
nivel comunitar şi naţional şi implementarea acestora de către organisemele competente. Mai nou,
s-a atras atenţia asupra necesităţii unei protecţii penale91.
Astfel, poate fi avută în vedere atât o fraudă la venituri, cât şi o fraudă la cheltuieli,
prezentând aproximativ 2% din bugetul comunitar92. Respectiv, la bugetul comunitar sunt vărsate
mai puţine sume decât cele cuvenite în mod normal. La capitolul cheltuieli, fraudarea se manifestă
în principal prin deturnarea fondurulir spre alte destinaţii decât cele legale93.
90
Dan Drosu Şaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar şi fiscal european, Editura C.H. Beck, 2010 , pp. 280-284.
91
Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p. 56.
92
A se vedea Henri Oberdorff, L’Union Européenne, Presses Universitaires de Grenoble, Grenoble, 2007, p.
269.
93
44
Ca urmare a deciziei Curţii de Justiţie Europene în cauza „grâului iugoslav”94, a fost
declanşată o dezbatere privind protecţia intereselor financiare comunitare, dezbatre concretizată în
final în adoptarea Regulamentului Consiliului nr. 2988 din 18 decembrie 1995 asupra protecţie
intereselor financiare al Uniunii Europene, prin care s-a reglementat o răspundere administrativă.
Acest regulament instituie o serie de măsuri de natură administrativă, constând în exercitarea unui
control şi aplicarea unor sancţiuni administrative la nivelul statelor membre în mod unitar în ceea
ce priveşte încălcarea dispoziţiilor comunitare sub acest aspect. Ulterior a fost adoptat şi
Regulamentul Consiliului nr. 2185 din 11 noiembrie 1996 privind inspecţiile şi verificările la faţa
locului realizate de Comisie pentru protejarea interselor financiare ale Comunităţii Europene
împotriva fraudei sau a altor nereguli.
Frauda la venituri – reprezintă aproximativ 0,8% din bugetul general al Uniunii Europene.
Se înregistrează mai ales la primele două categorii de venituri bugetare proprii (respectiv
prelevările agricole şi produsul rezultatul tarifului vamal comun).
Se utilizează frecvent ca tehnici frauduloase:
- nerespectarea acordurilor preferenţiale – ceea ce presupune introducerea în mod clandestin
sau într-o manieră ocolită de mărfuri într-un stat partener din Europa pentru a se evita plata
drepturilor normale
- clasificarea intenţionat eronată, greşită a mărfurilor provenite din afara spaţiului comunitar
ca fiind aflate în tranzit, ocolindu-se astfel plata taxelor vamale
- cumpărarea fără taxe a unui produs dintr-o ţară membră, pentru a-l revinde ulterior în
propria ţară prin adăugarea TVA
- practici evazioniste95.
Frauda la cheltuieli – reprezintă aproximativ 0,6% din bugetul general al Uniunii Europene
– şi constă în principal în primirea şi acceptarea de către statele membre a unor ajutoare la care – de
fapt – nu erau îndreptăţite (frecvent în domeniul agricol, unde acordarea unor ajutoare cu titlul de
94
Decizia nr. 68/1988 a CJE – Cauza: autorităţile greceşti au vândut în spaţiul comunitar grâu declarat ca fiind de
producţie internă, dar de fapt era important din Iugoslavia, beneficiind de importante subvenţii comunitare.
95
Înfiinţarea de către producător a unei reţele de companii fantomă care doar simulau desfăşurarea
unei activităţi comerciale (vînzare-cumpărare) în scopul de a evita plata impozitelor. O asemenea schemă a
fost folosită de producătorii de lapte pentru a evita plata taxa asupra supraproducţiei de lapte. Producătorii de
lapte italieni au înfiinţat mai multe companii care, pe hârtie „cumpărau” diferite cantităţi de lapte de
producători şi ulterior le „vindeau” unor comercianţi, dar în realitate era doar o relaţie directă între
producător şi comerciant. Dar, prin existenţa acestor companii fantomă (care „cumpărând”, trebuiau să
plătească taxa asupra extraproductiei de lapte şi pe care de fapt nu o plăteau cerând compensarea datoriei),
producătorul îşi vindea întreaga producţie de lapte fără a plăti taxa asupra extraproducţiei de lapte. Curtea
Supremă de Justiţie Italiană a considerat că o asemenea schemă de evitare a plăţii impozitelor este un act de
fraudă la adresa intereselor financiare ale Uniunii Europene, conform art. 640 bis din Codul penal italian
(Decizia Curţii Supreme din Italia nr. 2808 din 2 octombrie 2008 - http://ec.europa.eu/anti_fraud/).
45
prime se face pe baza unei simple declaraţii96). Fenomenul este favozizat şi de faptul că mai mult de
jumătate din cheltuielile Uniunii Europene sunt gestionate, plătite beneficiarilor prin intermediul
statelor membre (Regulamentul Consiliului privind protecţia intereselor financiare ale
Comunităţilor Europene nr. 2988 din 18 decembrie 199597).
Extinderea fenomenului fraudulos şi necesitatea stopării acestuia au determinat elaborarea

unei politici de luptă împotriva fraudei, susţinută prin organizarea unui sistem instituţional. Pot fi
avute în vedere trei etape de evoluţie a lupte împotriva fraudei:
1. înfiinţarea Curţii de Conturi Europene – s-a făcut la propunerea Parlamentului
European, prin intermediul adăugării unui articol în Tratatul de la Roma (1975):
Funcţionează efectiv începând din 1977. La fel ca şi modelele naţionale avute în vedere,
Curtea de Conturi Europeană este un organism administrativ însărcinat cu controlul
legalităţii şi regularităţii operaţiunilor bugetare în vederea asigurării unei mai bune
gestionări a fondurilor financiare.
2. crearea Unităţii de Coordonare a Luptei Împotriva Fraudei – are ca şi misiune
dezvoltarea de parteneriate cu statele membre, în scopul asigurării unei mai bune circulaţii
a informaţiilor şi în vedere desfăşurării unor cercetări. personalul este format din
funcţionari europeni, subordonaţi direct preşedintelui Comisiei Europene:
3. elaborarea şi punerea în practică a unor mecanisme juridice noi:
 dreptul de anchetă al Parlamentului European
 Comitetul Consultativ de luptă împotriva fraudei
 aplicarea de sancţiuni – de exemplu, excluderea de la beneficiul ajutoarelor a statului
care este găsit vinovat de fraudarea bugetului european
 drept penal internaţional
Lupta împotriva fraudei este consacrată expres prin tratatele comunitare, prevederi care
stabilesc care sunt obiectivele (descurajarea unor asemenea practici, oferirea unei protecţii) şi
măsurile necesare atingerii acestora (obligaţia de cooperare a statelor membre cu Comisia
Europeană, viitoarea lege-cadrul europeană a combaterii şi prevenirii fraudei, obligaţia Comisie
Europene, de a prezenta în fiecare an Parlamentului European şi Consiliului un raport privind
măsurile şi dispoziţiile adoptate pentru punerea în aplicare a prevederilor tratatelor comunitare).
În anul 1999 a fost înfiinţat Oficiul European de Luptă Împotriva Fraudei (OLAF). În anul
2002 a fost înfiinţat, în cadrul Comisiei Europene, Serviciul de audit intern.
96
Autorităţile competente italiene, beneficiind de sprijinul OLAF, au reuşit să stopeze o practică
evazionistă ce viza fondurile europene, respectiv cheltuielile agricole, prin utilizarea de documente false, pe
baza cărora se obţineau subvenţiile (http://ec.europa.eu/anti_fraud/).
97
În Cosmin Flavius Costaş, Legislaţie comunitară fiscală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 116-123.
46
Apărarea intereselor financiare ale UE prin intermediul instrumentelor dreptului

administrativ.
Regulamentul Consiliului privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor
Europene nr. 2988 din 18 decembrie 1995 reprezintă reglementarea-cadru stabilită în scopul
potejării interselor financiare ale Comunităţii/Uniunii Europene având în vedere controalele
uniforme, măsurile şi sancţiunile administrative privind abaterile de la dreptul comunitar.
Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei
acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general
comunitar, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate
direct în numele Comunităţii/Uniunii, fie prin cheltuieli nejustificate (art. 1 alin. 2 din
Regulamentul nr. 2988/1995).
Procedurile de aplicare a controalelor, măsurilor şi sancţiunilor administrative sunt, de fapt,
lăsate la latitudinea statelor membre, a căror legislaţie în domeniu trebuie totuşi să respecte dreptul
comunitar.
Sancţiunile administrative prevăzute de regualment sunt (art. 5 alin. 1 din Regulamentul nr.
2988/1995):
- amenda administrativă;
- plata unei sume mai mari decât suma primită nejustificat sau sustrasă, la care se adaugă
dobânda dacă este cazul;
- retragerea totală sau parţială a unui avantj acordat prin norme comunitare;
- excluderea sau retragerea unui avantaj pentru o perioadă ulterioară săvârşirii abaterii;
- retragerea temporară a aprobării sau a recunoaşterii necesare pentru a participa la un sistem de
ajutor comunitar;
- pierderea unei garanţii sau a unui depozit constituit;
- alte sanţiuni pur economice (stabilte, de regulă, prin norme sectoriale).
Sancţiunile administrative pot fi aplicate celor care au comis abaterea (persoane fizice sau
persoane juridice ori alte entităţi cărora dreptul intern le oferă capacitate juridică), precum şi tuturor
celor obligaţi să-şi sume răspunderea pentru abatere sau să vegheze ca aceasta să nu fie comisă
(ceea ce înseamnă, inclusiv statul??).
Regulemantul instituie în sarcina statelor membre obligaţia de a lua măsurile necesare în
vederea asigurării legalităţii şi veridicităţii operaţiunilor care implică interesele finaciare ale
Comunităţii/Uniunii Europene.
În paralel cu controalele efectuate prin struturile naţionale şi cele efectuate de către
instituţiile comunitare, Comisia poate dispune, pe răspunderea sa, efectuarea unr controale privind:
47
- conformitatea practicilor administrative cu normele comunitare;
- existenţa documentelor justificative necesare şi concordanţa acestora cu veniturile şi cheltuielile;
- împrejurările în care se desfăşoară şi sunt verificate aceste operaţiuni;
- controale şi inspecţii la faţa locului, în condiţiile prevăzute de normele comunitare.
Apărarea intereselor financiare ale UE prin intermediul instrumentelor dreptului penal.

Datorită extinderii fenomenului fraudulos, a fost scoasă în evidenţă insuficienţa măsurilor
sancţionatorii specifice dreptului administrativ şi, totodată, necesitatea instituirii unor sancţiuni
specifice dreptului penal98. În aceste condiţii a fost fost propusă ca şi soluţie o impunerea unei
reglementări comunitară a unei răspunderi penale pentru atingerile aduse intereselor financiare ale
Uniunii Europene. Dar. O asemenea propunere a întâmpinat şi continuă să întâmpine a puternică
opoziţie. Argumentele aduse împotriva instituirii unei reglementări la nivel comunitar a răspunderii
penale se referă la faptul că nici unul din tratatele constitutive sau modificatoare nu conferă o reală
competenţă autorităţilor comunitare. Singura competeţă este cea prevăzută în art. 29 din Tratatul de
la Amsterdan conform căruia „acţiunea comună în domeniul cooperării judiciare în materie penală
vizează între altele ... adoptarea progresivă de măsuri instituind reguli minimale privitoare la
elementele constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile”. Dar influenţa instrumentelor
juridice pe care le are la dispoziţie Uniunea Europeană nu se compară cu capacitatea şi competenţa
statelor membre în domeniul dreptului penal. Mai mult statele membre nu pot fi obligate să
incrimineze anumite fapte sau să reglementeze anumite sancţiuni99.
Mai nou, pe baza unor decizii ale Curţii Europene de Justiţie 100 se poate susţine că prin
legislaţia comunitară se pot impune adoptarea unor măsuri cu caracter penal pentru atingerea
scopurilor propuse, dacă sunt îndeplinite două condiţii101:
- necesitatea - orice măsură de acest tip trebuie justificată de nevoia de a implementa efectiv o
politică comunitară şi trebuie să fie stabilită cu rrspectarea principiilor subsidiarităţii şi a
proporţionalităţii
- consistenţa – presupune lipsă oricărei contradiţii între dispoziţii succesive în timp.
Pentru existenţa unui drept penal comunitar este necesară intervenţia directă a organelor
comunitare legislative.
98
99
Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p.60-
100
Decizia CJE C 176/03 din 13 septembrie 2005 dar se referă la politica de mediu şi o altă decizie care se referă la
măsuri împotriva poluării maritime.
101
Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p. 64-71.
48
În schimb, prin Tratatul de la Lisabona s-a creat cadrul necesar elaborării unor reglementări
comunitare penale. Astfel, Tratatul prevede102:
- principiul recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare şi extrajudiciare în materie penală
- extinderea regulilor minime comune care vor fi stabilite prin directive (recunoaşterea
reciprocă a probelor, definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor în domeniul criminalităţii – dar
deocamdată, sfera doemniului criminalităţii nu înclude şi faptele de fraudă fiscală).
Dintre instrumentele penale utilizate în protecţia intereselor financiare trebuie avute în
vedere103:
- Conveţia provind protecţia intereselor financiare al Comunităţii Europene din 1995
(Convenţia PIF) care incriminează frauda afectând interesele financiare stabilind sancţiunile
aplicabile, instituind răspunderea penală a persoanelor cu atrbuţii de decizie şi control în cadrul
unui agenr economic
- protocolul 1 la Convenţia privind protecţia intereselor financiare al Comunităţii Europene din
1996 – care incriminează infracţiunile de corupţie săvârşite de / ori asupra funcţionarilor
comunitari sau naţionali;
- protocolul 2 la Convenţia privind protecţia intereselor financiare al Comunităţii Europene din
1997 – reglementează incriminarea infracţiunii de spălare a banilor, răspunderea personei
juridice, sancţiunile aplicabile şi dispoziţii procedurale.
Acest lucru a fost posibil deoarec prin Tratatul de la Lisabona s-a renunţat la partajarea
competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre în cadrul conferit de cei 3 piloni,
instituindu-se o clasificare bipartită a competenţelor comunitare şi naţionale, în104:
- competenţă exclusivă - rezidă în domeniile în care numai Uniunea Europeană poate
acţiona, „stalele mebre putând interveni numai cu acordul Uniunii Europene”
- competenţă partajată – ceea ce presupune că „statele membre pot interveni atâta timp cât
Uniunea Europeană nu a acţionat”. Domeniul politicii de securitate şi a cooperării judiciare, dreptul
fiscal şi dreptul penal (domenii care tradiţional aprtineau pilonul 3 – nucleul dur al competenţei
exclusive a statelor mebre), devine astfel „accesibil” intervenţiei direct a Uniunii Europene
S-a remarcat în literatura de specialitate că se manifestă o schimbare de optică şi atitudine la

nivelul statelor membre105:
102
103
104
Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 218-
222.
105
49
- statele membre par să renunţe treptat a o parte din suveranitatea lor în privinţa aplicării
dispoziţiilor penale în domenii care interesează dreptul penal comunitar şi care au efect
transfrontalier;
- protecţia intereselor financiare ale UE prin intermediul instrumentelor naţionale a crescut –
datorită, în primul rând, armonizării legislaţiilor naţionale privind elementele constitutive ale
infracţiunilor specifice şi a sancţiunilor aplicate. În al doilea rând, ca efect al aplicării
principiului asimilării prevăzut de Tratatul de la Lisabona, statele membre au reglementat
faptele de fraudă împotriva intereselor financiare ale UE în mod similar celor care afectează
interesele naţionale (fondurilor europene le este asigurat un tratament de protecţie identic cu
acela al fondurilor publice naţionale106).
106
Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 222.
50
CAPITOLUL V
CURTEA DE CONTURI A UNIUNII EUROPENE
Consolidarea sistemului Comunităţilor Europene de finanţare din resurse proprii a atras

după sine şi necesitatea organizării unui control financiar extern util şi concret. Astfel, a fost
înfiinţată Curtea Europeană de Conturi, instituţie ce se ocupă cu verificarea legalităţii şi regularităţii
veniturilor şi a cheltuielilor comunitare, în scopul asigurării unei bune gestiuni financiare.
Curtea Europeană de Conturi a fost înfiinţată prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975
(Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare ale Uniunii Europene), tratat care a intrat în vigoare la
1 iunie 1977.
La 25 octombrie 1977 a avut loc prima şedinţă, de constituire a Curţii Europene de Conturi,
la Luxemburg, unde se află şi sediul actual.
Anterior Curţii Europene de Conturi, controlul financiar externe era dat în competenţa
Comisiei de Control a Comunităţii Economice
Prin Tratatul de la Maastricht, Curtea Europeană de Conturi a dobândit statutul de instituţie
comunitară, ridicată la acelaşi rang cu Parlamentul European, Consiliul de Miniştri şi Comisia
Europeană, dotată cu personalitate juridică şi autonomie financiară şi în acelaşi timp independentă
chiar şi faţă de Parlamentul European.
Curtea Europeană de Conturi este un organ de control financiar neavând atribuţii
jurisdicţionale.
Structură şi organizare
Curtea Europeană de Conturi este un organ colegial, compus din 27 de membri, specialişti
în domeniu. Membrii sunt aleşi dintre personalităţile de vază din statele membre şi trebuie să facă
dovada unei calificare remarcabile pentru această funcţie. În plus, ei trebuie să prezinte garanţii de
independenţă.
51
Membrii sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani de către Consiliul de Miniştri cu consultarea
Parlamentului European, existând posibilitatea reînnoirii mandatului.
Membrii Curţii de Conturi îşi aleg un preşedinte, pentru un mandat de 3 ani care, de
asemenea, poate fi reînnoit.
Au obligaţia să prezinte declaraţii în faţa Comisiei de specialitate a Parlamentului şi să
răspundă la întrebările care li se pun. Statutul membrilor Curţii de Conturi este asemănător cu
statutul membrilor Curţii Europene de Justiţie. Deşi nu sunt magistraţi, membrii Curţii Europene de
Conturi beneficiază de garanţii destinate să le asigure independenţa. În acest context, membrii
Curţii Europene de Conturi au obligaţia de a nu solicita şi de a nu primi instrucţiuni din partea
vreunui guvern sau organism, le este interzisă exercitarea anumitor funcţii sau a altor activităţi
profesionale, le incumbă datoria de probitate şi discreţie etc.
Atribuţiile Curţii Europene de Conturi

Curtea Europeană de Conturi are puterea de a verifica întrebuinţarea fondurilor comunitare
până la utilizatorul final.
Misiunea Curţii Europene de Conturi este:
 de a efectua un control independent cu privire la perceperea şi utilizarea fondurilor
Uniunii Europene
 de a aprecia modul în care instituţiile europene îşi îndeplinesc sarcinile în materie
financiară
 de a contribui la ameliorarea gestiunii financiare a Uniunii Europene la toate
nivelurile pentru a asigura cetăţenilor Uniunii Europene cea mai bună utilizare posibilă a
banului public – verifică dacă operaţiunile financiare au fost corect şi legal înregistrate,
executate şi administrate în condiţii de economicitate, eficienţă şi eficacitate.
Atribuţiile Curţii Europene de Conturi sunt:

- atribuţii de control – privind modul de realizare şi de utilizare a fondurilor
comunitare de orice utilizator sau beneficiar a acestor fonduri (instituţii şi organisme
comunitare, administraţii naţionale, administraţii locale etc.). Este un control a posteriori,
asupra operaţiunilor deja efectuate107. Controlul în statele membre se efectuează cu ajutorul
instituţiilor de control financiar naţionale sau a structurilor naţionale competente. Pe baza
rapoartele de control ale Curţii Europene de Conturi are loc descărcarea de gestiune.
Controlul execuţiei bugetare comportă două dimensiuni108:
107
108
Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p.251.
52
1. verificarea veniturilor – prin verificare sumelor datorate către bugetul comuntar şi a
sumelor efectiv încasate;
2. verificarea cheltuielilor – se realizează pe bază de angajamente bugetare asumate şi pe
bază de cheltuieli efectiv realizate.
Poate efectua 2 tipuri de control:
1. controlul documentelor justificative
2. controlul la faţa locului.
Tratatul UE instituie obligaţia oricărei instituţii, organ sau organism verificat, precum şi
pentru orice persoană fizică sau juridică de a comunica Curţii, la cererea acesteia, orice
document sau informaţie necesară îndeplinirii atribuţiilor sale109.
Curtea de Conturi Europeanp nu are atribuţii jurisdicţionale şi ca urmare nu poate aplica
sancţiuni. Ca urmare a operaţiunilor de control efectuat, poate constata existenţa unor nereguli
în procdura de executare a bugetului, caz în care va sesiza organismele competente (de
exemplu, Oficiul de lupta împotriva fraudei)110.
- atribuţii de informare – are obligaţia de a informa cetăţenii Uniunii Europene despre
activitatea desfăşurată şi rezultatele obţinute.
- atribuţii de avizare – Curtea Europeană de Conturi emite un aviz privind proiectele
de reglementare comunitară cu caracter financiar.
- atribuţii de raportare – Curtea Europeană de Conturi elaborează un raport anual cu
privire la executarea bugetului general al Uniunii Europene pe anul precedent. Are
obligaţia de a publica şi rapoarte anuale specifice referitoare la organismele comunitare,
rapoarte specifice pe teme de interes deosebit.
- atribuţii consultative – fiind consultată în procedura adoptării bugetului general al
Uniunii Europene sau a altor reglementări comunitare cu conţinut financiar sau bugetar (de
exemplu, cu privire la prevenirea fraudei împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene111).
Multe din documentele întocmite de Curtea Europeană de Conturi, în exercitarea

atribuţiilor ce îi revin, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Activitatea internă a Curţii de Conturi Europene este reglementată prin Regulamentul
Intern al Curţii de Conturi a Comunităţii Europene din 2005 şi Decizia Curţii nr. 92/2004 privind
modul de aplicare a Regulamentului. În exercitaea activităţilor de control Curtea şi-a adoptat
109
110
111
53
propriile Politici şi Norme de Audit, precum şi reguli detaliate privind planificarea, executarea şi
publicarea acţiunilor de audit112.
112
54
CAPITOLUL VI
UN POSIBIL IMPOZIT EUROPEAN113
În literatura de specialitate se susţine că pentru a putea reglementa şi institui un veritabil

impozit european ar trebui să fie avute în vedere o serie de criterii:
 criterii bugetare:
● suficienţa veniturilor (impozitul european să fie capabil să susţină cheltuielile Uniunii
Europene) şi
● stabilitatea veniturilor (veniturile prelevate pe seama acestui impozit să fie stabile)
 criterii de referinţă:
● vizibilitatea veniturilor (cât de uşor de acceptat va fi un asemenea impozit de către cetăţenii
Uniunii Europene şi cât de uşor poate fi identificată destinaţia finală a sumelor colectate),
● costuri de operare reduse (costuri reduse de colectare şi administrare)
● repartizarea eficientă a resurselor colectate (în interiorul Uniunii Europene)
 criterii de echitate:
● echitate orizontală (impact similar asupra categoriilor echivalente de contribuabili din Uniunii
Europene);
● echitate verticală (în ce măsură instituirea impozitului european va antrena redistribuirea
veniturilor);
● principiul contribuţiilor rezonabile (dacă veniturile colectate din statele membre cu titlu de
impozit european se va raporta la stadiul de dezvoltare economică a statului respectiv)
Posibile impozite care s-ar putea integra criteriilor prezentate:
113
55
 TVA colectată pe o bază de impunere armonizată şi cu o cotă de impunere
comunitară (propunere 2%)
 impozitul pe profit european (fiind avut în vedere profitul realizat de societăţi
comerciale cu sediul în Uniunea Europeană114). A fost elaborat un proiect european care
prevede calcularea impozitului pe profit, aplicat companiilor care desfăşoară activităţi
impozabile în cel puţin două state ale Uniunii Europene în baza unei formule unice,
valabilă la nivelul întregii comunităţi europene, care să înlocuiască cele 27 de metode
diferite utilizate în prezent115.
 taxa pe energie – aplicabilă tuturor surselor de energie sau doar anumitor categorii
 accize pe tutun şi alcool
 contribuţii din veniturile băncilor centrale
 taxe pe comunicaţii şi transport
 impozitul pe venit european
 impozit de tip „green card” plătit de imigraţii profesionişti116
 taxa pe tranzacţii financiare
 taxa ecologică asupra transportului aerian.
Existenţa de facto a unor impozite comunitare (europene) ar fi posibilă doar în condiţiile
acceptării de către statele membre a „principiului consimţământului la impozit”.
114
A se vedea Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,
2008, p. 38.
115
http://www.standard.ro/articol_13829/kpmg__firmele_romanesti_sustin_sistemul_de_impozitare_
european.html.
116
http://www.migratie.md/news/826/
56
CAPITOLUL VII
TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR ÎN EUROPA117
Clasificarea impozitelor şi a taxelor conform Sistemului European de Conturi

În încercarea de armonizare şi sistematizare a sistemelor fiscale naţionale ale statelor
membre, pentru a avea un punct de plecare, prin intermediul Regulamentului nr. 2223 din 1995 (cu
modificările ulterioare), Uniunea Europeană a elaborat Sistemul European de Conturi în scopul
asigurării funcţionării eficiente a Uniunii Economice şi Monetare.
I. Impozite şi taxe asupra producţiei şi importurilor:

Sunt contribuţii obligatorii fără contraprestaţie, în bani sau în natură, prelevate de către
autorităţile publice sau de către instituţiile Uniunii Europene. Se datorează pentru producţia sau
importul de bunuri sau servicii, pentru angajarea forţei de muncă, pentru deţinerea în proprietate
sau folosirea unui teren, clădire sau a unui alt activ utilizat în procesul de producţie indiferent
dacă se realizează sau nu profit.
Pot fi împărţite în mai multe categorii:
b. impozite şi taxe asupra produselor: în cadrul cărora distingem:
1. taxe de tip TVA: taxe asupra bunurilor şi serviciilor, colectate în etape şi suportate
integral de către consumatorul final
2. impozite şi taxe asupra importurilor, cu excepţia TVA: sunt contribuţii obligatorii,
colectate de autorităţile administraţiei publice sau de instituţiile Uniunii Europene, pentru bunurile
importate sau pentru serviciile furnizate rezidenţilor de către nerezidenţi; pot fi:
• taxe vamale de import (percepute pe baza unui tarif vamal, atunci când
bunurile sunt incluse în spaţiul economic comunitar)
• alte impozite şi taxe asupra importurilor, cu excepţia TVA şi a taxelor vamale
de import; de exemplu; prelevări pentru produsele agricole importate; accize; taxe
117
mileniului III, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006.
57
speciale pentru bunuri importate pe care producătorii le datorează şi pentru
produsele similare de origine animală; impozite şi taxe asupra unor servicii
determinate furnizate întreprinderilor rezidente de către unităţi nerezidente;
impozite şi taxe generale asupra vânzărilor de bunuri şi servicii importate;
beneficiile întreprinderilor publice care exercită un monopol asupra importului
anumitor bunuri sau servicii (beneficii care sunt transferate statului)
3. impozite şi taxe asupra produselor, cu excepţia TVA şi a impozitelor şi taxelor asupra
importurilor:
● sunt impozite şi taxe pentru bunurile şi serviciile produse în întreprinderi
rezidente, datorate pentru producţia, exportul, vânzarea, transferul, închirierea sau livrarea acestora
sau pentru utilizarea acestora în scopul consumului ori pentru formarea capitalului propriu; de
exemplu: accize şi alte taxe de consumaţie (fără impozitele şi taxele asupra importurilor);
● taxe de timbru percepute pentru vânzarea unor, produse specifice (băuturi
alcoolice, tutun etc.) şi pentru emiterea de documente legale sau cecuri;
● impozite asupra tranzacţiilor mobiliare (datorate pentru cumpărarea sau
vânzarea de active financiare sau non-financiare, inclusiv devize);
● taxele percepute pentru înmatricularea autoturismelor;
● impozite şi taxe pentru spectacole şi divertisment;
● impozite pentru loterii, pariuri şi jocuri de noroc (altele decât cele asupra
câştigurilor);
● impozite asupra primelor de asigurare;
● alte taxe pentru servicii determinate (cazare, restaurant, transport,
comunicaţii, publicitate);
● impozite generale asupra vânzărilor sau asupra cifrei de afaceri;
● beneficiile monopolurilor fiscale care sunt transferate statului (cu excepţia
celor asupra importurilor).
b. alte impozite şi taxe asupra producţiei – sunt toate impozitele şi taxele pe care o
întreprindere le suportă ca urmare a angajării sale într-o activitate de producţie, independent de
cantitatea sau de valoarea bunurilor produse sau vândute. Aceste impozite şi taxe pot fi datorate
pentru terenurile deţinute, mijloacele fixe, pentru mâna de lucru angajată în procesul de producţie
ori pentru alte activităţi sau tranzacţii; de exemplu:
● impozite pentru deţinerea în proprietate a unor terenuri, clădiri sau alte
construcţii utilizate de întreprinderi în procesul de producţie;
● impozite pentru utilizarea mijloacelor fixe;
58
● impozite şi taxe datorate pentru masa totală a salariilor plătite sau pentru
muncitorii angajaţi;
● impozite sau taxe pentru tranzacţiile internaţionale încheiate în cadrul
procesului de producţie (călătorii în străinătate, trimiteri de fonduri în străinătate, tranzacţii similare
cu nerezidenţi);
● taxe pentru autorizarea de a exercita activităţi comerciale sau profesionale;
● taxe şi impozite datorate pentru emisiile poluante rezultate din activitatea
de producţie.
II. Impozite şi taxe curente pe venit şi pe avere – sunt contribuţii obligatorii, fără
contraprestaţie, în bani sau în natură, prelevate periodic de către autorităţile administraţiei publice
şi de alte entităţi, pentru veniturile sau averea subiecţilor impozabili, precum şi anumite impozite şi
taxe periodice, care nu se aşează asupra venitului sau averii.
a. impozit pe venit – se datorează pentru venituri, profit sau câştiguri din capital; se
stabilesc în raport de veniturile concrete sau prezumate ale persoanelor fizice, familiilor,
societăţilor sau instituţiilor fără scop lucrativ: de exemplu:
1. impozitul pe veniturile persoanelor fizice sau pe veniturile unei familii
2. impozitul pe veniturile societăţilor
3. câştigurile din deţinerea de active financiare sau non-financiare
4. impozitele pentru câştigurile obţinute la loterii şi pariuri
b. alte impozite şi taxe curente – de exemplu:

1. impozite curente asupra capitalului
2. taxe pentru exercitarea dreptului de vot
3. impozite şi taxe asupra cheltuielilor efectuate
4. taxe achitate la nivelul unei familii pentru autorizarea de a deţine sau folosi vehicule,
bărci sau avioane, ori pentru obţinerea de permise de port-armă, permis de vânătoare sau
de pescuit
5. taxe asupra tranzacţiilor internaţionale
III. Impozite şi taxe pe capital – sunt acele impozite şi taxe care se percep în mod neregulat,
în raport cu valoarea activelor (sau de valoarea netă a acestora) deţinute de subiecţii impozabili sau
în raport cu valoarea activelor transferate între subiecţii impozabili, ca rezultat al unei succesiuni,
donaţii sau na altui transfer.
59
a. impozite şi taxe asupra transferului de capital: impozitele şi taxele pe succesiuni şi
pe donaţii inter vivos, care sunt prelevate asupra capitalului beneficiarului
b. prelevări de capital – sunt prelevări excepţionale asupra valorii activelor deţinute de
subiecţii impozabili.
IV. Contribuţii sociale

a. contribuţii sociale efective:
1. contribuţii sociale efective în sarcina angajatorilor – includ sumele vărsate de
angajatori organismelor de securitate socială, societăţilor de asigurare sau fondurilor de
pensii care gestionează sistemele de asigurări sociale, în scopul de a asigura efectuarea unor
prestaţii sociale în beneficiul angajaţilor;
2. contribuţii sociale efective în sarcina angajaţilor: contribuţii sociale obligatorii şi
contribuţii sociale voluntare
3. contribuţii sociale efective în sarcina lucrătorilor independenţi şi a şomerilor:
contribuţii sociale obligatorii şi contribuţii sociale voluntare.
b. contribuţii sociale imputate – reprezintă contrapartida prestaţiilor sociale furnizate direct
de angajator angajaţilor, foştilor salariaţi sau avânzilor-drept ai acestora
60
CAPITOLUL VIII
PRINCIPALELE IMPOZITE ŞI TAXE ÎN EUROPA – prezentare generală
În cadrul statelor din Uniunea Europeană există două mai categorii de sarcini fiscale:
A. sarcini fiscale care privesc beneficiile realizate
B. sarcini fiscale independente de rezultatele economice realizate.
A. Sarcinile fiscale care privesc beneficiile realizate (în genere, ne referim la impozitul pe
profit) – sunt reglementate în toate statele membre ale Uniunii Europene şi impunerea lor
presupune parcurgerea unei proceduri formată din trei etape:
- determinarea societăţilor a căror profit este impozabil conform legii şi localizarea
beneficiilor impozabile,
- evaluarea bazei de impunere (sau a profitului impozabil),
- determinarea impozitului pe profit datorat şi stingerea obligaţiilor contribuabilului
respectiv.
B. Sarcinile fiscale independente de rezultatele economice realizate – în cadrul acestei

categorii trebuie făcută distincţie între:
- sarcinile fiscale comune tuturor statelor comunitare (devenite obligatorii şi pentru
Românie şi Bulgaria începând cu 1 ianuarie 2007) şi
- sarcini fiscale specifice numai anumitor state din Uniunea Europeană.
Principalele sarcinile fiscale comune tuturor statelor comunitare sunt:

3. TVA (considerat singurul impozit european veritabil)
4. drepturile de înregistrare (drepturile percepute de stat privind aporturile aduse la
capitalul unei societăţi)
5. reţinerile la sursă asupra plăţilor efectuate în contul unor beneficiari nerezidenţi
6. sarcinile aferente salariilor plătite
61
7. accizele.
Principalele sarcini fiscale specifice anumitor state membre Uniunii Europene sunt:
1. impozitele sau taxele pe activitate (de exemplu, taxa profesională în Franţa, impozitul
comercial din Germania sau Luxemburg)
2. impozitul asupra patrimoniului global (reprezintă un impozit pe avere datorat de societăţi -
Luxemburg)
3. impozitul pe salariu
4. alte impozite (de exemplu, impozitul particular asupra veniturilor realizate din extracţia de
petrol sau gaz, din Marea Britanie, Danemarca etc.)
Unul din obiectivele principale ale politicii fiscale ale Uniunii Europene îl constituie
realizarea unei armonizări fiscale între sistemele statelor membre, făcându-se eforturi în vederea
conturării unor regimuri fiscale comune.
Deşi în cazul impozitării directe armonizarea fiscală nu este neapărat necesară, au fost totuşi
elaborate o serie de măsuri şi făcute o serie de recomandări care să asigure o protecţie a celor patru
libertăţi fundamentale care ar putea fi afectate de concurenţa fiscală păgubitoare. Pachetul de
măsuri fiscale privind impozitarea directă vizează:
1. Impozitarea companiilor, prin conturarea unui:
- sistem comun de impozitare a dividendelor distribuite de societatea mamă filialelor
- sistem comun de impozitare privind fuziunile, diviziunile şi aporturile de active
- sistem comun de impozitare a profitului şi a drepturilor de autor/proprietate industrială
distribuite de societate mamă filialelor
2. Impozitarea persoanelor – fiind avute în vedere în special:
- impozitarea veniturilor din economii
- impozitarea dividendelor plătite persoanelor fizice
- armonizarea reglementărilor privind drepturile de pensionare în condiţii de migraţie
profesională
Armonizarea fiscală este vizează în primul rând sistemul impozitării indirecte, fiind
elaborate reglementări privind mai ales118:
- impozitele de aport (asupra majorării capitalului) – Directiva 2008/7/CE a Consiliului
Uniunii Europene 12 februarie 2008 privind impozitarea indirectă a majorării de capital care
reglementează impozitarea indirectă a: (a) aporturilor la capitalul societăţilor de capital; (b)
118
http://europa.eu/scadplus/leg/en/s10000.htm
62
operaţiunilor de restructurare a societăţilor de capital; (c) emiterii anumitor valori mobiliare şi
titluri de valoare. Impozitul pe capital se aplică ca o cotă unică. Cota impozitului pe capital nu
poate depăşi 1 %.
- taxe vamale asupra bunurilor importate de persoane fizice (călători)
- taxe asupra mijloacelor de transport greu de marfă care utilizează infrastructura –
Directiva 1999/62/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 iunie 1999 (Directiva
„Eurovignette”).
- taxe asupra mijloacelor de transport persoane – fiind avute în vedere reglementări
comunitare privind taxe de înregistrarea autovehiculelor, taxe de primă înmatriculare, restituirea
taxelor de înmatriculare, taxă asupra emisie de bioxid de carbon
- TVA-ul – Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene privind sistemul comun
al taxei pe valoarea adăugată119.
- regimul comun aplicabil accizelor – Directiva 92/12/CEE a Consiliului Comunităţilor
Europene privind regimul comun al bunurilor supuse accizării şi privind deţinerea, circulaţia şi
monitorizarea acestor produse (tutun, alcool, produse energetice)120.
- facilităţi fiscale: scutiri de la plata TVA şi accize pentru bunurile importate de către
persoanele care călătoresc în state terţe (Directiva 2007/74/CE a Consiliului Uniunii Europene din
20 decembrie 2007121); scutiri de la plata impozitului la importul de loturi mici de bunuri cu
caracter necomercial din state terţe (Directiva 2006/79/CE a Consiliului Uniunii Europene din 5
octombrie 2006122); scutiri de la plata impozitului pentru importuri permanente de bunuri
proprietate personală ale persoanelor fizice dintr-un stat membru (Directiva 1983/183/CEE a
Consiliului Comunităţii Europene din 28 martie 1983123); scutiri de la plata taxei asupra mijloacelor
de transport (Directiva 83/182/CEE a Consiliului Comunităţii Europene din 28 martie 1983 privind
în scutiri de taxă în interiorul Comunităţii pentru anumite mijloace de transport importate temporar
dintr-un stat membru în altul124).
IMPOZITUL PE PROFIT
119
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2006:347:0001:01:RO:HTML
120
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:1992:076:0001:008:RO:HTML.
121
http://eurlex.europa.eu/smartapi/cgi/sga_doc?smartapi!celexplus!prod!
DocNumber&type_doc=Directive&an_doc=2007&nu_doc=74&lg=ro
122
123
124
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:1983:105:0059:008:RO:HTML
63
În general, entităţile plătitoare ale impozitului pe profit în statele europene sunt:
 societăţile comerciale
 societăţile civile, societăţile cooperative, fonduri de asigurări mutuale
 persoanele juridice de drept public sau alte persoane de drept privat care desfăşoară
activităţi industriale sau comerciale (indiferent dacă au sau nu scop lucrativ).
Având în vedere obligaţia de a plăti impozitul pe profit, se face distincţie între societăţile
care datorează acest impozit (în special societăţile de capital) şi societăţile care nu datorează
impozitul pe profit (în special, societăţile de persoane), în cazul cărora prelevarea se face sub
impozitului pe venit plătit de asociaţii respectivei societăţi. Mai mult, în unele state, este
reglementată posibilitatea ca societăţile de persoane să poată opta pentru plata impozitului pe profit
(de exemplu, în Franţa).
Deşi, în general, entităţile fără personalitate juridică nu sunt plătitoare de impozit pe profit,
în unele state europene, şi acestea sunt obligate să plătească fie impozit pentru profitul realizat (de
exemplu, Germania, Italia).
Sunt scutite de la plata impozitului pe profit persoanele juridice de drept public (statul,
unităţile administrativ-teritoriale, autorităţi publice), cu excepţia situaţie în care desfăşoară activităţi
industriale sau comerciale.
Din punct de vedere teritorial, pentru societăţile rezidente, impozitului pe profit se
calculează luându-se în considerare profitul sau beneficiile realizate la nivel mondiale, atât de
sediul central, cât şi de sucursale sau filiale aflate în străinătate. La nivelul Uniunii Europene s-a
optat, în principal, pentru două metode:
• metoda imputării – din impozitul datorat se scade impozitul plătit în străinătate (de
exemplu, în Marea Britanie, Italia)
• metoda deducerii cu reintegrare ulterioară – permite o deducere a pierderilor, sub
rezerva luării în considerare, ulterior, a unor beneficii impozabile (de exemplu, în
Germania, Belgia, Olanda).
Noţiunea de rezidenţă, în sensul de reşedinţă sau domiciliu fiscal – este reglementată diferit
de legislaţiile statelor membre:
 o societate îşi are reşedinţa fiscală acolo unse se află sediul social sau unde se
exercită conducerea efectivă a societăţii (de exemplu, Germania, Spania, Regatul Unit)
 reşedinţa fiscală a unei societăţi este situată acolo unde se exercită principala
activitate a societăţii (de exemplu, Italia)
64
 reşedinţa fiscală este situată acolo unde societatea a fost înfiinţată (de exemplu,
Olanda, Danemarca, România).
Situaţiile conflictuale, respectiv când două sau mai multe state revendică dreptul de a
percepe impozitul pe profit, se soluţionează prin intermediul unei convenţii fiscale (de exemplu,
convenţii privind evitarea dublei impuneri). Conform Convenţiei-model pentru evitarea dublei
impuneri elaborată de Organizaţie pentru Cooperare şi dezvoltare Economică, o societate este
considerată rezidentă în statul unde se află sediul sau efectiv de conducere.
În toate statele europene, societăţile nerezidente nu sunt impozitate, decât pentru beneficiile
care au sursă locală, fiecare stat stabilindu-şi categoriile de venituri pentru care se face impozitarea
(de exemplu, este considerat impozit cu sursă locală, impozitul datorat pentru veniturile din
proprietăţi imobiliare). Pentru ca impozitul pe profit aferent desfăşurării unor activităţi industriale
sau comerciale să poată fi perceput este necesar ca entitatea să aibă sediul permanent pe teritoriul
statului.
Şi noţiunea de sediu permanent prezintă particularităţi aferente diferitelor legislaţii naţionale
ale statelor europene:
 Germania – sediu permanent presupune existenţa unor instalaţii de afaceri fixe
(birou, fabrică, mină, puţ de extracţie, atelier, magazin, chiar birou de informare, de
publicitate, un agent dependent etc.) prin intermediul cărora se desfăşoară întreaga
activitate sau o parte a activităţii organizaţiei,
 Spania – pentru existenţa unui sediu permanent este necesar ca operaţiunile societăţii
să se efectueze prin intermediul uni sediu efectiv de conducere, a unei sucursale, al unui
şantier de construcţii pentru o perioadă mai mare de un an, a unei agenţii sau
reprezentanţe,
 Franţa – se consideră ca sediu permanent („întreprindere exploatată în Franţa”) locul
unde exerciţiul obişnuit al unei activităţi comerciale se realizează prin intermediul unei
instalaţii permanente dotate cu o anumită autonomie (de exemplu, o sucursală), a unor
reprezentanţi abilitaţi să lucreze pentru entitatea în cauză sau prin realizarea unor
operaţiuni care constituie un ciclu economic complet, distinct de celelalte activităţi ale
entităţii,
 Convenţia-model a Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică – prin
sediu permanent se înţelege locul unde se exercită o activitatea cel puţin 30 de zile dintr-o
perioadă de 12 luni, nefiind necesar ca cele 30 de zile să fie consecutive
 România – Codul fiscal defineşte sediul permanent că fiind locul unde se desfăşoară
integral sau parţial activitatea, fie direct, fie printr-un agent dependent.
65
- în toate ţările europene, beneficiul impozabil se determină pornind de la bilanţul contabil,

ajustat în funcţie de regulile fiscale specifice fiecărui stat;
- în legătură cu deducerea cheltuielile legate de stabilirea unei societăţi pe un anumit
teritoriu se practică două metode: deducerea imediată (Germania) şi deducerea eşalonată, în câţiva
ani (Franţa, Belgia, Italia)
- în privinţa cheltuielilor generale, se aplică regula generală că toate cheltuielile care
contribuie la realizarea profitului impozabil sunt cheltuieli deductibile. În majoritatea statelor
europene, anumite categorii de cheltuieli sunt considerate nedeductibile sau deductibile parţial (de
exemplu, cheltuieli de protocol, amenzi, cheltuieli de transport etc.).
- cota de impunere – variază sensibil de la stat la stat – Franţa aproximativ 35%, Irlanda
aproximativ 12,5%. Imperativele concurenţei au obligat statele membre să-şi reducă progresiv cota
de impunere, fenomen început în anii ’80, când s-a plecat de o cotă medie de 45-55%, ajungându-se
astăzi, la o cotă medie de 25-35%. Chiar a fost înaintată o propunere de a se institui în Uniunea
Europeană un nivel minim de impozitare, obligatoriu, de 30%, nivelul maxim admis urmând să fie
de 40% pentru toate statele membre, dar atât Comisia, cât şi Parlamentul European s-au arătat
sceptice, apreciind că o asemenea propunere ar încălca principiul subsidiarităţii şi ar face statele
membre mai vulnerabile în faţa concurenţei statelor terţe.
- modalităţile de plată – majoritatea statelor europene percep plăţi eşalonate de-a lungul
anului fiscal. În Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit se practică plata întregului impozit pe profit la
sfârşitul fiecărui an fiscal. În Franţa se plăteşte un impozit pe profit minim, chiar şi în caz de
deficit.
IMPOZITUL PE VENIT
În privinţa impunerii veniturilor fizice, la nivelul Uniunii Europene nu există o armonizare

fiscală, ca în cazul impozitelor indirecte.
Impozitul pe venit, „inventat” în Anglia (1799 – income tax), a început să fie perceput încă
înainte de primul război mondial şi în SUA, Japonia şi Germania, extinzându-se apoi în întreaga
Europă.
- destinaţia impozitului pe venit (cine are dreptul de a stabili şi colecta) – variază. În unele
state membre acest drept revine colectivităţilor regionale sau locale, în alte state veniturile publice
din această sursă sunt colectate la nivel central şi apoi distribuite (în cote mai mari {Danemarca}
sau mai mici {Italia, Grecia}) colectivităţilor locale.
66
- pentru stabilirea categoriilor de subiecţi care datorează impozit pe venit – se practică două
metode:
 impozitarea nelimitată – asupra beneficiului mondial, luându-se în calcul toate
veniturile realizată din ţară şi din străinătate – sunt vizate persoanele rezidente
 impozitarea limitată – numai asupra beneficiilor realizate de o persoană fizică dintr-
un anumit stat – sunt vizate persoanele nerezidente.
- baza de impunere cuprinde mai multe categorii de venituri:

 salarii şi alte venituri similare (indemnizaţiile demnitarilor sau funcţionarilor public,
soldele militarilor)
 venituri din activităţi independente
 venituri din exercitarea unor profesii liberale
 venituri comerciale
 venituri din exercitarea unor profesii care nu au caracter comercial (beneficii
necomerciale)
 venituri funciare
 venituri din activităţi agricole sau forestiere
 venituri din valori mobiliare
 venituri din capital (dividende, dobândi, redevenţe)
 câştiguri din cesiunea cu titlu oneros a unor bunuri sau drepturi de orice natură
 venituri din drepturi de proprietate intelectuală etc.
- se practică scutirea (totală sau parţială) a anumitor categorii de venituri sau deducerea din
veniturile realizate a unor cheltuieli.
- cotele de impune, variază, ca şi în cazul impozitului pe profit şi se practică mai multe
metode:
 scutirea de impozitare a unui minim de venit realizat de contribuabil
 sistemul progresiv de impozitare a veniturilor
 cota unică de impozitare
 sistemul impozitării globale a veniturilor.
- în unele state europene se practică impozitarea la nivelul cuplului (opţional sau chiar
obligatoriu) a veniturilor obţinute de cei doi soţi sau chiar de persoanele care coabitează în mod
legal
67
- plata se poate face fie prin reţinere la sursă, fie prin mai multe plăţi anticipate efectuate la
anumite intervale de timp în cursul anului fiscal.
IMPOZITUL PE AVERE
Impozitul pe averea persoanelor juridice – este practicat la ora actuală doar în Grecia şi
Luxemburg şi presupune un impozit asupra bunurilor imobile situate pe teritoriul statelor respective
şi asupra drepturilor legate de aceste bunuri, impozit datorat atât de societăţile rezidente, cât şi de
cele nerezidente. Cota de impunere este de 0,5% (Luxemburg), respectiv 0,7% (Grecia), iar între
impozitul pe avere şi impozitul pe profit există o relaţie de deductibilitate, respectiv în unii ani,
impozitul pe profit datorat în acelaşi an fiscal este deductibil din impozitul pe avere, iar în alţi ani
se procedează invers.
Impozitul pe averea persoanelor fizice – este reglementat în cinci state din Uniunea
Europeană (Spania, Franţa, Grecia, Luxemburg, Suedia). Baza de impozitare este formată din
patrimoniul mondial al persoanei fizice rezidente sau patrimoniul situat în statul respectiv al
persoanei nerezidente, dar sunt reglementate multe scutiri (de exemplu, bunuri de patrimoniu, opere
de artă până la o anumită valoare care variază de la stat de stat, drepturile de pensii private, rente
viagere, drepturi de proprietate intelectuală, bijuterii şi obiecte din metale preţioase până la o
anumită valoare). Cota de impunere variază între 0,2% şi 2.5%.
TAXE ECOLOGICE
Taxele ecologice sunt definite ca totalitatea contribuţiilor obligatorii percepute în

considerarea unei materii impozabile susceptibile de a aduce atingere mediului, indiferent dacă
acestea sunt colectate la bugetul de stat, la bugetele locale sau într-un fond special destinat
protecţiei mediului.
1. taxele ecologice sunt folosite fie direct pentru protecţia mediului înconjurător, fie
sunt destinate să reducă povara fiscală exercitată de alte impozite (de regulă, impozite pe
venit);
2. materia impozabilă o reprezintă de regulă: combustibilii pentru transport,
automobilele deţinute în proprietate, emisiile poluante în aer şi apă, îngroparea deşeurilor,
pesticidelor etc.;
68
3. nu sunt considerate taxe ecologice:
- taxele plătite diverselor instituţii pentru serviciile de canalizare sau colectare a deşeurilor
menajere,
- taxa pe valoarea adăugată care ar avea o bază de impunere similară,
- redevenţele percepute pentru extracţia de ţiţei sau gaze naturale etc.
Taxele europene sunt percepute de Uniunea Europeană, în cadrul programelor sale de acţiune
în domeniul protecţiei mediului, ca mijloace complementare de acţiune, alăturate reglementărilor în
domeniu.
Taxele ecologice reprezintă 7,5% din totalul impozitelor şi a taxelor colectate de statele
Uniunii Europene;
Sunt împărţite în trei mari categorii:
o taxe asupra energiei – sunt percepute asupra combustibililor folosiţi în transporturi
(în special benzină şi motorină) ori asupra altor combustibili (cărbune, gaze naturale)
sau asupra electricităţii, inclusiv taxele percepute pentru emisii de dioxid de carbon. Au
o pondere de 71% din totalul taxelor ecologice.
o taxe asupra transporturilor – sunt percepute pentru deţinerea sau folosirea unui
autovehicul (inclusiv avioane) sau pentru anumite servicii de transport (taxa de aeroport
pentru zboruri regulate sau charter). Reprezintă aproximativ 26% din totalul taxelor
ecologice.
o taxe asupra poluării şi resurselor – se percep pentru emisiile nocive măsurate sau
estimate în aer sau apă, gestionarea reziduurilor solide şi poluare fonică. Reprezintă
aproximativ 3% din totalul taxelor ecologice.
Ponderea în PIB a veniturilor colectate din taxele ecologice variază de la stat la stat:
 Danemarca – 4,7%
 Cipru – 3,8%
 Olanda – 3,7%
 Malta şi Slovenia – 3,4%
 Spania - 2,2
 Estonia – 2%
 Franţa – 1,9%
IMPOZITE ŞI TAXE PE ACTIVITATEA ECONOMICĂ A ÎNTREPRINDERILOR
69
Aceste categorii de venituri bugetare sunt destul de rare, fiind percepute doar în câteva din
statele membre Uniunii Europene. De exemplu:
- taxa profesională (Franţa) – este datorată de persoanele fizice sau juridice care
desfăşoară o activitate industrială, comercială sau profesională nesalariată. Este percepută de obicei
ca venit la bugetele locale. Cota de impunere variază între 15 şi 30%, iar baza de impunere o
reprezintă valoarea locativă a construcţiilor şi a celorlalte imobilizări corporale.
- impozitul comercial (Germania) – este datorat de toate întreprinderile comerciale şi
industriale care îşi desfăşoară activitatea în această ţară. Cea mai mare cota din prelevări constituie
venit la bugetele locale (80%), restul revenit bugetelor landurilor (15%) sau bugetului federal (5%).
Cota de impunere variază între 12 şi 20%.
- impozitul comercial general (Luxemburg)– reglementata asemănător celui din
Germania, cota de impunere variind între 6 şi 10%.
- impozitul regional asupra activităţilor locale (Italia) – este perceput de la persoanele
fizice sau juridice care desfăşoară o activitate profesională, asupra valorii adăugate produce.
Constituie venit la bugetul regiunilor, iar cota de impunere este de 4,25%.
IMPOZITE ŞI TAXE ASUPRA SUCCESIUNILOR ŞI A DONAŢIILOR
Această categorie este una din cele mai frecvente impozitări practicate în statele din Uniunea
Europeană, cu foarte puţine excepţii (de exemplu, Italia, Cipru)
Se practică mai multe sisteme:
1. impozitarea averii mondiale a defunctului rezident;
2. impozitarea averii formată doar din bunuri imobile a defunctului;
3. impozitarea doar a activelor aflate pe teritoriul statului în cazul defunctului
nerezident;
4. perceperea doar a unei taxe de timbru asupra bunurilor transmise mortis causa situate
în ţară.
De obicei se aplică un barem progresiv, în funcţie de gradul de rudenie al succesorilor sau

de categoria succesorală (persoană fizică, persoană juridică, statul, instituţii caritabile sau
religioase).
Cotele de impunere variază de la stat la stat şi în funcţie de baremul progresiv stabilit – de la
2 la 80%. Se practică, mai rar şi o cotă unică, de 20% (Irlanda).
Sunt reglementate foarte multe scutiri şi facilităţi în această materie:
70
 succesiunile sau donaţiile făcute copiilor, nepoţilor sau cele în favoarea soţului
supravieţuitor, până la o anumită valoare, nu se impozitează;
 legatele în favoarea instituţiilor de caritate; drepturile de pensii; obiecte de artă sau de
colecţie etc.
IMPOZITE PENTRU DEŢINEREA SAU TRANSMITEREA DE IMOBILE
Mai toate statele comunitare (cu excepţia Maltei) impozitează deţinerea sau transferul de
bunuri imobiliare, fie sub forma perceperii unei cote din valoarea bunului imobil deţinut sau
transferat, fie sub forma impozitului funciar, fie a unei taxe percepută la valoarea declarată a unei
tranzacţii,
De regulă, impozitul este datorat de cumpărător
Se ia în considerarea fie valoarea de piaţă a imobilului, fie valoarea cadastrală,
Cote de impunere variază foarte mult de la stat la stat: de la 0,025% (Cipru) la 43,7%
(Regatul Unit); România – 0,2% pentru clădiri din mediul urban, 0,1% pentru clădiri din mediul
rural.
Operaţiunile de transfer al proprietăţii imobiliare pot fi sau nu scutite de plata TVA-ului, de la
stat la stat.
ACCIZELE
Reprezintă o categorie de impozite indirecte deosebit de importantă, datorită, printre altele

impactului economic pe care îl pot avea.
Accizele sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru producţia,
importul sau desfacerea anumitor categorii de produse.
Reprezintă, de regulă, venit la bugetul statului (la fel şi în România). Principiul care stă la
baza aplicării accizelor este acela că se aplică în ţara în care are loc consumul125.
Există accize reglementate la nivel comunitar:
 accize la băuturi alcoolice: accize la bere (între 0,748 şi 1,87 euro/hl/grad alcool)
stabilite prin Directiva nr. 92/83/EEC; accize la vinuri, stabilite prin Directiva nr.
92/84/EEC; accize la băuturi fermentate altele decât vin sau bere; accize la produse
intermediare; accize la alcool etilic;
125
U.E., Centrul de Resurse Juridice, Impozitare, Bucureşti, 2002, p. 15.
71
 accize pentru produse energetice şi electricitate – reglementate prin Directiva nr.
2003/96/EC: accize la benzină (421 euro/1000 l benzină cu plumb, 359 euro/1000 l
benzină fără plumb); accize la gaze naturale pentru încălzitul locuinţelor (0,3
euro/gigajouli); accize la electricitate (0,5 euro/MWh în cazul electricităţii folosite în scop
comercial, 1 euro/MWh în cazul electricităţii folosite de consumatorii casnici).
 accize pentru tutunul manufacturat – nivelul acestor accize a fost negociat separat
de fiecare stat (în special la ţigarete), şi nivel minim stabilit variază, în funcţie de tip
(ţigaretă, ţigări de foi, alte produse din tutun etc.) de la 14 la 60 euro/kg sau bucăţi.
Unele state membre pot institui accize naţionale pentru produse din aceeaşi categorie:
• accize (taxe parafiscale) pentru produse energetice şi electricitate – Belgia,
Germania, Olanda, Finlanda, Suedia
• taxă adiţională pentru băuturile mixte (băuturi alcoolizate amestecate cu băuturi
nealcoolizate) – Franţa
• taxă adiţională pentru produs alcoolic comercializat într-un ambalaj care nu poate fi
refolosit – Belgia.
• accize speciale reglementate de legislaţia română: pentru uleiuri minerale, cafea,
confecţii din blănuri naturale, articole din cristal, bijuterii din aur, produse de parfumerie.
CONTRIBUŢII SOCIALE OBLIGATORII
- se au în vedere, în principal, contribuţiile datorate de angajaţi şi angajatori pentru:

 asigurări sociale,
 pensii,
 asigurări de sănătate,
 asigurări de şomaj,
 asigurări de accidente de muncă.
Cuantumul acestor prelevări variază foarte mult de la stat la stat.
De regulă, angajatorul este cel care plăteşte o cotă mai mare decât angajatul, De exemplu, în
Austria, totalul contribuţiilor sociale plătite de angajat este de 17,65% din salariul brut, iar cel plătit
de angajator este de 40,4%. În Malta, valoarea este egală, de 10%.
Dar în alte state angajatul suportă o povară mai mare decât angajatorul (de exemplu, în
Irlanda cota contribuţiilor angajatului atinge 12,75%, iar a angajatorului 4%, în Slovenia angajatul
37,6%, iar angajatorul 24,95%);
72
Statul membru al Uniunii Europene care colectează cele mai multe venituri din contribuţiile
sociale obligatorii este Franţa (totalul contribuţiilor plătite atât de angajat, cât şi de angajator este
situat între 64,75 şi 86,95% din salarul brut), la polul opus se află Irlanda cu 16, 75% din salariul
brut;
De obicei, lucrătorii independenţi, datorează o cotă fixă, care variază de la 5% (Irlanda) la
29,8% (Spania).
73
SELECTIE JURISPRUDENŢĂ
1. Hotărârea CJE din 29 iunie 1999, cauza C-158/ 1998, Staatssecretaris van Financien
c. Cafeneaua Siberia 126
Acţiune preliminară formulată de Hoge Raad (Curtea Supremă) din Olanda
Societatea Siberia deţinea o cafenea la Amsterdam, în care se vindeau şi se comercializau

droguri „uşoare”. Pentru perioada în discuţie, societatea a pus la dispoziţie, în interiorul cafenelei,
unui intermediar, o masă pentru vânzarea de produse din canabis celor interesaţi. Suma de bani
plătită de către acesta apărea în contabilitatea societăţii Siberia sub denumirea de „chirie pentru
masă”. Societatea nu a plătit TVA pentru chiria astfel încasată şi prin urmare autorităţile fiscale i-au
emis o decizie de impunere pentru perioada 1 ianuarie 1990-31 decembrie 1993, în temeiul Legii
privind taxa pe valoare adăugată din 1968.
Judecând contestaţia formulată de Societatea Siberia, Curtea Regională de Apel din
Amsterdam a statuat că închirierea unei mese presupune complicitate la infracţiunea de trafic de
droguri uşoare şi prin urmare nu face obiect al TVA. În opinia instanţei, faptul că în general
infracţiuni de acest tip nu sunt urmărite în Olanda nu schimbă această concluzie, care este în orice
caz în concordanţă cu hotărârea Curţii de Justiţie în cauza C289/86, Happy Family c. Inspecteur
der Omzetbelasting. În această cauză, Curtea a apreciat că livrarea de substanţe narcotice nu era
supusă TVA întrucât aceste substanţe, prin natura lor însăşi, fac obiectul unei interdicţii totale de
vânzare în toate statele membre.
Autorităţile fiscale olandeze au atacat această hotărâre, susţinând în esenţă că oferirea unui
loc pentru vânzarea de droguri uşoare nu era în totalitate interzisă de legea olandeză sau de cea
internaţională şi că operaţiunea trebuie diferenţiată de vânzarea de droguri însăşi.
Curtea Supremă din Olanda, judecând recursul, a considerat că aspectul penal al afacerii nu
afectează în nici un fel faptul că oferirea unui loc de vânzare reprezintă în sine o „prestare de
servicii” în sensul art. 2 din Directiva a şasea privind taxa pe valoare adăugată în interiorul
Comunităţii. Prin urmare, a decis să suspende procedura şi să adreseze Curţii Europene de Justiţie
Daniela Ivan, „Hotărâri recente şi consacrate ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene”,
126
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007.

74
următoarea întrebare: „Art. 2 al Directivei a şasea trebuie interpretat în sensul că nu se datorează
taxa pe valoare adăugată în cazul unei persoane care, în schimbul unei remuneraţii, oferă unei alte
persoane posibilitatea de a vinde produse de canabis?”
CJE a fost pusă în situaţia de a da un răspuns atât unei dileme juridice, cât şi unei dileme de
ordin moral. Potrivit unei teorii, includerea unei operaţiuni în sfera de aplicare a TVA implică
acceptarea de către societate a unei asemenea activităţi, în timp ce scutirea de TVA a unor activităţi
care sunt condamnate de societate reprezintă de fapt o recompensă pentru aceste activităţi.
Instanţa a statuat că se impune realizarea unei distincţii în materie de TVA între tranzacţii
licite şi ilicite. În situaţia în care orice concurenţă între un sector economic legitim şi un sector ilicit
este preîntâmpinată, faptul că nu se datorează TVA nu poate afecta principiul neutralităţii fiscale.
Totuşi, în această speţă, nu există o astfel de situaţie. Închirierea unui loc destinat activităţilor
comerciale este, în principiu, o activitate economică şi prin urmare ea intră sub incidenţa celei de a
şasea Directive. Faptul că activităţile ce se desfăşoară acolo reprezintă infracţiuni, ceea ce ar putea
conduce la calificarea închirierii ca fiind ilegală, nu schimbă caracterul de activitate economică a
închirierii şi nu preîntâmpină concurenţa în acest sector, inclusiv cea dintre activităţile licite şi cele
ilicite. Neaplicarea regulilor privind TVA ar submina prin urmare principiul neutralităţii ce stă la
baza sistemului comun de TVA. Prin urmare, hotărârea Curţii de Justiţie este că închirierea unui
spaţiu pentru vânzarea de substanţe narcotice intră în sfera de aplicare a Directivei privind TVA.
2. Hotărârea CJE din 23 februarie 2006, cauza C- 253/203, CLT-UFA SA c. Finanzamt

Koln- West127
Acţiune preliminară formulată de Bundesfinanzhof (Curtea Federală de Contencios
Fiscal), Germania
Prin hotărârea din 1 aprilie 2003, Bundesfinanzhof (Curtea Federală de Contencios Fiscal) a
sesizat Curtea de Justiţie Europeană pentru ca, în cadrul unei acţiuni preliminare, să fie dezbătută
compatibilitatea unor dispoziţii de drept fiscal german cu prevederile Tratatului CE referitoare la
libertatea de stabilire a societăţilor comerciale. Solicitarea a fost adresată Curţii de Justiţie
Europene în contextul unui litigiu intern între CLT-UFA SA, societate comercială de naţionalitate
luxemburgheză care avea înfiinţată o sucursală pe teritoriul Germaniei şi Administraţia Financiară,
Finanzamt, având ca obiect impozitarea profiturilor obţinute pe teritoriul german de către sucursala
societăţii comerciale în cauză. Pentru anul 1994, Administraţia Financiară germană a stabilit ca
impozitul pe profit aplicat sucursalei respective să fie în procent de 42%.
Daniela Ivan, „Hotărâri recente şi consacrate ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene”, Ed.
127
C.H.Beck, Bucureşti, 2007

75
Împotriva deciziei de impozitare a formulat contestaţie societatea CLT-UFA SA,
înregistrată la Curtea de Contencios Fiscal, arătând că este discriminatorie şi că încalcă libertatea de
stabilire, contestaţia fiind însă respinsă. Curtea federală de Contencios fiscal a fost sesizată în
vederea anulării deciziei primei instanţe şi pentru a stabili rata de impozitare la 30% din profitul
obţinut de către sucursala societăţii luxemburgheze. Aceasta a arătat însă că acest tratament
discriminatoriu este justificat de faptul că societatea avea administraţia centrală pe teritoriul unui alt
stat, iar pe teritoriul german funcţiona doar o sucursală, fiind o situaţie diferită de cazul în care ar fi
înfiinţat o societate comercială în Germania care ar fi avut administraţia centrală pe teritoriul
acestui stat. CJE a fost chemată să aprecieze dacă dispoziţiile legale germane privind impozitarea
profitului obţinut pe teritoriul german de către sucursala unei societăţi comerciale constituită
conform legislaţiei unui alt stat membru sunt contrare libertăţii de stabilire, în condiţiile în care
cuantumul taxei este diferit după cum este vorba de o societate comercială care are administraţia
centrală pe teritoriul german sau doar de o sucursală a unei societăţi comerciale a cărei
administraţie centrală se află situată pe teritoriul unui alt stat membru.
A doua teză a primului paragraf din art. 52 al Tratatului CE permite în mod expres
comercianţilor să aleagă forma cea mai convenabilă în care doresc să îşi desfăşoare activitatea pe
teritoriul unui alt stat membru, iar această libertate de a alege nu trebuie să fie îngrădită prin
dispoziţii fiscale discriminatorii. Ori, aplicarea unui impozit în cuantum de 42% pentru profitul
obţinut de sucursala aparţinând unei societăţi comerciale a cărei administraţie centrală se află
situată pe teritoriul unui alt stat membru reprezintă un tratament mai puţin favorabil faţă de
cuantumul redus al impozitului de 33,5% sau chiar 30% care se aplică profitului obţinut de filiala
unei astfel de societăţi comerciale. Rezultă deci că refuzul de a aplica cuantumul redus al
impozitului şi pentru sucursale dă naştere posibilităţii ca pentru societăţile comerciale al căror sediu
se află pe teritoriul unui alt stat membru exercitarea libertăţii de stabilire prin înfiinţarea unei
sucursale să fie mai puţin atractivă. În consecinţă, o astfel de dispoziţie legală restrânge libertatea
de a alege cea mai potrivită formă pentru exercitarea activităţii pe teritoriul unui alt stat membru.
Curtea a hotărât prin urmare că dispoziţiile art. 43 şi ale art.48 din Tratatul CE protejează în
egală măsură atât posibilitatea de a înfiinţa un sediu secundar, dar şi dreptul de a alege forma
juridică sub care acest sediu va fi instituit. Practica statelor membre de a orienta societăţile
comerciale spre o anumită formă a sediului secundar este în opinia Curţii contrară prevederilor
tratatului CE şi se impune sancţionarea ei.
76
3. Hotărârea CJE din 14 februarie 1995, cauza C- 279/1993, Finanzamt koln- Alstadt c.
Roland Schumacker128
Acţiune preliminară formulată de Bundesfinanzhof (Germania)
Dl. Schumacker locuia în Belgia împreună cu soţia şi copiii. După o perioadă în care a
lucrat în Belgia, Dl. Schumacker a fost angajat în Germania în perioada 15 mai 1988 - 31
decembrie 1989, continuând însă să locuiască în Belgia. D-na Schumacker, care nu era angajată, a
beneficiat de ajutor de şomaj în Belgia doar în 1988. Din 1989, veniturile soţului erau singurele
venituri ale familiei. În temeiul Tratatului de evitare a dublei impuneri încheiat de Belgia şi
Germania, salariul D-lui Schumacker era impozitat în Germania, prin reţinerea la sursă a
impozitului.
La 6 martie 1989 s-a adresat fiscului german, solicitând determinarea echitabilă a
impozitului datorat, în temeiul par. 163 din Codul fiscal german, în special prin aplicarea regulilor
privitoare la impozitarea veniturilor cumulate a celor doi soţi şi restituirea sumelor plătite în plus
prin reţinere la sursă. În urma refuzului soluţionării cererii sale, pe motiv că regulile mai favorabile
se aplică doar rezidenţilor, Dl. Schumacker s-a adresat instanţei, iar în procedura internă, Ministerul
de Finanţe s-a adresat Curţii de Justiţie Europene, pentru a stabili dacă art. 48 din Tratatul CEE
permite Republicii federale Germania să perceapă un impozit pe venit mai mare unei persoane
fizice de naţionalitate belgiană, a cărei reşedinţă permanentă sau locuinţă obişnuită se află în Belgia
şi care şi-a dobândit calificarea profesională în acest stat, decât unei persoane rezidente din
Germania aflată într-o situaţie comparabilă, dacă prima persoană începe o activitate remunerată în
Germania fără a-şi transfera reşedinţa permanentă în acest stat.
Art. 48 din Tratat impune abolirea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate între
lucrătorii din diferite state membre. Acest articol nu permite unui stat membru să trateze un
cetăţean aparţinând unui alt stat membru angajat pe teritoriul primului stat membru prin exercitarea
principiului liberei circulaţii de o manieră mai puţin favorabilă decât proprii cetăţeni aflaţi în
aceeaşi situaţie.
De regulă, faptul că un stat membru nu acordă unui nerezident anumite facilităţi fiscale pe
care le acordă unui rezident nu constituie o discriminare, dacă cele două categorii de contribuabili
nu se află într-o situaţie comparabilă, pentru că nerezidentul realizează în statul membru doar o
parte din venituri, majoritatea veniturilor sale provenind însă din statul de reşedinţă.
În cazul de faţă însă nerezidentul nu realizează niciun venit semnificativ în statul de
reşedinţă şi obţine majoritatea veniturilor sale dintr-o activitate desfăşurată în statul în care este
Daniela Ivan, „Hotărâri recente şi consacrate ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene”, Ed.
128
C.H.Beck, Bucureşti, 2007

77
angajat, cu rezultatul că statul de reşedinţă nu este în măsură să îi confere beneficiile generate de
considerarea circumstanţelor sale personale şi familiale. Prin urmare, discriminarea rezultă din
faptul că circumstanţele sale personale şi familiale nu sunt luate în calcul nici în statul de reşedinţă
şi nici în statul de angajare.
Prin urmare, Curtea a hotărât că în baza art. 48 din Tratatul CEE nu li se permite statelor
membre, cât priveşte colectarea impozitelor directe, să trateze cetăţeanul unui alt stat membru
angajat pe teritoriul primului stat de o manieră mai puţin favorabilă decât pe proprii cetăţeni aflaţi
în aceeaşi situaţie.
4. Hotărârea CJE din 2003, cauza C- 169/03, Florian Wallentin c. Riksskatteverket
Dl Walentin era un student german care a lucrat timp de 3 săptămâni în vacanţă, în Suedia.
În Germania, acesta beneficia de o alocaţie din partea părinţilor şi de o bursă din partea statului
german, ambele considerate de legea germană drept venituri neimpozabile. Întrebarea care s-a
adresat Curţii a fost dacă, în situaţia în care nerezidentul are în statul de reşedinţă anumite venituri
asupra cărora ar putea fi imputate deducerile personale, dar aceste venituri, prin natura lor, sunt
neimpozabile, atunci aceste venituri trebuie ignorate în momentul în care se evaluează capacitatea
nerezidentului de a beneficia de deducerile personale în statul său de reşedinţă? Raportat la starea
de fapt, Curtea a decis că statul – sursă (Suedia) era obligat să aplice propriul sistem de deduceri
personale nerezidentului, în situaţia în care acesta obţinea în statul de reşedinţă doar venituri
neimpozabile.
5. Cauza Comisia c. Suediei, 8 aprilie 2008, C-167/05 - Interzicerea discriminării între

produse importate şi produse nationale concurente129
În urma plângerilor primite cu privire la regimul suedez referitor la accizele la vin, pretinse
a fi discriminatorii faţă de accizele aplicabile berii, Comisia a introdus o acţiune în constatarea
neindeplinirii obligaţiilor impuse de dreptul comunitar, şi anume a faptului că Suedia a încălcat art.
90 CE. Potrivit acestui articol: „Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor
state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplica, direct sau
indirect, produselor naţionale similare. De asemenea, niciun stat nu aplică produselor altor state
membre impozite interne de natura să protejeze indirect alte produse”.
129
www.eurojurnal.eu
78
Comisia a considerat că Suedia a aplicat impozite interne de natură să protejeze indirect
berea, în principal produsă ăn acest stat, în detrimentul vinului, în principal importat din alte state
membre.
Curtea a analizat dacă berea şi vinul pot fi considerate produse concurente şi consideră că,
într-o anumită măsură, acestea sunt de natură să satisfacă nevoi identice, astfel încăt trebuie să se
recunoască un anumit grad de substituţie între acestea. Totuşi raportul de concurenţă se stabileşte
între bere şi vinurile cele mai accesibile pentru marele public, care, în general, sunt cele mai uţoare
şi cele mai ieftine. în speţă, numai vinurile din categoria intermediară, cu o concentraţie alcoolică
între 8,5 şi 15% în volum de alcool şi care aparţin unei game a preţului de vânzare final cuprinsă
între 49 şi 70 coroane suedeze, au suficiente proprietăţi în comun cu berea tare, cu o concentraţie
alcoolică mai mare sau egală cu 3,5% în volum de alcool, pentru a fi considerate produse
concurente. În ceea ce priveşte regimul de impozitare la care sunt supuse aceste produse, Curtea ia
în considerare nivelul accizelor stabilite în funcţie de concentraţia alcoolică în volum a acestor
băuturi. Acest criteriu este, în opinia Curtii, obiectiv şi reflectă caracteristicile produselor vizate.
Dacă accizele pentru bere sunt fixe, cele aplicate vinului sunt progresive şi variază în functie de
categorie. Curtea a observat însă că diferenţa de pret între cele două produse este aproape identică
înainte şi dupa taxare, astfel încât nu este de natură să influenţeze comportamentul consumatorului,
astfel că nu s-a demonstrat „suficient de temeinic” că această diferenţă de preţ are drept efect să
protejeze indirect berea suedeză, astfel încât Curtea a respins acţiunea ca nefondată.
6. Cauza C-458/06, Skatteverket împotriva Gourmet Classic Ltd 12 iunie 2008
Urmărind să comercializeze vin de bucătărie în Suedia şi dorind să cunoască regimul fiscal

la care acesta ar fi supus, societatea Gourmet Classic Ltd a solicitat din partea Skatterättsnämnden
un aviz prealabil.
În susţinerea cererii sale, Gourmet a invocat faptul că vinul de bucătărie beneficiază de
scutirea prevăzută la articolul 27 alineatul (1) litera (f) din Directiva 92/83 şi la articolul 7 primul
paragraf punctul 5 din LAS.
În cadrul aceleiaşi proceduri, Skatteverket a susţinut că vinul de bucătărie este supus
accizelor, însă poate beneficia de scutirea prevăzută la articolul 7 primul paragraf punctul 5 din
LAS.
În avizul său prealabil, Skatterättsnämnden a ajuns la concluzia că, deşi vinul de bucătărie
este în principiu supus accizelor, în calitate de produs alimentar, acesta este scutit de accize în
temeiul articolului 27 alineatul (1) litera (f) din Directiva 92/83.
79
Skatteverket a formulat apel în faţa instanţei de trimitere, solicitând confirmarea avizului
prealabil al Skatterättsnämnden. Sub acest aspect, această instanţă arată că procedura din acţiunea
principală se caracterizează prin faptul că, pentru a se pronunţa o hotărâre cu valoare de principiu în
materie fiscală, Skatteverket poate formula un apel referitor la un aviz prealabil al
Skatterättsnämnden, inclusiv pentru a solicita confirmarea acestuia, chiar şi în lipsa unei contestări
a acestui aviz de către părţile interesate. În acţiunea principală, instanţa menţionată consideră că,
pentru a se pronunţa în legătură cu cererea formulată de Skatteverket, este necesar să se stabilească
dacă vinul de bucătărie conţine alcool etilic în sensul articolului 20 alin. 1 din Directiva 92/83. În
consecinţă, dacă alcoolul etilic conţinut în vinul de bucătărie are o tărie alcoolică reală pe volum de
peste 1,2 % vol., acest alcool intră în domeniul de aplicare al articolului 20 alin. 1 din Directiva
92/83 care este, sub rezerva scutirii prevăzute la articolul 27 alineatul (1) litera (f) din această
directivă, supus accizelor armonizate. Împrejurarea că vinul de bucătărie este, în sine, considerat
drept un preparat alimentar nu are incidenţă asupra acestei aprecieri.
7. Cauza C-442/05, Finanzamt Oschatz împotriva Zweckverband zur

Trinkwasserversorgung und Abwasserbeseitigung Torgau-Westelbien, 3 aprilie 2008
Zweckverband asigură furnizarea apei potabile şi evacuarea apelor reziduale pentru mai
multe oraşe şi comune din districtul Torgau-Westelbien. În acest cadru, organismul menţionat
efectuează, la cererea clienţilor săi, branşamentul individual la reţele de furnizare a apei pentru care
percepe o redevenţă unică ce corespunde costului acestei operaţiuni. Acest branşament rămâne în
proprietatea Zweckverband.
Considerând că acest branşament era distinct de serviciul de furnizare a apei, Finanzamt a
decis să îi aplice cota standard de TVA prevăzută de legislaţia naţională. Ulterior respingerii de
către Finanzamt a recursului graţios, Zweckverband a sesizat Finanzgericht Sachsen, susţinând că
pentru branşamentul individual respectiv trebuia aplicată cota redusă de TVA, precum cea aplicată
în cazul furnizării apei.
Finanzgericht Sachsen a admis acţiunea formulată de Zweckverband, apreciind că
furnizarea apei şi branşamentul individual la reţele de furnizare a apei constituia o prestaţie unică
de „furnizare a apei” în sensul legislaţiei naţionale care a transpus a Şasea Directivă. În consecinţă,
Finanzamt a formulat recurs împotriva acestei decizii la Bundesfinanzhof. În aceste condiţii,
Bundesfinanzhof a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarea întrebare
preliminară: „Racordarea instalaţiei proprietarului unui imobil (denumită «branşament individual»)
la reţeaua de furnizare a apei efectuată de către o societate de furnizare a apei în schimbul unei
redevenţe calculate într-un mod specific este cuprinsă în nnţiunea «furnizarea apei» în sensul celei
de a Şasea Directive […] (anexa D punctul 2 şi anexa H punctul [2])?”
80
Este cert că, fără realizarea acestui branşament, este imposibilă furnizarea apei către
proprietarul sau către ocupantul imobilului. Prin urmare, acest branşament este indispensabil pentru
punerea la dispoziţie a apei.
Din articolul 12 alineatul (3) litera (a) din Directiva VI rezultă că statele membre pot aplica
fie una, fie două cote reduse de TVA prin derogare de la principiul potrivit căruia este aplicabilă
cota standard. În plus, potrivit acestei dispoziţii, cotele reduse de TVA se aplică numai livrărilor de
bunuri sau prestărilor de servicii din categoriile prevăzute în anexa H. Întrucât branşamentul
individual este indispensabil pentru punerea la dispoziția publicului a apei, astfel cum rezultă de la
punctul 34 din prezenta hotărâre, trebuie, aşadar, să se considere că şi acesta face parte din serviciul
de furnizare a apei prevăzut la punctul 2 din anexa H din Directiva a VI-a.
Prin urmare, sub rezerva respectării principiului neutralităţii fiscale, inerent sistemului
comun de TVA, statele membre au posibilitatea de a aplica o cotă redusă de TVA în ceea ce
priveşte aspectele concrete şi specifice ale serviciului de furnizare a apei prevăzut la punctul 2 din
anexa H din la Directiva a VI-a, astfel cum este branşamentul individual.
Pentru aceste motive, Curtea a declarat: 1) Articolul 4 alineatul (5) irectiva a VI-a
77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre
referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza
unitară de evaluare şi punctul 2 din anexa D la această directivă trebuie interpretate în sensul că
face parte din serviciul de furnizare a apei, care figurează în anexa menționată, operaţiunea de
branşare individuală constând, precum în acţiunea principală, în montarea unei canalizări care
permite racordarea instalaţiei hidraulice a unui imobil la reţele fixe de furnizare a apei, astfel încât
un organism de drept public care se angajează ca autoritate publică are calitatea de persoană
impozabilă pentru operațiunea respectivă. 2) Articolul 12 alineatul (3) litera (a) din Directiva a VI-
a 77/388 şi punctul 2 din anexa H la această directivă trebuie interpretate în sensul că face parte din
serviciul de furnizare a apei branşamentul individual constând, cum este cazul în acțiunea
principală, în montarea unei canalizări care permite racordarea instalaţiei hidraulice a unui imobil la
reţele fixe de furnizare a apei. În plus, statele membre pot aplica o cotă redusă a taxei pe valoarea
adăugată în ceea ce privește aspectele concrete și specifice ale serviciului de furnizare a apei,
precum branșamentul individual în discuție în acțiunea principală, cu condiţia respectării
principiului neutralității fiscale, inerent sistemului comun al taxei pe valoarea adăugată.
8. Cauza C-271/06februarie 2008 Netto Supermarkt GmbH & Co. OHG împotriva
Finanzamt Malchin
Cerere preliminare formulată de Bundesfinanzhof (Germania)
81
În perioada 1992-1998, Netto Supermarkt, care gestionează supermagazine „discount” în
landul Mecklenburg-Vorpommern, a rambursat clienţilor săi mii de mărci germane pe care aceştia
le achitaseră cu titlu de TVA. Aceasta a hotărât să efectueze astfel de rambursări către resortisanţii
statelor terţe, cu condiţia ca aceştia din urmă să fie în măsură să facă dovada exportului în afara
Comunităţii a mărfurilor cumpărate cu ocazia unor călătorii cu scop necomercial, o astfel de probă
rezultând, pe de o parte, din faptul că ştampila biroului vamal era imprimată jumătate pe bonul de
casă şi jumătate pe formularul vamal, precum şi, pe de altă parte, din prezentarea paşaportului de
către cetăţeanul străin.
În 1998, Netto Supermarkt a solicitat Hauptzollamt Neubrandenburg (vama centrală din
Neubrandenburg) să verifice dacăştampila vamală nr. 73, precum şi formularele vamale pe care
apărea aceasta erau falsificate. După un prim răspuns negativ al biroului principal menţionat, acesta
a informat Netto Supermarkt că, în urma unei noi examinări, se descoperise că înscrisurile depuse
de aceasta din urmă erau false. În consecinţă, serviciul de investigații fiscale a stabilit că, în
perioada 1993-1998, un număr mare de probe privind exportul mărfurilor fuseseră fabricate cu
formulare vamale false de către resortisanţi polonezi sau că pe aceste pretinse probe fusese aplicată
o ştampilă vamală falsă. Astfel, aceştia au solicitat rambursarea TVA-ului de către Netto
Supermarkt, iar aceasta l-a restituit.
În 1999, Finanzamt a pretins plata de către Netto Supermarkt a TVA-ului suplimentar
datorat pentru anii 1993-1998, corespunzător cifrei de afaceri realizate efectiv în cursul acestor ani.
Prin Decizia din 14 februarie 2000, Finanzamt a respins cererea de scutire de TVA-ul
solicitat ulterior pentru anii respectivi formulată de Netto Supermarkt. Netto Supermarkt a formulat
un recurs, în care susține că Finanzgericht ar fi trebuit să considere scutite livrările de bunuri către
clienţii polonezi, întemeindu-se, prin analogie, pe norma naţională privind protecţia încrederii
legitime, vizată la articolul 6a alineatul 4 din UStG, normă aplicabilă într-un context
intracomunitar. În acţiunea formulată, Netto Supermarkt invocă totodată principiul echităţii
prevăzut la articolul 227 din Codul fiscal din 1977.
Având în vedere principiul protecţiei încrederii legitime, Bundesfinanzhof consideră că, în orice
caz, există o îndoială cu privire la aspectul dacă, în temeiul dreptului comunitar, o livrare la export
în afara Comunităţii poate fi scutită în cazul în care prestatorul care a efectuat livrarea nu era în
măsură, chiar dând dovadă de toată diligenţa unui comerciant avizat, să descopere falsificarea
probei exportului prezentată de client şi aceasta chiar atunci când, în mod obiectiv, nu sunt
îndeplinite condiţiile de scutire pentru o astfel de livrare din cauza falsificării înscrisurilor
prezentate pentru a justifica exportul, astfel cum este cazul în speţă. În aceste condiții,
Bundesfinanzhof a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curții următoarea întrebare
preliminară: „Normele dreptului comunitar referitoare la scutirea fiscală pentru exporturile către o
82
ţară terţă se opun acordării de către un stat membru a unei scutiri fiscale pentru motive de echitate
atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile de scutire, însă persoana impozabilă nu era în măsură să
descopere acest fapt, chiar dând dovadă de diligenţa unui comerciant avizat?”
Curtea a declarat: “articolul 15 punctul 2 din Directiva a VI-a 77/388/CEE a Consiliului
din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe
cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, astfel
cum a fost modificată prin Directiva 95/7/CE a Consiliului din 10 aprilie 1995, trebuie interpretat
în sensul că nu se opune scutirii de către un stat membru de taxa pe valoarea adăugată
corespunzătoare unei livrări de bunuri la export în afara Comunităţii Europene atunci când nu
sunt îndeplinite condiţiile unei astfel de scutiri, însă persoana impozabilă nu îşi putea da seama de
acest fapt, chiar dând dovadă de diligenţa unui comerciant avizat, din cauza falsificării probei
exportului prezentate de client”.
83
BIBLIOGRAFIE
Tratate, cărţi, monografii
1. Didier Blanc, L’Union européenne. Aspects institutionnels et politiques, Éditions
Ellipses, Paris, 2006.
2. Petre Brezeanu, Finanţe europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
3. Cosmin Flavius Costaş, Legislaţie comunitară fiscală, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2008.
4. Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura
C.H. Beck, 2010.
5. Gheorghe Iancu, Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007.
6. Daniela Ivan, „Hotărâri recente şi consacrate ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene”, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007.
7. Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2006.
8. Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, Fiscalitatea în Europa la începutul
mileniului III, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006.
9. Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor
publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2005.
10. Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, , Editura Wolters Kluwer, 2008.
11. Henri Oberdorff, L’Union Européenne, Presses Universitaires de Grenoble,
Grenoble, 2007.
12. Cristina Oneţ, Dreptul Finanţelor Publice – partea generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005.
13. Jean-Luc Saurion, Cours d’Institutions européenne, Éditeur Gualino, Paris, 2008.
14. Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005.
15. L. Tâţu, C. Serbănescu, D. Ştefan, D. Cataramă, A. Nica, E. Miricescu, Fiscalitate.
De la lege la practică, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
16. Uniunea Europeană, Centrul de Resurse Juridice, Impozitare, Bucureşti, 2002.
Studii şi articole publicate în reviste de specialitate

1. S. Bogdan, „Câteva consideraţii privind mijloacele juridice de combatere a fraudei în
Uniunea Europeană”, Revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Cluj Napoca nr. 1/2001.
84
2. Silvia Cristea, Directive comunitare în domeniul impozitelor directe şi reflectarea lor în
legislaţia română, în „Revista Română de Drept Comunitar”, nr. 6/2007.
3. Ioana Maria Costea, „Europenizarea dreptului penal sau protecţia intereselor financiare
ale Uniunii Europene”, în RRDC, nr. 5/2008.
4. Cosmin Flavius Costaş, Reflecţii privind suveranitatea fiscală a statelor membre ale
Uniunii Europene, articol în Studia Universitatis UBB, seria Jurisprudentia, nr. 2/2006.
Internet
1. www.infoeuropa.ro
2. http://eur-lex.europa.eu
3. www.guv.ro
4. www.europe.eu
5. www.mie.ro
6. www.bjc.ro
7. www.juristnet.ro
8. http://europa.eu/institutions/inst/justice/index_ro.htm
9. http://ec.europe.eu/anti_fraud/
10. http://www.ombudsman.europa.eu
11. http://europa.eu/pol/tax/index_ro.htm
12. http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/personal_tax/gen_overview/index_en.
htm
13. http://w.w.w.fonduri-structurale-europene.ro
14. http://w.w.w.fonduri-ue.ro/programe-operaţionale-190
15. http://www.standard.ro/
16. http://www.migratie.md.
85
CUPRINS
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CONCEPTUL DE FISCALITATE
1.1. Fiscalitate. Politică fiscală
1.2. Armonizarea fiscală şi cooperarea fiscală – piloni ai politicii fiscale comunitare
CAPITOLUL II
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ. STRUCTURĂ
CAPITOLIL III
BUGETUL GENERAL AL UNIUNII EUROPENE
3.1. Prezentare generală. Principiile bugetare
3.2. Procedura bugetară
3.3. Conţinutul bugetului general al uniunii europene
3.3.1. Veniturile Uniunii Europene
3.3.2. Cheltuielile Uniunii Europene
CAPITOLUL IV
FRAUDA FISCALĂ ÎN SPAŢIUL UNIUNII EUROPENE
CAPITOLUL V
CURTEA DE CONTURI A UNIUNII EUROPENE
CAPITOLUL VI
UN POSIBIL IMPOZIT EUROPEAN
CAPITOLUL VII
TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR ÎN EUROPA
CAPITOLUL VIII
PRINCIPALELE IMPOZITE ŞI TAXE ÎN EUROPA – prezentare generală
86

Note de Curs DFFC 2011 Fin

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de Curs DFFC 2011 Fin

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept financiar şi fiscal comunitar

UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR” din TÎRGU-MUREŞ

DANIELA CRISTINA VALEA

DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL COMUNITAR

NOTE DE CURS PENTRU STUDENŢI

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CONCEPTUL DE FISCALITATE1

1.1. FISCALITATE. POLITICĂ FISCALĂ

Procesul de globalizare nu ar fi fost posibil fără internaţionalizarea relaţiilor economice şi

Fiscalitatea poate fi considerată un „rău necesar”.

Impozitul reprezintă prelevarea fiscală aşezată asupra patrimoniului şi a circulaţiei bunurilor

Politica fiscală reprezintă ansamblul ideilor şi al strategiilor transpuse în reglementările

Politica fiscală comunitară are o serie de obiective4:

Izvoarele Dreptului financiar şi fiscal comunitar sunt:

1.3. ARMONIZAREA FISCALĂ ŞI COOPERAREA FISCALĂ – PILONI AI

În procesul construcţiei europene un rol deosebit de important l-au avut şi îl au măsurile

Armonizarea fiscală presupune un proces de compatibilizare între normelor juridice

Dificultăţile întâmpinate de efortul de armonizare legislativă, a determinat Uniunea

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

Uniunea Europeană şi integrarea europeană reprezintă un proces complex, demarat la

Astfel, în procesul de realizarea a Uniunii Europene, un prim punct de plecare l-a

Principalele tratate modificatoare ale tratatelor institutive sunt:

Scopul Uniunii Europene constă în:

Pentru protejarea valorilor şi atingerea obiectelor stabilite, Uniunea Europeană dispune de

- Consiliul Uniunii Europene22 (numit şi Consiliu sau Consiliul de miniştri) – este

- Comisia Europeană – este organul executiv al Uniunii Europene. Reprezintă şi apără

Bucureşti, 2005, p. 89-90.

- Ombudsman-ul European - investighează plângerile privind cazuri de administrare

- Controlorul European pentru protecţia datelor.

5. organisme descentralizate ale Uniunii Europene (agenţii)

BUGETUL GENERAL AL UNIUNII EUROPENE

3.1. PREZENTARE GENERALĂ. PRINCIPIILE BUGETARE37

Bugetul general al Uniunii Europene este, de fapt, un document complex.

Principiile bugetare sunt:

Sunt acceptate totuşi două excepţii45 de la principiul unităţii bugetare:

2. principiul universalităţii bugetare – care decurge din principiul unităţii bugetare,

3. principiul anualităţii bugetare – conform acestui principiu veniturile şi cheltuielile

5. principiul echilibrului bugetar – presupune realizarea unei echivalenţe (egalităţi) relative

7. principiul transparenţei – corespunde principiului publicităţii din dreptul bugetar naţional

3.2. PROCEDURA BUGETARĂ

Procedura bugetară comunitară constă într-un ansamblu de practici şi etape reglementate

Procedura bugetară de adoptare a bugetului general al Uniunii Europene presupune

Execuţia bugetului general al Uniunii Europene

Controlul execuţiei bugetare şi descărcarea de gestiune

În vederea punerii în practică a Pactului de stabilitatea bugetară, Consiliul Uniunii

3.3. CONŢINUTUL BUGETULUI GENERAL AL UNIUNII EUROPENE

Bugetul general al Uniunii Europene este alcătuit din 2 părţi:

Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu în buget conform formei stabilite prin

- volumul II – cuprinde veniturile şi cheltuielile Comisie Europene, în legătură cu

Reglementările actuale privind asigurarea disciplinei bugetare au la bază Acordul inter-

În privinţa veniturilor Uniunii Europene, aceste se împart în:

În privinţa cheltuielilor Uniunii Europene, acestea se împart în:

3.3.1. VENITURILE UNIUNII EUROPENE

1. Resursele proprii ale bugetului general al Uniunii Europene sunt:

Prelevările agricole la import şi cotizaţiile în materie de zahăr şi izoglucoză au reprezentat,

Alte mijloace financiare (mijloace complementare)

3.3.2. CHELTUIELILE UNIUNII EUROPENE

Acestea reprezintă alocările de fonduri necesare pentru punerea în practică a politicilor

I. Cheltuieli de garanţie agricolă

II. Cheltuieli structurale

2. Programul Operaţional Sectorial Transport prin intermediul căruia se accesează

3. Programul Operaţional Sectorial Mediu prin intermediul căruia se accesează fonduri

4. Programul Operaţional Regional prin intermediul căruia se accesează fonduri

5. Programul Operaţional Dezvoltarea Capacităţii Administrative prin intermediul